CONSTAT ZI DE ZI CU DURERE IN SUFLET CA ISTORIA SFANTA A NEAMULUI ROMANESC ESTE O NECUNOSCUTA,CU ACEASTA OCAZIE DORESC SA O REAMINTESC TUTUROR PRIN POSTARILE NOI SI SPER CA ACEST LUCRU VA MOTIVA LUMEA SA CUNOASCA ADEVARUL.
Pe pamantul Romaniei de astazi urmele vietuirii apare odata cu inceputurile istoriei.La sfarsitul secolului al saselea in urma invaziilor scite apare o populatie noua , getii , pe care romanii i-au numit daci ,socotiti de Herodot ''cei mai viteji si mai drepti dintre traci''.
Primul rege dac a fost Burebista care a domnit intre anii 82-44 i.Hr.
In timpul domniei lui Burebista societatea dacica se compunea din trei grupuri sociale mari:
-marea nobilime sau tarabostes
-cavalerii sau comatii
-preotii recrutati din cadrul celor doua straturi sociale.
Viata omului de rand era fara indoiala cu totul diferita de cea a nobilului dar unitatea era constituita prin limba comuna si religia superioara pe care o cultivau.
In prima parte a lungii sale domnii Burebista si-a asezat centrul de greutate al puterii in campia Munteana , urmele capitalei sale Argedava exista si astazi pe raul Arges , la cca.20km. de Bucuresti .In cea de-a doua parte regele si-a mutat resedinta in sudul Transilvaniei ridicand puternicul sistem de fortificatii din muntii Orastiei pe care urmasii sai il vor dezvolta si perfectiona.
Centrul politic al lumii daco-gete se muta defininitiv in sudul Transilvaniei unde regii Deceneu , Comosicus , Scorilo si Duras continua traditia politica mostenita de la Burebista pregantind epoca de mare si ultima inflorire din vremea lui Decebal anii 86-106 i.Hr.
Dacii aflati sub conducerea lui Decebal caruia batranul rege Duras ii trecuse fraiele puterii in anul 87 i.Hr. constient de nevoia asezarii pe tron a unii rege tanar , priceput atat in ale diplomatiei cat si in ale razboiului. Noul suveran , el insusi fiu de rege , se gasea in fruntea unui popor in plina ascensiune si infloritoare civilizatie.
Decebal stabileste capitala la Sarmizegetusa care nu era doar cetatea de resedinta a regatului ci si centrul lor religios.Cetetea a fost ridicata pe dealul Gradistea Mucelului din muntii Orastiei. Era o cetate puternica , o mare asezare care alcatuiau centrul economic , politic , militar si religios al dacilor. Acesta era aparat de un sistem de fortificatii pe care sapaturile arheologice le-au scos la iveala la Blidarul , Piatra Rosie , Costesti etc. Pozitia agreabila , aerul curat,resursele naturale bogate din zona transformau Sarmizegetusa intr-una din cele mai frumoase si mai infloritoare asezari.
Zeitatea suprema la daci era Zamolxes despre care unii credeau ca este o divinitate a pamantului si rodniciei ,iar altii o zeitate cereasca.In cinstea acestui zeu aveau loc ceremonii religioase in sanctuare rotunde sau patrate.Dupa moarte ,dacii credeau ca viata continua in cer alaturi de Zamolxes.Mijlocitorii intre oameni de rand si zeitati erau preotii care erau si prezicatori si medici.In fruntea preotilor se afla marele preot care cunostea semnele cerului si locuia pe muntele sfant numit Kogaion.Cel mai cunoscut dintre marii preoti a fost Deceneu care a devenit un fel de erou al geto -dacilor .Ceremoniile funerare erau legate de credinta lor intr-o viata fara sfarsit.Dacii isi ardeau mortii ,cenusa o ingropau in pamant ,in urne,speciale,crezand astfel ca se purificau prin ardere.
Dacia se afla deja de mai multa vreme in zona de influenta politica si culturala a Romei,pana cand sub imparatul Domitian,romanii hotarasc lichidarea centrului politic din muntii Orastiei asa cum lichidasera pe rand formatiunile statelor dace din Dobrogea si din campia Munteana.
Initial conflictul cu romanii s-a desfasurat in favoare dacilor insa in anul 88 d.Hr. romanii ii inving pe daci obtinand totusi de la imparatul Domitian conditii de pace foarte favorabile.In schimbul inchinarii Decebal primea masini de razboi si mesteri care sa-i intareasca cetatile.La adapostul acestei avantajoase paci regatul a continuat sa se dezvolte economic si cultural devenind un evident pericol pentru Imperiul Roman.
Sub presiunile Senatului roman in vara anului 101 d.Hr. imparatul Traian si legiunile sale trec Dunarea ajungand la inceputul iernii,dupa lupte grele in fata capitalei regale Sarmizegetusa.
Contractul dacilor din Dobrogea a pus pentru o clipa in cumpana soarta razboiului.Dar victoria lui Traian la Adamclisi a risipit ultimele indoieli asupra soartei razboiului.Invinsi dacii ,accepta conditiile unei paci pe care nu le respecta insa rasculandu-se in anul 105 d.Hr. .Romanii trec din nou Dunarea de data aceasta pe podul de piatra construit de Apolodor din Damasc la Drobeta Turnu Severin.Imparatul Traian a atacat Dacia din trei parti :prin Banat,pe Valea Oltului si dinspre Moldova,pe Valea Oituzului,parasind pe toti aliatii Decebal rezista eroic intarziind cu un an asediul capitalei sale care cade totusi in vara anului 106d.Hr.Ajuns din urma pe cand incerca sa fuga pentru a continua rezistenta in munti regele se sinucide.
Asa dupa cum nimeni ,din afara ,oricat de puternic,n-a creat nici Carpatii ,nici Oltul ,nici Siretul,nici Prutul,nici Muresul,nici Dunarea ,asa dupa cum nimeni din afara n-a putut zamisli ,dar nici nimicii poporul roman,tot asa nimeni din afara ,oricat de puternic,n-a gandit sa creeze statul raman.El s-a alcatuit ca o rezultanta fireasca a geografiei ,a etnogenezei,a perfectei unitati de neam si de grai ,a muncii staruitoare,priceputa de-a lungul mileniilor,pentru a da o economie necesara ,a luptei necurmate pentru pastrarea unitatii,a daco-romanitatii din care provine si pentru castigarea independentei ,a libertatii,a culturii in dulce grai romanesc.
Legenda
poveste ca, in vremuri uitate, un preot al lui Zamolxis cutreiera fara
ragaz pamanturile Daciei pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie,
transmitand geto-dacilor ca Marele Zeu veghea asupra lor. Fara a fi in
varsta, avea parul si barba albe ca neaua iar credinta, curajul si
darzenia sa erau cunoscute nu numai de oameni si de Zalmoxis insusi ci
si de fiare. Zeul, dandu-si seama de valoarea slujitorului sau, il
opreste la el, in munti pentru a il servi de aproape. Departe de oameni,
preotul continua sa slujeasca cu aceeasi determinare ca si inainte. In
scurt timp, fiarele Daciei au ajuns sa asculte de el si sa il considere
conducatorul lor. Cel mai mult il indrageau lupii, caci acestia erau
singurii fara conducator, numai foamea tinandu-i in haita.
Dupa un timp, Zalmoxis vorbeste cu preotul sau si decide ca a venit timpul ca acesta sa il slujeasca in alt chip, astfel, il transforma in animal. Insa nu in orice animal, ci in cea mai temuta si mai respectata fiara a Daciei, intr-un Lup Alb, mare si puternic, dandu-i menirea sa adune toti lupii din codri pentru apararea taramului. Astfel, de cate ori dacii erau in primejdie, lupii le veneau in ajutor, era de ajuns doar sa se auda urletul Marelui Lup Alb si de oriunde ar fi fost, lupii sareau sa ii apere pe cei care le devenisera frati. Lupul Alb insa, era si judecator, pedepsind lasii si tradatorii.
Intr-o zi insa, Zeul il cheama din nou pe slujitorul sau la el, de aceasta data pentru a-i da posibilitatea sa aleaga, pentru ultima oara daca vrea sa ramana lup sau sa redevina om. Cu toata mahnirea pe care o poarta in suflet, stiind ce vremuri vor urma, decide sa ramana alaturi de Zeul sau, sperand ca astfel sa slujeasca mai cu folos tinutul si poporul sau.
Cu toata vigilenta geto-dacilor, a lupilor si a Marelui Lup Alb, romanii reusesc sa se infiltreze in randurile lor si, in apropiere de marea invazie, sadesc in sufletele unor lasi samananta neincrederii fata de Marele Zeu. Astfel, unii daci incep sa se teama ca Zeul nu le va fi alaturi in marea batalie iar tradatorii cuprinsi de frica incep sa omoare toti lupii ce le ieseau in cale in speranta ca unul din acestia va fi Marele Lup Alb al carui cap il vor putea oferi romanilor in schimbul vietii lor. Lupii, cati au mai scapat fug in inima muntilor spre a nu mai reveni niciodata in ajutorul fratilor ce ii tradasera.
Lupul Alb si Zalmoxis se retrag in Muntele Sacru de unde vor privi cu durere in inimi cum geto-dacii vor fi infranti de romani din cauza tradarii.
sursaDezvatatorul
e povesteşte cum în munţii ce-l adăposteau pe Marele Zeu al Geto-Dacilor se afla un preot al lui Zamolxis care avea părul alb ca neaua. Preotul nu era bătrân, era chiar un bărbat în floarea vârstei şi cu mare putere, dar care pur şi simplu aşa se ştia de când era pe lume, cu plete lungi şi albe ca omătul. La început, el umblase din sat în sat şi vorbise cu oamenii, convingându-i de adevărata credinţă, de puterea şi bunătatea marelui Zamolxis. Aceasta îi era menirea de preot şi o îndeplinea cu sârg deosebit şi bucurie, pentru că era convins de ceea ce făcea. Preumblările sale între hotarele ţării au durat până în clipa în care Zeul a aflat ca are în el un slujitor puternic şi demn de încredere, aşa că l-a chemat în munţi, mai aproape de el. Acum, preotul cu părul alb ca neaua nu mai era nevoit să ceară în fiecare noapte adăpost şi mâncare ţăranilor. Avea propria sa colibă la intrarea într-o peşteră. Fructele pădurii erau hrana sa, iar un izvor din apropiere îi dădea cea mai dulce apă din câte fuseseră vreodată pe pământ. Preotul nu stătu degeaba în pădure. Pentru că nu avea aproape oameni cărora să le vorbească, începu să glăsuiască vieţuitoarelor codrului. Mai mult: stând cât era ziulica de lungă singur şi având ca tovărăşie doar fiarele pădurii, le-a prins graiul. La început era mai greu, doar înţelegea, apoi, încetul cu încetul a început să le şi vorbească pe limba lor, să le ajute şi să le ceară sfaturicâteodată. Nu de puţine ori a făcut în aşa fel încât animalele să nu se mai ucidă între ele.
Preotul cu părul alb ca neaua ajunsese în câţiva ani un adevărat conducător al pădurii, dar dintre toate vieţuitoarele de acolo, mari şi mici, cel mai bine se înţelegea cu lupii, aceştia fiind cel mai aproape de sufletul său. Haitele veneau mereu la coliba din gura peşterii pentru a vorbi cu preotul, iar atunci când foamea mistuitoare le cerea să omoare vreo ciută, omul nostru mergea chiar în fruntea lor la vânătoare învăţându-i pe lupi să aleagă pentru hrană animalele bolnave sau bătrâne. Le spunea:
- Cu toţii ne-am născut pe acelaşi pământ şi trăim pentru bunul nostru stăpân, Zamolxis atotputernicul. Şi eu, şi voi, dar şi bietele ciute. Fiecare lucru are câte un rost pe lume, aşa că să nu ucideţi decât căprioarele care, dintr-o pricină sau alta, nu mai sunt de trebuinţă.
Haitele ascultau cu luare aminte la vorbele sale. Atunci când nu înţelegeau, întrebau. Se mai certau din când în când, dar întotdeauna după astfel de clipe veneau la preot şi-i cereau iertare dacă îl supăraseră cu ceva. Îl iubeau ca pe unul din fraţii lor şi-l respectau ca pe o căpetenie. Viaţa preotului nostru continua mulţi ani aşa, dar soarta sa avea să se schimbe în curând. În vremurile în care ne aflam, nu numai preotul, dar întreg poporul Geto-Dac trăia în bună înţelegere cu jivinele de prin păduri şi munţi, şi mai ales se înţelegeau cu haitele de lupi care creşteau şi se înmulţeau sub oblăduirea Zeului. Poate tocmai de aceea preotul cu părul alb ca neaua se apropiase atât de mult de ei… Poate fusese mâna lui Zamolxis, asta nu o mai ştim, căci pierdut pe veci în negura vremii rămâne acest lucru.
Dar dacă Geto-Dacii trăiau uniţi prin şi întru credinţa în Zamolxis, haitele lupilor nu aveau un conducător care să le adune şi să le îndrume. Afară de foame, nimic nu le ţinea împreună. Zamolxis înţelese cât de mare ajutor îi pot aduce lupii în vremurile de izbelişte ce se vesteau, aşa că se hotărî asupra unui gând ce de multă vreme îl frământa. Îl chemă la el pe preotul cu părul alb ca neaua.
- Preotule, spuse Zeul, am urmărit pas cu pas tot ce ai făcut de la venirea ta în munţi şi până acum. Ştiu cât de bine te înţelegi cu sălbăticiunile pădurii şi mai cunosc şi faptul că haitele de lupi te ascultă orbeşte. Sufletul ţi-l ştiu de mai demult pe dea-ntregul. Iată acum de ce te-am chemat la mine şi pentru ce ţi-am spus mai întâi toate aceste vorbe: se apropie vremuri grele şi a sosit clipa ca sacrificiul tău să ajute neamul Dacilor. Eşti gata să te supui, să urmezi calea destinului tău?
În timp ce grăia, Zamolxis se uita în ochii şi în sufletul preotului cu părul alb ca neaua. Îşi dădu seama, încă o dată, că are în faţă un supus ce s-ar fi aruncat şi-n flăcări pentru fericirea ţării sale. Preotul căzu în genunchi la auzul cuvintelor rostite de zeu şi vorbi apoi, molcom, la fel cum o făcea odinioară ţăranilor pe care-i povăţuia despre adevărata credinţă şi puterea ei:
- Stăpâne, nu cunosc nimic să-mi fie mai drag decât meleagurile acestea, libertatea şi fericirea neamului meu. Voinţa ta, preabunule Zamolxis, este lege pentru mine, iar dacă sacrificiul meu poate fi de ajutor nu pot decât să-ţi mulţumesc că m-ai ales. Porunceşte să mor şi aşa voi face, dacă asta trebuie. Sunt la picioarele Zeului meu şi mă supun.
- Nu, preotule cu părul alb ca neaua, spuse Zamolxis, moartea ta mie nu mi-ar fi de nici un folos, iar în inimile duşmanilor ţării ar aduce o mare uşurare, pentru că soarta gliei noastre va depinde, de aici înainte, şi de tine. Aşa să ştii!
Zamolxis tăcu preţ de câteva clipe părând că se gândeşte la ceva anume, apoi îl privi adânc în ochi pe preot şi continuă:
- Te voi transforma prin puterea mea şi-a Pietrei Sacre, întru gloria veşnică a Dacilor Liberi, într-un lup… dar nu într-unul obişnuit. Părul ţi-e alb ca neaua şi asta îţi arată gândirea ta adâncă. Braţul ţi-e puternic, iar asta dovedeşte forţa ta. Îţi voi dărui nemurirea şi vei deveni Marele Lup Alb, conducătorul în luptă şi pe timp de pace al tuturor haitelor de lupi de pe cuprinsul Marii Dacii. Vei fi, ca şi până acum, supusul meu.
Preotul cu părul alb ca neaua avea lacrimi în ochi atunci când vorbi din nou:
- Stăpâne, nu sunt demn de această cinste!
- Asta nu tu o hotărăşti, răspunse aprig Zamolxis, ci eu. Hotărârea mea este luată.
- Mă voi supune cu dragoste, preabunule Zamolxis.
- Ştiu. Dar iată ce trebuie să faci: prima ta menire este să uneşti toţi lupii sub cuvântul şi porunca ta, astfel încât să fie gata de luptă, iar la cel mai mic semn al tău să se adune pentru a-mi asculta poruncile. Când acest lucru va fi bine adus la îndeplinire, vei veni alături mie, în Muntele Sacru, pe care nu-l vei mai părăsi, afară doar de cazurile de primejdie gravă pentru ţară.
După ce termină ce avea de spus, Zamolxis se ridică de pe tronul său de granit şi se îndreptă spre Piatră, o ridică de la locul ei şi o înalţă spre cer. Din inima Pietrei Sacre a Geto-Dacilor porni o rază de lumină ce îl învălui dintr-o dată pe preot într-o ceaţă orbitoare. Orice muritor de rând şi-ar fi pierdut vederea în faţa acelui fantastic spectacol. Ca prin minune, preotul cu părul alb ca neaua se transformă în lup, dar nu într-unul ca toţi ceilalţi ci într-unul aşa cum nimeni n-a mai văzut unul asemănător nici până atunci şi nici după aceea. Lupul nou apărut era unic în toată seminţia sa. Mare de statură cât un urs, avea ochii precum jăratecul, labele puternice, ghearele şi colţii lungi şi ascuţiţi ca săbiile, iar blana sa era albă, albă, mai albă decât laptele. Prin vrerea şi puterea bunului Zamolxis, se născuse Marele Lup Alb al Dacilor Liberi. Din acea clipă, destinul patriei avea încă un apărător de temut.
Misiunea Marelui Lup Alb începu imediat şi nu a fost nevoie de vreme prea îndelungată pentru ca toate haitele de lupi din ţară, de la căţelandri abia născuţi şi până la cei mai bătrâni şi neputincioşi, să se afle sub conducerea sa. Pasămite, lupii aşteptaseră şi ei îndelung momentul în care vor avea un stăpân demn, un ales al Zeului. Marele Lup Alb a avut grija să înveţe haitele să nu mai atace casele şi gospodăriile oamenilor pentru a le prăda, iar la strigătul său trebuiau să se adune cu toţii pentru a porni la luptă. În acest timp, Zamolxis le-a cerut dacilor să-şi ajute fraţii de sânge, cum erau consideraţi lupii, să le ofere hrană şi adăpost ori de câte ori era nevoie. Aceştia din urmă, la rândul lor, aveau datoria învăţată de la conducătorul lor şi trebuiau să-i ajute pe Geto-Daci în luptă şi în apărarea Muntelui Sacru. Marele Lup Alb mergea tot timpul la Zamolxis, ducându-i veşti aflate de la lupii ce erau câtă frunză şi iarbă prin munţii şi luncile Daciei.
Nimeni nu trecea spre Hotarul Sacru fără ca fiarele să aibă de ştire, anunţându-şi imediat cârmuitorul. În momentele de cumpănă, când oamenii erau atacaţi şi libertatea sau viaţa le era pusă în pericol, ei mergeau în lupte alături de armate şi loveau duşmanii de unde aceştia se aşteptau mai puţin. Nenumăratele victorii ale dacilor au fost câştigate cu ajutorul lupilor, care îşi ofereau ofranda de sânge pentru apărarea minunatului tărâm al Daciei. Tot ei erau aceia care pătrundeau neştiuţi de nimeni în taberele duşmane aducând informaţii nepreţuite Marelui Lup Alb pe care acesta, la rândul său, le transmitea comandanţilor de oşti. Marele Lup Alb avea şi sarcina de a aduce în faţa Zeului, la judecată, trădătorii şi laşii. După ce netrebnicii erau judecaţi după faptele lor, erau oferiţi fără de milă lupilor, căci nu aveau dreptul la Sacrificiul Suprem al Nemuririi, ci trebuiau să aibă o moarte cât mai înjositoare şi nedemnă, pentru a fi daţi exemplu celorlalţi. Toţi cei care se simţeau vinovaţi se temeau de Marele Lup Alb, care era fără de milă în astfel de cazuri, dar cei drepţi şi bravi, atunci când auzeau din mijlocul munţilor mugetul său de luptă, simţeau cum se înfioară până în străfundul fiinţei de mândrie şi curaj, pornind în luptă cu gândul că nimeni nu-I poate învinge. Mâna protectoare a Zeului era deasupra lor şi îi apăra.
Atunci când duşmanii se simţeau împresuraţi de haite şi oameni, şi auzeau cântul de luptă al Marelui Lup Alb, înţelegeau pe dată că sfârşitul nu le poate fi prea departe, singura cale de scăpare ce le mai rămânea fiind ruşinoasa fugă. Vrăjmaşii capturaţi în luptă şi trădătorii erau cei care aveau parte de cea mai cumplită soartă. Totuşi, în acele vremuri, în rândurile Dacilor erau puţini trădători, şi cei mai mulţi proveneau din mulţimea străinilor adăpostiţi din mila acestui popor brav, dar care în micimea lor nu se mulţumeau întotdeauna cu ce li se oferea, dorind mereu tot mai mult. Dacă pe trădătorii pripăşiţi îi devorau lupii, pe nenorociţii din rândurile poporului lui, Zamolxis îi lăsa, după judecată, să moară de foame în chinuri groaznice. Într-o vară, pe când Zamolxis privea cerul înstelat din faţa întrării în Muntele Ascuns şi se gândea la poporul său drag, Zeul îl întrebă pe Marele Lup Alb:
- Spune-mi, prietene credincios, crezi că ar trebui să te fac din nou om? M-ai slujit secole la rând şi poate ţi s-a făcut dor de ceea ce erai cândva.
Marele Lup Alb privi mirat spre Zamolxis şi grăi:
- Stăpâne, gândurile mele nu stau la ceea ce mi-aş putea dori eu. Destinele Daciei şi fericirea semenilor mei sunt mai presus de orice vrere a mea.
- Ştiu asta, spuse Zeul zâmbind cu căldură, dar dacă ai vrea te-aş putea întoarce la fiinţa muritoare ce erai.
- Mărite Zeu, Dacii au nevoie de mine aşa cum sunt acum, iar nu altfel. Datoria ca om mi-am făcut-o pe când umblam prin sate, iar fără mine, aşa cum sunt, haitele s-ar destrăma şi nu ar mai ajuta în lupte. Apoi, în scurtă vreme, ar începe iarăşi să atace oamenii şi gospodăriile lor. Lasă-mă, rogu-te, aşa cum mă aflu, pentru că hotărârea de atunci a fost înţeleaptă.
- Bine, Mare Lup Alb. Am să-ţi respect voia şi-ti mulţumesc pentru credinţa ta, dar totuşi îţi voi spune de ce te-am întrebat aceasta.
Urechile îmi sunt ciulite, bunule Zamolxis.
- Se apropie vremea când n-am să te mai pot face om iarăşi. În curând va veni momentul greu când ne vom retrage în Munte şi de acolo vom veghea.
- Eu însumi simt asta, mărite, oftă Marele Lup Alb. Ştiu însă că de mai mare folos îţi pot fi aşa decât ca om.
- Bine, Mare Lup Alb. Aşa va fi, precum ai grăit.
- Stăpâne! Reluă uşor lupul.
- Da, prietene, ce te frământă? Marele Lup Alb stătu puţin în cumpănă întrebându-se dacă era mai bine să tacă sau să deschidă gura. Zeul fu cel care hotărî:
- Grăieşte, nu ai teamă! Spune-mi ce ai pe suflet!
- Mărite Zamolxis, iată ce mă tot întreb de ceva vreme încoace: oare nu se poate face ceva pentru a feri pe Dacii Liberi de greşeala ce-o vor săvârşi? Zamolxis se încruntă uşor la gândul ce-i trecuse prin minte şi spuse ferm:
- Nu, Mare Lup Alb! Nu există leac, oamenii singuri trebuie să-şi trăiască viaţa aşa precum aleg. Să vadă unde greşesc şi să se căiască. Noi nu avem nimic a face, nu ne stă-n putinţă.
- Înţeleg, stăpâne.
- Acum hai să mergem! mai adăugă Zeul.
Cei doi se retraseră în inima Muntelui Sacru care avea să devină, nu peste multă vreme, pentru totdeauna, Muntele Ascuns. Pentru asta, însă, vor mai trebui să treacă secole, pe care noi le vom parcurge ca şi până acum. Nu ne mai rămâne decât un singur lucru de făcut, şi anume acela de a reînoda firul poveştii din locul în care a fost întrerupt. Legătura Marelui Lup Alb şi, prin el, a haitelor, cu Geto-Dacii era profundă, dar se pare că, de multe ori, mai bine înţelegeau lupii decât oamenii ce se întâmpla. Câteodată, parcă, tot ei erau mai aproape de credinţa strămoşească în Zamolxis. Şi asta pentru că fiarele aveau o singură dorinţă: să apere, de era nevoie cu preţul vieţii lor, Muntele Sacru şi ţara acestuia. Câteva secole fericite haitele Marelui Lup Alb şi Geto-Dacii au trăit în bună înţelegere, se ajutau unii pe alţii în viaţa de zi cu zi şi în luptă, iar Marele Lup Alb conducea cu dreptate voinţa lupilor ce-i erau supuşi, la fel cum Zamolxis făcea cu oamenii. Toate bune şi frumoase, numai că oamenii sunt nestatornici, iar când este aşa, fericirea şi înţelegerea nu pot dura la nesfârşit. Marea invazie era din ce în ce mai aproape de hotarele Daciei, iar o parte din supuşii lui Zamolxis, spre marea lor nefericire, începuseră să se îndoiască de puterea Marelui Zeu, îndreptându-şi rugăciunile şi ofrandele spre alte zeităţi. Se vede treaba că frica roade sufletul omului, sau poate că acei trădători sperau la avuţii mai mari.
Mişeii nu s-au mulţumit numai cu trădarea şi, de teamă ca nu care cumva să ajungă în faţa Marelui Lup Alb, începură să omoare în neştire orice lup care le ieşea în cale. Pacea Dacilor începea să se clatine datorită fricii şi pierderii credinţei strămoşeşti. Din haitele numeroase ce populau ţara rămâneau pe zi ce trece tot mai puţine animale, iar lupii înfricoşaţi de moarte, se retrăgeau tot mai adânc în munţi şi păduri din calea asupritorilor, încercând să scape de furia dezlănţuită a celor care le fuseseră, nu cu mult timp în urmă, fraţi. Puţini la număr mai erau cei care ascultau acum de conducătorul lor, Marele Lup Alb. Mai întâi câţiva, apoi din ce în ce mai mulţi trădători îşi luau armele la spinare şi cutreierau codrii pentru a ucide lupi. Nimeni nu rostea cu voce tare un gând anume, dar fiecare în sinea lui spera la ceva: toţi doreau să-l găsească pe Marele Lup Alb şi să-i taie capul pentru a-l putea arăta conducătorilor romani, nădăjduind astfel într-o răsplată grasă. Pasămite printre Daci pătrunseseră, prin grija trădătorilor, destule iscoade ale romanilor. Acestea stârniseră la revolta pe cei mai slabi de înger mai întâi şi apoi, încetul cu încetul, şi pe ceilalţi. Acest fapt nu-l mai ştiu precis nici măcar cei mai bătrâni, însă, darămite noi.
Şi astfel, într-un târziu, s-a petrecut ceea ce zeul ştia dinainte: supărat la culme de nelegiuirile din juru-i, Zamolxis l-a chemat la el pe Marele Lup Alb şi s-au retras împreună în ascunzişul Muntelui, interzicând totodată, prin poruncă aprigă, haitelor adăpostite în Muntele Sacru să mai însoţească trupele în luptă. Zeul, mânios, îi spusese atunci prietenului său cu blană albă ca neaua:
- Poate, cândva, într-un târziu pe care nici măcar eu nu-l cunosc, Dacii se vor căi pentru greşelile lor şi vor înţelege că numai eu le pot conduce destinele întru fericire şi pace. Până atunci, însă, mânia ce m-a cuprins va fi neînduplecată. Vom aştepta împreună, prietene, până când va sosi clipa în care Dacii vor crede iarăşi în libertatea lor şi în noi. Să mergem în Munte şi să aşteptăm, este singurul lucru ce ne mai stă-n putinţă acum.
Îndurerat, cu ochii scăldaţi în lacrimi amare, Marele Lup Alb îl întrebă pe Zeu:
- Oare ani mulţi vor trece, stăpâne, până atunci?
- Ani nu doar mulţi, ci foarte mulţi, Mare Lup Alb. Vremuri grele coborî-vor asupra Daciei şi sufletul mă doare crunt, dar nu-i nimic ce noi am mai putea face. Vino! mai adăugă Zamolxis, după care cei doi se îndreptară spre Triunghiul Sacru din inima Muntelui Ascuns, lângă Piatra Geto-Dacilor. În Triunghi îi aştepta Moş Timp, Duhul Pietrei, iar în priviri i se putea citi aceeaşi durere surdă, nemângâiată. Nici el nu putea face nimic în calea nenorocirii ce se abătuse, cerul îşi întorsese faţa de la Dacii cărora le slăbise credinţa. Nu mai rosti nimeni nici un cuvânt. Tăcerea era apăsătoare, dar tot ce fusese de spus, se auzise deja. Priveau bolta înalta a Grotei şi fiecare trăia în sine propria durere, care era şi durerea celorlalţi. Cu toată vitejia de care au dat dovadă cei care mai credeau în Zamolxis, fără ajutorul Zeului şi a Marelui Lup Alb, aceşti ultimi bravi Daci au fost în cele din urma învinşi, iar cei care au reuşit să scape cu viaţă s-au refugiat în adăpostul oferit de marea cetate a Munţilor Apuseni.
Din când în când, în toiul luptelor, Marele Lup Alb putea fi zărit pe câte vreo colină îndepărtată cum privea la moartea fraţilor săi. Nimeni însă nu l-a mai auzit, iar dacă cineva s-ar fi putut afla destul de aproape de el încât să-i poată citi sufletul prin ochii înlăcrimaţi, şi-ar fi dat seama că marele conducător cu blană albă ca neaua plânge cu durere. În faţa sa se desfăşura înfrângerea pas cu pas a poporului său drag, iar el nu putea decât să privească neputincios. O dată cu biruirea definitivă a Dacilor, Marele Lup Alb s-a retras fără cale de întoarcere lângă stăpânul său, Zamolxis, iar sub privirile muritorilor de rând nu s-a mai arătat decât rar, foarte rar. Când o făcea, însemna că erau vremuri de mare izbelişte pentru urmaşii Dacilor Liberi. Nu intra în luptă, nu aduna haitele, doar privea cu jale, după care revenea lângă Zeu, povestindu-i ceea ce se întâmplă afară.
Deşi s-au scurs de atunci mulţime de secole, Marele Lup Alb şi astăzi mai veghează şi aşteaptă îndurarea Zeului întru iertarea Dacilor Liberi, în rândul cărora el însuşi se născuse. Încă mai speră să vina clipa în care Zamolxis îi va cere să strângă iarăşi haitele pentru a alunga duşmanii, pentru a reclădi vechiul regat Dac, pentru a bucura urechile credincioşilor şi a înspăimânta pe trădători prin urletu-i de luptă, cântul atât de dulce al neîmblânzitului Mare Lup Alb
Sursa Atoma
Feciori din dacã mamã,
Mai blânzi ca o poveste
Spãlaţi în ploi şi moine,
Mai plânşi ca douã lacrimi,
Din tâmple ningem vise,
Ne-am îmbrãcat în Soartã,
Vom însera cu anul
Vom adormi cu veacul
Ne vom zidi-n Credinţã,
Ne-o creşte foc din Suflet,
” Civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte azi neamul românesc. ”
” Descoperirea sinelui adânc al părinţilor celor mai vechi e supremul act de orgoliu al unui neam. ”
” Este vorba de un popor care prin
strămoşii săi îşi are rădăcini de patru ori milenare, aceasta este
mândria şi aceata este puterea noastră. ”
” Românii despre care am mai spus că sunt daci. ”
informaţii preluate din ” Mitologie Română ”, Romulus Vulcănescu , http://www.gk.ro şi http://www.agero-stuttgart
LEGENDE DESPRE VARCOLACI
Viata…Eterna Viata. Nu va disparea niciodata asa cum cred dogmaticii
apocaliptici.
Viata are un mecanism de aparare. La orice deviere de la Cale, Viata
reactioneaza. Apar asa-numitii factori de corectie. Legea aceasta o
stiu toti Marii Initiati. Noi, Protectorii, eram niste factori de
corectie. Orice eveniment major din viata planetei are un raspuns.
Aceasta este menirea noastra : sa corectam cursul negativ luat de
omenire. Nu este imposibil (asa cum au afirmat multi cu care am
vorbit)…de fapt nici nu are importanta, eu sunt un instrument al
Vietii. Iar Viata va invinge. Vor exista Protectori, pana fenomentul
va fi extirpat. Atunci, cei ca mine, se vor intoarce in povestea din
care am venit si oamenii isi vor trai in continuare vietile linistiti…
Pe pamantul Romaniei de astazi urmele vietuirii apare odata cu inceputurile istoriei.La sfarsitul secolului al saselea in urma invaziilor scite apare o populatie noua , getii , pe care romanii i-au numit daci ,socotiti de Herodot ''cei mai viteji si mai drepti dintre traci''.
Primul rege dac a fost Burebista care a domnit intre anii 82-44 i.Hr.
In timpul domniei lui Burebista societatea dacica se compunea din trei grupuri sociale mari:
-marea nobilime sau tarabostes
-cavalerii sau comatii
-preotii recrutati din cadrul celor doua straturi sociale.
Viata omului de rand era fara indoiala cu totul diferita de cea a nobilului dar unitatea era constituita prin limba comuna si religia superioara pe care o cultivau.
In prima parte a lungii sale domnii Burebista si-a asezat centrul de greutate al puterii in campia Munteana , urmele capitalei sale Argedava exista si astazi pe raul Arges , la cca.20km. de Bucuresti .In cea de-a doua parte regele si-a mutat resedinta in sudul Transilvaniei ridicand puternicul sistem de fortificatii din muntii Orastiei pe care urmasii sai il vor dezvolta si perfectiona.
Centrul politic al lumii daco-gete se muta defininitiv in sudul Transilvaniei unde regii Deceneu , Comosicus , Scorilo si Duras continua traditia politica mostenita de la Burebista pregantind epoca de mare si ultima inflorire din vremea lui Decebal anii 86-106 i.Hr.
Dacii aflati sub conducerea lui Decebal caruia batranul rege Duras ii trecuse fraiele puterii in anul 87 i.Hr. constient de nevoia asezarii pe tron a unii rege tanar , priceput atat in ale diplomatiei cat si in ale razboiului. Noul suveran , el insusi fiu de rege , se gasea in fruntea unui popor in plina ascensiune si infloritoare civilizatie.
Decebal stabileste capitala la Sarmizegetusa care nu era doar cetatea de resedinta a regatului ci si centrul lor religios.Cetetea a fost ridicata pe dealul Gradistea Mucelului din muntii Orastiei. Era o cetate puternica , o mare asezare care alcatuiau centrul economic , politic , militar si religios al dacilor. Acesta era aparat de un sistem de fortificatii pe care sapaturile arheologice le-au scos la iveala la Blidarul , Piatra Rosie , Costesti etc. Pozitia agreabila , aerul curat,resursele naturale bogate din zona transformau Sarmizegetusa intr-una din cele mai frumoase si mai infloritoare asezari.
Zeitatea suprema la daci era Zamolxes despre care unii credeau ca este o divinitate a pamantului si rodniciei ,iar altii o zeitate cereasca.In cinstea acestui zeu aveau loc ceremonii religioase in sanctuare rotunde sau patrate.Dupa moarte ,dacii credeau ca viata continua in cer alaturi de Zamolxes.Mijlocitorii intre oameni de rand si zeitati erau preotii care erau si prezicatori si medici.In fruntea preotilor se afla marele preot care cunostea semnele cerului si locuia pe muntele sfant numit Kogaion.Cel mai cunoscut dintre marii preoti a fost Deceneu care a devenit un fel de erou al geto -dacilor .Ceremoniile funerare erau legate de credinta lor intr-o viata fara sfarsit.Dacii isi ardeau mortii ,cenusa o ingropau in pamant ,in urne,speciale,crezand astfel ca se purificau prin ardere.
Dacia se afla deja de mai multa vreme in zona de influenta politica si culturala a Romei,pana cand sub imparatul Domitian,romanii hotarasc lichidarea centrului politic din muntii Orastiei asa cum lichidasera pe rand formatiunile statelor dace din Dobrogea si din campia Munteana.
Initial conflictul cu romanii s-a desfasurat in favoare dacilor insa in anul 88 d.Hr. romanii ii inving pe daci obtinand totusi de la imparatul Domitian conditii de pace foarte favorabile.In schimbul inchinarii Decebal primea masini de razboi si mesteri care sa-i intareasca cetatile.La adapostul acestei avantajoase paci regatul a continuat sa se dezvolte economic si cultural devenind un evident pericol pentru Imperiul Roman.
Sub presiunile Senatului roman in vara anului 101 d.Hr. imparatul Traian si legiunile sale trec Dunarea ajungand la inceputul iernii,dupa lupte grele in fata capitalei regale Sarmizegetusa.
Contractul dacilor din Dobrogea a pus pentru o clipa in cumpana soarta razboiului.Dar victoria lui Traian la Adamclisi a risipit ultimele indoieli asupra soartei razboiului.Invinsi dacii ,accepta conditiile unei paci pe care nu le respecta insa rasculandu-se in anul 105 d.Hr. .Romanii trec din nou Dunarea de data aceasta pe podul de piatra construit de Apolodor din Damasc la Drobeta Turnu Severin.Imparatul Traian a atacat Dacia din trei parti :prin Banat,pe Valea Oltului si dinspre Moldova,pe Valea Oituzului,parasind pe toti aliatii Decebal rezista eroic intarziind cu un an asediul capitalei sale care cade totusi in vara anului 106d.Hr.Ajuns din urma pe cand incerca sa fuga pentru a continua rezistenta in munti regele se sinucide.
Asa dupa cum nimeni ,din afara ,oricat de puternic,n-a creat nici Carpatii ,nici Oltul ,nici Siretul,nici Prutul,nici Muresul,nici Dunarea ,asa dupa cum nimeni din afara n-a putut zamisli ,dar nici nimicii poporul roman,tot asa nimeni din afara ,oricat de puternic,n-a gandit sa creeze statul raman.El s-a alcatuit ca o rezultanta fireasca a geografiei ,a etnogenezei,a perfectei unitati de neam si de grai ,a muncii staruitoare,priceputa de-a lungul mileniilor,pentru a da o economie necesara ,a luptei necurmate pentru pastrarea unitatii,a daco-romanitatii din care provine si pentru castigarea independentei ,a libertatii,a culturii in dulce grai romanesc.
LEGENDA LUPULUI ALB ….
Legenda
poveste ca, in vremuri uitate, un preot al lui Zamolxis cutreiera fara
ragaz pamanturile Daciei pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie,
transmitand geto-dacilor ca Marele Zeu veghea asupra lor. Fara a fi in
varsta, avea parul si barba albe ca neaua iar credinta, curajul si
darzenia sa erau cunoscute nu numai de oameni si de Zalmoxis insusi ci
si de fiare. Zeul, dandu-si seama de valoarea slujitorului sau, il
opreste la el, in munti pentru a il servi de aproape. Departe de oameni,
preotul continua sa slujeasca cu aceeasi determinare ca si inainte. In
scurt timp, fiarele Daciei au ajuns sa asculte de el si sa il considere
conducatorul lor. Cel mai mult il indrageau lupii, caci acestia erau
singurii fara conducator, numai foamea tinandu-i in haita.Dupa un timp, Zalmoxis vorbeste cu preotul sau si decide ca a venit timpul ca acesta sa il slujeasca in alt chip, astfel, il transforma in animal. Insa nu in orice animal, ci in cea mai temuta si mai respectata fiara a Daciei, intr-un Lup Alb, mare si puternic, dandu-i menirea sa adune toti lupii din codri pentru apararea taramului. Astfel, de cate ori dacii erau in primejdie, lupii le veneau in ajutor, era de ajuns doar sa se auda urletul Marelui Lup Alb si de oriunde ar fi fost, lupii sareau sa ii apere pe cei care le devenisera frati. Lupul Alb insa, era si judecator, pedepsind lasii si tradatorii.
Intr-o zi insa, Zeul il cheama din nou pe slujitorul sau la el, de aceasta data pentru a-i da posibilitatea sa aleaga, pentru ultima oara daca vrea sa ramana lup sau sa redevina om. Cu toata mahnirea pe care o poarta in suflet, stiind ce vremuri vor urma, decide sa ramana alaturi de Zeul sau, sperand ca astfel sa slujeasca mai cu folos tinutul si poporul sau.
Cu toata vigilenta geto-dacilor, a lupilor si a Marelui Lup Alb, romanii reusesc sa se infiltreze in randurile lor si, in apropiere de marea invazie, sadesc in sufletele unor lasi samananta neincrederii fata de Marele Zeu. Astfel, unii daci incep sa se teama ca Zeul nu le va fi alaturi in marea batalie iar tradatorii cuprinsi de frica incep sa omoare toti lupii ce le ieseau in cale in speranta ca unul din acestia va fi Marele Lup Alb al carui cap il vor putea oferi romanilor in schimbul vietii lor. Lupii, cati au mai scapat fug in inima muntilor spre a nu mai reveni niciodata in ajutorul fratilor ce ii tradasera.
Lupul Alb si Zalmoxis se retrag in Muntele Sacru de unde vor privi cu durere in inimi cum geto-dacii vor fi infranti de romani din cauza tradarii.
sursaDezvatatorul
e povesteşte cum în munţii ce-l adăposteau pe Marele Zeu al Geto-Dacilor se afla un preot al lui Zamolxis care avea părul alb ca neaua. Preotul nu era bătrân, era chiar un bărbat în floarea vârstei şi cu mare putere, dar care pur şi simplu aşa se ştia de când era pe lume, cu plete lungi şi albe ca omătul. La început, el umblase din sat în sat şi vorbise cu oamenii, convingându-i de adevărata credinţă, de puterea şi bunătatea marelui Zamolxis. Aceasta îi era menirea de preot şi o îndeplinea cu sârg deosebit şi bucurie, pentru că era convins de ceea ce făcea. Preumblările sale între hotarele ţării au durat până în clipa în care Zeul a aflat ca are în el un slujitor puternic şi demn de încredere, aşa că l-a chemat în munţi, mai aproape de el. Acum, preotul cu părul alb ca neaua nu mai era nevoit să ceară în fiecare noapte adăpost şi mâncare ţăranilor. Avea propria sa colibă la intrarea într-o peşteră. Fructele pădurii erau hrana sa, iar un izvor din apropiere îi dădea cea mai dulce apă din câte fuseseră vreodată pe pământ. Preotul nu stătu degeaba în pădure. Pentru că nu avea aproape oameni cărora să le vorbească, începu să glăsuiască vieţuitoarelor codrului. Mai mult: stând cât era ziulica de lungă singur şi având ca tovărăşie doar fiarele pădurii, le-a prins graiul. La început era mai greu, doar înţelegea, apoi, încetul cu încetul a început să le şi vorbească pe limba lor, să le ajute şi să le ceară sfaturicâteodată. Nu de puţine ori a făcut în aşa fel încât animalele să nu se mai ucidă între ele.
Preotul cu părul alb ca neaua ajunsese în câţiva ani un adevărat conducător al pădurii, dar dintre toate vieţuitoarele de acolo, mari şi mici, cel mai bine se înţelegea cu lupii, aceştia fiind cel mai aproape de sufletul său. Haitele veneau mereu la coliba din gura peşterii pentru a vorbi cu preotul, iar atunci când foamea mistuitoare le cerea să omoare vreo ciută, omul nostru mergea chiar în fruntea lor la vânătoare învăţându-i pe lupi să aleagă pentru hrană animalele bolnave sau bătrâne. Le spunea:
- Cu toţii ne-am născut pe acelaşi pământ şi trăim pentru bunul nostru stăpân, Zamolxis atotputernicul. Şi eu, şi voi, dar şi bietele ciute. Fiecare lucru are câte un rost pe lume, aşa că să nu ucideţi decât căprioarele care, dintr-o pricină sau alta, nu mai sunt de trebuinţă.
Haitele ascultau cu luare aminte la vorbele sale. Atunci când nu înţelegeau, întrebau. Se mai certau din când în când, dar întotdeauna după astfel de clipe veneau la preot şi-i cereau iertare dacă îl supăraseră cu ceva. Îl iubeau ca pe unul din fraţii lor şi-l respectau ca pe o căpetenie. Viaţa preotului nostru continua mulţi ani aşa, dar soarta sa avea să se schimbe în curând. În vremurile în care ne aflam, nu numai preotul, dar întreg poporul Geto-Dac trăia în bună înţelegere cu jivinele de prin păduri şi munţi, şi mai ales se înţelegeau cu haitele de lupi care creşteau şi se înmulţeau sub oblăduirea Zeului. Poate tocmai de aceea preotul cu părul alb ca neaua se apropiase atât de mult de ei… Poate fusese mâna lui Zamolxis, asta nu o mai ştim, căci pierdut pe veci în negura vremii rămâne acest lucru.
Dar dacă Geto-Dacii trăiau uniţi prin şi întru credinţa în Zamolxis, haitele lupilor nu aveau un conducător care să le adune şi să le îndrume. Afară de foame, nimic nu le ţinea împreună. Zamolxis înţelese cât de mare ajutor îi pot aduce lupii în vremurile de izbelişte ce se vesteau, aşa că se hotărî asupra unui gând ce de multă vreme îl frământa. Îl chemă la el pe preotul cu părul alb ca neaua.
- Preotule, spuse Zeul, am urmărit pas cu pas tot ce ai făcut de la venirea ta în munţi şi până acum. Ştiu cât de bine te înţelegi cu sălbăticiunile pădurii şi mai cunosc şi faptul că haitele de lupi te ascultă orbeşte. Sufletul ţi-l ştiu de mai demult pe dea-ntregul. Iată acum de ce te-am chemat la mine şi pentru ce ţi-am spus mai întâi toate aceste vorbe: se apropie vremuri grele şi a sosit clipa ca sacrificiul tău să ajute neamul Dacilor. Eşti gata să te supui, să urmezi calea destinului tău?
În timp ce grăia, Zamolxis se uita în ochii şi în sufletul preotului cu părul alb ca neaua. Îşi dădu seama, încă o dată, că are în faţă un supus ce s-ar fi aruncat şi-n flăcări pentru fericirea ţării sale. Preotul căzu în genunchi la auzul cuvintelor rostite de zeu şi vorbi apoi, molcom, la fel cum o făcea odinioară ţăranilor pe care-i povăţuia despre adevărata credinţă şi puterea ei:
- Stăpâne, nu cunosc nimic să-mi fie mai drag decât meleagurile acestea, libertatea şi fericirea neamului meu. Voinţa ta, preabunule Zamolxis, este lege pentru mine, iar dacă sacrificiul meu poate fi de ajutor nu pot decât să-ţi mulţumesc că m-ai ales. Porunceşte să mor şi aşa voi face, dacă asta trebuie. Sunt la picioarele Zeului meu şi mă supun.
- Nu, preotule cu părul alb ca neaua, spuse Zamolxis, moartea ta mie nu mi-ar fi de nici un folos, iar în inimile duşmanilor ţării ar aduce o mare uşurare, pentru că soarta gliei noastre va depinde, de aici înainte, şi de tine. Aşa să ştii!
Zamolxis tăcu preţ de câteva clipe părând că se gândeşte la ceva anume, apoi îl privi adânc în ochi pe preot şi continuă:
- Te voi transforma prin puterea mea şi-a Pietrei Sacre, întru gloria veşnică a Dacilor Liberi, într-un lup… dar nu într-unul obişnuit. Părul ţi-e alb ca neaua şi asta îţi arată gândirea ta adâncă. Braţul ţi-e puternic, iar asta dovedeşte forţa ta. Îţi voi dărui nemurirea şi vei deveni Marele Lup Alb, conducătorul în luptă şi pe timp de pace al tuturor haitelor de lupi de pe cuprinsul Marii Dacii. Vei fi, ca şi până acum, supusul meu.
Preotul cu părul alb ca neaua avea lacrimi în ochi atunci când vorbi din nou:
- Stăpâne, nu sunt demn de această cinste!
- Asta nu tu o hotărăşti, răspunse aprig Zamolxis, ci eu. Hotărârea mea este luată.
- Mă voi supune cu dragoste, preabunule Zamolxis.
- Ştiu. Dar iată ce trebuie să faci: prima ta menire este să uneşti toţi lupii sub cuvântul şi porunca ta, astfel încât să fie gata de luptă, iar la cel mai mic semn al tău să se adune pentru a-mi asculta poruncile. Când acest lucru va fi bine adus la îndeplinire, vei veni alături mie, în Muntele Sacru, pe care nu-l vei mai părăsi, afară doar de cazurile de primejdie gravă pentru ţară.
După ce termină ce avea de spus, Zamolxis se ridică de pe tronul său de granit şi se îndreptă spre Piatră, o ridică de la locul ei şi o înalţă spre cer. Din inima Pietrei Sacre a Geto-Dacilor porni o rază de lumină ce îl învălui dintr-o dată pe preot într-o ceaţă orbitoare. Orice muritor de rând şi-ar fi pierdut vederea în faţa acelui fantastic spectacol. Ca prin minune, preotul cu părul alb ca neaua se transformă în lup, dar nu într-unul ca toţi ceilalţi ci într-unul aşa cum nimeni n-a mai văzut unul asemănător nici până atunci şi nici după aceea. Lupul nou apărut era unic în toată seminţia sa. Mare de statură cât un urs, avea ochii precum jăratecul, labele puternice, ghearele şi colţii lungi şi ascuţiţi ca săbiile, iar blana sa era albă, albă, mai albă decât laptele. Prin vrerea şi puterea bunului Zamolxis, se născuse Marele Lup Alb al Dacilor Liberi. Din acea clipă, destinul patriei avea încă un apărător de temut.
Misiunea Marelui Lup Alb începu imediat şi nu a fost nevoie de vreme prea îndelungată pentru ca toate haitele de lupi din ţară, de la căţelandri abia născuţi şi până la cei mai bătrâni şi neputincioşi, să se afle sub conducerea sa. Pasămite, lupii aşteptaseră şi ei îndelung momentul în care vor avea un stăpân demn, un ales al Zeului. Marele Lup Alb a avut grija să înveţe haitele să nu mai atace casele şi gospodăriile oamenilor pentru a le prăda, iar la strigătul său trebuiau să se adune cu toţii pentru a porni la luptă. În acest timp, Zamolxis le-a cerut dacilor să-şi ajute fraţii de sânge, cum erau consideraţi lupii, să le ofere hrană şi adăpost ori de câte ori era nevoie. Aceştia din urmă, la rândul lor, aveau datoria învăţată de la conducătorul lor şi trebuiau să-i ajute pe Geto-Daci în luptă şi în apărarea Muntelui Sacru. Marele Lup Alb mergea tot timpul la Zamolxis, ducându-i veşti aflate de la lupii ce erau câtă frunză şi iarbă prin munţii şi luncile Daciei.
Nimeni nu trecea spre Hotarul Sacru fără ca fiarele să aibă de ştire, anunţându-şi imediat cârmuitorul. În momentele de cumpănă, când oamenii erau atacaţi şi libertatea sau viaţa le era pusă în pericol, ei mergeau în lupte alături de armate şi loveau duşmanii de unde aceştia se aşteptau mai puţin. Nenumăratele victorii ale dacilor au fost câştigate cu ajutorul lupilor, care îşi ofereau ofranda de sânge pentru apărarea minunatului tărâm al Daciei. Tot ei erau aceia care pătrundeau neştiuţi de nimeni în taberele duşmane aducând informaţii nepreţuite Marelui Lup Alb pe care acesta, la rândul său, le transmitea comandanţilor de oşti. Marele Lup Alb avea şi sarcina de a aduce în faţa Zeului, la judecată, trădătorii şi laşii. După ce netrebnicii erau judecaţi după faptele lor, erau oferiţi fără de milă lupilor, căci nu aveau dreptul la Sacrificiul Suprem al Nemuririi, ci trebuiau să aibă o moarte cât mai înjositoare şi nedemnă, pentru a fi daţi exemplu celorlalţi. Toţi cei care se simţeau vinovaţi se temeau de Marele Lup Alb, care era fără de milă în astfel de cazuri, dar cei drepţi şi bravi, atunci când auzeau din mijlocul munţilor mugetul său de luptă, simţeau cum se înfioară până în străfundul fiinţei de mândrie şi curaj, pornind în luptă cu gândul că nimeni nu-I poate învinge. Mâna protectoare a Zeului era deasupra lor şi îi apăra.
Atunci când duşmanii se simţeau împresuraţi de haite şi oameni, şi auzeau cântul de luptă al Marelui Lup Alb, înţelegeau pe dată că sfârşitul nu le poate fi prea departe, singura cale de scăpare ce le mai rămânea fiind ruşinoasa fugă. Vrăjmaşii capturaţi în luptă şi trădătorii erau cei care aveau parte de cea mai cumplită soartă. Totuşi, în acele vremuri, în rândurile Dacilor erau puţini trădători, şi cei mai mulţi proveneau din mulţimea străinilor adăpostiţi din mila acestui popor brav, dar care în micimea lor nu se mulţumeau întotdeauna cu ce li se oferea, dorind mereu tot mai mult. Dacă pe trădătorii pripăşiţi îi devorau lupii, pe nenorociţii din rândurile poporului lui, Zamolxis îi lăsa, după judecată, să moară de foame în chinuri groaznice. Într-o vară, pe când Zamolxis privea cerul înstelat din faţa întrării în Muntele Ascuns şi se gândea la poporul său drag, Zeul îl întrebă pe Marele Lup Alb:
- Spune-mi, prietene credincios, crezi că ar trebui să te fac din nou om? M-ai slujit secole la rând şi poate ţi s-a făcut dor de ceea ce erai cândva.
Marele Lup Alb privi mirat spre Zamolxis şi grăi:
- Stăpâne, gândurile mele nu stau la ceea ce mi-aş putea dori eu. Destinele Daciei şi fericirea semenilor mei sunt mai presus de orice vrere a mea.
- Ştiu asta, spuse Zeul zâmbind cu căldură, dar dacă ai vrea te-aş putea întoarce la fiinţa muritoare ce erai.
- Mărite Zeu, Dacii au nevoie de mine aşa cum sunt acum, iar nu altfel. Datoria ca om mi-am făcut-o pe când umblam prin sate, iar fără mine, aşa cum sunt, haitele s-ar destrăma şi nu ar mai ajuta în lupte. Apoi, în scurtă vreme, ar începe iarăşi să atace oamenii şi gospodăriile lor. Lasă-mă, rogu-te, aşa cum mă aflu, pentru că hotărârea de atunci a fost înţeleaptă.
- Bine, Mare Lup Alb. Am să-ţi respect voia şi-ti mulţumesc pentru credinţa ta, dar totuşi îţi voi spune de ce te-am întrebat aceasta.
Urechile îmi sunt ciulite, bunule Zamolxis.
- Se apropie vremea când n-am să te mai pot face om iarăşi. În curând va veni momentul greu când ne vom retrage în Munte şi de acolo vom veghea.
- Eu însumi simt asta, mărite, oftă Marele Lup Alb. Ştiu însă că de mai mare folos îţi pot fi aşa decât ca om.
- Bine, Mare Lup Alb. Aşa va fi, precum ai grăit.
- Stăpâne! Reluă uşor lupul.
- Da, prietene, ce te frământă? Marele Lup Alb stătu puţin în cumpănă întrebându-se dacă era mai bine să tacă sau să deschidă gura. Zeul fu cel care hotărî:
- Grăieşte, nu ai teamă! Spune-mi ce ai pe suflet!
- Mărite Zamolxis, iată ce mă tot întreb de ceva vreme încoace: oare nu se poate face ceva pentru a feri pe Dacii Liberi de greşeala ce-o vor săvârşi? Zamolxis se încruntă uşor la gândul ce-i trecuse prin minte şi spuse ferm:
- Nu, Mare Lup Alb! Nu există leac, oamenii singuri trebuie să-şi trăiască viaţa aşa precum aleg. Să vadă unde greşesc şi să se căiască. Noi nu avem nimic a face, nu ne stă-n putinţă.
- Înţeleg, stăpâne.
- Acum hai să mergem! mai adăugă Zeul.
Cei doi se retraseră în inima Muntelui Sacru care avea să devină, nu peste multă vreme, pentru totdeauna, Muntele Ascuns. Pentru asta, însă, vor mai trebui să treacă secole, pe care noi le vom parcurge ca şi până acum. Nu ne mai rămâne decât un singur lucru de făcut, şi anume acela de a reînoda firul poveştii din locul în care a fost întrerupt. Legătura Marelui Lup Alb şi, prin el, a haitelor, cu Geto-Dacii era profundă, dar se pare că, de multe ori, mai bine înţelegeau lupii decât oamenii ce se întâmpla. Câteodată, parcă, tot ei erau mai aproape de credinţa strămoşească în Zamolxis. Şi asta pentru că fiarele aveau o singură dorinţă: să apere, de era nevoie cu preţul vieţii lor, Muntele Sacru şi ţara acestuia. Câteva secole fericite haitele Marelui Lup Alb şi Geto-Dacii au trăit în bună înţelegere, se ajutau unii pe alţii în viaţa de zi cu zi şi în luptă, iar Marele Lup Alb conducea cu dreptate voinţa lupilor ce-i erau supuşi, la fel cum Zamolxis făcea cu oamenii. Toate bune şi frumoase, numai că oamenii sunt nestatornici, iar când este aşa, fericirea şi înţelegerea nu pot dura la nesfârşit. Marea invazie era din ce în ce mai aproape de hotarele Daciei, iar o parte din supuşii lui Zamolxis, spre marea lor nefericire, începuseră să se îndoiască de puterea Marelui Zeu, îndreptându-şi rugăciunile şi ofrandele spre alte zeităţi. Se vede treaba că frica roade sufletul omului, sau poate că acei trădători sperau la avuţii mai mari.
Mişeii nu s-au mulţumit numai cu trădarea şi, de teamă ca nu care cumva să ajungă în faţa Marelui Lup Alb, începură să omoare în neştire orice lup care le ieşea în cale. Pacea Dacilor începea să se clatine datorită fricii şi pierderii credinţei strămoşeşti. Din haitele numeroase ce populau ţara rămâneau pe zi ce trece tot mai puţine animale, iar lupii înfricoşaţi de moarte, se retrăgeau tot mai adânc în munţi şi păduri din calea asupritorilor, încercând să scape de furia dezlănţuită a celor care le fuseseră, nu cu mult timp în urmă, fraţi. Puţini la număr mai erau cei care ascultau acum de conducătorul lor, Marele Lup Alb. Mai întâi câţiva, apoi din ce în ce mai mulţi trădători îşi luau armele la spinare şi cutreierau codrii pentru a ucide lupi. Nimeni nu rostea cu voce tare un gând anume, dar fiecare în sinea lui spera la ceva: toţi doreau să-l găsească pe Marele Lup Alb şi să-i taie capul pentru a-l putea arăta conducătorilor romani, nădăjduind astfel într-o răsplată grasă. Pasămite printre Daci pătrunseseră, prin grija trădătorilor, destule iscoade ale romanilor. Acestea stârniseră la revolta pe cei mai slabi de înger mai întâi şi apoi, încetul cu încetul, şi pe ceilalţi. Acest fapt nu-l mai ştiu precis nici măcar cei mai bătrâni, însă, darămite noi.
Şi astfel, într-un târziu, s-a petrecut ceea ce zeul ştia dinainte: supărat la culme de nelegiuirile din juru-i, Zamolxis l-a chemat la el pe Marele Lup Alb şi s-au retras împreună în ascunzişul Muntelui, interzicând totodată, prin poruncă aprigă, haitelor adăpostite în Muntele Sacru să mai însoţească trupele în luptă. Zeul, mânios, îi spusese atunci prietenului său cu blană albă ca neaua:
- Poate, cândva, într-un târziu pe care nici măcar eu nu-l cunosc, Dacii se vor căi pentru greşelile lor şi vor înţelege că numai eu le pot conduce destinele întru fericire şi pace. Până atunci, însă, mânia ce m-a cuprins va fi neînduplecată. Vom aştepta împreună, prietene, până când va sosi clipa în care Dacii vor crede iarăşi în libertatea lor şi în noi. Să mergem în Munte şi să aşteptăm, este singurul lucru ce ne mai stă-n putinţă acum.
Îndurerat, cu ochii scăldaţi în lacrimi amare, Marele Lup Alb îl întrebă pe Zeu:
- Oare ani mulţi vor trece, stăpâne, până atunci?
- Ani nu doar mulţi, ci foarte mulţi, Mare Lup Alb. Vremuri grele coborî-vor asupra Daciei şi sufletul mă doare crunt, dar nu-i nimic ce noi am mai putea face. Vino! mai adăugă Zamolxis, după care cei doi se îndreptară spre Triunghiul Sacru din inima Muntelui Ascuns, lângă Piatra Geto-Dacilor. În Triunghi îi aştepta Moş Timp, Duhul Pietrei, iar în priviri i se putea citi aceeaşi durere surdă, nemângâiată. Nici el nu putea face nimic în calea nenorocirii ce se abătuse, cerul îşi întorsese faţa de la Dacii cărora le slăbise credinţa. Nu mai rosti nimeni nici un cuvânt. Tăcerea era apăsătoare, dar tot ce fusese de spus, se auzise deja. Priveau bolta înalta a Grotei şi fiecare trăia în sine propria durere, care era şi durerea celorlalţi. Cu toată vitejia de care au dat dovadă cei care mai credeau în Zamolxis, fără ajutorul Zeului şi a Marelui Lup Alb, aceşti ultimi bravi Daci au fost în cele din urma învinşi, iar cei care au reuşit să scape cu viaţă s-au refugiat în adăpostul oferit de marea cetate a Munţilor Apuseni.
Din când în când, în toiul luptelor, Marele Lup Alb putea fi zărit pe câte vreo colină îndepărtată cum privea la moartea fraţilor săi. Nimeni însă nu l-a mai auzit, iar dacă cineva s-ar fi putut afla destul de aproape de el încât să-i poată citi sufletul prin ochii înlăcrimaţi, şi-ar fi dat seama că marele conducător cu blană albă ca neaua plânge cu durere. În faţa sa se desfăşura înfrângerea pas cu pas a poporului său drag, iar el nu putea decât să privească neputincios. O dată cu biruirea definitivă a Dacilor, Marele Lup Alb s-a retras fără cale de întoarcere lângă stăpânul său, Zamolxis, iar sub privirile muritorilor de rând nu s-a mai arătat decât rar, foarte rar. Când o făcea, însemna că erau vremuri de mare izbelişte pentru urmaşii Dacilor Liberi. Nu intra în luptă, nu aduna haitele, doar privea cu jale, după care revenea lângă Zeu, povestindu-i ceea ce se întâmplă afară.
Deşi s-au scurs de atunci mulţime de secole, Marele Lup Alb şi astăzi mai veghează şi aşteaptă îndurarea Zeului întru iertarea Dacilor Liberi, în rândul cărora el însuşi se născuse. Încă mai speră să vina clipa în care Zamolxis îi va cere să strângă iarăşi haitele pentru a alunga duşmanii, pentru a reclădi vechiul regat Dac, pentru a bucura urechile credincioşilor şi a înspăimânta pe trădători prin urletu-i de luptă, cântul atât de dulce al neîmblânzitului Mare Lup Alb
Sursa Atoma
Balada Lupului Alb
BALADA LUPULUI ALB
de Pavel Corut
Feciori din dacã mamã,
Pribegi ca douã cânturi,
Trecând din vamã-n vamã
Sub pãlmuiri de vânturi,
Mai blânzi ca o poveste
Din care-i lipsa vina,
Ne-au zãmislit din Creste
Si ne-a scãldat Lumina.
Spãlati în ploi si moine,
Curati ca douã schituri,
Ne-au botezat în doine
Si ne-au sfintit în mituri.
Mai plânsi ca douã lacrimi,
Cuminti ca douã stele,
Noi dezlegãm de patimi
Si descântãm de jele.
Din tâmple ningem vise,
Din Inimã-dureri,
Sperantele nezise
La porti de învieri.
Ne-am îmbrãcat în Soartã,
Cumpliti ca o osândã
La daca noastrã poartã
Ca lupii stând la pândã.
Vom însera cu anul
Si-om deveni pãmânturi…
Ne-o tine minte Neamul
Frumosi ca douã cânturi.
Vom adormi cu veacul
Si-om deveni zãpadã…
Ne-o pomeni sãracul
În plânset de baladã.
Ne vom zidi-n Credintã,
În bolta Casei noastre,
Vom ninge cu vointã
Si vom ploua cu astre.
Ne-o creste foc din Suflet,
Ne-or plânge-n palme macii,
Când ne-om opri din umblet
Feciori ai sfintei Dacii…
Legenda: Imaginea mitică a Lupului Alb – căpetenia lupilor, era respectată cu sfinţenie de către strămoşii noştri ca pe cel care a fost salvatorul dacilor, din cetatea Sarmisegetuza asediată de romani şi în general cel care-i ajuta în orice moment de cumpănă. Este surprinzătoare similitudinea între legenda Lupului alb şi legenda zeului Apollo. Acesta îşi avea templul pe insula Alba ( Leuke), pe malul Mării Negre ( actuala Insulă a Şerpilor). În fiecare toamnă Apollo se retrăgea în misterioasa ţară a hiperboreenilor, unde domeşte aprigul Boreas * pentru a petrece iarna. El era conducătorul acestor hiperboreeni şi era denumit Lycantropul , adică Lupul, în mitologie rămânând cu denumirea de * Lupul Luminos *.
de Pavel Corut
Feciori din dacã mamã,
Pribegi ca douã cânturi,
Trecând din vamã-n vamã
Sub pãlmuiri de vânturi,
Mai blânzi ca o poveste
Din care-i lipsa vina,
Ne-au zãmislit din Creste
Si ne-a scãldat Lumina.
Spãlati în ploi si moine,
Curati ca douã schituri,
Ne-au botezat în doine
Si ne-au sfintit în mituri.
Mai plânsi ca douã lacrimi,
Cuminti ca douã stele,
Noi dezlegãm de patimi
Si descântãm de jele.
Din tâmple ningem vise,
Din Inimã-dureri,
Sperantele nezise
La porti de învieri.
Ne-am îmbrãcat în Soartã,
Cumpliti ca o osândã
La daca noastrã poartã
Ca lupii stând la pândã.
Vom însera cu anul
Si-om deveni pãmânturi…
Ne-o tine minte Neamul
Frumosi ca douã cânturi.
Vom adormi cu veacul
Si-om deveni zãpadã…
Ne-o pomeni sãracul
În plânset de baladã.
Ne vom zidi-n Credintã,
În bolta Casei noastre,
Vom ninge cu vointã
Si vom ploua cu astre.
Ne-o creste foc din Suflet,
Ne-or plânge-n palme macii,
Când ne-om opri din umblet
Feciori ai sfintei Dacii…
Testamentul Lupului Alb…
Poate că ar trebui să ne amintim că suntem
Neam de Daci Liberi, că Spiritul Marelui Lup Alb veghează, aşa cum
Sfinxul în tăcere şi prin tăceri ne vorbeşte… Suntem Stăpâni pe
deciziile noastre, dacă dorim cu adevărat, şi nimeni nu ne poate
manipula sau constrânge la nimic, o fărâmă din Spiritul Marelui Lup Alb
ajunge să ne… trezim, să ne redescoperim spiritul de Luptători, să nu
mai permitem să fim umiliţi, să nu lăsăm ca valorile să ne fie călcate-n
picioare, să ne opunem îngrădirilor şi niminiciei… o fărâmă şi-acea
fărâmă din Spiritul Marelui Lup Alb se află-n fiecare pui de Dac !
Legenda: Imaginea mitică a Lupului Alb – căpetenia lupilor, era respectată cu sfinţenie de către strămoşii noştri ca pe cel care a fost salvatorul dacilor, din cetatea Sarmisegetuza asediată de romani şi în general cel care-i ajuta în orice moment de cumpănă. Este surprinzătoare similitudinea între legenda Lupului alb şi legenda zeului Apollo. Acesta îşi avea templul pe insula Alba ( Leuke), pe malul Mării Negre ( actuala Insulă a Şerpilor). În fiecare toamnă Apollo se retrăgea în misterioasa ţară a hiperboreenilor, unde domeşte aprigul Boreas * pentru a petrece iarna. El era conducătorul acestor hiperboreeni şi era denumit Lycantropul , adică Lupul, în mitologie rămânând cu denumirea de * Lupul Luminos *.
Pentru a contracara credinţa în puterea
magico-mistică a lupului, creştinismul primitiv l-a investit pe Sfântul
Petru (Sâmedru) cu atributele de păstor al lupilor , care sunt
consideraţi câinii săi, precum şi pe fratele său , Apostolul Andrei,
care se spune că a propovăduit Evanghelia Mântuitorului în * teritoriile
lupilor *, printre care şi Dobrogea. (Dumitru Manolache – Sfântul
Apostol Andrei şi protocreştinismul în spaţiul românesc. Lupii mielului)
Se pot bănui cel puţin două izvoare ale
acestei ipostaze de patron al lupilor: una poate dacogetică – dacă
locuitorii Daciei vor fi practicat într-adevăr Lycantropia (cuvânt
grecesc însemnând transformarea unui om în animal. În Evul Mediu,
Lycantropia era una dintre acuzaţiile pentru care erau arse pe rug
vrăjitoarele. În psihiatrie este asimilată cu dedublarea
personalităţii).
O altă ipostază este în mod sigur
alano-osetă, ştiind că alanii au staţionat un răstimp destul de lung pe
teritoriul fostei Dacii şi că urmaşii lor – oseţii din Caucazul de nord,
au avut în epica lor precreştină un cult al zeului Tutyr , venerat ca păstor al lupilor. ( Victor Kernbach – Universul mitic al românilor).
Pentru poporul român imaginea lupului persistă ca o dominantă mitică. În patru substraturi mitice se reia şi se verifică imaginea sacră a lupului: Substratul aborigen local , cel al lupului neolitic; substratul indo-european , cel al lupului dac şi daco-celtic; substratul neo-indo-european , cel al lupului latin îngemănat cu cel dac într-o sinteză dacă-romană; substratul iudeo-creştin primitiv,
care preia şi răstălmăceşte aspectele zoomitologice ale lupului din
celelalte trei substraturi mitice anterioare într-o viziune de bestiar
apocaliptic. ( Romulus Vulcănescu în Mitologie Română)
Semnificative sunt cuvintele bocetului cules de către Constantin Brăiloiu :
Şi-ţi va mai ieşi / Lupul înainte / Ca
să te spăimânte / Să nu te spăimânţi, / Frate, cum să-l prinzi / Că
lupul mai ştie / Seama codrilor / Şi-a potecilor / Şi el te va scoate /
La drumul de plai / La-un fecior de crai. – Sa te duca-n rai / C-acolo-i
de trai / In dealul cu jocul / C-acolo ti-e locul / In camp cu bujorul /
C-acolo ti-e dorul…
- Adăugat în: Legende
- Etichete: dacii, lupul alb, lupul dacic, Pavel Corut
- Vizualizări: 846
Testamentul Lupului Alb…
Posted on 30 mai 2009 by Sibilla
Testamentul Lupului Alb…
Poate că ar trebui să ne amintim că suntem Neam de Daci Liberi, că Spiritul Marelui Lup Alb veghează, aşa cum Sfinxul în tăcere şi prin tăceri ne vorbeşte… Suntem Stăpâni pe deciziile noastre, dacă dorim cu adevărat, şi nimeni nu ne poate manipula sau constrânge la nimic, o fărâmă din Spiritul Marelui Lup Alb ajunge să ne… trezim, să ne redescoperim spiritul de Luptători, să nu mai permitem să fim umiliţi, să nu lăsăm ca valorile să ne fie călcate-n picioare, să ne opunem îngrădirilor şi niminiciei… o fărâmă şi-acea fărâmă din Spiritul Marelui Lup Alb se află-n fiecare pui de Dac !
Testamentul lupului alb :
BALADA LUPULUI ALB
de Pavel Coruţ
Feciori din dacã mamã,
Pribegi ca douã cânturi,
Trecând din vamã-n vamã
Sub pãlmuiri de vânturi,
Mai blânzi ca o poveste
Din care-i lipsa vina,
Ne-au zãmislit din Creste
Şi ne-a scãldat Lumina.
Spãlaţi în ploi şi moine,
Curaţi ca douã schituri,
Ne-au botezat în doine
Şi ne-au sfinţit în mituri.
Mai plânşi ca douã lacrimi,
Cuminţi ca douã stele,
Noi dezlegãm de patimi
Şi descântãm de jele.
Din tâmple ningem vise,
Din Inimã-dureri,
Speranţele nezise
La porţi de învieri.
Ne-am îmbrãcat în Soartã,
Cumpliţi ca o osândã
La daca noastrã poartã
Ca lupii stând la pândã.
Vom însera cu anul
Şi-om deveni pãmânturi…
Ne-o ţine minte Neamul
Frumoşi ca douã cânturi.
Vom adormi cu veacul
Şi-om deveni zãpadã…
Ne-o pomeni sãracul
În plânset de baladã.
Ne vom zidi-n Credinţã,
În bolta Casei noastre,
Vom ninge cu voinţã
Şi vom ploua cu astre.
Ne-o creşte foc din Suflet,
Ne-or plânge-n palme macii,
Când ne-om opri din umblet
Feciori ai sfintei Dacii…
( sursa : www.gk.ro )
Imaginea mitică a Lupului Alb – căpetenia lupilor, era respectată cu sfinţenie de către strămoşii noştrii ca pe cel care a fost salvatorul dacilor, din cetatea Sarmisegetuza asediată de romani şi în general cel care-i ajuta în orice moment de cumpănă. Este surprinzătoare similitudinea între legenda Lupului alb şi legenda zeului Apollo. Acesta îşi avea templul pe insula Alba ( Leuke), pe malul Mării Negre ( actuala Insulă a Şerpilor). În fiecare toamnă Apollo se retrăgea în * misterioasa ţară a hiperboreenilor, unde domeşte aprigul Boreas * pentru a petrece iarna. El era conducătorul acestor hiperboreeni şi era denumit Lycantropul , adică Lupul, în mitologie rămânând cu denumirea de * Lupul Luminos *.
Pentru a contracara credinţa în puterea magico-mistică a lupului, creştinismul primitiv l-a investit pe Sfântul Petru (Sâmedru) cu atributele de păstor al lupilor , care sunt consideraţi câinii săi, precum şi pe fratele său , Apostolul Andrei, care se spune că a propovăduit Evanghelia Mântuitorului în * teritoriile lupilor *, printre care şi Dobrogea. (Dumitru Manolache – Sfântul Apostol Andrei şi protocreştinismul în spaţiul românesc. Lupii mielului)
Se pot bănui cel puţin două izvoare ale acestei ipostaze de patron al lupilor: una poate dacogetică – dacă locuitorii Daciei vor fi practicat într-adevăr Lycantropia (cuvânt grecesc însemnând transformarea unui om în animal. În Evul Mediu, Lycantropia era una dintre acuzaţiile pentru care erau arse pe rug vrăjitoarele. În psihiatrie este asimilată cu dedublarea personalităţii).
O altă ipostază este în mod sigur alano-osetă, ştiind că alanii au staţionat un răstimp destul de lung pe teritoriul fostei Dacii şi că urmaşii lor – oseţii din Caucazul de nord, au avut în epica lor precreştină un cult al zeului Tutyr , venerat ca păstor al lupilor. ( Victor Kernbach – Universul mitic al românilor).
Pentru poporul român imaginea lupului persistă ca o dominantă mitică. În patru substraturi mitice se reia şi se verifică imaginea sacră a lupului: Substratul aborigen local , cel al lupului neolitic; substratul indo-european , cel al lupului dac şi daco-celtic; substratul neo-indo-european , cel al lupului latin îngemănat cu cel dac într-o sinteză dacă-romană; substratul iudeo-creştin primitiv, care preia şi răstălmăceşte aspectele zoomitologice ale lupului din celelalte trei substraturi mitice anterioare într-o viziune de bestiar apocaliptic. ( Romulus Vulcănescu în Mitologie Română)
Semnificative sunt cuvintele bocetului cules de către Constantin Brăiloiu :
Şi-ţi va mai ieşi / Lupul înainte / Ca să te spăimânte / Să nu te spăimânţi, / Frate, cum să-l prinzi / Că lupul mai ştie / Seama codrilor / Şi-a potecilor / Şi el te va scoate / La drumul de plai / La-un fecior de crai. – Sa te duca-n rai / C-acolo-i de trai / In dealul cu jocul / C-acolo ti-e locul / In camp cu bujorul / C-acolo ti-e dorul…
Sursa : http://www.agero-stuttgart
” Era un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii – Roma. Era un popor nobil acela a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de disperare, iar a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată. ”
(Mihai Eminescu)
” Civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte azi neamul românesc. ”
(W. Schiller, arheolog american)
” Descoperirea sinelui adânc al părinţilor celor mai vechi e supremul act de orgoliu al unui neam. ”
(Nicolae Iorga)
” Este vorba de un popor care prin
strămoşii săi îşi are rădăcini de patru ori milenare, aceasta este
mândria şi aceata este puterea noastră. ”
(Nicolae Iorga, Originea, firea şi destinul neamului românesc în Enciclopedia României)
” Românii despre care am mai spus că sunt daci. ”
(Bocignoli, 29.6.1524, la Răgusa)
Sibilla
citate preluate de pe http://www.gk.roinformaţii preluate din ” Mitologie Română ”, Romulus Vulcănescu , http://www.gk.ro şi http://www.agero-stuttgart
LEGENDE DESPRE VARCOLACI
Viata…Eterna Viata. Nu va disparea niciodata asa cum cred dogmaticii
apocaliptici.
Viata are un mecanism de aparare. La orice deviere de la Cale, Viata
reactioneaza. Apar asa-numitii factori de corectie. Legea aceasta o
stiu toti Marii Initiati. Noi, Protectorii, eram niste factori de
corectie. Orice eveniment major din viata planetei are un raspuns.
Aceasta este menirea noastra : sa corectam cursul negativ luat de
omenire. Nu este imposibil (asa cum au afirmat multi cu care am
vorbit)…de fapt nici nu are importanta, eu sunt un instrument al
Vietii. Iar Viata va invinge. Vor exista Protectori, pana fenomentul
va fi extirpat. Atunci, cei ca mine, se vor intoarce in povestea din
care am venit si oamenii isi vor trai in continuare vietile linistiti…
În
ceea ce priveste lumea subpãmânteanã, ea a fost dintotdeauna condusã de
un zeu lykomorf. Dis Pater, originar din Italia si identificat mai
târziu cu Pluto, era, în varianta sa celticã, lup. Tot în conceptia lui
Krappe, Cerber era, înainte de a deveni gardianul Infernului, însusi
Hades. Dacã adãugãm cã Anubis, zeul egiptean al mortii, era reprezentat
sub formã de câine negru sau câine sãlbatic egiptean (asemãnãtor cu
sacalul sau lupul), cã Hades purta o cascã din piele de lup, care îl
putea face invizibil, Aita, stãpânul etrusc al lumii mortilor, o mascã,
de fapt scalpul unui lup, este clar cã lupul este asociat irevocabil
tinuturilor subpãmântene ale mortilor. Aceastã idee s-a pãstrat în unele
mitologii, si exemplul cel mai la îndemânã este mitologia românã, unde
lupul apare ca animal psihopomp, care “stie cãrãrile“ ce duc în lumea de
dincolo si conduce sufletul celui mort.
În civilizatia germanã anticã, membrii acestor Männerbünde erau bersekir (rãzboinici în blanã de urs), ulfhêdhnar (oameni în piele de lup), descrisi astfel într-un celebru pasaj din Edda: “ei au pornit fãrã platose si erau sãlbatici precum câinii sau lupii, muscau din scuturi si erau puternici ca ursii sau taurii, omorau bãrbati si nici focul, nici otelul nu-i puteau atinge - aceasta era furia bersekr“. Un om parvenea la starea de bersekr în urma unei intieri care includea încercãri specific rãzboinice. Volsunga Saga a pãstrat amintirea unor astfel de încercãri în povestea initierii lui Sinfjotli. Pe când acesta se aproprie de vârsta de zece ani, mama sa îl supune unei prime încercãri: îi coase cãmasa de brate prin piele: Sinfjotli rãmâne impasibil. Mama sa îi smulge atunci cãmasa odatã cu pielea si îl întreabã dacã simte ceva. Bãiatul rãspunde cã un Volsung nu este afectat de o nimica toatã. Al doilea test este sã facã pâine dintr-un sac de fãinã în care se afla o viperã. Sinfjotli reuseste sã treacã si de aceastã încercare. Dupã aceastã dovadã de curaj, tatãl sãu Sigmund îl ia în pãdure cu el si, într-o zi, ei gãsesc douã piei de lupi atârnând pe peretele unei colibe. Doi fii ai unui rege fuseserã transformati în lupi si puteau sã iasã din piei numai o datã la zece zile. Sigmund si Sinfjotli îsi pun pieile si nu le mai pot scoate. Ei urlã ca lupii si înteleg limbajul lupilor. Apoi se despart convenind cã nici unul nu va cere ajutorul celuilalt decât dacã va avea de a face cu mai mult de sapte oameni. Într-o zi, Sinfjotli este chemat în ajutor si îi omoarã pe toti cei care îl atacaserã pe Sigmund. Altãdatã, Sinfjotli este atacat la rândul sãu de unsprezece oameni si îi omoarã fãrã a-l chema în ajutor pe Sigmund. Cei doi se întorc la colibã si asteaptã sã-si poatã scoate pieile de lup, si, la momentul potrivit, aruncã pieile în foc. Acest episod încheie initierea lui Sinfjotli, iar el poate sã rãzbune moartea celor din familia Volsung. Temele initiatice sunt evidente aici: proba curajului, rezistentã la suferinta fizicã, urmate de transformarea magicã în lup. “Prin aceste încercãri (initiatice)“, spune Eliade, “candidatul îsi însusea modul de a fi al unui animal sãlbatic, el devenea un rãzboinic temut în mãsura în care se comporta ca un animal de pradã. Se transforma într-un supra-om pentru cã reusea sã asimileze forta magico-religioasã proprie carnivorelor“.
Un aspect important al mitologiei romane este mitul aparitiei poporului roman, serbat în fiecare an pe 15 februarie în cadrul unui festival de curãtire, de fertilizare si de pomenire a sufletelor mortilor, numit Lupercalia. Legenda spune cã Roma îsi are originea în Romulus si Remus. Tatãl acestora este însusi Marte (al cãrui atribut era lupul), iar mama lor, o muritoare, o vestalã: Rhea Silvia, care i-a aruncat în Tibru. Copiii au ajuns, purtati de ape, în partea nordicã a muntelui Palatin, unde exista o pesterã - sacrariul zeului Lupercus. Lupercus era divinitatea care ocrotea turmele, “apãrãtorul de lupi”. Acest loc se numea Lupercalia, iar sotia zeului – Luperca. Pãstorii credeau cã Luperca s-a prefãcut în lupoaicã, ca sã scape pruncii de la moarte. Jean-Paul Clebert face corelatia cu o veche legendã indianã: asa cum Marea Zeitã-Mamã ia înfãtisarea unui patruped pentru a zãmisli patrupede, a unei insecte pentru a zãmisli insecte etc., si Rhea a luat înfãtisarea unei lupoaice pentru a zãmisli si hrãni odraslele pe care le-a avut de la zeul Marte Lycaios. Multe din aspectele acestui mit s-au pãstrat în cultura popularã româneascã: asemeni lui Lupercus, Sf. Petru este stãpân peste lupi si le distribuie hrana, iar femeile care se prefac în lupoaice, pricolicioanele, nu se ating niciodatã de copii.
Alexandre Haggerty Krappe formuleazã ipoteza cã indo-europenii cunosteau un demon lykomorf, care stãpânea lumea infernalã, cã demonul mortii avea înfãtisarea unui lup. Argumentele aduse în favoarea acestei ipoteze se referã la zei ai lumii subpãmântene si zei ai rãzboiului care aveau ca atribut lupul, ceea ce dovedeste cã, odatã, acestia erau reprezentati sub formã de lupi sau avea anumite accesorii care aminteau de lup. Astfel, Marte, zeu al rãzboiului si pãrinte al poporului roman, este echivalat cu Tyr, zeu al rãzboiului în mitologia scandinavã, relatia ambilor cu lupul fiind evidentã. În cadrul Männerbünde nordice, în ritualurile de initiere rãzboinicã, lupul era respectat si luat ca model. Ginghis-Han, al cãrui strãmos mitic este lupul albastru celest, se spune cã aplica în luptã tehnica acestui animal, ostile sale fiind organizate asemenea unor haite de lupi, care
atacau din toate pãrtile.
Legenda Lupului Alb – legenda straveche a neamului dac
Intr-o haita de lupi suri, s-a nascut un lup alb. Era puternic si
cutezator, aducand cea mai puternica prada pentru haita sa. Si
totusi, nu era iubit, pentru ca era…diferit. Intr-o noapte, cand
lupul alb dormea ostenit, intreaga haita a sarit sa-l sfasie. Muscau
cu furie dementa sa distruga acest unicat al naturii. Cazut in
genunchi, lupul alb nu intelegea : propria-i haita? De ce? Viata se
scurgea din el, toata… Inca o clipa si ar fi pasit marele prag catre
moarte. Propria-i haita? De ce? De ceeee?…
O reactie a subconstientului, ca un fulger stelar : ideea extremei
originalitati! Patruns de o forta supranaturala, lupul alb s-a
ridicat! A sfasiat!! A distrus!! A invins!!! DE atunci, lupul alb nu
mai traieste in haita si … nu doarme niciodata. De atunci, LUPUL ALB
cu ochi luminosi strajueste din stema spiritului nostru la
respectarea legilor stramosesti. De veti gasi vreodata oameni morti
in somn, cu privirea atintita catre inalturi si figura crispata de
groaza sa stiti ca au fost sfasiati de LUPUL ALB…
Povestea lupului sacru a fost ascunsa cu mare grija de organizatorii
de ceremonialuri fastuoase, creatorii de imagini, de iluzii. De aceea
majoritatea nu o cunoasteti…Sunt multi care se tem de ea…Se tem de
Fiara. Legenda Lupului Alb si Luminos a existat in toata Europa. In
tot bazinul mediteranean. Este vorba de mitul lui Apollo
Hiperboreanul, conducatorul Muzelor. Apollo Lupul Luminos. Acesta s-a
nascut pe teritoriul Hiperborei, in Dacia.
Lupul Alb este patronul Protectorilor. El insusi un Protector. E
spiritul liber ce vegheaza din muntii Carpati.
La români, o parte din aceastã mostenire a supravietuit sub formã de obiceiuri populare si creatii folclorice: credinta în vârcolaci, folclorul despre lupi, Sfântul Petru ca pãstor al lupilor. Asa cum aratã Baring-Gould, si la germani si popoarele nordice, ritualurile de intiere bersekir au dat nastere legendelor despre omul - lup, acel were - wolf sau Werwolf scandinav. De altfel, lupul a fost atribuit nordului, si miturile nordice abundã în figuri de lupi: câinii de pazã ai lui Odhin, Geri si Freki, lupii frati Sköll si Hati care pândesc vesnic soarele si luna (imaginea lupului mâncãtor de astre), mostruosul Fenrir, destinat sã ajungã cândva cãlãul lumii (la Ragnarök, “apusul zeilor”). Numeroase figuri de lup apar si în mitologiile slave si caucaziene: “balaurul-lup-de-foc”, lupul mutant Viscun (la ucrainieni) strãmosul totemic nart Woerhoeg (descris ca “cel cu cap de lup“), Mamberi si Tutyr, zei - pãstori ai lupilor care le distribuie hrana, celebrul Volkodlak. În lumea slavã (din Rusia pânã în Serbia) se credea cã cei nãscuti cu cãitã sunt destinati sã devinã vârcolaci. O cronicã mentiona cã un vrãjitor a rugat-o pe mama printului Veaceslav din Polotk, mort în 1101, dupã ce fusese pentru putin timp cneazul Kievului, sã lege de spatele copilului membrana în care era învelit la nastere, astfel ca sã o aibã tot timpul asupra lui. Din acest motiv, comenteazã cronicarul, Veaceslav a fost atât de nemilos si sangvinar. În Cântec pentru oastea lui Igor, el este înfãtisat ca un veritabil vârcolac. Trãsãturi asemãnãtoare are si protagonistul unei alte bâline: Volh Veaceslavici, care avea puterea de a se transforma nu numai în lup, ci si în soim sau furnicã. arcolacii : Sunt oameni muscati de lupi sau de alti varcolaci. Acestia sunt si arata ca niste oameni normali pana la luna plina. Atunci ei se transforma in oameni-lupi si pot fi foarte agresivi:isi pot ataca si cel mai bun prieten daca acesta le sta in cale. Dupa ce se transforma din nou in oameni nu isi mai aduc aminte de nici o fapta in timpul metamorfozei. Exista si potiuni care impiedica metamorfoza din om in varcolac la rasaritul lunii pline.
CREDE CA PUTIN MISTER NU FACE RAU IN TUMULTUASA VIATA A MISTERULUI TRECATOR IN CARE NE CUFUNDAM CU TOTII,IN SOMNUL NOPTI ADEMENITOR.
Glad a fost voievod (duce) al unei formațiuni statale medievale timpurii localizată pe teritoriul Banatului istoric (teritoriul dintre Tisa, Mureș, Dunăre și Carpați), în prima jumătate a secolului al X-lea.
Ducatul lui Glad în portocaliu
Se presupune că teritoriul bănățean era, până la moartea țarului Simeon I al Bulgariei, în 927, o marcă a țaratului bulgar. Ieșirea voievodatului
de sub tutela bulgară s-a produs, probabil cu ajutor cuman, imediat
după această dată, pe fondul slăbirii accentuate a influenței Bulgariei în sud-estul european.
Voievodatul a fost atacat, după toate probabilitățile înainte de 934, de o expediție a cetelor maghiare, conduse de Zuard, Cadusa (fratele lui Zuard) și Boyta care, într-o primă fază, a cucerit partea nord-vestică a voievodatului. După relatările notarului anonim al regelui maghiar Béla al III-lea în Gesta Hungarorum, Glad s-a opus năvălitorilor pe râul Timiș, într-un loc numit Vadum Arenarum (Vadul nisipurilor), unde armata sa, compusă din bulgari , cumani și români, a fost înfrântă. Refugiat în fortăreața Kevee, (Cuvin; există și opinia după care această fortificație ar fi localizată la nord de Mureș, la Cuvin, Arad), voievodul a fost silit să ceară pace, cedând coaliției de triburi maghiare această cetate. Glad mai stăpânea și cetățile Vrscia (Orșova sau Vârșeț) și Horom (Banatska Palanka). El și urmașii săi au stăpânit în continuare teritoriul bănățean, poate cu excepția colțului nord-vestic și a unei fâșii de-a lungul Tisei, unde urmele arheologice indică o intensă locuire maghiară, încă înainte de mijlocul secolului al X-lea.
Formațiuni statale medievale după descrierea lui Anonymus (sec. XIII)
În toponimia bănățeană sunt cunoscute două localități Gladna: Gladna Montană și Gladna Română, atestate din perioada medievală, Cladova cu numele vechi Gladova, Ghilad, pârâul Galacka, în Serbia, la sud de Aranca și alte nume topice, în apropierea Banatului, la nord de Mureș.
Originea numelui Glad este nesigură. Există mai multe ipoteze:
În civilizatia germanã anticã, membrii acestor Männerbünde erau bersekir (rãzboinici în blanã de urs), ulfhêdhnar (oameni în piele de lup), descrisi astfel într-un celebru pasaj din Edda: “ei au pornit fãrã platose si erau sãlbatici precum câinii sau lupii, muscau din scuturi si erau puternici ca ursii sau taurii, omorau bãrbati si nici focul, nici otelul nu-i puteau atinge - aceasta era furia bersekr“. Un om parvenea la starea de bersekr în urma unei intieri care includea încercãri specific rãzboinice. Volsunga Saga a pãstrat amintirea unor astfel de încercãri în povestea initierii lui Sinfjotli. Pe când acesta se aproprie de vârsta de zece ani, mama sa îl supune unei prime încercãri: îi coase cãmasa de brate prin piele: Sinfjotli rãmâne impasibil. Mama sa îi smulge atunci cãmasa odatã cu pielea si îl întreabã dacã simte ceva. Bãiatul rãspunde cã un Volsung nu este afectat de o nimica toatã. Al doilea test este sã facã pâine dintr-un sac de fãinã în care se afla o viperã. Sinfjotli reuseste sã treacã si de aceastã încercare. Dupã aceastã dovadã de curaj, tatãl sãu Sigmund îl ia în pãdure cu el si, într-o zi, ei gãsesc douã piei de lupi atârnând pe peretele unei colibe. Doi fii ai unui rege fuseserã transformati în lupi si puteau sã iasã din piei numai o datã la zece zile. Sigmund si Sinfjotli îsi pun pieile si nu le mai pot scoate. Ei urlã ca lupii si înteleg limbajul lupilor. Apoi se despart convenind cã nici unul nu va cere ajutorul celuilalt decât dacã va avea de a face cu mai mult de sapte oameni. Într-o zi, Sinfjotli este chemat în ajutor si îi omoarã pe toti cei care îl atacaserã pe Sigmund. Altãdatã, Sinfjotli este atacat la rândul sãu de unsprezece oameni si îi omoarã fãrã a-l chema în ajutor pe Sigmund. Cei doi se întorc la colibã si asteaptã sã-si poatã scoate pieile de lup, si, la momentul potrivit, aruncã pieile în foc. Acest episod încheie initierea lui Sinfjotli, iar el poate sã rãzbune moartea celor din familia Volsung. Temele initiatice sunt evidente aici: proba curajului, rezistentã la suferinta fizicã, urmate de transformarea magicã în lup. “Prin aceste încercãri (initiatice)“, spune Eliade, “candidatul îsi însusea modul de a fi al unui animal sãlbatic, el devenea un rãzboinic temut în mãsura în care se comporta ca un animal de pradã. Se transforma într-un supra-om pentru cã reusea sã asimileze forta magico-religioasã proprie carnivorelor“.
Un aspect important al mitologiei romane este mitul aparitiei poporului roman, serbat în fiecare an pe 15 februarie în cadrul unui festival de curãtire, de fertilizare si de pomenire a sufletelor mortilor, numit Lupercalia. Legenda spune cã Roma îsi are originea în Romulus si Remus. Tatãl acestora este însusi Marte (al cãrui atribut era lupul), iar mama lor, o muritoare, o vestalã: Rhea Silvia, care i-a aruncat în Tibru. Copiii au ajuns, purtati de ape, în partea nordicã a muntelui Palatin, unde exista o pesterã - sacrariul zeului Lupercus. Lupercus era divinitatea care ocrotea turmele, “apãrãtorul de lupi”. Acest loc se numea Lupercalia, iar sotia zeului – Luperca. Pãstorii credeau cã Luperca s-a prefãcut în lupoaicã, ca sã scape pruncii de la moarte. Jean-Paul Clebert face corelatia cu o veche legendã indianã: asa cum Marea Zeitã-Mamã ia înfãtisarea unui patruped pentru a zãmisli patrupede, a unei insecte pentru a zãmisli insecte etc., si Rhea a luat înfãtisarea unei lupoaice pentru a zãmisli si hrãni odraslele pe care le-a avut de la zeul Marte Lycaios. Multe din aspectele acestui mit s-au pãstrat în cultura popularã româneascã: asemeni lui Lupercus, Sf. Petru este stãpân peste lupi si le distribuie hrana, iar femeile care se prefac în lupoaice, pricolicioanele, nu se ating niciodatã de copii.
Alexandre Haggerty Krappe formuleazã ipoteza cã indo-europenii cunosteau un demon lykomorf, care stãpânea lumea infernalã, cã demonul mortii avea înfãtisarea unui lup. Argumentele aduse în favoarea acestei ipoteze se referã la zei ai lumii subpãmântene si zei ai rãzboiului care aveau ca atribut lupul, ceea ce dovedeste cã, odatã, acestia erau reprezentati sub formã de lupi sau avea anumite accesorii care aminteau de lup. Astfel, Marte, zeu al rãzboiului si pãrinte al poporului roman, este echivalat cu Tyr, zeu al rãzboiului în mitologia scandinavã, relatia ambilor cu lupul fiind evidentã. În cadrul Männerbünde nordice, în ritualurile de initiere rãzboinicã, lupul era respectat si luat ca model. Ginghis-Han, al cãrui strãmos mitic este lupul albastru celest, se spune cã aplica în luptã tehnica acestui animal, ostile sale fiind organizate asemenea unor haite de lupi, care
atacau din toate pãrtile.
Intr-o haita de lupi suri, s-a nascut un lup alb. Era puternic si
cutezator, aducand cea mai puternica prada pentru haita sa. Si
totusi, nu era iubit, pentru ca era…diferit. Intr-o noapte, cand
lupul alb dormea ostenit, intreaga haita a sarit sa-l sfasie. Muscau
cu furie dementa sa distruga acest unicat al naturii. Cazut in
genunchi, lupul alb nu intelegea : propria-i haita? De ce? Viata se
scurgea din el, toata… Inca o clipa si ar fi pasit marele prag catre
moarte. Propria-i haita? De ce? De ceeee?…
O reactie a subconstientului, ca un fulger stelar : ideea extremei
originalitati! Patruns de o forta supranaturala, lupul alb s-a
ridicat! A sfasiat!! A distrus!! A invins!!! DE atunci, lupul alb nu
mai traieste in haita si … nu doarme niciodata. De atunci, LUPUL ALB
cu ochi luminosi strajueste din stema spiritului nostru la
respectarea legilor stramosesti. De veti gasi vreodata oameni morti
in somn, cu privirea atintita catre inalturi si figura crispata de
groaza sa stiti ca au fost sfasiati de LUPUL ALB…
Povestea lupului sacru a fost ascunsa cu mare grija de organizatorii
de ceremonialuri fastuoase, creatorii de imagini, de iluzii. De aceea
majoritatea nu o cunoasteti…Sunt multi care se tem de ea…Se tem de
Fiara. Legenda Lupului Alb si Luminos a existat in toata Europa. In
tot bazinul mediteranean. Este vorba de mitul lui Apollo
Hiperboreanul, conducatorul Muzelor. Apollo Lupul Luminos. Acesta s-a
nascut pe teritoriul Hiperborei, in Dacia.
Lupul Alb este patronul Protectorilor. El insusi un Protector. E
spiritul liber ce vegheaza din muntii Carpati.
La români, o parte din aceastã mostenire a supravietuit sub formã de obiceiuri populare si creatii folclorice: credinta în vârcolaci, folclorul despre lupi, Sfântul Petru ca pãstor al lupilor. Asa cum aratã Baring-Gould, si la germani si popoarele nordice, ritualurile de intiere bersekir au dat nastere legendelor despre omul - lup, acel were - wolf sau Werwolf scandinav. De altfel, lupul a fost atribuit nordului, si miturile nordice abundã în figuri de lupi: câinii de pazã ai lui Odhin, Geri si Freki, lupii frati Sköll si Hati care pândesc vesnic soarele si luna (imaginea lupului mâncãtor de astre), mostruosul Fenrir, destinat sã ajungã cândva cãlãul lumii (la Ragnarök, “apusul zeilor”). Numeroase figuri de lup apar si în mitologiile slave si caucaziene: “balaurul-lup-de-foc”, lupul mutant Viscun (la ucrainieni) strãmosul totemic nart Woerhoeg (descris ca “cel cu cap de lup“), Mamberi si Tutyr, zei - pãstori ai lupilor care le distribuie hrana, celebrul Volkodlak. În lumea slavã (din Rusia pânã în Serbia) se credea cã cei nãscuti cu cãitã sunt destinati sã devinã vârcolaci. O cronicã mentiona cã un vrãjitor a rugat-o pe mama printului Veaceslav din Polotk, mort în 1101, dupã ce fusese pentru putin timp cneazul Kievului, sã lege de spatele copilului membrana în care era învelit la nastere, astfel ca sã o aibã tot timpul asupra lui. Din acest motiv, comenteazã cronicarul, Veaceslav a fost atât de nemilos si sangvinar. În Cântec pentru oastea lui Igor, el este înfãtisat ca un veritabil vârcolac. Trãsãturi asemãnãtoare are si protagonistul unei alte bâline: Volh Veaceslavici, care avea puterea de a se transforma nu numai în lup, ci si în soim sau furnicã. arcolacii : Sunt oameni muscati de lupi sau de alti varcolaci. Acestia sunt si arata ca niste oameni normali pana la luna plina. Atunci ei se transforma in oameni-lupi si pot fi foarte agresivi:isi pot ataca si cel mai bun prieten daca acesta le sta in cale. Dupa ce se transforma din nou in oameni nu isi mai aduc aminte de nici o fapta in timpul metamorfozei. Exista si potiuni care impiedica metamorfoza din om in varcolac la rasaritul lunii pline.
CREDE CA PUTIN MISTER NU FACE RAU IN TUMULTUASA VIATA A MISTERULUI TRECATOR IN CARE NE CUFUNDAM CU TOTII,IN SOMNUL NOPTI ADEMENITOR.
| GETO-DACII | |
| DACII | |
|---|---|
| BUREBISTA | |
| SLAVESTE ISTORIA POPORULUI ROMA. | |
| DECENEU | |
| ZAMOLXE | |
| SCORILO | |
| HERODOT | |
| PELASCII | |
| MIHAI VITEAZUL | |
Glad
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Cuprins |
Voievodatul (ducatul) bănățean
Voievodatul a fost atacat, după toate probabilitățile înainte de 934, de o expediție a cetelor maghiare, conduse de Zuard, Cadusa (fratele lui Zuard) și Boyta care, într-o primă fază, a cucerit partea nord-vestică a voievodatului. După relatările notarului anonim al regelui maghiar Béla al III-lea în Gesta Hungarorum, Glad s-a opus năvălitorilor pe râul Timiș, într-un loc numit Vadum Arenarum (Vadul nisipurilor), unde armata sa, compusă din bulgari , cumani și români, a fost înfrântă. Refugiat în fortăreața Kevee, (Cuvin; există și opinia după care această fortificație ar fi localizată la nord de Mureș, la Cuvin, Arad), voievodul a fost silit să ceară pace, cedând coaliției de triburi maghiare această cetate. Glad mai stăpânea și cetățile Vrscia (Orșova sau Vârșeț) și Horom (Banatska Palanka). El și urmașii săi au stăpânit în continuare teritoriul bănățean, poate cu excepția colțului nord-vestic și a unei fâșii de-a lungul Tisei, unde urmele arheologice indică o intensă locuire maghiară, încă înainte de mijlocul secolului al X-lea.
Continuitate dinastică
Prin Glad și Ahtum (Ohtum), voievodul de la începutul secolului al XI-lea, este atestată o continuitate dinastică la nivelul evului de mijloc românesc.Toponimie
Originea numelui Glad este nesigură. Există mai multe ipoteze:
- origine slavă: teorie susținută de toponime slave de lângă Marea Baltică cu ar fi: Gladichov, Gladyšov, Gladišov . Iar în zona Balcanilor apar o serie de toponime cu radăcina Glad cum sînt: Gladnica, Gladnić, Gladnik, Gladojević, Gladović, Gladovići, Glade, Gladovdo, Gladova Vrtača, Gladovrh, Gladov krš (în Serbia), Gladište (în Muntenegru), Gladišev Dol (in Metohia).
- origine latină: Gladius este un nume foarte des întîlnit printre locuitorii stabiliți în întreaga regiune după cum apare într-o serie de înscrisuri romane.
- există chiar și o ipoteză care susține orignea celtică pornind de la relativa asemănare: Gal-Gla și pe toponime ca: Galați, Galata, Galiția etc.
Bibliografie
- Bejan, Adrian - Banatul în secolele IV-XII, Editura de Vest, Timișoara, 1995, pag. 104-110
- Hațegan, Ioan - Habitat și populație în Banat (secolele XI-XX), editura Mirton, Timișoara, 2003, pag. 30-43
- Madgearu, Alexandru - Contribuții privind datarea conflictului dintre ducele bănățean Ahtum și regele Ștefan I al Ungariei, Banatica, Reșița, 12, 1993, 2, p. 5-12
- Madgearu, Alexandru - Geneza și evoluția voievodatului bănățean din secolul al X-lea, Studii și Materiale de Istorie Medie, 16, 1998, p. 191-207
Vezi și
Legături externe
- ro Cetatea de la Cuvin, județul Arad - de la CIMEC
Note
- ^ Ovidiu Drimba - Istoria culturii şi civilizaţiei româneşti, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1987, vol.2, pag.404
| Predecesor: ... | Conducător al Banatului ...(probabil 927) - 955 |
Succesor: Ahtum |
Spre deosebire de lupul alb ... noi ne protejam fiecare membru ... si
nu`l vom parasi niciodata ... neam nascut cu haita ... murim cu haita
!!!
Legenda Lupului Alb – legenda straveche a neamului dac
Intr-o haita de lupi suri, s-a nascut un lup alb. Era puternic si
cutezator, aducand cea mai puternica prada pentru haita sa. Si
totusi, nu era iubit, pentru ca era…diferit. Intr-o noapte, cand
lupul alb dormea ostenit, intreaga haita a sarit sa-l sfasie. Muscau
cu furie dementa sa distruga acest unicat al naturii. Cazut in
genunchi, lupul alb nu intelegea : propria-i haita? De ce? Viata se
scurgea din el, toata… Inca o clipa si ar fi pasit marele prag catre
moarte. Propria-i haita? De ce? De ceeee?…
O reactie a subconstientului, ca un fulger stelar : ideea extremei
originalitati! Patruns de o forta supranaturala, lupul alb s-a
ridicat! A sfasiat!! A distrus!! A invins!!! DE atunci, lupul alb nu
mai traieste in haita si … nu doarme niciodata. De atunci, LUPUL ALB
cu ochi luminosi strajueste din stema spiritului nostru la
respectarea legilor stramosesti. De veti gasi vreodata oameni morti
in somn, cu privirea atintita catre inalturi si figura crispata de
groaza sa stiti ca au fost sfasiati de LUPUL ALB…
Povestea lupului sacru a fost ascunsa cu mare grija de organizatorii
de ceremonialuri fastuoase, creatorii de imagini, de iluzii. De aceea
majoritatea nu o cunoasteti…Sunt multi care se tem de ea…Se tem de
Fiara. Legenda Lupului Alb si Luminos a existat in toata Europa. In
tot bazinul mediteranean. Este vorba de mitul lui Apollo
Hiperboreanul, conducatorul Muzelor. Apollo Lupul Luminos. Acesta s-a
nascut pe teritoriul Hiperborei, in Dacia.
Lupul Alb este patronul Protectorilor. El insusi un Protector. E
spiritul liber ce vegheaza din muntii Carpati.
La români, o parte din aceastã mostenire a supravietuit sub formã de obiceiuri populare si creatii folclorice: credinta în vârcolaci, folclorul despre lupi, Sfântul Petru ca pãstor al lupilor. Asa cum aratã Baring-Gould, si la germani si popoarele nordice, ritualurile de intiere bersekir au dat nastere legendelor despre omul - lup, acel were - wolf sau Werwolf scandinav. De altfel, lupul a fost atribuit nordului, si miturile nordice abundã în figuri de lupi: câinii de pazã ai lui Odhin, Geri si Freki, lupii frati Sköll si Hati care pândesc vesnic soarele si luna (imaginea lupului mâncãtor de astre), mostruosul Fenrir, destinat sã ajungã cândva cãlãul lumii (la Ragnarök, “apusul zeilor”). Numeroase figuri de lup apar si în mitologiile slave si caucaziene: “balaurul-lup-de-foc”, lupul mutant Viscun (la ucrainieni) strãmosul totemic nart Woerhoeg (descris ca “cel cu cap de lup“), Mamberi si Tutyr, zei - pãstori ai lupilor care le distribuie hrana, celebrul Volkodlak. În lumea slavã (din Rusia pânã în Serbia) se credea cã cei nãscuti cu cãitã sunt destinati sã devinã vârcolaci. O cronicã mentiona cã un vrãjitor a rugat-o pe mama printului Veaceslav din Polotk, mort în 1101, dupã ce fusese pentru putin timp cneazul Kievului, sã lege de spatele copilului membrana în care era învelit la nastere, astfel ca sã o aibã tot timpul asupra lui. Din acest motiv, comenteazã cronicarul, Veaceslav a fost atât de nemilos si sangvinar. În Cântec pentru oastea lui Igor, el este înfãtisat ca un veritabil vârcolac. Trãsãturi asemãnãtoare are si protagonistul unei alte bâline: Volh Veaceslavici, care avea puterea de a se transforma nu numai în lup, ci si în soim sau furnicã. arcolacii : Sunt oameni muscati de lupi sau de alti varcolaci. Acestia sunt si arata ca niste oameni normali pana la luna plina. Atunci ei se transforma in oameni-lupi si pot fi foarte agresivi:isi pot ataca si cel mai bun prieten daca acesta le sta in cale. Dupa ce se transforma din nou in oameni nu isi mai aduc aminte de nici o fapta in timpul metamorfozei. Exista si potiuni care impiedica metamorfoza din om in varcolac la rasaritul lunii pline.
CREDE CA PUTIN MISTER NU FACE RAU IN TUMULTUASA VIATA A MISTERULUI TRECATOR IN CARE NE CUFUNDAM CU TOTII,IN SOMNUL NOPTI ADEMENITOR.
Dacia era în antichitate țara locuită de geto-daci, care erau
împărțiți într-un număr mai mare de state și ocupau un teritoriu cuprins
între: râul Tisa (vest), râul Nistru și Marea Neagră (est), Dunăre (sud) și Carpații Păduroși (nord). În anumite părți chiar depășeau aceste hotare: spre est peste Nistru, "înaintând până spre Bug", iar spre vest, "ajunseră până la Dunărea panonică".[1]Grecii le spuneau dacilor geți, iar romanii daci.
Regatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere a sa în timpul regelui Burebista, având ca hotare: țărmul Mării Negre și Bugul - spre est, Cadrilaterul boem, Dunărea panonică și Morava - spre vest, Carpații Păduroși - spre nord, iar Muntele Haemus (lanțul Balcanilor) - spre sud. Capitala regatului era orașul Argedava.[2]
Totuși prima relatare despre geți aparține lui Herodot care relatează campania din ^514-512 î.Ch. a lui Darius împotriva sciților la nord de Marea Neagră, și arată că "înainte de a ajunge la Istru, biruie mai întâi pe geți care s-au crezut nemuritori", iar despre faptul că au pierdut lupta spune: "ei (geții) au fost cei mai viteji și cei mai neînfricați dintre traci".[3]
De la istoricul grec Diodorus Siculus aflăm despre victoria strălucită din anul 300 î.Ch. a regelui get Dromihete împotriva regelui macedonean al Traciei, Lisimahos, dar și de generozitatea pe care acesta a arătat-o învinsului, organizând un ospăț pentru el și ceilalți comandanți captivi,geții mâncând cu linguri și castroane de lemn, iar comandanții capturați mâncând cu tacâmuri și din farfurii de aur, pentru ca mai apoi să-i elibereze. Scriitorul antic Justinus ne relatează că în timpul lui Oroles, dacii au fost învinși de bastarni, iar regele lor i-a pedepsit să se poarte ca femeile și doar o victorie în altă bătălie le aduce iertarea.
Inscripțiile descoperite la Histria menționează numele a doi regi geți din sec. III î.Ch., Zalmodegicos și Rhemaxos, față de care ascultau cetățile grecești din Dobrogea. Trogus Pompeius (sec.I î.Ch.-sec.I d.Ch) în Prologul cărții a XXXII-a menționează un "salt de putere a dacilor conduși prin regele Rubobostes și a numărului lor".
Contemporan cu evenimentele care au dus la constituirea regatului Dac, în anul 70 î.Ch., geograful și istoricul Strabon (63 î.Ch. - 19 d.Ch.) relatează: "Ajungând în fruntea neamului său...getul Burebista l-a înălțat atât de mult...încât, a ajuns să fie temut și de romani.[4] O inscripție grecească din Dionysopolis (Balcic) îl descrie pe Burebista ca fiind: "cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia". Victoriile din luptele purtate de Burebista cu neamurile vecine au făcut ca regatul dacic să ajungă la cea mai mare întindere a sa. De asemenea, pentru a obține aceste succese, Burebista, ajutat și de preotul Deceneu a săvârșit o reformă politico-religioasă a poporului, bazată pe "abstinență și sobrietate și ascultare de porunci".[5] Dacă la început capitala a fost la Argedava, Burebista a construit una nouă: Sarmizegetusa.[6] Trebuie precizat că: "Păreri ca acelea care văd în numele capitalei dacice Sarmizegetusa o amintire a sarmaților n-au nici un temei istoric".[7]
Intenția lui Cezar de a organiza o mare expediție în anul 44 î.Ch., împotriva dacilor nu s-a concretizat deoarece a fost asasinat. Nu la mult timp după aceea, și Burebista "a căzut victima unei conspirații de nemulțumiți". După moartea sa, regatul s-a divizat, astfel încât în timpul lui Octavianus Augustus existau 5 regate dacice, în stânga Dunării, iar în Dobrogea trei. Regii din Dobrogea erau: Roles, Zyraxes și Dapyx. Despre Cotiso se spune că a fost în discuții cu Octavianus Augustus pentru a se căsători cu fiica acestuia Iulia, însă căsătoria nu a mai avut loc. Dicomes a fost unul dintre regii daci care a continuat politica de ostilitate dusă față de Imperiul Roman. Cum regatul său era în câmpia munteană, a încercat să-și întindă stăpânirea peste Dunăre. Ajutat și de bastarni, a trecut în sudul Dunării și i-a bătut pe moesi, tribali, dardani și denteleti. Cum cei din urmă, denteletii - un neam tracic, erau sub protecția romanilor, aceștia trimit o armată sub conducerea lui Crassus, care ajutat și de regele get Roles, duce o serie de bătălii contra bastarnilor. Un alt rege dac, Scorilo (cca. 28 - 68 d.Ch.) credea și el că nu e bine să intre în conflict cu romanii și la insistențele celor care doreau să atace provinciile de peste Dunăre le explică printr-o pildă practică relatată de istoricul Frontinus: "Scorilo...a pus doi câini să se mănânce între ei și când erau mai în focul bătăliei, le-a arătat un lup pe care, îndată, lăsând furia dintre ei, câinii s-au aruncat".[8]
În fața pericolului roman ajuns la Dunăre, regele Duras a cedat conducerea lui Decebal. Acest fapt ne este relatat de Dio Cassius: "Duras care domnise mai înainte lăsase de bună voie domnia", în favoarea lui Decebal, "fiindcă era foarte priceput la planurile de război și iscusit la înfăptuirea lor".[9]
Criton (doctorul lui Traian) în Getica a spus că „Regii geți au impus frică de zei și concordie prin abilitați și magie, bucurându-se astfel de un statut înalt”. Co-guvernarea preot-rege în Dacia (regele fiind în cele din urmă, mult mai puternic) este similară cu relația Enaree-rege (la sciți), druid-rege (la celți) și chakravartin-yogin (în India), urmând astfel un model comun în nordul Eurasiei al acelor vremuri.[10]
În afară de Zamolxis/Zalmoxis (numit și Gebeleizis de către unii dintre ei), dacii mai credeau și în alte zeități, Derzelas și Bendis, cu toate ca existența lor nu a fost confirmată prin surse de natură arheologică.
Ocupațiile principale erau agricultura (în special cereale, pomi fructiferi și viță-de-vie), creșterea vitelor și oilor și cunoșteau apicultura;
caii erau folosiți mai ales ca animale de povară, dar caii crescuți de
daci aveau și faima de a fi foarte buni în război. Ei făceau comerț cu
cetățile grecești care, pe atunci, se aflau pe țărmul Mării Negre.
De asemenea extrăgeau aur și argint din minele din Transilvania și aveau un comerț înfloritor cu exteriorul, constatabil și prin numărul mare de monede grecești si romane descoperite.
Primele monede geto-dace au apărut prin secolul al III-lea î.Hr. și le imitau pe cele macedonene (emise de Filip al II-lea, Alexandru cel Mare, Filip al III-lea). Bătute din argint, după cum atestă tezaurele descoperite la Jiblea (județul Vâlcea), Dumbrăveni (județul Vrancea), monedele geto-dace și-au încetat existența către sfârșitul secolului al II-lea î.Hr și primele decenii ale secolului I î.Hr., o dată cu pătrunderea în regiune a denarului roman (denarius). Aceștia vor domina economia dacică inclusiv în secolul al II-lea d.Chr. Explicația constă în descoperirea unei monetării în cadrul căreia moneda romană republicană era falsificată în așezarea de la Sarmizegetusa Regia. Numărul mare de monede romane republicane descoperite pot fi explicate și în acest sens, nu doar prin relațiile comerciale înfloritoare între lumea dacică și cea greco-romană.
Cele mai importante influențe în prelucrarea metalelor și în alte meșteșuguri erau cele ale celților și ale grecilor, astfel că podoabele și obiectele din metal prețios găsite la săpăturile arheologice dau dovadă de multă măiestrie. Totodată aceste influențe culturale demonstrează vechimea societății geto-dace și întinderea țării lor, care au făcut posibile contactele cu celții și grecii.
(vezi și Listă de cuvinte românești moștenite probabil din limba dacă).
Harta Daciei
Imperiul Roman în jurul anului 120 d.Hr., aflat la întinderea sa maximă,
şi provincia Dacia, inclusiv teritoriile deţinute temporar.
Din 85 până în 89, dacii au dus două războaie împotriva romanilor sub conducerea lui Diurpaneus / Duras si apoi Decebal. După două răsturnări de situații, romanii, sub conducerea lui Tettius Iullianus aveau un mic avantaj, dar vor fi nevoiți să facă pace din cauza înfrângerii lui Domițian de către Marcomani (trib germanic). Între timp, Decebal
și-a refăcut armata, iar Domițian este forțat să accepte plata unui
tribut anual dacilor. Astfel Roma a platit timp de peste un deceniu
tribut Daciei.
Traian inițiază o amplă campanie împotriva dacilor după ce devine imperator, o campanie cunoscută ca Războaiele Dacice, războaie ce vor necesita utilizarea unei treimi din efectivul întregii armate a Imperiului Roman. Rezultatul primei campanii (101-102) a fost atacul capitalei dace, Sarmizegetusa și ocuparea unei părți din țară. Cel de-al doilea război dacic (105-106) s-a terminat cu înfrângerea lui Decebal și sinuciderea acestuia, regatul său fiind cucerit și transformat în provincia romană Dacia. După înfrângerea dacilor, Traian a organizat la Roma cea mai mare și mai costisitoare festivitate, care a durat aproximativ 123 de zile, cantitatea de aur și argint prădată din Dacia de către romani fiind apreciată de cronicarii antici ca fabuloasă. Zeci de mii de daci au fost duși în sclavie la Roma, alte zeci de mii de daci au fugit din Dacia pentru a evita sclavia.
Detaliile războiului au fost relatate de Dio Cassius, dar cel mai bun comentariu este celebra Columnă a lui Traian construită în Roma.
Trei drumuri militare au fost construite pentru a uni orașele principale, în timp ce un al patrulea, numit "Traian", traversa Carpații și intra în Transilvania prin trecătoarea Turnu Roșu.
Principalele orașe ale provinciei erau Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa (astăzi Sarmizegetusa, județul Hunedoara), Apulum (azi Alba-Iulia, județul Alba), Napoca (azi Cluj-Napoca, județul Cluj) și Potaissa (azi Turda, județul Cluj)
Limba română modernă este considerată o limbă romanică. De asemenea, chiar dacă a fost ocupată pentru o perioadă scurtă (107 - 271/276), Dacia a fost poate provincia cu cea mai intensă colonizare, cu oameni din toate provinciile imperiului, iar latina s-a impus ca o lingua franca, procesul fiind asemănător, în anumite privințe, cu colonizarea europeană a Statelor Unite și a Americii Latine.
În timpul cât au făcut parte din structurile Imperiului Roman, teritoriile nord-dunărene au avut mai multe reorganizări administrative, fie că a fost vorba de simple împărțiri, fie că au fost abandonate diferite teritorii. Una dintre cele mai importante reorganizări a avut loc în timpul împăratului Hadrian, reorganizare care poate fi încadrată într-un context mai larg, al crizei Imperiului Roman și al abandonării teritoriilor asiatice cucerite de Traian.
În 106 Decebal este definitiv înfrânt de trupele romane si o parte însemnată a teritoriului condus de acesta este transformat în provincie romană. Traian mai rămâne o perioadă în noua provincie pentru a o organiza. Astfel, el dă o lex provinciae care fixa probabil forma de organizare, conducerea, hotarele, trupele și impozitele.
Harta provinciei romane Dacia
Încă din anul 102,
prin pacea încheiată cu Decebal, romanilor le sunt cedate Muntenia,
sudul Moldovei, eventual estul Olteniei și sud-estul Transilvaniei care
vor fi înglobate provinciei Moesia Inferior din care vor face parte până la moartea lui Traian. Există posibilitatea ca, tot în anul 102
să fi fost creat un district militar roman, sub conducerea lui Longinus
și care cuprindea Banatul, vestul Olteniei și sudul Transilvaniei. În
anul 106 se
formează provincia Dacia propriu-zisă, cuprinzând vestul Olteniei,
Banatul și cea mai mare parte a Transilvaniei. În buna tradiție romană,
această nou cucerită provincie este organizată ca provincie imperială,
adică fondul funciar aparținea împăratului, care recompensa cu terenuri
militarii care se distingeau în luptă, funcționarii și cetățenii cu
merite deosebite. Dacia va fi condusă de un Legatus augusti pro praetore
ales din ordinul senatorial și care îndeplinise în prealabil funcția de
consul. Odată stabilită organizarea noii provincii, pacificarea
acesteia s-a realizat relativ repede, lucru dovedit și de emisiunea
monetară din anul 112, unde legenda Dacia Capta devine, semnificativ,
Dacia Augusti Provincia. În anul 117
împăratul Traian, cel care fusese proclamat Optimus Princes, moare. Îi
urmează la tron Hadrian, despre viața căruia principalele informații
provin din controversata serie de biografii Istoria Augustă.
După cum remarcă Dan Ruscu, viața lui Hadrian aparține primului grup de
vitae “ceea ce indică un grad mare de informații reale și credibile” .
Autorul capitolului despre viata lui Hadrian este Spartianus. Domnia lui
Hadrian începe în condiții vitrege. Astfel, el este nevoit să
abandoneze teritoriile asiatice cucerite de Traian și care nu fuseseră
pacificate. Este lesne de imaginat în ce lumină l-a pus această actiune
față de o parte din contemporanii săi, care văzând în Traian pe cel mai
bun dintre principi l-au considerat pe Hadrian un succesor nedemn. Un
pasaj din Eutropius
vorbește despre faptul că în acest context al abandonării provinciilor
asiatice, coroborat cu atacurile iazige și roxolane asupra Daciei,
Hadrian ar fi avut ideea de a abandona și această provincie, idee la
care a renunțat la sfatul “prietenilor” săi care motivau că prea mulți
cetățeni romani ar rămâne astfel la bunul plac al barbarilor. Mai
important decat faptul că această intenție a existat sau nu, este ceea
ce rezultă din textul lui Eutropius, și anume ca, “spre deosebire de
provinciile de dincolo de Eufrat, Dacia avea o organizare avansată și un
număr mare de coloniști” .
Pentru a îndepărta pericolul creat și a pacifica zona, Hadrian se deplasează la Dunăre în anul 117. Acolo le oferă roxolanilor subsidii, reușind astfel să oprească atacurile venite din partea lor. De asemenea, există posibilitatea ca și abandonarea Munteniei și a sudului Moldovei, întreprinsă de Hadrian, să se fi făcut pentru a le permite roxolanilor să se stabilească în aceste zone. Urmează apoi înfrângerea iazigilor pentru care împăratul îi acordă lui Q. Marcius Turbo, general experimentat care înfrânsese răscoale în Egipt și Cirenaica, o comandă excepțională asupra Daciei și a Pannoniei Inferior. Dificultatea cu care aceste atacuri au fost respinse a făcut evident faptul că Dacia necesita o nouă organizare, o împărțire care să o facă mai ușor de apărat. Această reorganizare a avut loc probabil în anul 118, o dată cu zdrobirea iazigilor.
Cu toate că renunțase la planul abandonării complete a provinciei și că respinsese cu succes atacurile barbarilor, pentru Hadrian era evidentă necesitatea unei noi organizări. De altfel, el revenise la concepția politică a lui Augustus : “o politică defensivă în cadrul limitelor existente”. Se pare că inițial au fost create Dacia Inferior din teritorii care aparțineau Moesiei Inferior: estul Olteniei și probabil sud-estul Transilvaniei, și Dacia Superior cuprinzănd Transilvania, Banatul și vestul Olteniei. Prima mențiune a Daciei Superior apare într-o diplomă militară din 29 iunie 120, ceea ce implică și existența Daciei Inferior. Este de presupus, totuși, că această organizare s-a realizat ceva mai devreme, probabil o dată cu înfrângerea iazigilor, deci în jurul anilor 118-119. După cum am mai menționat, Muntenia si Moldova de sud fuseseră abandonate deja la momentul încheierii păcii cu roxolanii. Cele mai mari probleme în privința reorganizării sunt puse de provincia Dacia Porolissensis. O diplomă militară din 10 august 123, descoperită la Gherla, este dată pentru trei unități auxiliare din această provincie. Aceasta este prima mențiune a Daciei Porolissensis. Părerile istoricilor sunt divergente. Ioan I. Russu consideră că desprinderea Daciei Porolissensis s-a făcut între anii 120-123, aceasta neputând exista înainte de anul 120 când, la 29 iunie, două diplome militare descoperite la Porolissum și Cășeiu vorbesc de Dacia Superior. Prin urmare, această măsură, neputându-i fi atribuită lui Turbo, ar fi probabil o măsură politico-militară a împăratului Hadrian și a guvernatorului Daciei Superior, Iulius Severus. Pe de altă parte, M. Bărbulescu consideră că noua provincie ar fi fost creată deodată cu Dacia Superior și Inferior și, probabil, nu mai târziu de anul 119, crearea ei înscriindu-se perfect în demersul de reorganizare al împăratului. Oricum ar fi fost, această provincie era formată din zona nordică a fostei provincii Dacia, până la Arieș și Mureșul superior. Având în vedere faptul că Legiunea a IV-a Flavia Felix fusese transferată la Singidunum, în Dacia Superior rămâne o singură legiune, a XIII-a Gemina, ceea ce înseamnă că guvernatorul provinciei avea să fie de acum încolo de rang praetorian. Inițial, Dacia Inferior si Dacia Porolissensis, neavând nicio legiune vor fi conduse de un procurator Augusti. După cum am menționat, scopul creării celor trei provincii a fost facilitarea apărării acestei granițe a Imperiului, foarte întinsă de altfel. Dupa cum afirmă Ioan I. Russu, această reorganizare apare “ca dovadă a intensificării controlului roman în această zonă și a necesității întăririi apărării Daciei printr-un corp de armată auxiliar”.
Mai ales Dacia Porolissensis constituia un bastion înaintat al apărării Imperiului, dispunând încă de la început de o armată proprie, după cum menționează și diploma de la Gherla. Semnificativă este și mutarea, mai târziu, a Legiunii a V-a Macedonica în această provincie, la Potaissa.
Această organizare va dura până în timpul lui Marcus Aurelius care va transforma Dacia într-un organism unitar, noua provincie Dacia, împărțind-o în trei districte financiare: Dacia Apulensis, Dacia Malvensis, Dacia Porolissensis, conduse de un guvernator, consularis trium Daciarum.
În anul 212, împăratul roman Caracalla i-a declarat prin decretul numit "Constitutio Antoniniana" pe locuitorii Daciei cetățeni romani, alături de toți ceilalți cetățeni ai Imperiului Roman.
Se cunosc numele a mai multe cohorte recrutate din Dacia, staționate în Britania la Birdoswald, la Chester și la Vindolanda, în Armenia, în Balcani, în Cappadocia și alte provincii romane.
Începand cu 234, o serie de evenimente slăbesc puterea Romei. Legiunile din Pannonia își proclamă propriul împărat, din 236 Maximinus Thrax (primul Imparat Roman de origine barbară) se află în razboaie continue cu Dacii Liberi și Sarmații, în cele din urmă fiind asasinat de propriile trupe, între 238 - 251 Goții și Carpii întreprind o campanie de raiduri devastatoare asupra provinciilor romane Dacia și Moesia, asediind orase situate adânc în Balcani și destabilizând Imperiul Roman - Decius e primul impărat roman care moare pe câmpul de luptă. In timpul lui Gallienus romanii pierd controlul în Dacia în fata Goților și a Carpilor, cu excepția unor fortificații între râul Timiș și Dunăre. Nu se cunosc detalii ale situației în provincia Dacia, doar o declarație a lui Rufius Festus "în timpul împăratului Gallienus, Dacia a fost pierdută" și oprirea subită a inscripțiilor și monedelor romane din Dacia în anul 256 atestă dezintegrarea administrației romane in provincia Dacia.
Istoricul got Jordanes în lucrarea sa din 551 Getica (De Origine Actibusque Getarum) îi descrie pe goți ca fiind urmașii geților lui Burebista si Deceneus, lucru explicat de unii istorici prin apropierea fonetică a celor două cuvinte.
Confruntat cu situația gravă din provinciile Spania și Galia, care se separaseră de Imperiul Roman și își proclamaseră un Impărat Celt, și cu devastarea provinciilor din Balcani de către Goți, Carpi și alți Barbari, Aurelian (270-275) a retras administrația și restul trupelor din fosta provincie Dacia Traiana, și a stabilit cetățenii romani la sud de Dunăre, în Moesia, creând provincia Dacia Aureliană (Dacia Aureliani), divizată apoi în Dacia Ripensis, lângă Dunăre, cu capitala Ratiaria (acum Arcear în Bulgaria) și Dacia Mediterranea, cu capitala la Serdica (acum Sofia, capitala Bulgariei).
Astfel Dacia a fost prima provincie romană abandonată, și poate primul pas către dezmembrarea Imperiului Roman.
După retragerea romană, teritoriile fostei provincii Dacia au făcut parte din regatul Vizigoților. În secolul IV, aceștia au fost alungați spre vestul Europei de invaziile hunilor europeni. În 332, împăratul Constantin inițiază construcția unui pod peste Dunăre care să lege Imperiul Roman de Răsărit de vechea Dacie, și o campanie prin care și-a atribuit titlul de Dacicus. Probabil una dintre ultimele menționări în documente a termenului "dac" aparține istoricului grec Zosimos, care în secolul V menționează tribul numit de el "carpo-daci", trib înfrânt de Imperiul Bizantin.
Fiecare trib stăpânea un teritoriu cu o așezare mare, fortificată numită "dava", având rol de centru administrativ. Dovezile arheologice, precum și izvoarele narative, atestă existența unor puternice uniuni de triburi conduse de "basilei" (regi) pe întreaga durată istorică a Antichității. Astfel, in sec. al IV-lea î. Hr. este atestată uniunea de triburi condusă de "rex Histrianorum", care se opune sciților. Mai târziu, Alexandru Macedon înfrânge o uniune de triburi din nordul Dunării la 335 î. Hr. Între 300 î. Hr. și 292 î. Hr. se desfășoară confruntările dintre uniunea de triburi din centrul Munteniei condusă de Dromichaetes, cu reședința la Helis, și aceea condusă de Lisimach, care este luat prizonier. Tot în sec. III î. Hr. este menționată, intr-o inscripție de la Histria o uniune de triburi din sudul Moldovei condusă de Zalmodegikos. Între secolele III și II î. Hr., Histria este atacată de tracii sudici, conduși de Zoltes. O inscripție a cetății amintește pe Rhemaxos și pe fiul acestuia, conducători dobrogeni, care ajută cetatea. La începutul sec. II Î. Hr., în estul Transilvaniei, uniunea de triburi condusă de Oroles se luptă cu bastarnii, fiind succedată în mențiunile istorice de uniunea condusă de Rubobostes, pe același teritoriu.
În sec. I î. Hr., societatea geto-dacă trece printr-un proces amplu de modernizare, care a condus la apariția statului dac centralizat, care era o monarhie militară. Primul rege dac a fost Burebista (82-44 î. Hr.). Acesta a unit triburile geto-dace, prin diplomație și lupte, cu ajutorul lui Deceneu (preot) și a creat un stat puternic, cu centrul la Sarmizegetusa Regia, în Munții Orăștie. Sub Burebista, statul dac a atins cea mai mare întindere, limitele sale situându-se, potrivit lui Strabon, la N, în Carpații Păduroși, la V, la Dunărea Mijlocie și actuala Slovacie, la S în Munții Haemus (Balcani) iar la E la gurile Bugului și la Marea Neagră. În anul 48 î. Hr. întreprinde o campanie la sudul Dunării, în Pen. Balcanică. Asigurându-și granițele, Burebista s-a implicat în războiul civil dintre Caesar și Pompei, ajutându-l pe Pompei. Caesar, învingător, a organizat o expediție de pedepsire a lui Burebista, care însă a fost întreruptă prin moartea lui Caesar în 44 î. Hr., urmată la scurt timp de moartea lui Burebista.
În celelalte provincii, sunt atestați Coson, rege în nordul Munteniei, amestecat în războiul civil roman din perioada lui Octavian Augustus; Cotiso,
rege în Banat, care face incursiuni la sudul Dunării; Dicomes, rege în
centrul și sudul Moldovei, care susține pe Marc Antoniu în lupta de la
Actium; și Roles, rege în Dobrogea, care se aliază cu romanii împotriva
lui Dapix și Zyraxes, în iarna 28-29 d. Hr.
Regatul lui Decebal este statul dac condus între 87 - 106 de Decebal care, deși nu avea întinderea regatului creat de Burebista, unifica marea majoritate a triburilor dacice.
Acesta reface unitatea statului dac, pe un teritoriu mai mic decât statul lui Burebista, însă mai centralizat și mai puternic. Încă din 87, trebuie să respingă atacurile romanilor, mai întâi la Turnu Roșu, unde înfrânge o armată romană condusă de Cornelius Fuscus, la Tapae. În 88, o armată romană sub Tettius Iulianus atacă din nou prin Banat, Decebal încheind o pace cu Domițian în 89, care îl transforma în client al Romei. Confruntarea decisivă a avut loc în 101-102 când armata romană, condusă de împăratul Traian, după ample pregătiri, a atacat Dacia, Decebal fiind silit să încheie o pace zdrobitoare. De aici și până la înfrângerea din 105-106 mai era doar un pas, facilitat de construirea podului peste Dunăre de la Drobeta de către Apolodor din Damasc Statul dac fiind ocupat, triburile dacice de la nord (Dacii liberi) au rămas cu o organizare gentilică, aliindu-se uneori cu carpii pentru a prăda în provincia romană Dacia.
Triburi geto-dacice
Aceasta este o listă de triburi dacice, getice sau tracice.
Intr-o haita de lupi suri, s-a nascut un lup alb. Era puternic si
cutezator, aducand cea mai puternica prada pentru haita sa. Si
totusi, nu era iubit, pentru ca era…diferit. Intr-o noapte, cand
lupul alb dormea ostenit, intreaga haita a sarit sa-l sfasie. Muscau
cu furie dementa sa distruga acest unicat al naturii. Cazut in
genunchi, lupul alb nu intelegea : propria-i haita? De ce? Viata se
scurgea din el, toata… Inca o clipa si ar fi pasit marele prag catre
moarte. Propria-i haita? De ce? De ceeee?…
O reactie a subconstientului, ca un fulger stelar : ideea extremei
originalitati! Patruns de o forta supranaturala, lupul alb s-a
ridicat! A sfasiat!! A distrus!! A invins!!! DE atunci, lupul alb nu
mai traieste in haita si … nu doarme niciodata. De atunci, LUPUL ALB
cu ochi luminosi strajueste din stema spiritului nostru la
respectarea legilor stramosesti. De veti gasi vreodata oameni morti
in somn, cu privirea atintita catre inalturi si figura crispata de
groaza sa stiti ca au fost sfasiati de LUPUL ALB…
Povestea lupului sacru a fost ascunsa cu mare grija de organizatorii
de ceremonialuri fastuoase, creatorii de imagini, de iluzii. De aceea
majoritatea nu o cunoasteti…Sunt multi care se tem de ea…Se tem de
Fiara. Legenda Lupului Alb si Luminos a existat in toata Europa. In
tot bazinul mediteranean. Este vorba de mitul lui Apollo
Hiperboreanul, conducatorul Muzelor. Apollo Lupul Luminos. Acesta s-a
nascut pe teritoriul Hiperborei, in Dacia.
Lupul Alb este patronul Protectorilor. El insusi un Protector. E
spiritul liber ce vegheaza din muntii Carpati.
La români, o parte din aceastã mostenire a supravietuit sub formã de obiceiuri populare si creatii folclorice: credinta în vârcolaci, folclorul despre lupi, Sfântul Petru ca pãstor al lupilor. Asa cum aratã Baring-Gould, si la germani si popoarele nordice, ritualurile de intiere bersekir au dat nastere legendelor despre omul - lup, acel were - wolf sau Werwolf scandinav. De altfel, lupul a fost atribuit nordului, si miturile nordice abundã în figuri de lupi: câinii de pazã ai lui Odhin, Geri si Freki, lupii frati Sköll si Hati care pândesc vesnic soarele si luna (imaginea lupului mâncãtor de astre), mostruosul Fenrir, destinat sã ajungã cândva cãlãul lumii (la Ragnarök, “apusul zeilor”). Numeroase figuri de lup apar si în mitologiile slave si caucaziene: “balaurul-lup-de-foc”, lupul mutant Viscun (la ucrainieni) strãmosul totemic nart Woerhoeg (descris ca “cel cu cap de lup“), Mamberi si Tutyr, zei - pãstori ai lupilor care le distribuie hrana, celebrul Volkodlak. În lumea slavã (din Rusia pânã în Serbia) se credea cã cei nãscuti cu cãitã sunt destinati sã devinã vârcolaci. O cronicã mentiona cã un vrãjitor a rugat-o pe mama printului Veaceslav din Polotk, mort în 1101, dupã ce fusese pentru putin timp cneazul Kievului, sã lege de spatele copilului membrana în care era învelit la nastere, astfel ca sã o aibã tot timpul asupra lui. Din acest motiv, comenteazã cronicarul, Veaceslav a fost atât de nemilos si sangvinar. În Cântec pentru oastea lui Igor, el este înfãtisat ca un veritabil vârcolac. Trãsãturi asemãnãtoare are si protagonistul unei alte bâline: Volh Veaceslavici, care avea puterea de a se transforma nu numai în lup, ci si în soim sau furnicã. arcolacii : Sunt oameni muscati de lupi sau de alti varcolaci. Acestia sunt si arata ca niste oameni normali pana la luna plina. Atunci ei se transforma in oameni-lupi si pot fi foarte agresivi:isi pot ataca si cel mai bun prieten daca acesta le sta in cale. Dupa ce se transforma din nou in oameni nu isi mai aduc aminte de nici o fapta in timpul metamorfozei. Exista si potiuni care impiedica metamorfoza din om in varcolac la rasaritul lunii pline.
CREDE CA PUTIN MISTER NU FACE RAU IN TUMULTUASA VIATA A MISTERULUI TRECATOR IN CARE NE CUFUNDAM CU TOTII,IN SOMNUL NOPTI ADEMENITOR.
Dacia
 |
Tonul acestui articol sau al acestei secțiuni este nepotrivit pentru o enciclopedie. |
 |
| Istoria Moldovei | |
| Acest articol este
|
|
| Antichitatea | |
|---|---|
| Războaiele daco-romane | |
| Daci liberi | |
| Moldova | |
| Descălecatul Moldovei Bătălii | |
| Epoca fanariotă | |
| Tratatul de la București | |
| Basarabia | |
| Basarabia sub ocupație rusă | |
| Gubernia Basarabiei | |
| Rusificarea | |
| Basarabia română | |
| Republica Democratică Moldovenească | |
| Unirea Basarabiei cu România | |
| România în al Doilea Război Mondial | |
| Basarabia sovietică | |
| RASS Moldovenească | |
| RSS Moldovenească | |
| Moldova contemporană | |
| Declarația de Independență | |
| Protestele de la Chișinău | |
| Istoria Moldovei Independente | |
| Republica Moldova | |
| Identitate națională | |
| Găgăuzia | |
| Transnistria | |
Regatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere a sa în timpul regelui Burebista, având ca hotare: țărmul Mării Negre și Bugul - spre est, Cadrilaterul boem, Dunărea panonică și Morava - spre vest, Carpații Păduroși - spre nord, iar Muntele Haemus (lanțul Balcanilor) - spre sud. Capitala regatului era orașul Argedava.[2]
Cuprins |
Geto-dacii
Conform informațiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în zona muntoasă (și indică râul Mureș) până în partea superioară a Dunării (denumită Danubius - de la izvoare și până la Drobeta), iar geții stăpâneau partea de la cataracte, (astăzi Cazane) denumită Istru până la vărsarea acesteia în Marea Neagră. Tot el spune că "dacii au aceeași limbă cu geții" și că "elenii i-au socotit pe geți de neam tracic". De asemenea Dio Cassius ce spune că regele getic Burebista i-a zdrobit pe boii și tauriscii conduși de regele Critasir, afirmă că Critasir a fost învins de daci, și păstrează denumirea luptătorilor armatei de geți sau daci pentru a denumi popoarele de la Nord. În concluzie se poate afirma cu certitudine că "dacii sau geții, sunt două denumiri pentru unul și același popor".Totuși prima relatare despre geți aparține lui Herodot care relatează campania din ^514-512 î.Ch. a lui Darius împotriva sciților la nord de Marea Neagră, și arată că "înainte de a ajunge la Istru, biruie mai întâi pe geți care s-au crezut nemuritori", iar despre faptul că au pierdut lupta spune: "ei (geții) au fost cei mai viteji și cei mai neînfricați dintre traci".[3]
De la istoricul grec Diodorus Siculus aflăm despre victoria strălucită din anul 300 î.Ch. a regelui get Dromihete împotriva regelui macedonean al Traciei, Lisimahos, dar și de generozitatea pe care acesta a arătat-o învinsului, organizând un ospăț pentru el și ceilalți comandanți captivi,geții mâncând cu linguri și castroane de lemn, iar comandanții capturați mâncând cu tacâmuri și din farfurii de aur, pentru ca mai apoi să-i elibereze. Scriitorul antic Justinus ne relatează că în timpul lui Oroles, dacii au fost învinși de bastarni, iar regele lor i-a pedepsit să se poarte ca femeile și doar o victorie în altă bătălie le aduce iertarea.
Inscripțiile descoperite la Histria menționează numele a doi regi geți din sec. III î.Ch., Zalmodegicos și Rhemaxos, față de care ascultau cetățile grecești din Dobrogea. Trogus Pompeius (sec.I î.Ch.-sec.I d.Ch) în Prologul cărții a XXXII-a menționează un "salt de putere a dacilor conduși prin regele Rubobostes și a numărului lor".
Contemporan cu evenimentele care au dus la constituirea regatului Dac, în anul 70 î.Ch., geograful și istoricul Strabon (63 î.Ch. - 19 d.Ch.) relatează: "Ajungând în fruntea neamului său...getul Burebista l-a înălțat atât de mult...încât, a ajuns să fie temut și de romani.[4] O inscripție grecească din Dionysopolis (Balcic) îl descrie pe Burebista ca fiind: "cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia". Victoriile din luptele purtate de Burebista cu neamurile vecine au făcut ca regatul dacic să ajungă la cea mai mare întindere a sa. De asemenea, pentru a obține aceste succese, Burebista, ajutat și de preotul Deceneu a săvârșit o reformă politico-religioasă a poporului, bazată pe "abstinență și sobrietate și ascultare de porunci".[5] Dacă la început capitala a fost la Argedava, Burebista a construit una nouă: Sarmizegetusa.[6] Trebuie precizat că: "Păreri ca acelea care văd în numele capitalei dacice Sarmizegetusa o amintire a sarmaților n-au nici un temei istoric".[7]
Intenția lui Cezar de a organiza o mare expediție în anul 44 î.Ch., împotriva dacilor nu s-a concretizat deoarece a fost asasinat. Nu la mult timp după aceea, și Burebista "a căzut victima unei conspirații de nemulțumiți". După moartea sa, regatul s-a divizat, astfel încât în timpul lui Octavianus Augustus existau 5 regate dacice, în stânga Dunării, iar în Dobrogea trei. Regii din Dobrogea erau: Roles, Zyraxes și Dapyx. Despre Cotiso se spune că a fost în discuții cu Octavianus Augustus pentru a se căsători cu fiica acestuia Iulia, însă căsătoria nu a mai avut loc. Dicomes a fost unul dintre regii daci care a continuat politica de ostilitate dusă față de Imperiul Roman. Cum regatul său era în câmpia munteană, a încercat să-și întindă stăpânirea peste Dunăre. Ajutat și de bastarni, a trecut în sudul Dunării și i-a bătut pe moesi, tribali, dardani și denteleti. Cum cei din urmă, denteletii - un neam tracic, erau sub protecția romanilor, aceștia trimit o armată sub conducerea lui Crassus, care ajutat și de regele get Roles, duce o serie de bătălii contra bastarnilor. Un alt rege dac, Scorilo (cca. 28 - 68 d.Ch.) credea și el că nu e bine să intre în conflict cu romanii și la insistențele celor care doreau să atace provinciile de peste Dunăre le explică printr-o pildă practică relatată de istoricul Frontinus: "Scorilo...a pus doi câini să se mănânce între ei și când erau mai în focul bătăliei, le-a arătat un lup pe care, îndată, lăsând furia dintre ei, câinii s-au aruncat".[8]
În fața pericolului roman ajuns la Dunăre, regele Duras a cedat conducerea lui Decebal. Acest fapt ne este relatat de Dio Cassius: "Duras care domnise mai înainte lăsase de bună voie domnia", în favoarea lui Decebal, "fiindcă era foarte priceput la planurile de război și iscusit la înfăptuirea lor".[9]
Înfățișarea caracteristică dacilor
Îmbrăcămintea lor era asemănătoare cu cea a țăranilor români din zilele noastre. Erau bărboși, cu plete mari, purtau pantaloni lungi îndoiți la glezne, tunică scurtă cu mâneci, fiind acoperiți pe cap cu o căciulă ( tarabostes ) conică. Femeile îmbrăcau o cămașa plisată la gât și pe piept, cu mâneci scurte.Civilizație și cultură
Articol principal: civilizația și cultura geto-dacilor.
Dacii erau organizați în state și aveau cetăți numite dava.
Din agricultură obțineau: grâu, vin, miere, creșteau vite și cai, dar și
pescuiau. Îmbrăcămintea era făcută din lână de oaie și din cânepă. Dacă
la șes locuințele erau făcute din nuiele împletite pe pari și zidite cu
pământ, la deal și la munte ele erau făcute din lemn, folosindu-se
bârnele încheiate. Conducerea o avea regele, ajutat de un sfat de
nobili, și mai era consiliat de un preot. Dacii se ocupau cu extracția
și prelucrarea metalelor din care confecționau unelte, arme, obiecte de
cult sau mobilier, podoabe, vase și monede. Ceramica era prelucrată atât
cu mâna cât și cu roata olarului și devenise o artă. Slujbele
religioase se țineau în sanctuare ce aveau formă patrulateră sau
circulară. Ritualul funerar consta în arderea morților, iar cenușa era
pusă în urne și îngropată în pământ. Dacii iubeau muzica. Izvoarele
antice spun că ei cântau din gură, dar și din chitare. Dion Chrysostomos îi socotea pe geți la fel de înțelepți ca și grecii.Religie
Articol principal: Religia dacilor.
Dacii obținuseră deja un grad înalt de civilizație până să ia pentru
prima dată contact cu romanii. Ei credeau în nemurirea sufletului și
considerau moartea ca o simplă schimbare de țară. Conducătorul preoților
avea o poziție importantă ca reprezentant al zeității supreme, Zamolxis/Zalmoxis/Zalmoksha, pe pământ, fiind de asemena și sfătuitorul regelui.Criton (doctorul lui Traian) în Getica a spus că „Regii geți au impus frică de zei și concordie prin abilitați și magie, bucurându-se astfel de un statut înalt”. Co-guvernarea preot-rege în Dacia (regele fiind în cele din urmă, mult mai puternic) este similară cu relația Enaree-rege (la sciți), druid-rege (la celți) și chakravartin-yogin (în India), urmând astfel un model comun în nordul Eurasiei al acelor vremuri.[10]
În afară de Zamolxis/Zalmoxis (numit și Gebeleizis de către unii dintre ei), dacii mai credeau și în alte zeități, Derzelas și Bendis, cu toate ca existența lor nu a fost confirmată prin surse de natură arheologică.
Societate
Ei erau împărțiți în două clase sociale: aristocrația, numită pileați (pileati) sau tarabostes și agricultorii liberi, comații (comati); un număr mic de izvoare istorice menționează și prezența sclavilor.[necesită citare] Primii, care aveau dreptul să-și acopere capul purtând o cușmă și formau o clasă privilegiată. Ceilalți, care formau grosul armatei, erau țărani și meșteșugari și purtau părul lung (capillati). Una din armele lor era "sica".Economie
De asemenea extrăgeau aur și argint din minele din Transilvania și aveau un comerț înfloritor cu exteriorul, constatabil și prin numărul mare de monede grecești si romane descoperite.
Primele monede geto-dace au apărut prin secolul al III-lea î.Hr. și le imitau pe cele macedonene (emise de Filip al II-lea, Alexandru cel Mare, Filip al III-lea). Bătute din argint, după cum atestă tezaurele descoperite la Jiblea (județul Vâlcea), Dumbrăveni (județul Vrancea), monedele geto-dace și-au încetat existența către sfârșitul secolului al II-lea î.Hr și primele decenii ale secolului I î.Hr., o dată cu pătrunderea în regiune a denarului roman (denarius). Aceștia vor domina economia dacică inclusiv în secolul al II-lea d.Chr. Explicația constă în descoperirea unei monetării în cadrul căreia moneda romană republicană era falsificată în așezarea de la Sarmizegetusa Regia. Numărul mare de monede romane republicane descoperite pot fi explicate și în acest sens, nu doar prin relațiile comerciale înfloritoare între lumea dacică și cea greco-romană.
Cele mai importante influențe în prelucrarea metalelor și în alte meșteșuguri erau cele ale celților și ale grecilor, astfel că podoabele și obiectele din metal prețios găsite la săpăturile arheologice dau dovadă de multă măiestrie. Totodată aceste influențe culturale demonstrează vechimea societății geto-dace și întinderea țării lor, care au făcut posibile contactele cu celții și grecii.
Limbă
Geto-daca este o limbă indo-europeană, aparținând limbilor tracice și fiind astfel înrudită cu limba ilirilor. Ea a fost încadrată convențional în grupa satem, conform acestei încadrări, ea înrudindu-se cu limba vechilor locuitori baltici și cu idiomurile slave, dar, mai mult, cu limba iraniano-persană și cu cea iraniano-scitică, precum și cu sanscrita.(vezi și Listă de cuvinte românești moștenite probabil din limba dacă).
Entități politice
Articol principal: regatele dacice.
Dromihete, conducătorul Geților, l-a invins pe Lysimachus în aproximativ 300 î.Hr. Mai înainte, în 531 î.Hr., Darius al Persiei i-a supus pe Geți alături de Traci. Oroles i-a condus pe Geți în secolul II î.Hr.. Iulius Caesar vorbește despre ținuturile Dacilor în De Bello Gallico. Conflictele cu Bastarnii și apoi cu romanii (112 î.Hr. - 109 î.Hr., 74 î.Hr.) au slăbit puterea dacilor, dar Burebista, contemporan cu Caesar, i-a unit pe Daci într-un regat puternic și a reorganizat armata, învingându-i pe Bastarni și pe Boi, orașele grecești de pe țărmul vestic al Mării Negre, de la Olbia pe râul Bug, și până la Apollonia,
în Tracia recunoscându-i autoritatea. Dezvoltarea Daciei reprezenta o
amenințare pentru Imperiul Roman, dupa cucerirea Galiei, Caesar inițiind
planul unei campanii împotriva Dacilor, dar moartea sa a amânat
războiul. Cam în același timp și în circumstanțe asemănătoare(un complot
la curtea regală), Burebista moare, iar regatul său este împărțit în
cinci regate la nord de Dunăre și trei in Dobrogea, sub conducători
diferiți.Cucerirea romană
Articol principal: războaiele daco-romane.
Traian inițiază o amplă campanie împotriva dacilor după ce devine imperator, o campanie cunoscută ca Războaiele Dacice, războaie ce vor necesita utilizarea unei treimi din efectivul întregii armate a Imperiului Roman. Rezultatul primei campanii (101-102) a fost atacul capitalei dace, Sarmizegetusa și ocuparea unei părți din țară. Cel de-al doilea război dacic (105-106) s-a terminat cu înfrângerea lui Decebal și sinuciderea acestuia, regatul său fiind cucerit și transformat în provincia romană Dacia. După înfrângerea dacilor, Traian a organizat la Roma cea mai mare și mai costisitoare festivitate, care a durat aproximativ 123 de zile, cantitatea de aur și argint prădată din Dacia de către romani fiind apreciată de cronicarii antici ca fabuloasă. Zeci de mii de daci au fost duși în sclavie la Roma, alte zeci de mii de daci au fugit din Dacia pentru a evita sclavia.
Detaliile războiului au fost relatate de Dio Cassius, dar cel mai bun comentariu este celebra Columnă a lui Traian construită în Roma.
Stăpânirea romană
Articol principal: Dacia romană.
Provincia romană Dacia cuprindea Banatul si Ardealul. Alte regiuni ale fostului regat dac au fost fie incluse provinciei Moesia, fie au rămas libere de stăpânirea romană. Legiunea a XIII-a Gemina și Legiunea a V-a Macedonica, cu numeroase trupe auxiliare staționând în castrele din Alba Iulia și Potaissa.
Coloniști din toate provinciile romane au fost aduși in Dacia. De
asemenea și mulți daci fugiți în alte zone ale Daciei au revenit.Trei drumuri militare au fost construite pentru a uni orașele principale, în timp ce un al patrulea, numit "Traian", traversa Carpații și intra în Transilvania prin trecătoarea Turnu Roșu.
Principalele orașe ale provinciei erau Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa (astăzi Sarmizegetusa, județul Hunedoara), Apulum (azi Alba-Iulia, județul Alba), Napoca (azi Cluj-Napoca, județul Cluj) și Potaissa (azi Turda, județul Cluj)
Limba română modernă este considerată o limbă romanică. De asemenea, chiar dacă a fost ocupată pentru o perioadă scurtă (107 - 271/276), Dacia a fost poate provincia cu cea mai intensă colonizare, cu oameni din toate provinciile imperiului, iar latina s-a impus ca o lingua franca, procesul fiind asemănător, în anumite privințe, cu colonizarea europeană a Statelor Unite și a Americii Latine.
În timpul cât au făcut parte din structurile Imperiului Roman, teritoriile nord-dunărene au avut mai multe reorganizări administrative, fie că a fost vorba de simple împărțiri, fie că au fost abandonate diferite teritorii. Una dintre cele mai importante reorganizări a avut loc în timpul împăratului Hadrian, reorganizare care poate fi încadrată într-un context mai larg, al crizei Imperiului Roman și al abandonării teritoriilor asiatice cucerite de Traian.
În 106 Decebal este definitiv înfrânt de trupele romane si o parte însemnată a teritoriului condus de acesta este transformat în provincie romană. Traian mai rămâne o perioadă în noua provincie pentru a o organiza. Astfel, el dă o lex provinciae care fixa probabil forma de organizare, conducerea, hotarele, trupele și impozitele.
Pentru a îndepărta pericolul creat și a pacifica zona, Hadrian se deplasează la Dunăre în anul 117. Acolo le oferă roxolanilor subsidii, reușind astfel să oprească atacurile venite din partea lor. De asemenea, există posibilitatea ca și abandonarea Munteniei și a sudului Moldovei, întreprinsă de Hadrian, să se fi făcut pentru a le permite roxolanilor să se stabilească în aceste zone. Urmează apoi înfrângerea iazigilor pentru care împăratul îi acordă lui Q. Marcius Turbo, general experimentat care înfrânsese răscoale în Egipt și Cirenaica, o comandă excepțională asupra Daciei și a Pannoniei Inferior. Dificultatea cu care aceste atacuri au fost respinse a făcut evident faptul că Dacia necesita o nouă organizare, o împărțire care să o facă mai ușor de apărat. Această reorganizare a avut loc probabil în anul 118, o dată cu zdrobirea iazigilor.
Cu toate că renunțase la planul abandonării complete a provinciei și că respinsese cu succes atacurile barbarilor, pentru Hadrian era evidentă necesitatea unei noi organizări. De altfel, el revenise la concepția politică a lui Augustus : “o politică defensivă în cadrul limitelor existente”. Se pare că inițial au fost create Dacia Inferior din teritorii care aparțineau Moesiei Inferior: estul Olteniei și probabil sud-estul Transilvaniei, și Dacia Superior cuprinzănd Transilvania, Banatul și vestul Olteniei. Prima mențiune a Daciei Superior apare într-o diplomă militară din 29 iunie 120, ceea ce implică și existența Daciei Inferior. Este de presupus, totuși, că această organizare s-a realizat ceva mai devreme, probabil o dată cu înfrângerea iazigilor, deci în jurul anilor 118-119. După cum am mai menționat, Muntenia si Moldova de sud fuseseră abandonate deja la momentul încheierii păcii cu roxolanii. Cele mai mari probleme în privința reorganizării sunt puse de provincia Dacia Porolissensis. O diplomă militară din 10 august 123, descoperită la Gherla, este dată pentru trei unități auxiliare din această provincie. Aceasta este prima mențiune a Daciei Porolissensis. Părerile istoricilor sunt divergente. Ioan I. Russu consideră că desprinderea Daciei Porolissensis s-a făcut între anii 120-123, aceasta neputând exista înainte de anul 120 când, la 29 iunie, două diplome militare descoperite la Porolissum și Cășeiu vorbesc de Dacia Superior. Prin urmare, această măsură, neputându-i fi atribuită lui Turbo, ar fi probabil o măsură politico-militară a împăratului Hadrian și a guvernatorului Daciei Superior, Iulius Severus. Pe de altă parte, M. Bărbulescu consideră că noua provincie ar fi fost creată deodată cu Dacia Superior și Inferior și, probabil, nu mai târziu de anul 119, crearea ei înscriindu-se perfect în demersul de reorganizare al împăratului. Oricum ar fi fost, această provincie era formată din zona nordică a fostei provincii Dacia, până la Arieș și Mureșul superior. Având în vedere faptul că Legiunea a IV-a Flavia Felix fusese transferată la Singidunum, în Dacia Superior rămâne o singură legiune, a XIII-a Gemina, ceea ce înseamnă că guvernatorul provinciei avea să fie de acum încolo de rang praetorian. Inițial, Dacia Inferior si Dacia Porolissensis, neavând nicio legiune vor fi conduse de un procurator Augusti. După cum am menționat, scopul creării celor trei provincii a fost facilitarea apărării acestei granițe a Imperiului, foarte întinsă de altfel. Dupa cum afirmă Ioan I. Russu, această reorganizare apare “ca dovadă a intensificării controlului roman în această zonă și a necesității întăririi apărării Daciei printr-un corp de armată auxiliar”.
Mai ales Dacia Porolissensis constituia un bastion înaintat al apărării Imperiului, dispunând încă de la început de o armată proprie, după cum menționează și diploma de la Gherla. Semnificativă este și mutarea, mai târziu, a Legiunii a V-a Macedonica în această provincie, la Potaissa.
Această organizare va dura până în timpul lui Marcus Aurelius care va transforma Dacia într-un organism unitar, noua provincie Dacia, împărțind-o în trei districte financiare: Dacia Apulensis, Dacia Malvensis, Dacia Porolissensis, conduse de un guvernator, consularis trium Daciarum.
În anul 212, împăratul roman Caracalla i-a declarat prin decretul numit "Constitutio Antoniniana" pe locuitorii Daciei cetățeni romani, alături de toți ceilalți cetățeni ai Imperiului Roman.
Se cunosc numele a mai multe cohorte recrutate din Dacia, staționate în Britania la Birdoswald, la Chester și la Vindolanda, în Armenia, în Balcani, în Cappadocia și alte provincii romane.
Retragerea romană
Stăpânirea romană a provinciei era, însă, dificilă, unii istorici susținând că în provincia Dacia romană nu a existat nici un an fără conflicte cu triburile vecine nesupuse Romei. Se spune că Hadrian, conștient de dificultatea menținerii, s-a gândit la abandonarea provinciei, dar ceea ce l-a făcut să renunțe la acest gând a fost siguranța coloniștilor romani din acea regiune.Începand cu 234, o serie de evenimente slăbesc puterea Romei. Legiunile din Pannonia își proclamă propriul împărat, din 236 Maximinus Thrax (primul Imparat Roman de origine barbară) se află în razboaie continue cu Dacii Liberi și Sarmații, în cele din urmă fiind asasinat de propriile trupe, între 238 - 251 Goții și Carpii întreprind o campanie de raiduri devastatoare asupra provinciilor romane Dacia și Moesia, asediind orase situate adânc în Balcani și destabilizând Imperiul Roman - Decius e primul impărat roman care moare pe câmpul de luptă. In timpul lui Gallienus romanii pierd controlul în Dacia în fata Goților și a Carpilor, cu excepția unor fortificații între râul Timiș și Dunăre. Nu se cunosc detalii ale situației în provincia Dacia, doar o declarație a lui Rufius Festus "în timpul împăratului Gallienus, Dacia a fost pierdută" și oprirea subită a inscripțiilor și monedelor romane din Dacia în anul 256 atestă dezintegrarea administrației romane in provincia Dacia.
Istoricul got Jordanes în lucrarea sa din 551 Getica (De Origine Actibusque Getarum) îi descrie pe goți ca fiind urmașii geților lui Burebista si Deceneus, lucru explicat de unii istorici prin apropierea fonetică a celor două cuvinte.
Confruntat cu situația gravă din provinciile Spania și Galia, care se separaseră de Imperiul Roman și își proclamaseră un Impărat Celt, și cu devastarea provinciilor din Balcani de către Goți, Carpi și alți Barbari, Aurelian (270-275) a retras administrația și restul trupelor din fosta provincie Dacia Traiana, și a stabilit cetățenii romani la sud de Dunăre, în Moesia, creând provincia Dacia Aureliană (Dacia Aureliani), divizată apoi în Dacia Ripensis, lângă Dunăre, cu capitala Ratiaria (acum Arcear în Bulgaria) și Dacia Mediterranea, cu capitala la Serdica (acum Sofia, capitala Bulgariei).
Astfel Dacia a fost prima provincie romană abandonată, și poate primul pas către dezmembrarea Imperiului Roman.
După retragerea romană, teritoriile fostei provincii Dacia au făcut parte din regatul Vizigoților. În secolul IV, aceștia au fost alungați spre vestul Europei de invaziile hunilor europeni. În 332, împăratul Constantin inițiază construcția unui pod peste Dunăre care să lege Imperiul Roman de Răsărit de vechea Dacie, și o campanie prin care și-a atribuit titlul de Dacicus. Probabil una dintre ultimele menționări în documente a termenului "dac" aparține istoricului grec Zosimos, care în secolul V menționează tribul numit de el "carpo-daci", trib înfrânt de Imperiul Bizantin.
Imperiul Roman ca Imperiul Dac
După spusele lui Lactantius, împăratul Galerius (c. 260 – Aprilie sau Mai 311) și-a afirmat originea dacică și s-a declarat dușman al numelui Roman, propunând chiar ca imperiul să se numească nu roman ci Imperiul Dac, spre oroarea patricienilor și senatorilor. El și-a exprimat atitudinea anti-romană imediat ce a avut funcția de împărat, tratând cetățenii romani cu cruzime exemplară, așa cum cuceritorii îi tratează pe cuceriți, totul în numele aceluiași tratament pe care victoriosul Traian l-a aplicat cu două secole înainte poporului lui dac.[11][12]Note
- ^ Giurescu & Giurescu, p. 31
- ^ Giurescu & Giurescu, p.44
- ^ Herodot, web Istorii, IV, 93. (enciclopedia-dacica.ro/)
- ^ Liviu Mărghitan, p.10
- ^ Giurescu & Giurescu, p. 43-44
- ^ Radu Florescu, p.34
- ^ Giurescu & Giurescu, p.173
- ^ Giurecu & Giurescu, p.44-45-46
- ^ Liviu Mărghitan, p.15
- ^ The Oxford illustrated history of prehistoric Europe. Barry Cunliffe. Oxford University Press. 2001. ISBN:0192854410, 9780192854414.
- ^ Lactantius, Venantius Honorius Clementianus Fortunatus (1871). „26”. in Roberts, Alexander (în english) (HTML). The Works of Lactantius: A treatise on the anger of God. II. Edingurgh: T & T Clack. p. 190. Accesat la 15 aprilie 2012. „And thus did he, once a Roman emperor, but now the ravager of Italy, retire into his own territories, after having afflicted all men indiscriminately with the calamities of war. Long ago, indeed, and at the very time of his obtaining sovereign power, he had avowed himself the enemy of the Roman name; and he proposed that the empire should be called, not the Roman, but the Dacian empire.”
- ^ Lactanius, De Mortibus Persecutorum, CHAP. XXIII: But that which gave rise to public and universal calamity, was the tax imposed at once on each province and city. Surveyors having been spread abroad, and occupied in a general and severe scrutiny, horrible scenes were exhibited, like the outrages of victorious enemies, and the wretched state of captives. Each spot of ground was measured, vines and fruit-trees numbered, lists taken of animals of every kind, and a capi- tation-roll made up. In cities, the common people, whether residing within or without the walls, were assembled, the market-places filled with crowds of families, all attended with their children and slaves, the noise of torture and scourges resounded, sons were hung on the rack to force discovery of the effects of their fathers, the most trusty slaves compelled by pain to bear witness against their masters, and wives to bear witness against their husbands, In default of all other evidence, men were tortured to speak against themselves; and no sooner did agony oblige them to acknowledge what they had not, but those imaginary effects were noted down in the lists. Neither youth, nor old age, nor sickness, afforded any exemption. The diseased and the infirm were carried in; the age of each was estimated; and, that the capitation -tax might be enlarged, years were added to the young and struck off from the old. General lamentation and sorrow prevailed. Whatever, by the laws of war, conquerors had done to the conquered, the like did this man presume to perpetrate against Romans and the subjects of Rome, because his forefathers had been made liable to a like tax imposed by the victorious Trajan, as a penalty on the Dacians for their frequent rebellions. After this, money was levied for each head, as if a price had been paid for liberty to exist; yet full trust was not reposed on the same set of surveyors, but others and others still were sent round to make further discoveries; and thus the tributes were redoubled, not because the new surveyors made any fresh discoveries, but because they added at pleasure to the former rates, lest they should seem to have been employed to no purpose. Meanwhile the number of animals decreased, and men died; nevertheless taxes were paid even for the dead, so that no one could either live or cease to live without being subject to impositions. There remained mendicants alone, from whom nothing could be exacted, and whom their misery and wretchedness secured from ill- treatment. But this pious man had compassion on them, and determining that they should remain no longer in indigence, he caused them all to be assembled, put on board vessels, and sunk in the sea. So merciful was he in making provision that under his administration no man should want! And thus, while he took effectual measures that none, under the reigned pretext of poverty, should elude the tax, he put to death a multitude of real wretches, in violation of every law of humanity. [...] So the parts of Italy through which that pestilent band took its course were wasted, all things pillaged, matrons forced, virgins violated, parents and husbands compelled by torture to disclose where they had concealed their goods, and their wives and daughters; flocks and herds of cattle were driven off like spoils taken from barbarians. And thus did he, once a Roman emperor, but now the ravager of Italy, retire into his own territories, after having afflicted all men indiscriminately with the calamities of war. Long ago, indeed, and at the very time of his obtaining sovereign power, he had avowed himself the enemy of the Roman name; and he proposed that the empire should be called, not the Roman, but the Dacian empire.
Bibliografie
- Bărbulescu M., Deletant D, Hitchins K., Istoria României, editura Corint, București, 2004
- Bejean, A., Organizarea administrativă a Daciei Romane
- Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, 1975
- Liviu Mărghitan, Civilizația geto-dacilor, 1981
- Radu Florescu, Magazin istoric nr.2, februarie 1990, De la Burebista la regatul lui Decebal,
- A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană
- M. Macrea, Viața în Dacia romană, București, 1969
- Ruscu, Dan, Provincia Dacia în istoriografia antică, editura Nereamia Napocae, Cluj-Napoca, 2003
- Russu, I.I., Dacia si Pannonia Inferior în lumina diplomei militare din anul 123, editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1973
Vezi și
- Etnogeneza românească (secolele V - X)
- Listă de așezări daco-romane din România
- Limes - fortificații de la granițele Daciei și ale Imperiului Roman
- Listă de castre romane din România
- Listă de cetăți dacice
- Listă de regi daci
- Listă de triburi dacice
- Regatele dacice
- Cultura și civilizația dacică
- en:Dacian Bracelets
Legături externe
- DRACO-chipurile de piatra, film documentar, 2012,Romania, 44 min, "Un nou film documentar romanesc despre geto-daci si statuile dacilor de la Roma, Vatican si din lume. Dacii vazuti de artistii si istoricii vremii." Productia contine imagini inedite de la cetatile dacice din M-tii Orastie (patrimoniu UNESCO), Vatican, Roma, de pe cursul Dunarii, Adamclisi, M. Neagra,etc.
- Reconstituire 3d ideala a unei asezari dacice; Unip; judetul Timis
- Enciclopedia dacică
- Izvoare privind istoria geto-dacilor
- Statuile a 8 tarabostes daci decorează Arcul lui Constantin
- Monede emise de Traian după cucerirea Daciei
- Stindardul militar cunoscut în timpul Imperiului Roman Târziu sub denumirea de Draco [nefuncțională]
- Harta Tabula Peutingeriana din timpul Imperiului Roman Târziu
- http://www.stoa.org/trajan - Columna lui Traian
- Dacia - The historic region in East-Central Europe
- A.D.XENOPOL - Istoria românilor din Dacia Traiană [1]
- Brățările dacice - interviu cu Mircea Babeș [2]
- Dacia – obsesia Romei, 29 februarie 2008, Adrian Nicolae, Descoperă
- Dacia Preistorică - video
Războaiele daco-romane
Războaiele daco-romane (101-102, 105-106) au fost două războaie între Imperiul Roman și Dacia (Regatul Dac), în timpul domniei împăratului Traian.Războaiele daco-romane 
Informații generale Perioadă 101- 102 și 105-106 Loc Dacia antică Rezultat Victorie decisivă a romanilor Combatanți Dacii Imperiul Roman Conducători Decebal Traian modifică 
Cuprins
Primele ciocniri
Încă din timpul domniei lui Burebista, dacii au reprezentat o amenințare pentru Imperiul Roman, însuși Cezar plănuind o campanie împotriva acestora. În iarna anilor 85-86 armata regelui Duras a atacat provincia romană Moesia. Împăratul roman Domițian a reorganizat această provincie în Moesia Inferior și Moesia Superior, pentru a susține atacurile viitoare. În următorul an 87, Domițian a organizat o campanie împotriva Daciei. Generalul roman Cornelius Fuscus a traversat Dunărea în Dacia, cu 5 sau 6 legiuni. Armata romană este însă înfrântă la Tapae de dacii conduși de Diurpaneus / Decebal. În 88, ofensiva romană continuă, armata romană, comandată de Tettius Iulianus, îi învinge pe daci la Tapae. După această bătălie, Decebal și Domițian încheie pace. După pacea din 89, Decebal devine un client al Romei, primind bani, meșteri și mașini de luptă de la Imperiul Roman, pentru a apăra granițele imperiului. Unii istorici consideră că această pace nu a fost în favoarea Romei.
Dacia Romană între anii 106 și 271.
Cauzele celor două războaie principale
Pe tot parcursul secolului I, strategia politicii romane dicta ca amenințările din partea națiunilor vecine Imperiului să fie eliminate cât mai repede. În ciuda unei oarecare cooperări de natură diplomatică cu Domițian, după o invazie anulată, Decebal a continuat să se opună Romei. Regatul Dac rămăsese prin urmare considerat la Roma ca o puternică amenințare. În acea perioadă, Roma avea de luptat cu problemele financiare provocate de campaniile de cucerire din Europa, în parte datorate conținutului redus de aur din monedele romane stabilit de împăratul Nero. Zvonurile confirmate despre aurul dacic și despre alte bogății ale acestei țări au contribuit și ele la conflictul romano-dac. Alt motiv a fost cel al poziției strategice a Daciei. Ca urmare, noul împărat Traian, el însuși un soldat și tactician experimentat, a început pregătirile pentru un război decisiv împotriva Daciei.Armata romană EXERCITUS•ROMANORUM 
Primul război
Arme ale dacilorArticol principal: Primul război daco-roman.După câștigarea sprijinului Senatului, în 101 Traian era pregătit să invadeze Dacia. Ofensiva romană avea în avangardă două legiuni care mărșăluiau spre inima Daciei, arzând orașele și satele din drum. Armata romană condusă de Traian era formată din legiunile : I Adiutrix, I Italica, I Minervia, II Adiutrix, IIII Flavia, V Macedonica, VII Claudia, X Gemina, XI Claudia Pia Fidelis, XIII Gemina, Legio XIV Gemina Martia Victrix, XV Apollinaris, XXI Rapax și XXX Ulpia Victrix; II Augusta, III Augusta, III Gallica, IV Scythica, VI Ferrata, VII Gemina, IX Hispana, Legio XII Fulminata, XX Valeria Victrix e XXII Primigenia. Traian a înfrânt o armată dacă în bătălia de la Tapae. In iarna dintre anii 101/102, Decebal a reușit să blocheze armata romană, mai mult de atât a trecut la contraatac în special pentru a opri un al doilea front al armatei romane dar fără a reuși acest lucru. În decursul anului 102 Decebal a ales să se predea, după pierderea bătăliei de la Adamclisi și a altor câteva ciocniri minore. Războiul, care a durat câteva luni, s-a terminat cu o victorie romană eroică. O delegație dacă a fost invitată la Roma pentru a ratifica tratatul de pace, iar în iarna anului 102, Imperiul Roman a deschis baza de la Sarmizegetusa Regia. Cunoscutul pod de la Drobeta a fost construit pentru pregătirea celui de-al doilea război. Acest pod, probabil cel mai mare la acea dată, și pentru multe secole în continuare, a fost proiectat de Apollodor din Damasc, fiind necesar pentru recucerirea Daciei, deoarece Imperiul Roman a "pierdut pacea". Decebalus primise întăriri tehnice și militare de la Traian pentru a crea o zonă aliată puternică împotriva unor eventuale expediții ale popoarelor migratoare din teritoriile estice și nordice. Resursele acestea au fost însă folosite pentru a face din Regatul Dac o mare putere independentă. De asemenea provincia romană Pannonia a fost impărțită din punct de vedere administrativ în Pannonia Superioară și Pannonia Inferioară.Cel de-al doilea război
Articol principal: Al doilea război daco-roman.După înfrângerea din primul război cu Traian, Decebal a respectat o perioadă înțelegerea cu Roma, dar la scurt timp după aceea a început să incite la răscoală triburile învecinate, și să pustiască coloniile romane de dincolo de Dunăre. Traian, cunoscut pentru caracterul său optimist și întreprinzător, și-a adunat încă odată forțele în 106 d.Hr. pentru un al doilea război împotriva Regatului Daciei. Spre deosebire de primul conflict, cel de-al doilea război a implicat mai multe lupte care au provocat pierderi însemnate care, aflată în fața a numeroase triburi aliate cu Decebal, nu a reușit să obțină repede o victorie decisivă. Multe orașe din Valahia care au fost fortificate de către armata romană erau asediate de daci în special de-a lungul Dunării. În fruntea armatei romane s-a aflat și Traian în bătăliile din Dobrogea. Traian a stabilit cartierul general al armatei romane in localitatea Drobeta situată pe Dunăre, din acel punct coordonând armata. În cele din urmă, Roma a triumfat și a ocupat Dacia. Un asediu asupra capitalei Sarmizegetusa a avut loc la începutul verii anului 106. Dacii au respins primul atac, însă romanii au distrus apeductele capitalei dace. Orașul a fost incendiat, iar Decebal a fugit, dar a fost urmărit și de aceea a preferat să se sinucidă în loc să fie capturat. Totuși, războiul a continuat. Datorită trădării unui confident al regelui dac, Bicilis, romanii au descoperit comoara lui Decebal în râul Sargesia/Sargetia - estimată de Jérôme Carcopino la 165 500 kg de aur și 331 000 kg de argint. Ultima bătălie cu armata regelui dac a avut loc la Porolissum (Moigrad). Traian nu a acceptat condițiile de pace din tratatul de pace încheiat în urma primului război daco-roman, formulând alte prevederi.Concluzii și urmări
Războaiele dacice au reprezentat un triumf uriaș pentru Roma și armatele sale. Traian a anunțat 123 de zile de sărbătoare în întreg imperiul. Minele de aur bogate ale Daciei au fost folosite de romani, asigurând surse importante de finanțare pentru alte campanii romane. Cele două războaie au reprezentat victorii importante în cadrul campaniilor expansioniste ale Romei, câștigând sprijinul și admirația oamenilor pentru Traian. Prin cuceririle ulterioare din Asia, Traian a realizat cea mai mare întindere din istoria Imperiului Roman. O mare parte a populației masculine a Daciei a fost ucisă în luptă, trecută în sclavie sau înrolată în legiuni romane și trimisă să lupte la mare distanță de Dacia, în parte pentru a descuraja alte rebeliuni. Mai puțin de jumătate din Dacia a fost oficial anexată și apoi organizată ca provincie a imperiului (Dacia romană). Perioada de după războaiele dacice a fost, prin folosirea tezaurului dacic și prin preluarea și extinderea exploatării aurului din Carpații Apuseni, una de creștere economică susținută și de relativă pace la Roma. A fost început un mare proiect de construcții, îmbunătățind infrastructura Romei în general. Traian a devenit cu adevărat un împărat civil, deschizând drumul unor întăriri interne ulterioare în cadrul imperiului, ca stat unitar.
Acest articol are nevoie de ajutorul dumneavoastră.
Puteți contribui la dezvoltarea și îmbunătățirea lui apăsând butonul Modificare.Imagini ale conflictelor armate dintre daci și romani (basoreliefuri)
-
Atacuri permanente ale legionarilor (102) -
Traian primind aristocraţi (tarabostes sau pileati) de la Decebal (87 - 106) -
Legionari şi soldaţi romani -
Încrâncenarea luptei (basorelief de pe Columna lui Traian, capodoperă arhitecturală a sirianului Apollodor din Damasc) -
Trupe romane în marş; Plecarea restului dacilor Regatele dacice
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Acest articol explică cum au evoluat regatele dacice din Secolul al II-lea î.Hr. până în secolul II d.Hr.
Această pagină are nevoie de adăugarea unor legături interlinguale.
Dacă asemenea legături nu sunt disponibile, puteți ajuta prin înlocuirea acestui format cu unul mai explicit.Cuprins
Antichitatea
Apariția proprietății private a determinat diferențierea socială după avere care a condus la stratificarea societății dacice și la apariția claselor sociale Tarabostes (Pileati) si Comati. Primii reprezentau aristocrația militară și sacerdotală, iar ceilalți producătorii liberi, marea masă a populației (agricultori, meșteșugari). Stratificarea socială a fost însoțită de apariția primelor triburi și uniuni de triburi, conduse de șefi militari, Regi. Principalele triburi daco-getice sunt:- apulii în zona Alba Iulia;
- burii pe malurile Oltului;
- carpii în Moldova Centrală;
- costobocii în nordul Moldovei și în Maramureș;
- crobyzii și tryzii în Dobrogea.
Fiecare trib stăpânea un teritoriu cu o așezare mare, fortificată numită "dava", având rol de centru administrativ. Dovezile arheologice, precum și izvoarele narative, atestă existența unor puternice uniuni de triburi conduse de "basilei" (regi) pe întreaga durată istorică a Antichității. Astfel, in sec. al IV-lea î. Hr. este atestată uniunea de triburi condusă de "rex Histrianorum", care se opune sciților. Mai târziu, Alexandru Macedon înfrânge o uniune de triburi din nordul Dunării la 335 î. Hr. Între 300 î. Hr. și 292 î. Hr. se desfășoară confruntările dintre uniunea de triburi din centrul Munteniei condusă de Dromichaetes, cu reședința la Helis, și aceea condusă de Lisimach, care este luat prizonier. Tot în sec. III î. Hr. este menționată, intr-o inscripție de la Histria o uniune de triburi din sudul Moldovei condusă de Zalmodegikos. Între secolele III și II î. Hr., Histria este atacată de tracii sudici, conduși de Zoltes. O inscripție a cetății amintește pe Rhemaxos și pe fiul acestuia, conducători dobrogeni, care ajută cetatea. La începutul sec. II Î. Hr., în estul Transilvaniei, uniunea de triburi condusă de Oroles se luptă cu bastarnii, fiind succedată în mențiunile istorice de uniunea condusă de Rubobostes, pe același teritoriu.
Regatul lui Burebista
Regatul lui Burebista este statul dac creat prin unirea triburilor geto-dace și condus de Burebista între 82 î.Hr. și 44 î.Hr..În sec. I î. Hr., societatea geto-dacă trece printr-un proces amplu de modernizare, care a condus la apariția statului dac centralizat, care era o monarhie militară. Primul rege dac a fost Burebista (82-44 î. Hr.). Acesta a unit triburile geto-dace, prin diplomație și lupte, cu ajutorul lui Deceneu (preot) și a creat un stat puternic, cu centrul la Sarmizegetusa Regia, în Munții Orăștie. Sub Burebista, statul dac a atins cea mai mare întindere, limitele sale situându-se, potrivit lui Strabon, la N, în Carpații Păduroși, la V, la Dunărea Mijlocie și actuala Slovacie, la S în Munții Haemus (Balcani) iar la E la gurile Bugului și la Marea Neagră. În anul 48 î. Hr. întreprinde o campanie la sudul Dunării, în Pen. Balcanică. Asigurându-și granițele, Burebista s-a implicat în războiul civil dintre Caesar și Pompei, ajutându-l pe Pompei. Caesar, învingător, a organizat o expediție de pedepsire a lui Burebista, care însă a fost întreruptă prin moartea lui Caesar în 44 î. Hr., urmată la scurt timp de moartea lui Burebista.
Urmașii lui Burebista
O dată cu moartea lui Burebista, statul dac, slab centralizat, s-a dezmembrat rapid în patru, apoi cinci, organizări politice. În inima statului lui Burebista, în zona Munților Orăștie, Deceneu, mare preot în timpul lui Burebista, a preluat puterea. El a fost succedat de Comosicus, de Scorilo, si apoi de Diurpaneus. Acesta a făcut o incursiune în provincia Moesia în iarna 85-86 d. Hr., împotriva romanilor, care îl înfrâng.
Regatul lui Decebal
În acest context vine la putere Decebal (87-106 d. Hr.).
Acesta reface unitatea statului dac, pe un teritoriu mai mic decât statul lui Burebista, însă mai centralizat și mai puternic. Încă din 87, trebuie să respingă atacurile romanilor, mai întâi la Turnu Roșu, unde înfrânge o armată romană condusă de Cornelius Fuscus, la Tapae. În 88, o armată romană sub Tettius Iulianus atacă din nou prin Banat, Decebal încheind o pace cu Domițian în 89, care îl transforma în client al Romei. Confruntarea decisivă a avut loc în 101-102 când armata romană, condusă de împăratul Traian, după ample pregătiri, a atacat Dacia, Decebal fiind silit să încheie o pace zdrobitoare. De aici și până la înfrângerea din 105-106 mai era doar un pas, facilitat de construirea podului peste Dunăre de la Drobeta de către Apolodor din Damasc Statul dac fiind ocupat, triburile dacice de la nord (Dacii liberi) au rămas cu o organizare gentilică, aliindu-se uneori cu carpii pentru a prăda în provincia romană Dacia.
Bibliografie
- Hadrian Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj, 1972
- Zoe Petre, Armata lui Burebista, în 2050 de ani de la fǎurirea de cǎtre Burebista a primului stat independent și centralizat al geto-dacilor, Emil Condurachi, Dumitru Berciu, Constantin Preda (coord.) Universitatea din București, București, 1980, p. 47-57;
- Radu Vulpe, Mari personalități ale lumii trace: Burebista, Deceneu, Decebal, în Magazin istoric, 1976, 10, nr. 9, p. 3-9;
Legături externe
- Dacia în timpul lui Decebal
- Dacia lui Decebal la scribd.com
Vezi și
1. Atestările numelui în textele istorice:
•Dio Cassius (cca. 155-235 AD), Ist.Rom. 67.6: Δεκέβαλος ἐβασίλευε [(peste
Daci) domnea Dekebalos] ; 67.7: πρὸς τὸν Δεκέβαλον τὸν Δακῶν βασιλέα [la
Dekebalos, regele Dacilor]; 67.10: μετὰ Δεκέβαλον [după Dekebalos].
•Ioannes Lydos (contemporan cu Iustinian), spune în De
Magistribus...2.28: σὺν Δεκεβάλῳ τῶν Γετῶν ἡγησαμένῳ împreună cu
Dekebalos, conducătorul Geţilor
•Iordanes, Romana, 217: Decebalo eorum
rege devicto după ce Decebalus, rege lor (=al Dacilor), a fost învins
•Aurelius Victor (sec. IV, prob. în a doua jum.) De
Caesaribus 13,3: Decibalo regi [rege (fiindu-le)Decebalus]
•Historia Augusta (încep.sec.IV) 24, 10, 8: vir
gentis Daciae, Decibali ipsius ut fertur adfinis un bărbat
din neamul dac, rudă, se zice, cu însuşi Decebalus.
•Paulus Diaconus (sec.VIII), Historia Romana 8.2: Daciam, Decibalo uicto, subegit, prouincia trans Danubium facta in his agris quos Taifali nunc, Victoali et Teruingi habent. Învingându-l
pe Decebal, a cucerit Dacia, şi a făcut provincie în ţinuturile ei,
dincolo de Danubius, pe care acum le stăpânesc Taifalii, Victoalii şi
Teruingii.
•Lexiconul Suda, :
▪delta.189: Δεκέβαλος: ὁ τῶν Δακῶν βασιλεύς. ζήτει ἐν τῷ δεινός Dekebalus: regele Dacilor. Caută la 'deinos'.
▪delta.344 (la cuv. δεινός teribil): ὅτι
Δεκέβαλος, ὁ τῶν Δακῶν βασιλεύς, δεινὸς μὲν ἦν συνεῖναι τὰ πολέμια că Dekebalos,
regele Dacilor, era teribil în a împleti planurile de război
▪epsilon.1864: Ἐξυβρίζοντα:
παρασπονδοῦντα, παραβαίνοντα τὰς συνθήκας, ἀδικοῦντα. τὰ ἐκδικήματα τοῦ
Δεκεβάλου ἐς τοσόνδε προσεληλύθει, ὥστε ἀναγκαῖον εἶναι πολέμῳ
καταπαῦσαι ἐξυβρίζοντα. Obraznic: care calcă învoielile, ocoleşte
tratatele, face ilegalităţi; Decebal şi-a făcut de cap într-atâta, încât
a fost nevoie ca obraznicul să fie potolit printr-un război.
▪epsilon.2038: Ἐπεκηρυκεύετο: διὰ
κήρυκος ἔλεγεν. ἐπεὶ μηδὲ εἷς ἐπεκηρυκεύετο ὑπὲρ τοῦ Λευκίου, διελέγετο
αὐτῷ ὁ Δεκέβαλος. A negociat prin sol: după ce nici unul nu a negiciat
pentru Leukios (Lucius?), Decebal a vorbit cu el.
▪upsilon.483:Υπόδικοι: κατάκριτοι. στρατιῶται ὑπόδικοι ἐπὶ κακουργίᾳ, δρασμὸν βουλεύοντες παρὰ Δεκέβαλον θανάτῳ κολάζονται. Pârâţi: acuzaţi; soldaţii acuzaţi de rea purtare fiindcă au vrut să fugă, sunt pdepsiţi de Decebal cu moartea.
2. În inscripţii (am omis pe cele în care numele era doar
presupus, ori mutilat, lipsindu-i tocmai centrul, cam 2 sau 3 în total ). În
toate cele 21 de inscripţii -- deloc puţine, comparativ cu alte nume
tracice, mult mai slab atestate -- acest nume are doar două variante: Decibalus şi Decebalus.
Forma Decibalus (în 8 inscripţii) :
-CIL 3, 7477 (Durostorum=Silistria, Moesia Inf.): Valerio
Marco militi...Aurelia Faustina coniux et heres una cum Valeriis Decibalm et
Seicipere et Mamutzim et Macaria et Matidia filiis suis Lui Valerius
Marcus (au pus monumentul)...Aurelia Faustina, soţie şi moştenitoare, împreună cu
Valerii Decibal(us), Seiciperis, Mamutzis, Macaria şi Matidia, copiii săi etc. Pe
baza acestei inscripţii, prof. Poghirc a crezut că -m-ul final din
Decibalm şi Mamutzim este desinenţa dacică de instrumental (instrumentalul
[ablativ] latinesc corect al acestor nume fiind Decibalo şi Mamutzi]. Fără să fie
teoretic imposibilă, această ipoteză este însă improbabilă.
-CIL 6, 25572 (Roma): Sex(tus) Rufius Decibalus
-AE 1954, 83 (Roma), listă de nume, mai toate abreviate: Nigr(inius)
Maximus Aur(elius) Heroul(anus) / Silvin(ius) Decibal(us) etc.
-AE 1964, 144f (Blain, Lugdunensis, Franţa): Decibal(us) IMP
PART ori Decibali MP PART
-AE 1989, 299 (Asisium=Assisi, Umbria): T(ito) Vibatio
Decibalo
-AE 1945, 35 (Ostia): [caput?] Decibali (capul?)
lui Decibalus
-AE 1998, 01141: (Sacidava, Moes.Inf., înainte de
sf. sec. III): Diurdano Decibali veteran(o) Q(uintus) Priscus filius lui
Diurdanus Decibalus, veteran, Quintus Priscus, fiu, (i-a pus monumentul).
-CIL 3, 4150 (Savaria=Szombathely, Pannonia Sup.), listă de
nume : Marc(ius) Vindex Iun(ior), Iul(ius) Decibalus, Ulp(ius) Nigrinus etc.
Forma Decebalus (tot în 8 inscripţii) :
-CIL 15, 2797 (Roma): Deceb[alus]
-CIL 3, 7437 (de la Lăžen, în Bulgaria,
lângă Nicopole, pe Dunăre); este o listă de persoane, I 52: Cresce(n)s
Decebali;
-CIL 06, 31654 (Roma): gentem Dacor(um) et regem
Decebalum bello superavit (Traian) a învins în război
neamul Dacilor şi pe regele Decebalus
-IDR 3,3,nr.272 (Sarmizegetusa): Decebalus per Scorilo. Inscripţie
foarte discutată. Cei care susţin că este limbă dacă,
traduc Decebal, fiul lui Scorilo. Cei care optează pentru limba latină populară,
traduc Decebal, pentru Scorilo ori Decebal, prin (intermediul lui)
Scorilo.
-IGLNovae nr.82 (Novae, Moesia Inf.=Svištov, Bulgaria): Fl(avio)
Decebalo vet(erano) leg(ionis) I Ital(icae) Severianae lui Fl. Decebalus,
veteran al legiunii I Italica.
-AE 1912, 264 (Heliopolis=Balabakk, Syria): adversus
quos expeditionem fecit per regnum Decebali regis Dacorum împotriva
cărora (sc. Marcomani, Quazi şi Sarmaţi) a făcut o expediţie
prin regatul lui Decebalus, regele Dacilor
-AE 1985, nr.721 (Philippi=Grameni, Macedonia): quod
cepisset Decebalu(m) et caput eius pertulisset ei Ranisstoro [(Ti(berius)
Claudius Maximus... făcut decurion de către Traian) fiindcă l-a
prins pe Decebalus şi capul i l-a adus lui (Traian) la Ranisstorum
-AE 1992, 01483 (Germisara=Geoagiu Băi): Nymfis
Decebalus Luci posuit Decebalus al lui Lucius a pus (monumentul)
nimfelor
Într-o inscripţie din sec. IV, publicată de Em.Popescu în
IGLR, nr. 272 (de la Salsovia=Mahmudia), apare şi o formă Dicebalus într-o
listă de exarhi, cu închiderea târzie a lui /e/ la /i/, dacă nu
cumva scribul a inversat literele din greşeală, vrând de fapt să scrie
Decibalus şi nu Dicebalus.
Acestea sunt toate atestările antice ale numelui regelui dac.
Ele prezintă o singură alternanţă, şi aceea minoră:
vocala din finalul primului element este scrisă când 'i', când
'e'. Cele două variante nu pot fi distribuite nici în spaţii diferite
(ca să le considerăm variante dialectale) şi nici în epoci
diferite (ca să le luăm ca variante evolutive), ele fiind uniform răspândite şi
sincronic şi diacronic. Explicaţia constă în timbrul acestei
vocale, care era la origine un /i/ scurt, pronunţat în latina dunăreană foarte
deschis, în unele locuri chiar ca /e/. Ştim acest lucru din multe surse,
fie din reconstrucţiile fonetice (pe care le găsim în istoriile
limbii române), fie chiar din documentele istorice, de pildă de la Procopius,
care ne transmite mai multe toponime din aceste locuri în care se produce
acelaşi fenomen: Μέδεκα [Medeka] < medĭca,
Βέτζας [Vetzas] < vĭteas,
Τρεδετετιλίους [Tredetetilius] < tredecĭm
tilios etc.
Decebalus (+var.) este un nume compus, de tip indo-european, ca şi
pers. Vištāspa ("cu cai pregătiţi": višta "gata" +
aspa "cal"), got. Þiudareik ("regele neamului": þiud "popor,
neam" + reik "rege, conducător, putere") , sl. Svjętoslav
("slava sfântă" ori "slava lumii": svjęt "sfânt,
lume" + slava "slavă"), vechi ind. Yajnapati ("stăpânul
sacrificiilor": yajna "sacrificiu"+pati "domn, stăpân"),
grec Θεόδωρος[Theo-dōros]
("darul zeului": theos "zeu" + dōros "dar")
etc. Cele două părţi ale lui sunt lesne de separat, Deke-balos,
dar nu şi de explicat. Fiecare din cei doi componenţi are paralele în
onomastica TDM:
-dek(e)-(unde radicalul este dek,
vocala finală fiind vocală cu rol gramatical, cu diverse variante). Ca prim formant el apare cu siguranţă în Δεκαίνεος [Dekaineos]
la Strabon 12.2.39 (la Iordanes Get. 39: Dicineus). Nu este imposibil
ca acelaşi radical să se afle şi în numele geografice Οὐσ-δικησική (Ptol.
3.11.6) = Us-dicensis (CIL 6, 32582 Roma), una din strategiile
nordice al Thraciei, şi A-us-decensis (civitas) în
CIL 3, 14437 (2), la Tropaeum Traiani. Etimologiile date până acum acestui
component sunt neconvingătoare.
-bal(os) (radicalul fiind bal-)
este mult mai răspândit, apărând în mai multe nume
TDM, dar şi în în frigiană şi în nume iranice: Βαζο-βαλις[Bazo-balis]
(IGB IV, 2173 la Caristorum=Kopilovci, lângă Kjustendil, Bulgaria), Dini-balis (CIL
4, 1397, la Pompei), Δρει-βαλος[Drei-balos]
(în ISM 2, 125 la Tomis), Δρει-βαλις[Drei-balis]
(IPE 1,50 la Olbia) şi Dri-balus (CIL 3, 3888 la Less), Σαρ-βαλος[Sar-balos]
(IG 7, 585 la Tanagra, la 426 a.Chr !!), poate şi Γί-βαλος[Gi-balos] în
papirul SB 6796, 150; apare de asemenea în numele scitice Ουαρζ-βαλος[Uarz-balos]
(IPE 1,54 la Olbia) şi Ουαστο-βαλος[Uasto-balos]
(2,451 la Tanais), v. I.I.Russu, Limba traco-dacilor. Sensul lui -bal(os) are toate şansele să fie acelaşi
cu al cuvântului frigian βάλην [balēn] "rege" (cu
etimologie indo-europeană), caz în care trebuie să adăugăm
acestei serii şi supranumele Βαληος[Balēos]
(Zeus), ca rege al zeilor, şi Βάλις[Balis] care,
după Etym.Magn., este numele trac al lui Apollon.
Nu ştim care este înţelesul exact al numelui întreg,
dar plecând de la sensul, foarte probabil - cum am spus -, al componentului
secund, el poate să fi însemnat "rege" + un anumit epitet
(deke-). Acest epitet poate fi explicat în mai multe feluri, însă niciunul
mai probabil ca altul, aşa încât -- vorba lui Ţuţea!
-- "mai multe adevăruri, nici un adevăr". El aparţinea însă cu
siguranţă unei palete limitate de sensuri, moştenită din indo-europeană, şi
nu este deloc imposibil ca înţelesul întregului nume să existe în
vreuna din celelaltre limbi indo-europene vechi (chiar dacă numele în
acea limbă sună cu totul altfel). Aici ne interesează însă mai
mult forma decât înţelesul acestui nume.
Listă de triburi dacice
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
- Albocensii -localizați în jurul orașului Alboca, Banat. Menționați de Ptolemeu.
- Ansamensii -localizați pe Someș, în Nord-Vestul Transilvaniei. Tribul este atestat de inscripții romane un sat purtând numele acestui trib: vicus Ansamensium.
- Appullii -localizați în jurul orașului Apulum. Sunt menționați de textul antic cunoscut sub numele de Consolatio ad Liviam.
- Biephii / Biefii -localizați în Nord-Estul Banatului. Sunt amintiți de Ptolemeu.
- Biesii -pe malurile Mureșului. Sunt amintiți de Ptolemeu.
- Burii | Buridavensii -capitala Buridava> Ocnele Mari, Oltenia. Sunt menționați de Ptolemeu.
- Carpii | Carpodacii -unul din cele mai mari și importante triburi dacice ce a locuit la est de Carpați până la Nistru.
- Caucoensii -trib dacic, localizat de V.Pârvan în "regiunea de munte din Neamț și Bacău și ținutul spre apus din țara secuilor". Caucoensii au fost vecinii de Sud ai costobocilor, locuind Nordul Moldovei, inclusiv în partea carpatică și dincolo de Siret până la Nistru. Sunt menționați de Ptolemeu.
- Ceiagisii | Keiagisii -trib aflat la Sud de potulatensi, adică în Sud-Vestul Munteniei și Sud-Estul Olteniei (cursul inferior al Oltului). Sunt menționați de Ptolemeu.
- Costobocii -triburi de daci liberi care au locuit în Nordul și Nord-Estul Daciei.
- Cotensii -unul din principalele neamuri geto-dacice. V.Pârvan îi localizează pe “enigmaticii cotensi” în Estul Daciei, respectiv în Sud-Estul Moldovei. Sunt menționați de Ptolemeu la sud de ratacensi, caucoensi și biefi.
- Crobizii -trib getic cel mai probabil din Dobrogea, au fost conduși de Isanthes, menționați de Herodot și Ptolemeu.
- Dacii
- Geții
- Harpii -localizați la Nord de gurile Dunării, între Prut și Nistru, sudul Basarabiei. Menționați de Ptolemeu.
- Obulensii -trib getic localizat după izvoare vechi și după cercetări recente în Estul Dobrogei, unde s-au descoperit numeroase orașe, posibile capitale ale acestui trib. Tribul obulensilor este menționat de Ptolemeu.
- Oinensii -trib traco-getic, localizat în Estul Moesiei inferioare, adică partea de Vest a Dobrogei Centrale. Sunt menționați de Ptolemeu.
- Ordyssii | Ordenssos -trib de pe malurile Argeșului.
- Pelii
- Piageții
- Piefigii -localizați de V.Pârvan în Câmpia munteană.
- Potulatensii -neam dacic, după opinia lui V.Pârvan ar fi populat părțile de Nord ale Olteniei și zona deluroasă din Vestul Munteniei. Sunt menționați de Ptolemeu.
- Predavensii -trib dacic, localizat la Nord de Mureșul inferior, până aproape de Crișuri.
- Racataii | Racatriaii -triburi dacice de pe teritoriul actualei Ungarii.
- Ratacensii | Racatensii -trib plasat de V.Pârvan în platoul transilvănean dintre Târnave și Someș.
- Sacii -trib dacic, localizat de V.Pârvan în jurul orașului Sacidava, la sud de Axiopolis (Cernavodă).
- Saldensii
- Sargeții -localizați în Vestul Mureșului și pe Siret.
- Sensii | Siensii -trib dacic localizat de V.Pârvan de-a lungul râurilor Ialomița și Buzău adică în partea de Nord-Est a Munteniei, corespunzătoare județelor Buzău și Brăila.
- Sucii -capitala Sucidava> Corabia, Oltenia
- Tyrageții -localizați pe malurile Nistrului(Tyras).
Bibliografie
- Getica(1926). Autor: Vasile Pârvan.
- Dacia. Civilizațiile antice din regiunile carpato-danubiene(1928). Autor: Vasile Pârvan.
- Geografia de Ptolemeu.
Legături externe
Vezi și
|
|||||||||||||||||||||||||||||
Categorie:
Migraţia triburilor tracice
Aceasta este o listă de triburi antice din Tracia și Dacia, (în greaca antică: Θράκη și Δακία),
care include și posibile triburi trace sau triburi dacice, dar și
triburi diferite de acestea două, dar care au locuit în regiunile Tracia
și Dacia. Un mare număr de triburi antice grecești au trăit pe aceste
pământuri mai ales în coloniile grecești de pe coastele acestor regiuni.
Listă de neamuri şi triburi tracice
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
|
Bibliografie
- Arrian, Expediția lui Alexandru, în Geto-dacii în izvoarele antice, culegere de texte de Preda Florentina, Ed. Universității din București, București, 1978.
- Appian, Istoria romană, în Geto-dacii în izvoarele antice, culegere de texte de Preda Florentina, Ed. Universității din București, București, 1978.
- Bejan Adrian, Măruia Liviu, Istoria și civilizația geto-dacilor, I, Ed.Univ. de Vest , Timișoara, 2003
- Boldur Alexandru, Istoria Basarabiei, ed. a II-a , București, 1992.
- Daicoviciu Hadrian, Dacii, Chișinău, 1991.
- Dumitrescu Vladimir, Vulpe Alexandru, Dacia înainte de Dromihete, București, 1988.
- Herodot, Istorii, în Geto-dacii în izvoarele antice, culegere de texte de Preda Florentina, Ed. Universității din București, București, 1978.
- Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, în Geto-dacii în izvoarele antice, culegere de texte de Preda Florentina, Ed. Universității din București, București, 1978.
- Strabon, Geografia, în Geto-dacii în izvoarele antice, culegere de texte de Preda Florentina, Ed. Universității din București, București, 1978.
- Strămoșii poporului român. Geto-dacii și epoca lor., coordinator Cristian Popișteanu, Ed. Politică, București, 1980.
- Tucidide, Războiul peloponesiac, în Geto-dacii în izvoarele antice, culegere de texte de Preda Florentina, Ed. Universității din București, București, 1978.
- Vulpe Alexandru, Zahariade Mihail, Geto-dacii în istoria militară a lumii antice, București, 1987.
- Gh. Poenaru Bordea, Constantin Preda ș.a. - "Neamuri și triburi tracice"
- Revista "Magazin istoric", nr. 8/ august/ 1977
 |
Acest articol despre un subiect istoric este deocamdată un ciot. Puteți ajuta Wikipedia prin completarea sa. |
|
||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
O zi plina-ochi de pace, va ureaza cristian_kinetoterapy.....si tot ceva doriti in viata.. Doresc ca fiecare sa poata posta liber cu conditia pastrari bunului simt si fara postari xenofobe si rasiste. Cu totii suntem copii Divinitatii.