Drumul către Stalingrad: Armata română pe Frontul de Est: August 1942
După căderea
Sevastopolului în iulie, planurile de ofensivă ale Germaniei vizau
dirijarea resurselor către dezvoltarea ofensivei spre câmpurile
petrolifere din Caucaz. Armata română a fost implicată în această
operaţiune strategică pe două direcţii: spre Stalingrad şi spre Kuban.
Corpul 6 armată român, compus din diviziile 1 şi 2 infanterie, a
participat – începând cu 31 iulie – la eliminarea rezistenţelor opuse de
sovietici pe Don, în vederea asigurării manevrelor Armatei 4 blindate
germane, care înainta în lungul căii ferate spre Stalingrad. Timp de
şase zile, în miezul verii, pe o căldură toridă şi înaintând într-un
ţinut arid, aproape complet lipsit de apă, unităţile române au parcurs
130 de km, atingând la 6 august valea Aksay, unde au constituit capete
de pod. La 7 august, Corpul 6 armată a reluat ofensiva la nord de Aksay,
atingând la 12 august valea Miskova, unde a întâlnit o puternică
rezistenţă. După lupte extrem de grele, cele două divizii au declanşat,
la 20 august, atacul împotriva centurii exterioare de fortificaţii a
Stalingradului, pe care au străpuns-o, reuşind cu Divizia 1 infanterie
să ocupe, până la 27 august, două localităţi, puncte importante din
sistemul defensiv exterior al oraşului.
Luptele au fost teribile, sovieticii declanşând nu mai puţin de 21 de
contraatacuri pentru recucerirea poziţiilor pierdute, dar trupele române
au rezistat. Până la 24 august, Corpul 6 armată a reuşit să-şi aducă şi
Diviziile 4 şi 20 infanterie pe valea Mikova. Pe măsură ce unităţile
aliate se apropiau de Stalingrad, creştea şi intensitatea luptelor, care
vor atinge apogeul în septembrie şi octombrie, odată cu declanşarea
luptelor de stradă.
Armata 3 română în luptă spre Kuban
În paralel cu acţiunile Corpului 6 armată pe căile de
acces spre Stalingrad, Armata 3 română a fost dirijată spre Kuban,
pentru a asigura flancul drept al forţelor germane ce înaintau spre
centrul Caucazului, cucerind litoralul estic al Mării de Azov şi Mării
Negre. În componenţa Armatei 3 a intrat, între 1 şi 6 august, Corpul 1
armată (compus din Divizia 2 munte română şi 298 infanterie germană) şi
Corpul de Cavalerie, cu diviziile 5,6 şi 9 cavalerie. După 7 august, în
componenţa Armatei 3 a rămas doar Corpul de Cavalerie, întărit cu
elementele neîndivizionate ale corpurilor 1 şi 2 armată (regimente de
artilerie grea, un grup de cercetare şi un batalion de pionieri).
Comandantul Armatei 3 era generalul Petre Dumitrescu, iar al Corpului de
Cavalerie, generalul Mihail Racoviţă.
După trecerea Donului la 4 august, Corpul de Cavalerie a
intrat pe front la 5 august, înfrângând succesiv rezistenţa inamicului
şi ocupând localitatea Temrjuk la 24 august, cel mai important port la
Marea de Azov, permiţând astfel trupelor germano-române din peninsula
Kerci să treacă în peninsula Taman. În timp ce Divizia 6 cavalerie
continua acţiunile pentru cucerirea definitivă a peninsulei Taman,
diviziile 5 şi 9 cavalerie au atacat spre oraşul Anapa pe care l-au
ocupat în dimineaţa zilei de 31 august.
Probleme în relaţiile româno-germane
Luna august a adus şi primele sincope în relaţiile
româno-germane la nivel operativ. Fragmentarea marilor unităţi române şi
subordonarea directă către unităţi germane a nemulţumit Marele Cartier
General român, care considera că „această practică are o influenţă
dăunătoare atât asupra moralului comandanţilor cât şi a moralului
trupei, care îşi vede comandanţii fireşti puşi întotdeauna în stare de
inferioritate faţă de comandamentele germane. Tot din această practică
comandanţii români nu pot fi deprinşi cu răspunderea pe câmpul de luptă
şi nici nu pot fi traşi la răspundere, din moment ce alţii se amestecă
în pregătirea execuţiei şi conducerea operaţiilor lor.”
De altfel, încercările lui Hitler de a ridica, în ochii
comandanţilor săi, valoarea unităţilor aliate (inclusiv române) s-a
lovit de un zid de neîncredere. În cartea sa despre Stalingrad,
istoricul Antony Beevor subliniază opinia feldmareşalului von Rundstedt
cu privire la această „armată a Societăţii Naţiunilor”, care era împărtăşită de majoritatea covârşitoare a ofiţerilor germani. Pentru el, italienii erau „teribili oameni”, soldaţii şi ofiţerii români – „deasupra oricărei descrieri”, iar ungurii „nu doreau decât să plece mai repede acasă”. Singurele excepţii erau slovacii, „excelenţi, foarte modeşti”
şi trupele române de vânători de munte, ceea ce mai îndulceşte amarul
unei păreri nu foarte măgulitoare la adresa aliaţilor. Dincolo de
aroganţa cu care era exprimată opinia, ea corespundea totuşi, în linii
mari, adevărului. Şi evenimentele nu aveau să aducă vreo schimbare de
opinii. Dimpotrivă. În toamna anului 1942, lucrurile vor lua o turnură
teribilă pentru Germania şi aliaţii săi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
O zi plina-ochi de pace, va ureaza cristian_kinetoterapy.....si tot ceva doriti in viata.. Doresc ca fiecare sa poata posta liber cu conditia pastrari bunului simt si fara postari xenofobe si rasiste. Cu totii suntem copii Divinitatii.