Misterele Spaţiului Carpato-Danubiano-Pontic – Comori încă nedescoperite
Grifonul ca simbol militar. Mitologie si heraldica (I)
As when a gryphon through the wilderness
With winged course, o’er hill or moory dale,
Pursues the Arimaspian, who by stealth
Had from his wakeful custody pur loined
The guarded gold; so eagerly the Fiend
O’er bog or steep, through strait, rough, dense, or rare,
With head, hands, wings, or feet, pursues his way,
And swims, or sinks, or wades, or creeps, or flies.
Jumatate vultur, jumatate leu, protector al comorilor, al cunoasterii si al Copacului Vietii, fiinta inteligenta si curajoasa, grifonul, cel care se spune ca infrunta orice pericol si nu accepta captivitatea.
Astazi fiintele hibride ni se par ciudate. In mitologie insa, ele sunt foarte frecvente.
Zeii au fost multa vreme reprezentati cu caracteristici hibride.
Chnoubis/Xnoubis, Zeitatea Solara egipteana:
Zervan Akarana/Æon, Zeitatea Primordiala, a Infinitului,Timpului si Destinului la persani:
Abraxas/Avrazax, Zeitatea Primordiala in Gnosticism:
Sabazios, o Zeitate Solara la traci:
Ea/SUHUR.MASH Zeitate sumeriana:
Zu, o alta Zeitate sumeriana:
Quetzalcoatl, Zeitatea Suprema la azteci:
Glycon:
Pasul urmator a fost reprezentarea zeilor prin adaugarea unui chip uman, desi trupul nu era in totalitate omenesc:
Apoi si chipul si trupul au devenit omenesti, desi s-au pastrat aripile:
Mitra/Phanes:
Aripile (desfasurate sau stranse) sunt foarte prezente in heraldica si in mitologie, evident in primul rand in reprezentarile pasarilor (vulturi, pajure, soimi etc) dar pot fi prezente si individual, cand simbolizeaza protectia si legatura cu Cerul.
Heruvimii, cei 7 Apkallu trimisi sa raspandeasca cunoasterea in lume si ingerii cazuti din Cartea lui Enoh (7 dintre care i-au invatat pe oameni faurirea armelor, machiajul, astronomia, vrajile sau astrologia) au cu totii aripi.
Caulul, un alt simbol solar, apare si el adesea cu aripi, insotind zeii:
Grifon inseamna deci jumatate vultur, jumatate leu. Sa vedem ce simbolizeaza vulturul si leul.
Vulturul, o clasa generica din care fac parte mai multe pasari de prada, este un simbol al puterii si al actiunii.
Atat Zeus cat si Ra sunt asociati cu vulturii.
Zeus cu fulgerul:
Ra/Horus cu ankh in mana:
Ra , Zeu Solar, este asociat si cu soimul.
Leul este simbolul curajului.
Leii apar alturi de Cybele, de Inanna/Ishtar sau la Nemrut Dagi, la Micene, la Al Hillah si mai tarziu la Venetia:
Lei apar si pe stemele Taratului Bulgaro-Vlah si Olteniei.
Fiintele celste lamassu, asemanatoare Heruvinilor apar uneori cu trup de taur, precum Taurul Cosmic, alteori cu trup de leu, asemanator Sfixului.
In Venetia iamassu a fost transformat in leu inaripat:
La Perugia, Leul Inaripat devenise deja Grifon:
Am ajuns la subiect: grifonul.
Zu/Ankzu apare asemanatoare unui grifon in reprezentarea in care Marduk se pregateste s-o loveasca cu fulgerul pentru ca furase ṭuppi šimāti.
Scena este asemanatoare altor scene din mitologie:
Apkallu este reprezentat tot ca un grifon:
Grifonul apare si alaturi de Apollo, Orfeu sau Dyonysos.
Apare insa indeosebi infatisat luptandu-se cu arimaspii veniti sa fure aurul, un popor mitic cu un singur ochi, care traia in Muntii Rhipaion (identificati de unii autori cu Muntii Carpati):
Mentiunile referitoare la grifoni si la arimaspi sunt destul de multe in istorie (vezi nota).Grifonii au aparut si pe coiful de la Cotofenesti, pe alte coifuri dacice si pe Vasul de la Gundestrup:
Baietii de la SIE au adoptat grifonul ca simbol, iar pe site-ul lor se gaseste o frumoasa descriere a simbolisticii (pacat ca destui dintre ei nu s-ar zice ca au citit-o):
Este printre singurele sigle de profil care contine Crucea. Cheile sunt purtate si de Zurvan, Hecate sau Ianus si reprezinta si cunoasterea si legatura cu lumile subtile:
In Europa mai exista doar un serviciu de informatii care are ca simbol grifonul, cel din Estonia.
MI 5 are ca simbol un leu de mare inaripat, nu un grifon.
Trebuie notat ca primele reprezentari ale grifonului au fost asemanatoare cu cele ale dragonului, o alta fiinta zburatoare incarcata de semnificatii in mitologie si heraldica si prezenta chiar pe steagul Tarii Galilor (Y Ddraig Goch).
Dragonul a fost si stindardul militar al dacilor, draco fiind legat si de Cavalerii Danubieni/Cavalerul Trac/Mitraism si preluat apoi de romani de unde a ajuns in Occident.
In Crestinism, din Cavalerii Danubieni si draco a rezultat Sf. Gheorghe:
A existat si un ordin militar (Ordinul Dragonului) care a preluat forma Cavalerilor Danubieni:
Forma fusese preluata inainte si de romani in religie:
Herodotus, Histories 4. 13. 1 :
“There is also a story related in a poem by Aristeas son of Kaüstrobios, a man of Prokonnesos. This Aristeas, possessed by Phoibos [Apollon], visited the Issedones; beyond these (he said) live the one-eyed Arimaspoi (Arimaspians), beyond whom are the Grypes (Griffins) that guard gold, and beyond these again the Hyperboreoi (Hyperboreans), whose territory reaches to the sea. Except for the Hyperboreoi, all these nations (and first the Arimaspoi) are always at war with their neighbors; the Issedones were pushed from their lands by the Arimaspoi, and the Skythians by the Issedones.”
Aeschylus, Prometheus Bound 802 ff. (trans. Weir Smyth) (Greek tragedy C5th B.C.) :
“[Prometheus warns the wandering maiden Io:] But now listen to another and a fearsome spectacle. Beware of the sharp-beaked hounds of Zeus that do not bark, the Grypes (Griffins), and the one-eyed (monôpoi) Arimaspoi (Arimaspians), mounted on horses, who dwell about the flood of Plouton’s (Pluto’s) stream that flows with gold. Do not approach them.”
Herodotus, Histories 3. 116. 1 (trans. Godley) (Greek historian C5th B.C.) :
“But in the north of Europe there is by far the most gold. In this matter again I cannot say with assurance how the gold is produced, but it is said that one-eyed men called Arimaspoi (Arimaspians) steal it from Grypes (Griffins). The most outlying lands, though, as they enclose and wholly surround all the rest of the world, are likely to have those things which we think the finest and the rarest.”
Herodotus, Histories 4. 27. 1 :
“Of these too, then, we have knowledge; but as for what is north of them, it is from the Issedones that the tale comes of the one-eyed men [Arimaspoi] and the Grypes (Griffins) that guard gold; this is told by the Skythians (Scythians), who have heard it from them; and we have taken it as true from the Skythians, and call these people by the Skythian name, Arimaspoi (Arimaspians); for in the Skythian tongue arima is ‘one’, and spou is the ‘eye’.”
Herodotus, Histories 4. 79. 1 :
“He had in the city of the Borysthenites [in Asia Minor] a spacious house, grand and costly (the same house I just mentioned), all surrounded by Sphinxes and Grypes (Griffins) worked in white marble.”
Herodotus, Histories 4. 152. 4 :
“The Samians took six talents, a tenth of their profit, and made a bronze vessel with it, like an Argolic cauldron, with Grypes’ (Griffins’) heads projecting from the rim all around; they set this up in their temple of Hera, supporting it with three colossal kneeling figures of bronze, each twelve feet high.”
Ctesias, Indica (summary from Photius, Myriobiblon 72) (trans. Freese) (Greek historian C4th B.C.) :
“There is also gold [in India], not found in rivers and washed, as in the river Paktolos, but in many large mountains which are inhabited by Grypes (Griffins). These are four-footed birds as large as a wolf, their legs and claws resembling those of a lion; their breast feathers are red, those of the rest of the body black. Although there is abundance of gold in the mountains, it is difficult to get it because of these birds.
Pausanias, Description of Greece 1. 24. 6 (trans. Jones) (Greek travelogue C2nd A.D.) :
“Grypas (Griffins), Aristeas of Prokonnesos [Greek poet C7th B.C.] says in his poem, fight for the gold with the Arimaspoi (Arimaspians) beyond the Issedones. The gold which the Grypas (Griffins) guard, he says, comes out of the earth; the Arimaspoi are men all born with one eye; Grypas are beasts like lions, but with the beak and wings of an eagle.”
Pausanias, Description of Greece 1. 31. 2 :
“At Prasiai [in Attika] is a temple of Apollon. Hither they say are sent the first-fruits of the Hyperboreans, and the Hyperboreans are said to hand them over to the Arimaspoi (Arimaspians), the Arimaspoi to the Issedones, from these the Skythians bring them to Sinope, thence they are carried by Greeks to Prasiai, and the Athenians take them to Delos.”
Pliny the Elder, Natural History 4. 88 (trans. Rackham) (Roman encyclopedia C1st A.D.) :
“Along the [Black Sea] coast [of Europe], as far as the river Tanais [the Don], are the Maeotae [a Skythian tribe] . . . and last of all in the rear of the Maeotae are the Arimaspi (Arimaspians). Then come the Ripaean Mountains [perhaps the Carpathians] and the region called Peterophorus, because of the feather-like snow continually falling there . . . Behind these mountains and beyond Aquilo [Boreas the North Wind] there dwells–if we can believe it–a happy race of people called the Hyperboreans.”
Theoi.com
Despre comori se vorbeşte în şoaptă şi contra cost, poveştile despre acestea având o răspândire mai largă în zonele sărace, iar oamenii de ştiinţă le privesc cu suspiciune, deşi „Asociaţia căutătorilor de comori şi tezaure din România” a repurtat în perioada postdecembristă succese importante în domeniu. Circulă legenede despre comoara lui Decebal, despre cele ale domnitorului Constantin Brâncoveanu şi ale principelui Serbiei, Miloş Obrenovici.
Blesteme teribile, semne şi ritualuri, acolo unde „ard” tezaure
În toate zonele României circulă naraţiuni populare despre blesteme teribile care „apără” comorile, despre semnele care indică locurile unde trebuie căutate de cei „predestinaţi” şi ritualurile care trebuiesc urmate cu străşnicie de cei norocoşi pentru dezgroparea tezaurelor mult râvnite, în caz contrar aceştia urmând a sfârşi tragic.
Locuitorii satului Suhuleţ – judeţul Iaşi – povestesc că, în preajma dealului intitulat sugestiv Comorniţa, aflat la circa o sută de metri de aşezare, în noaptea de Înviere sau de Anul Nou, se pot vedea, din loc în loc, ciudate flăcări albastre. Se crede că la baza flăcărilor sunt nîngropate comori, dar săpăturile întreprinse de săteni s-au soldat cu un eşec total, ca urmare doi dintre aceştia s-au pus de pândă în noaptea de Paşte.
Soţia unuia dintre „pândari”, Costache Lupaşcu, rămasă acasă cu copiii, a constatat cu surprindere că uşa era blocată pe dinafaraă, iar soţul ei întors după miezul nopţii a intrat în locuinţă fără a întâmpina cea mai mică rezistenţă. Concluzia a fost că deranjase duhurile rele care stăpâneau comoara căutată.
Tot în apropierea Comorniţei, preotul paroh al bisericii din Suhuleţ, în timp ce se întorcea în amurg din satul Dăceşti, este convins că a călcat „într-o urmă rea”, deoarece abia spre ziuă, după ce rătăcise ca în transă în toate direcţiile, s-a dezmeticit, departe de sat, luând-o pe drumul cel bun.
În Dobrogea circulă tradiţia că, la săparea unei comori, trebuie să participe doar cel căruia „i s-a arătat”, căci altfel vor izbucni certuri privind împărţeala, sfade ce sunt fatale pentru vânătorii de comori.
În Banat există credinţa că aurul comorilor „joacă” deasupra pământului în noaptea de Sfântul Gheorghe sau de Drăgaică, iar numai cel „ursit”, care a văzut lucirile şi flăcările, are şansa descoperirii, ceilalţi „văzători” având toate şansele să moară. În tradiţia populară bănăţeană se spune că pentru fiecare comoară îngropată există o troiţă la care s-a rostit un teribil blestem „de legare”, iar numai cei care cunosc semnele puse de cei care au îngropat aurul, pot să pornească la căutarea acestuia, mulţi plătind pentru hărţi contrafăcute sume foarte mari
. Un alt indiciu este că, trecând peste obiectele de aur şi argint, apa devine foarte pură şi cristalină, aşa numita apa plată naturală.
Românii au pus mâna pe tezaurul lui Decebal printr-un trădător
Comorile dacilor au fost cunoscute în Antichitate, constituind o atracţie permanentă. Istoricul bizantin I. Lydos, citându-l pe Criton, medicul personal al împăratului roman Traian , menţionează că acesta, în urma victoriei asupra dacilor, ar fi capturat o pradă constând în 1.650.000 kilograme de aur şi de două ori pe atâta argint.
Istoricul francez J. Carcopino estimează cantitatea mai mică de zece ori, iar istoricul român I. I. Rusu a redus cifrele de o sută de ori. Controversa a continuat şi în zilele noastre, istoricul O. Maieru ajungând, după calcule foarte laborioase, să concluzioneze că aurul dacilor era aproape exclusiv de origine aluvionară, în ciuda unui minerit subteran cu totul sporadic, iar tezaurul sacru al dacilor, acumulat în timp, ar fi putut ajunge în vremea lui Dacebal la o mie de tone.
Oricum, cantitatea tezaurului a fost foarte mare din moment ce a redresat economia imperiului roman pe o perioadă de timp, dar se pune o altă întrebare, şi anume dacă întregul tezaur al lui Decebal a căzut în mâna învingătorului Traian? Istoricul roman Dio Cassius scrie că un nobil din anturajul lui Decebal, Bicilis, fiind luat prizonier de romani, le-a dezvăluit acestora că regele dac abătuse râul Sargeţia cu ajutorul unor prizonieri săpând acolo o imensă groapă unde îngrămădise „o mulţime de argint şi de aur şi alte lucruri foarte preţioase”.
După ce groapa fusese astupată cu pietre şi pământ, râul a fost repus în albia lui, iar prizonierii au fost măcelăriţi, pentru a nu divulga locul operaţiunii. Numai că, în apropierea capitalei regatului dac din Munţii Orăştiei, Sarmisegetusa, curgeau mai multe râuri, dintre care cel mai important este Streiul. Să fi fost acesta anticul Sargeţia, sau Sibişelul, sau Râul Grădiştii? Nu vom şti poate niciodată. Şi totuşi… Cercetătorul I. V. Ferencz, bazat pe informaţia că, în secolul al VIII-lea nişte pescari au găsit în albia Streiului un număr mare de monede de aur, depuse într-un „şarpe” din acelaşi material, naşte legitima întrebare dacă este posibil ca romanilor să le fi scăpat din diferite motive o parte din comoară?
Posibil ca Decebal să-şi fi împărţit tezaurul în mai multe părţi, îngropându-l în mai multe locuri, cum tot atât de posibil este ca locuitori înstăriţi din zona capitalei dacice, intens locuită, să-şi fi îngropat agoniseala în apele unor râuri. În toamna lui 2007, pe un fond mai mare de prevenire a inundaţiilor, s-a trecut cu utilaje moderne şi la amenajarea râului Orăştie din apropierea Sarmisegetusei regale. Existând posibilitatea foarte mare ca undeva, în albie, să se găsească obiecte de patrimoniu, Filiala Mureş a Regiei Naţionale a Apelor Române a încheiat un contract cu Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva, pentru supravegherea lucrărilor. Cât de supravegheate sunt respectivele lucrări, rămâne de văzut.
Anual, 4.000 de scormonitori-pirat caută aur în Transilvania
După 1990, s-a declanşat o adevărată febră a scormonitorilor-pirat de tezaure dacice din Munţii Orăştiei, tezaure alcătuite din monede de aur de tip Koson sau Lysmah, în principal. Kosonii îşi trag denumirea de la inscripţia în greceşte „Koson”, greutate cuprinsă între 8 şi 8,7 g. Lysimahii îşi trag denumirea de la regele Traciei, Lysimah (360-281 î.Hr.) şi au o greutate de aproape 17 g.
Un caz fericit este tezaurul de Kosoni descoperit de un pădurar pe platoul Târsa-Luncani din Munţii Orăştiei, în 1996-1997, când toate cele 522 de monede au intrat în posesia unor institute abilitate. Deşi s-a semnalat în dese rânduri, oficial, că echipe de scormonitori-pirat autohtone şi din exterior, sapă în draci cu mijloace ultramoderne, autorităţile nu pot face faţă.Dovadă că, în 1997, în Ungaria, un individ din Orăştie a fost prins de către INTERPOL având 200 de Kosoni asupra sa. Directoarea Muzeului Civilizaţiei Dacice din Deva, A. Pescaru, are informaţii că, în zona Vârfului Prisăcii din Munţii Orăştiei, în 2003, un grup de căutători ilegali au descoperit lysimahi.
Încheiem lista exemplelor, cu cele 15 brăţări masive din aur (epoca dacică clasică, sec. I î.Hr.-I d.Hr.), descoperite prin braconaj arheologic la Grădiştea Muncelului în judeţul Hunedoara, între anii 2000-2001, dintre care statul român a recuperat doar 9. Traficul intens cu aur dacic în ultimii ani a dus la scăderea dramatică a valorii Kosonilor şi lysimahilor. Astfel, dacă pe piaţa internaţională, în 1995, o monedă din primul tip era evaluată şi cu 2.500 de dolari, astăzi ei sunt oferiţi la maximum 700 de dolari, iar un lysimah nu sare peste 900 de dolari. Deşi nu se cunoaşte cantitatea de Kosoni şi lysimahi bătuţi, cercetătorii apreciază că mai sunt de scos la iveală un număr foarte însemnat.
Pe urmele tezaurelor lui Constantin Brâncoveanu şi principelui Miloş Obrenovici
În judeţul Caraş-Severin circulă cele mai multe naraţiuni despre comorile îngropate în peşterile Banatului de Munte, dintre care cea mai valoroasă ar fi cea îngropată de domnitorul Constantin Brâncoveanu în douăsprezece imense cufere, înainte să fie mazilit de turci în primăvara lui 1714. Domnitorul, socotit drept unul dintre cei mai bogaţi europeni, era numit la Istanbul „Altan-Bey”, adică „Prinţul Aurului”.
Pe 14 august, i s-a făgăduit eliberarea imediată, dacă va arăta unde sunt depuse cele 20.000 de pungi cu galbeni pe care sultanul bănuia că le are, dar refuzul său l-a costat capul. Este posibil ca importantul tezaur să zacă şi azi îngropat într-una din peşterile Banatului de Munte, pe care omul de taină şi, în acelaşi timp, finul său, marele spătar Ştefan Cantacuzino, din diferite motive, nu a putut să-l mai dezgroape.
Legendele locale vorbesc şi despre un alt mare tezaur îngropat de cei 300 de oameni ai celui care a fost de două ori principe al Serbiei, Miloş Obrenovici (1815-1839; 1858-1860), într-o peşteră de pe Valea Cernei. Deoarece toţi cei care l-au ajutat pe principe să transporte şi să îngroape comoara ar fi fost îngropaţi la intrarea în peşteră, fiind în prealabil otrrăviţi, singura sursă de identificare ar fi o piatră pătrată, încrustată cu un snop de grâu şi un şarpe.
Conform unor istorici prestigioşi precum sârbul M. Gavrilovici, francezul H. Emile şi românul N. Ciachir, principele sârb a fost un despot avar, care, din monopolul comerţului, antrepriza vămilor, confiscarea averilor rivalilor, a strâns o avere fabuloasă. Miloş Obrenovici a avut o serie de domenii în Oltenia, fiind în bune relaţii cu domnitorul Ţării Româneşti Alexandru Ghica, cu care a stat de câteva ori faţă-faţă şi, este foarte posibil să-şi fi îngropat tezaurul personal pe sălbateca şi puţin circulata pe atunci Vale a Cernei, râul respectiv fiind mai mult o graniţă teoretică între Austria şi Ţara Românească, iar la vărsare, întâlnind din 1833 şi graniţa Serbiei autonome.
AUTOR: Petre Dogaru
http://www.independent-al.ro/mistere/misterele-spatiului-carpato-danubiano-ponticiii—comori-inca-nedescoperite.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
O zi plina-ochi de pace, va ureaza cristian_kinetoterapy.....si tot ceva doriti in viata.. Doresc ca fiecare sa poata posta liber cu conditia pastrari bunului simt si fara postari xenofobe si rasiste. Cu totii suntem copii Divinitatii.