COPILARIE SI SFINTENIE - PRINCIPIUL INNOIRII LUMII PRIN COPIL

COPILARIE SI SFINTENIE - PRINCIPIUL INNOIRII LUMII PRIN COPIL                         dupa NICHIFOR CRAINIC, Ortodoxie si etnocratie, cap. Copilarie si Sfintenie, ed. Albatros, Bucuresti, 1997            Noile conceptii politice întrupate în sisteme de organizare a statului merg adanc - pana la copil. El e piatra unghiulara în zidirea altei lumi pe ruinele celei vechi. Ca sa existe maine în cetateni, statul cauta sa se imprime azi în copii; în pasta lor moale apasa puternic pecetea vointei politice.            Principiul înnoirii lumii prin copil, ridicat azi pe planul marilor probleme de stat, e însa principiul oricarei pedagogii, dar mai presus de toate, al cresterii crestine. Scopul cresterii crestine trece dincolo de marginile vietii pamantesti si are în vedere destinul omului în vesnicie. Misiunea Bisericii se înscrie în aceasta infinita perspectiva a nemuririi si a vesniciei. si ea ne ajuta sa întelegem în alta lumina problema, pe care o pun noile conceptii politice, despre dreptul de proprietate asupra copilului.            Ce e statul fata de Biserica? O putere naturala, marginita în conditiile de timp si spatiu ale vietii pamantesti. Pretentia lui de a stapani pe om cu exclusivitate si de a-l absorbi total în finalitatea politica însemneaza, implicit, interzicerea acestui om de la destinatia-i vesnica si strivirea sufletului în teascul timpului si al spatiului. Numai un stat, care circumscrie existenta umana în valoarea vremelnica a dobitoacelor, poate sa aiba aceasta pretentie.            Omul nu e instrumentul orb al nici unei puteri pamantesti. si nici macar al vreunei puteri ceresti. Omul e fiinta libera, creata în aceasta lume ca sa se bucure de lumina lui Dumnezeu si sa-si aleaga singura destinatia din viata viitoare. Biserica îi reveleaza cunoasterea acestei destinatii cu alternativa fericirii sau a torturii vesnice si-i pune la îndemana mijloace suprafiresti ale mantuirii. Dar nu-l constrange tocmai fiindca e liber; îl cheama tocmai fiindca e liber si-l îmbratiseaza daca el consimte sa-l calauzeasca peste puntea nefiintei, în nemurire.            Într-o societate crestina organizata în stat, nu se pune problema daca omul apartine statului sau Bisericii. Biserica exista în timp si în spatiu, dar ea nu e din timp si din spatiu.            Adevarul acesta, pe care cauta sa-l sugrume în vremea de azi dictatorii lacomi de stapanire asupra vietii si a mortii, ne apare în lumina suverana din Sfanta Evanghelie. Întrebat asupra durabilitatii casatoriei, Iisus Hristos afirma legatura ei indisolubila, legatura ridicata la rangul de taina a Bisericii. Iubirea dintre barbat si femeie devine sfanta nu atat prin puritatea ei pasionala, cat prin faptul ca rodeste viata dand nastere noilor generatii. Ce atitudine are Mantuitorul fata de aceste noi generatii ne spune Evanghelia imediat dupa convorbirea despre casatorie. Oamenii îsi aduceau copiii la Iisus sa-i atinga cu mainile Sale si sa-i binecuvanteze. Ucenicii însa, crezand în naivitatea lor ca aceasta îmbulzeala a multimii i-ar cadea cu suparare, îi certau pe parinti.            „Iar Iisus, - povesteste evanghelistul -, vazand aceasta, nu i-a parut bine si le-a zis lor: Lasati pruncii sa vina la mine si nu-i opriti pe ei, ca a unora ca acestia este Împaratia lui Dumnezeu. Amin zic voua: oricine nu va primi Împaratia lui Dumnezeu ca pruncul, nu va intra în ea. si luandu-i în brate, si-a pus mainile peste ei si i-a binecuvantat pre dansii".            Însemnatatea pe care o da Mantuitorul copiilor, în aceasta scena de o dumnezeiasca dragalasenie, devine principiu normativ în crestinism. Întelegem din ea ca între Iisus Hristos si copii exista o atractie spontana. El are bratele deschise catre toti copiii din lume, iar acesti copii sunt împinsi catre dansul ca de o putere tainica a sufletului lor. În icoanele care înfatiseaza intrarea triumfala în Ierusalim, copiii sunt cei care îl primesc cu entuziasm mai fierbinte si ramurile verzi cu care îl omagiaza sunt parca prelungiri în aer ale sufletului lor fraged. Dar este în aceste icoane un amanunt de o frumusete înduiosetoare: pe planul întai e zugravit un copil, care se pleaca cu o cucernicie de-o infinita gingasie si saruta din mers piciorul Mantuitorului calare pe asin. Zugravul a concentrat în acest amanunt toata adanca pornire si toata recunostinta copilariei din lume pentru Fiul lui Dumnezeu, care vine.            Avem noi dreptul, parinti sau dictatori politici, oricine am fi, avem noi dreptul sa împiedecam aceasta atractie spontana si adanca dintre Iisus Hristos si copii? „Lasatii copiii sa vina la Mine si nu-i opriti pre ei, ca a unora ca acestia este Împaratia lui Dumnezeu”, ne porunceste El. si sensul acestor cuvinte este ca, mai presus de noi oamenii, copiii apartin lui Iisus Hristos.            si mai este înca un adevar ce se desface din aceasta scena evanghelica a binecuvantarii pruncilor. si anume: dintre toate varstele, copiii sunt preferati îndeosebi de Mantuitorul, si lor, înaintea tuturor, li se da Împaratia Cerurilor. În logica misterioasa a acestei preferinte, oamenilor maturi li se adreseaza urmatoarea conditie: „Amin zic voua: oricine nu va primi Împaratia lui Dumnezeu ca pruncul, nu va intra întru ea!" Iar pruncul acesta, care e numai un pui de om, e ridicat pe brate de Iisus si, peste capetele tuturor, e aratat omenirii drept pilda de crestin model! Daca te lasi sfatuit de orgoliul tau de om în varsta, ti se pare aproape scandalos ca trebuie sa dai în mintea copiilor ca sa castigi iubirea lui Iisus Hristos.            si totusi, aceasta e legea împarateasca a încrestinarii noastre. Trebuie într-adevar sa revii la mintea copiilor pentru a-ti regasi linia marelui destin de dincolo de moarte! În crestinism, masura omului desavarsit nu e cel varstnic, ci copilul. Nu pruncul trebuie sa fie ca noi, ci noi trebuie sa fim ca pruncii. Aceasta masura a religiozitatii, pe care ne-o da Iisus Hristos, pare bizara pentru felul nostru obisnuit de a judeca, fiindca noi confundam cultura cu religia. În cultura, care e un fenomen omenesc progresiv, o acumulare necontenita de idei si de cunostinte noi, copilul nu poate sa fie masura noastra. El e un fermecator ignorant, pe care trebuie sa-l ridicam treptat la nivelul nostru de instructie. Procesul religiunii însa se petrece invers fata de procesul culturii. Ce reprezinta din punct de vedere crestin copilul nou-nascut în aceasta lume si renascut prin baia misterioasa a Botezului? El reprezinta însasi simplitatea si puritatea absoluta în felul ei. Fragezimea naturii lui neatinsa înca de arsita patimilor din lume, virginitatea, spiritului lui care înca nu cunoaste raul, neprihana de crin a inimii lui fac din aceasta fiinta un înger în trup, destinat parca numai zambetului si bucuriei fara sfarsit. Aceasta nevinovatie initiala însa nu se va pastra de la sine, de-a lungul vietii, ca un absolut incoruptibil. Înclinarile catre patima se vor ivi progresiv o data cu cresterea si cu dezvoltarea instinctelor din natura omeneasca. Tot secretul educatiei crestine sta în stradania continua de a asigura instinctelor din om functiunea normala spre binele lui si al semenilor lui si de a nu le lasa sa devieze catastrofal în patimi. Caci instinctele din om sunt ca armele cu doua taisuri: calauzite normal de carma vointei, ele duc pe calea marii destinatii de dincolo de moarte; lasate sa degenereze în patimi, ele duc pe calea contrara a pierzarii. Educatia prin urmare, care e îndeosebi exercitiul eroic al vointei, consta din sfortarea continua de a pastra pe om la nivelul sublim al puritatii si al simplitatii cu care a venit odinioara pe lume ca prunc. Astfel masura virtutii omenesti e copilul. Am putea spune, fara sa gresim, ca suntem atata de crestini cata copilarie pura am izbutit sa pastram în noi pana la sfarsitul vietii.            Iata, deci, pentru ce nu trebuie sa confundam procesul culturii, care e un spor progresiv de cunostinte, cu procesul religiei, care e sfortarea de a ne pastra în viata zestrea de neprihana cu care am venit pe lume, prin Botez. În cultura, savantul e masura copilului; în religie, copilul e masura savantului.            Mitologia basmelor, care absoarbe atentia tuturor copiilor incomparabil mai mult decat orice istorioara de continut aievea, ascunde în atractia ei aderenta profunda a sufletului copilaresc la dimensiunile supranaturale ale existentei. În basm, instinctul copilului îsi cauta destinatia de dincolo de moarte. Basmul e însa numai un paliativ care potoleste setea acestui instinct metafizic. Singura religia îl poate multumi deplin. De aceea, dintre toate întamplarile culminante ale geniului omenesc, aceea care realizeaza în chip integral si sublim copilaria e sfantul. Sfantul e crestinul desavarsit, dar în acelasi timp si copilul desavarsit. Aceasta afirmatie, pentru a nu ramane un simplu paradox, ne obliga sa cautam în fiinta sfantului si în fiinta copilului elementele comune amandurora, pe temeiul carora sa ne lamurim mai bine.            Exista într-adevar asemenea note comune?            Sa amintim ca noi am vorbit mai sus de înclinarea spontana a copilului catre Iisus Hristos, asa cum reiese limpede din cuvintele Sfintei Evanghelii: „Lasati copiii sa vina la Mine, si nu-i opriti pre ei”. Fara îndoiala, aceasta nu presupune altceva decat o atractie si o initiativa originara sufletului copilaresc catre lucrurile divine, catre dimensiunile supranaturale ale persoanei Mantuitorului. Daca aceasta pornire n-ar exista, atunci cuvintele „lasati-i” si „nu-i opriti” n-ar avea nici un sens. Aceasta atractie spre supranatural si spre divin se poate constata în psihologia infantila si din gustul pentru basme, care nu sunt decat un paliativ si o sugestie artistica a lumii de dincolo, dar se poate constata mai ales din teribilele întrebari ale copilului asupra cauzelor ultime ale lucrurilor si asupra misterului ce înfasoara lumea vazuta. Întrebarile acestea atat de timpurii, atat de precoce si anterioare oricaror preocupari de ordin practic, alcatuiesc o trasatura fundamentala a sufletului. Prin ele se exprima nazuinta instinctiva de a identifica lumea în care a venit în proportiile ei juste si de a o depasi prin aderenta la divin. Platon cauta sa explice aceasta aderenta prin teoria reminiscentei, a unei amintiri ramase în suflet dintr-o presupusa existenta anterioara în lumea superioara a divinelor Idei. Explicatia lui însa, pe cat e de frumoasa, pe atat e de neacceptabila din punct de vedere al adevarului crestin. Alti filosofi îsi explica aderenta la divin prin teoria ideilor înnascute în suflet sau prin formele apriorice kantiene. Oricat de variate ar fi aceste încercari filosofice, ele au o nota comuna în recunoasterea ca sufletul omenesc vine pe lume cu dispozitia de a adera la lucrurile divine de dincolo de lume. Aceasta pornire nativa de cautare si aceasta nevoie originara de aderare si de adorare e temelia sufleteasca a religiunii, adica a legaturii vii dintre om si Dumnezeu. Unii cugetatori numesc religiunea, din aceasta pricina, „un instinct adanc înradacinat în sufletul omenesc”. Altii spun acelasi lucru cand o numesc „esenta sufletului omenesc”.            Copilul e o fiinta metafizica prin setea de raspunsuri absolute a spiritului sau virgin si o fiinta morala prin generozitatea spontana, nedeliberata, ce se revarsa din inima lui inocenta catre lume. Spiritul, care poarta chipul divin, si inima, care poarta asemanarea, sunt, daca ne putem exprima astfel, organele: de contact ale omului cu Dumnezeu. Spiritul prin întelegere sau cunoastere; inima prin iubire sau fapta. Sfantul e un crestin desavarsit pentru ca aderenta la divinitate sau religiunea, care e un instinct originar în sufletul copilului, el o traieste integral ca suprema stare de constiinta. Pe culmea credintei crestine, sfantul îndeplineste în mod pasiv voia lui Dumnezeu; o stare de pasivitate fericita, asemanatoare cu aceea în care copilul, cu fata în sus, surazatoare, primeste laptele mamei sau, mai marisor, cu aceeasi fata deschisa si capul dat pe spate, primeste fericit raspunsurile religiei la întrebarile ultime, puse de candida lui curiozitate metafizica. Începutul vietii si termenul ultim al desavarsirii ei se leaga astfel în aceeasi nota de fericire comuna, pe care o da aderenta la divin.            Candoarea copilariei se întalneste pe acelasi plan înalt cu sfintenia. În ce consta oare sfintenia si întrucat se aseamana ea cu copilaria?            Dupa doctrina crestina sunt doua lucruri, îndeosebi, care fac pe om capabil de sfintenie. Unul e simplitatea spiritului, iar al doilea e puritatea inimii.            Simplitatea spiritului se mai numeste în termen obisnuit saracia cu duhul. Cei saraci cu duhul sunt binecuvantati de Mantuitorul cu fericirea de a trai în Împaratia Cerurilor. Cei curati cu inima sunt binecuvantati de el cu fericirea de a vedea pe Dumnezeu. Esenta celor noua fericiri rostite în Predica de pe munte se reduce în realitate la aceste doua. Iar acestea doua sunt, în fond, una si aceeasi, pentru ca a fi în Împaratia Cerurilor si a vedea pe Dumnezeu însemneaza unul si acelasi lucru. Numai caile prin care se ajunge acolo sunt deosebite, întrucat odata e vorba de spirit si apoi e vorba de inima.            Spiritul e cel care cunoaste, iar inima e cea care iubeste.            Religiunea e cunoasterea si iubirea de Dumnezeu totdeodata.            Cunoasterea lui Dumnezeu e conditionata de simplitatea spiritului sau de saracia lui. Ce însemneaza aceasta saracie sau aceasta simplitate? Activitatea proprie spiritului nostru este aflarea adevarului. În munca nobila pentru a-l afla, spiritul se încarca cu nesfarsita varietate a cunostintelor, cu imaginile, cu reprezentarile si ideile tuturor lucrurilor ce cad în raza preocuparilor sale. Îngramadirea acestor elemente intelectuale pricinuieste adesea ratacirea spiritului, care poate sa ia drept adevar ceea ce nu este în realitate si sa treaca nepasator pe langa adevarul pe care îl cauta.            Cuvantul înteleptului Socrate: „Ceea ce stiu este ca nu stiu nimic” e o concluzie la care nu putini ajung dupa ce stiu tot ceea ce se poate sti. Adevarul absolut care e Dumnezeu însusi, dupa care înseteaza cunoasterea omeneasca, se poate descoperi pe o cale mai directa în noi însine. Inteligenta sau ratiunea sau cugetul nostru e însasi imaginea lui Dumnezeu, întiparita în suflet.            Descoperirea acestei imagini în noi e descoperirea adevarului pe care îl cautam. Dar aceasta descoperire cere o descarcare continua, pana la epuizare, de toate imaginile si ideile secundare, acumulate în spirit. Operatia de eliminare a lor se numeste simplificarea spiritului. Numai izolat astfel în singuratatea lui launtrica, adica saracit de toate imaginile secundare, spiritul nostru poate regasi pe Dumnezeu în imaginea primordiala sau în ideea divina din el. Daca despre cultura s-a spus ca este ceea ce ramane în suflet dupa ce am uitat tot ce am învatat, cu atat mai mult se poate spune în legatura cu Dumnezeu: îl vom avea cu atat mai deplin în noi cu cat mai saraci vom izbuti sa fim de imaginile absorbite din lumea din afara de noi. Caci daca Dumnezeu e spirit simplu, el nu se poate cunoaste decat printr-o desavarsita simplitate a spiritului omenesc. Dar ajungand la Dumnezeu pe aceasta cale, învatatul revine, de fapt, la simplitatea nativa a copilului. Ignoranta savanta sau saracia cu duhul este, în esenta, aceeasi sfanta ignoranta a noului-venit pe lume, care, liber de orice stiinta, ajunge prin instinct la Dumnezeu.            Ce trebuie sa întelegem acum prin inima curata? Prin inima, întelegem acea parte din sufletul nostru unde se nasc sentimentele si de unde pornesc impulsurile catre actiune. Cand zicem despre cineva ca e un om de inima sau inimos, întelegem ca e un om care vibreaza imediat la suferinta altuia si-i sare în ajutor fara sa pregete o clipa. Om bun e cel cu inima buna; om rau e cel cu inima haina. Bune sau rele, pasiunile noastre clocotesc în inima. Daca uram pe cineva, ura ne împinge sa-i facem rau; daca-l iubim, dragostea ne împinge sa-i facem bine. Inima, prin urmare, joaca un rol hotarator în faptele si în calificarea omului. De aceea, Iisus Hristos pune pe ea o însemnatate atat de mare pentru viata crestina. Soarta noastra de dincolo de moarte o decide inima noastra. Din aceasta decurge pretul covarsitor pe care îl are educatia inimii.            Întaiul lucru pe care trebuie sa-l stim în educatia inimii este ca ea nu se poate conduce singura, ci are nevoie de carma ratiunii sau a spiritului. Un spirit care n-a ajuns la cunoasterea lui Dumnezeu îsi va conduce inima dupa o întelegere gresita. Bunaoara, daca un spirit e convins ca bunul cel mai mare din lume e bogatia, inima lui se va lipi cu toata pasiunea ei de bogatie si omul va lucra în consecinta, exploatandu-si semenii pentru a strange avere prin orice mijloc. Dimpotriva, spiritul care a ajuns la cunoasterea lui Dumnezeu si stie ca binele cel mai mare este împlinirea vointei divine, îsi va calauzi inima si îsi va randui pasiunile în acest scop. Cunoasterea e lumina calauzitoare a pasiunilor inimii. În necunoastere, pasiunile sunt dezordonate: iubim adesea ceea ce nu e vrednic de iubit si uram ceea ce ar trebui sa iubim. Pasiunea lasata de sine e oarba.            Cunoasterea lui Dumnezeu atrage dragostea de Dumnezeu a inimii noastre. Dar precum spiritul a trebuit simplificat pentru a ajunge la cunoasterea de Dumnezeu, tot astfel inima trebuie purificata pentru a-L putea iubi integral. Purificarea inimii înseamna sugrumarea tuturor pornirilor rele din cuprinsul ei. Numai o inima curata poate iubi cu adevarat pe Dumnezeu. Precum soarele nu se stravede decat în limpezimea de clestar a unei ape, tot astfel nu-L putem vedea pe Dumnezeu decat în adancul de lacrima al unei inimi curate.            Dar iubirea crestina urmeaza aceeasi cale ca si cunoasterea crestina. Cand cunoastem pe Dumnezeu, toate lucrurile din aceasta lume ni se lumineaza prin el. Tot astfel, cand am ajuns sa iubim pe Dumnezeu, toate lucrurile din lume ne vor parea bune si vrednice de iubit. Caci Dumnezeu este iubire nemarginita si iubirea lui cuprinde si pe cei tari si pe cei slabi, si pe cei drepti si pe cei pacatosi. Asemenea lui Dumnezeu, crestinului adevarat, care e sfantul, lumea întreaga i se va parea vrednica de iubit pentru toata frumusetea si bunatatea din ea si vrednica de iertare pentru tot pacatul care o desfigureaza. Omul, care s-a ridicat cu inima pe aceasta culme a iubirii, a realizat armonia si frumusetea raiului în sufletul sau si traieste cu adevarat în Împaratia lui Dumnezeu. Nu vedem noi oare în copiii nostri, în candoarea fiintei lor, în simplitatea spiritului lor, în neprihana inimii lor, în toata preacurata lor faptura ceva din frumusetea fara asemanare a raiului si a Cerului cu Îngeri? Fragezimea trupului lor, ca de lujer din alta lume, surasul pe care îl numim îngeresc al gurii lor, lumina suprapamanteasca a ochilor lor nevinovati, ciripitul lor ca de pasarele nestiute, ramase undeva, departe, în paradis, totul ne sugereaza o lume superioara necorupta de pacat, dominata de armonie, de iubire si de lumina nesfarsita. Dostoievski zice ca daca a ramas ceva în lumea noastra care sa ne aminteasca de frumusetea raiului e fragezimea frunzelor de primavara, e ciripitul pasarelelor si ochii copiilor. Dati-mi pe toata viata ochii unui copil si nu voi mai vedea altceva decat lumina fericita a raiului dumnezeiesc.            Darul acesta supraomenesc nu-l au pe pamant decat sfintii si copiii. Copiii, din natura lor simpla si neprihanita, cu care vin pe lume din marele mister al lui Dumnezeu, iar sfintii - din truda unei vieti întregi de a redeveni asemenea copiilor.            Daca analizam sentimentul de iubire cu care ne «înconjuram copiii, descoperim în el doua elemente deosebite: unul e fericirea ce se desface din puritatea lor rupta din alta lume, altul e îngrijorarea ca aceasta puritate se va întina si se va corupe de rautatea din lumea noastra. Privindu-i, mai mult suspinam ca nu mai suntem asemenea lor si dorim mult mai putin ca ei sa ajunga asemenea noua. Ca ei - e o fericire; ca noi - o durere. Numai cine cunoaste copilul întelege cat de mult s-a departat de puritatea cu care a venit pe lume si simte ridicandu-se din adancul fiintei lui dorul de a redeveni copil. Dorul de copilarie, pe care îl canta cu atata insistenta poetii, e nostalgia dupa candoarea unui rai disparut. si numai cine se cunoaste bine pe sine, numai cine a suspinat pe ruinele launtrice ale neprihanei de altadata, vede cu groaza perspectiva vestejirii si a coruptiei ce-l asteapta pe copil în viata.            Sentimentul acesta de inima franta în doua trebuie sa stea la temelia educatiei generatiilor noi. Truda educatorului adevarat nu este sa-i faca pe copii asemenea noua, cii sa-i salveze pe toata viata în simplitatea de spirit si în curatenia inimii cu care au venit pe lume. O generatie noua :e o primavara noua a omenirii. si ea e menita sigur vestejirii daca voim s-o crestem dupa asemanarea noastra. Exista însa un singur mijloc de a o salva: cand educatia, fundamental reformata, va creste pe copil dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.            Daca viata pamanteasca se desfasoara între leagan si mormant, viata crestinului ortodox se desfasoara între Botez si Sfanta Împartasanie. Prin Botez începem, prin Sfanta Împartasanie sfarsim. Daca dupa trup ne nastem din mama în sanul familiei si al neamului, dupa duh ne renastem în Biserica, în obstea de iubire a fiilor lui Dumnezeu. Pruncul cufundat în vasul baptismal e un Adam creat din nou si restabilit în raiul spiritual al armoniei cu Dumnezeu. În natura lui purificata si simpla, harul Bisericii îngroapa puteri proportionate destinatiei de dincolo de aceasta lume, a omului. Atat de mari sunt aceste puteri, încat pruncul care moare botezat e primit în raiul celor desavarsiti. Botezul, prin urmare, ne aseaza dintr-o data la nivelul superior al sfinteniei. Educatia crestina e conlucrarea vointei cu energia harului din noi. În Botez nu se vede aceasta conlucrare, dar ea se vede bine în Taina Sfintei Împartasanii. Nici o silinta nu i se cere pruncului pentru a i se da harul baptismal; dar o serie întreaga de silinti i se cer omului pentru a ajunge la harul euharistic. si daca observam ca Botezul se da o data pentru totdeauna, iar Împartasania se repeta necontenit pana în ultimul ceas al vietii, care e rostul adanc al acestei randuieli bisericesti? Date fiind alunecarile necontenite ale firii omenesti, ce este oare Împartasania în raport cu Botezul decat ridicarea brusca a vietii personale iarasi la nivelul haric initial? Botezul e nivelul sublim al sfinteniei; Împartasania e parghia spirituala, ce ne ridica mereu pana la el. Tot secretul educatiei cu adevarat crestine sta în raportul acestor doua Sfinte Taine, - una prin care începem viata, alta prin care o continuam si o desavarsim.            În teologia ortodoxa, s-a pus, între altele, si problema daca sfintenia sau desavarsirea reprezinta un grad haric egal cu harul baptismal sau mai mare decat el. Unii înclina sa creada ca sfintenia, ca încununare a vietii crestine, ar depasi culmea atinsa prin Botez. Altii însa sunt convinsi ca amandoua reprezinta un nivel haric egal. Admitand aceasta din urma parere, copilaria ne apare deopotriva cu sfintenia. Astfel, n-am facut un simplu paradox cand am spus ca pruncul botezat e un sfant, iar sfantul pe culmea cea mai înalta a virtutii realizeaza copilaria paradisiaca. Între aceasta Alfa si aceasta Omega a vietii crestine, sta culmea egala a harului pe linia caruia se înscriu zig-zag-urile constiintei morale a omului, cu scoborarile si cu suirile ei. Care alta e deci, în termen teologic, esenta educatiei crestine decat ajungerea la constiinta harului baptismal ce salasluieste în noi? Aceasta constiinta a harului ne da sentimentul launtric al prezentei lui Dumnezeu în noi, adica sentimentul dragostei, al împaratiei divine în suflet, al gustarii anticipate din fericirea raiului etern. De aceea, marii sfinti, care sunt marii mistici ai Ortodoxiei, rezuma sfintenia sau desavarsirea la simplitatea spiritului si la puritatea inimii. Prin simplitatea spiritului ajungem la cunoasterea harului; prin puritatea inimii, la iubirea dumnezeiasca.