România, de la bătălia pentru Stalingrad la Rusia lui Putin
Ce a însemnat bătălia de la Stalingrad în evoluţia celui
de-Al Doilea Război Mondial? De ce a angajat Ion Antonescu un sfert de
milion de soldaţi români să lupte la o distanţă enormă de România? Cum a
perceput societatea românească dezastrul ce a urmat acestei bătălii? De
ce României îi este şi astăzi amintită şi reproşată participarea la
războiul împotriva Uniunii Sovietice?
A răspuns la aceste întrebări Adrian Cioroianu, decanul
Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti şi fost
ministru de Externe al României; publicăm mai jos fragmente consistente
din punctele de vedere ale Domniei sale (intertitlurile aparţin
redacţiei).
Stalingradul apare ca o opţiune militară viabilă pentru Germania
nazistă după eşecul bătăliei pentru Moscova din 1941. Nereuşind să ocupe
Moscova, Hitler se gândeşte să schimbe puţin dimensiunea atacului şi
să-l surprindă pe Stalin. În aceste condiţii, Führer-ul îşi mobilizează
toţi aliaţii pentru susţinerea efortului de război. După experienţa
nefastă a bătăliilor purtate de Armata Română în 1941, Ion Antonescu
angajează armata un an mai târziu în noi bătălii împotriva Uniunii
Sovietice. Conducătorul statului român era oarecum forţat de o alianţă
cu totul informală, existentă între Germania şi România sau, mai bine
zis, între el şi Hitler. Această alianţă va deveni un punct de discordie
între cele două ţări chiar în toamna anului 1942.
Totuşi, un lucru interesant se întâmplă pe 22 septembrie 1942: Mihai
Antonescu face o vizită la Berlin, unde se întâlneşte cu Hitler şi
Ribbentrop, ridicând problema perfectării unui pact formal între cele
două ţări. Este cazul să oficializăm raporturile din România şi Germania,
le cere Antonescu conducătorilor germani. Din păcate, aş spune, pentru
cursul de ansamblu al operaţiunii, Hitler va afirma că acest lucru nu
este o prioritate. Esenţială era concentrarea tuturor eforturilor pe
front, drept pentru care acest pact nu se realizează.
Trebuie zăbovit puţin asupra acestei încercări româneşti de
oficializare a raporturilor cu Germania pentru că e limpede de ce se
pune acum, în toamna anului 1942, la mai bine de un an de la începutul
atacului împotriva Uniunii Sovietice. Însuşi faptul că acest pact revine
în discuţie arată temerile părţii române că războiul s-ar putea
prelungi mai mult decât estima Hitler. America intrase şi ea în
conflict, iar raportul de forţe era pe cale de a se modifica.
După
încercarea României de a oficializa alianţa cu Germania, la 19
noiembrie 1942 începe controfensiva sovietică; exact în zona care ne
privea pe noi în mod direct, în Cotul Donului, apărat de Armata a III-a,
care va suferi pierderi uriaşe. Simultan, în stepa calmucă, Armata a
IV-a, la rându-i, are probleme.
Perioada noiembrie-decembrie 1942 reprezintă punctul culminant în
raportul dintre România şi Germania. De ce? Pentru că pe fondul
impasului german de la Stalingrad trebuia găsit un ţap ispăşitor. Era
clar că Armata Română n-avea dotările armatei germane, poate n-avea nici
determinarea ei de a lupta, însă Ion Antonescu a simţit, într-un fel,
faptul că i s-ar putea reproşa lui şi armatei pe care o conducea că ar
fi veriga slabă a Axei, în condiţiile în care bătălia pentru Stalingrad
se împotmolise şi chiar evolua în dauna Germaniei. Se ajunge astfel la
întâlnirea din ianuarie 1943, când Ion Antonescu îl vizitează pe Hitler
la cuibul acestuia de la Rastenburg. La un moment dat, Mareşalul îi
spune lui Hitler că nu este de acord ca eşecul de la Stalingrad să fie
pus în seama armatei române. Nu e foarte limpede dacă reproşurile îi
fuseseră făcute de Hitler; probabil că nu. Cu tot temperamentul lui,
Führer-ul era ceva mai prevenitor, dar probabil că feldmareşalul german
Manstein făcuse anumite referiri, nu tocmai măgulitoare, la adresa
aliaţilor Germaniei.
Bătălia de la Stalingrad, Ion Antonescu şi Armata Română
Fiind militar, Ion Antonescu îşi dădea seama de importanţa bătăliei;
şi, într-un fel, istoria i-a dat dreptate. Stalingradul, în mod evident,
este un moment de cotitură pe Frontul de Est; unul din cele două, le-aş
spune. Primul cuprinde perioada dintre august 1942 şi ianuarie 1943 –
bătălia pentru Stalingrad. Al doilea este situat în vara lui 1943 –
bătălia de tancuri de la Kursk. Sunt momentele hotărâtoare ale campaniei
din Est. Or Antonescu, precum Hitler şi Stalin, a înţeles importanţa
bătăliei pentru Stalingrad. Din acest motiv a trimis trupe în ciuda
protestelor din ţară, din acelaşi motiv Hitler a dat o mare importanţă
şi a mobilizat şi el toate forţele disponibile; la fel şi Stalin, care,
pentru susţinerea Stalingradului, a trimis toate rezervele disponibile.
Stalingradul devenise, efectiv, nodul în care se lega sau se dezlega –
depinde din ce parte priveşti – campania din Est. Ca aliat al lui Hitler
în acel moment, chiar dacă n-avea nimic pe hârtie, Antonescu era
obligat să dea importanţa cuvenită acestei bătălii. Fără îndoială că i-o
cerea şi Hitler, dar Mareşalul era un ofiţer destul de inteligent ca
să-şi dea seama şi singur de importanţa mizei. Vă daţi seama ce-ar fi
însemnat, în plan propagandistic, ocuparea unui oraş care purta însuşi
numele generalissimului sovietic?
După Stalingrad, în relaţiile româno-germane se schimbă două aspecte
fundamentale. Pe de-o parte, pe plan intern, Antonescu şi regimul
acestuia devin ceva mai elastici în privinţa problemelor etnice
referitoare la ţiganii şi evreii din România, iar, pe de altă parte,
încep tatonări pentru o eventuală ieşire din război. Din acestă cauză,
Mihai Antonescu intră în atenţia Gestapo-ului şi a lui Hitler, care
chiar îi cere demisia. Mihai Antonescu începuse o serie de demersuri,
inclusiv prin Italia. Sigur că n-a avut niciun fel de succes, dar asta
l-a pus într-o lumină nefavorabilă în ochii germanilor. În privinţa lui
Ion Antonescu, el n-a fost foarte hotărât. Pe de-o parte, era
angajamentul lui moral, de care tot vorbea. Pe de altă parte, era
statutul lui de partener, care nu-şi putea părăsi aliatul german într-un
moment foarte delicat. Totuşi, Antonescu îşi dădea seama că soarta
ţării e în joc în momentul în care ofensiva sovietică începea înaintarea
spre Vest. Este un moment destul de delicat al alianţei dintre România
şi Germania, pentru că e bine să fii aliat la victorie, dar e cu totul
delicat să fii aliat atunci când încep înfrângerile. Acesta este motivul
discuţiilor dintre Antonescu şi Mainstein, dintre Antonescu şi
Ribbentrop, dintre Antonescu şi Hitler. Până atunci, până în toamna lui
1942, lucrurile păruseră promiţătoare, dar după noiembrie 1942 situaţia
devine delicată.
Suprizele bătăliei şi posteritatea Stalingradului
Înfrângerea de la Stalingrad a avut un mare impact asupra Armatei
Române; ea a contribuit la scăderea accentuată a moralului soldaţilor.
La Cotul Donului, în Stepa Calmucă şi la Stalingrad România a pierdut
peste 150.000 de soldaţi, iar un corp de armată – aproape 70.000 de
soldaţi – a rămas blocat în Crimeea până prin primăvara lui 1944, pe
fondul avansului spre Vest al Armatei Sovietice. O bună parte din
echipamentul şi capacitatea de luptă a Armatei Române au fost compromise
în această bătălie.
Din toate discuţiile pe care le-am avut cu bunicul meu, care luptase pe
Frontul de Est, dar şi cu cei cu care am dezbătut tema în interes
istoric, ca profesor de istorie, până în toamna lui 1942 românii încă
aveau speranţe, iar armata germană părea invulnerabilă. Războiul
promitea să se termine într-o manieră fericită pentru România. După 1942
şi, mai ales, după februarie 1943, speranţa s-a diminuat considerabil.
Presa română, care are un ton foarte optimist şi foarte triumfalist până
februarie 1943, îşi schimbă poziţia: apar dubiile, apare cenzura, se
vorbeşte puţin; presa este întotdeauna foarte sensibilă la astfel de
detalii. E înfloritoare câtă vreme eşti în avans, în ofensivă, dar
devine tăcută atunci când începe defensiva şi când propria armată se
retrage.
Apar însă întrebările: cum a fost posibil ca armatele Alianţei să fie
încercuite la Stalingrad de către sovietici? Până şi comandamentul
sovietic era nelămurit cum de au reuşit să prindă sute de soldaţi în
încercuire, printre care şi 22 de generali ai armatei germane, în frunte
cu Paulus. Surpriza a fost de ambele părţi. Neplăcută pentru Hitler,
care le ceruse soldaţilor săi să reziste – Führer-ul chiar spera ca
Paulus fie să facă un gest miraculos, să iasă din încercuire, fie să se
sinucidă; ceea ce Paulus n-a făcut şi rămâne în istorie ca singurul
feldmareşal german care s-a predat armatei sovietice. Aceeaşi surpriză
se vede şi în presa română, pe care am avut ocazia s-o parcurg. Tonul
devine din ce în ce mai reţinut, oprindu-se mai curând pe victorii de
etapă, dar bătălia mare fusese pierdută. Începea al doilea capitol al
Războiului din Est: retragerea şi rezistenţa acolo unde mai era posibil.
Rezistenţa încerca să se facă în Crimeea şi, din acest motiv, Armata
Română rămâne acolo până prin aprilie 1944. Tăvălugul sovietic era însă
mult mai puternic, la fel ca şi determinarea lor de a cuceri Crimeea.
De altfel, Sevastopolul îşi păstrează şi astăzi importanţa pe care o
avea atunci. Cât de simplu s-ar putea face o paralelă cu strădaniile de
astăzi ale Rusiei de a păstra Sevastopolul ca port militar, chiar dacă
peninsula nu mai face parte din Rusia, ci din Ucraina... Ruşii au
reînnoit deja un contract pentru Sevastopol pentru mulţi, mulţi ani
de-acum încolo. În condiţiile de astăzi, preşedintele rus Vladimir Putin
s-a înţeles cu actualul preşedinte al Ucrainei pentru concesionarea
portului; nordul Mării Negre e controlat prin Sevastopol şi acest lucru
este valabil azi, după cum era valabil şi în 1943-1944.
Moscova vede în NATO un potenţial adversar
Pentru o bună bucată de timp, diferendele între România şi Uniunea
Sovietică au fost trecute sub tăcere în vremea Tratatului de la
Varşovia, o alianţă de conjunctură, forţată, impusă de Moscova. Abia
apoi au început să iasă la suprafaţă marile disensiuni, tot mai
accentuat din momentul în care România a aderat la NATO, o alianţă pe
care Rusia o vede potenţial adversară.
Imaginaţi-vă că am avut ocazia de a discuta şi de a-l cunoaşte pe Dmitri Rogozin, cu ocazia summit-ului de la Bucureşti (acum
vicepremier al Rusiei, Rogozin a făcut de-a lungul timpului mai multe
declaraţii dure la adresa participării României la războiul împotriva
URSS – n.r.). Rogozin a ajuns atunci mai devreme şi am avut o
discuţie în aeroportul Otopeni, în timp ce aşteptam să aterizeze
preşedintele Vladimir Putin. Sigur că n-am discutat aspecte istorice,
dar cât de cât mi-am dat seama de opinia pe care domnul Rogozin o are cu
privire la NATO. Or, în aceste condiţii ale unui dialog politic destul
de firav şi în condiţiile percepţiei pe care o are Moscova cu privire la
NATO, este firesc, într-un fel, să se reproşeze această participare a
României la atacul împotriva Uniunii Sovietice. Totdeauna învingătorul
are de reproşat învinsului. În bătălia pentru Uniunea Sovietică, pentru
Moscova, pentru Stalingrad, Armata Română a fost de partea învinsului,
drept pentru care reproşurile vor continua. Acesta este un dat al
istoriei: întotdeauna învingătorul are mai multe reproşuri de făcut
învinsului decât invers. Rămâne să tragem fiecare concluziile din
istoria care se află în spatele nostru. Lucru valabil şi pentru România,
şi pentru Rusia de azi. Şi, sigur, aceste episoade nu trebuie să
greveze asupra prezentului; teoretic, nu trebuie. Ştiu însă că practic e
destul de greu, dată fiind fragilitatea dialogului politic de care
vorbeam dintre România şi Rusia de astăzi. În contextul în care Rusia
vede în NATO un adversar, e puţin probabil ca istoricii ruşii să cadă de
acord cu cei români asupra unor episoade cum ar fi Al Doilea Război
Mondial sau problema tezaurului. În opinia mea, problemele ar trebui
disociate. Corect ar fi să discutăm tezaurul fără să aducem în discuţie
Al Doilea Război Mondial. Sunt probleme total diferite, momente istorice
total diferite. Sunt dosare separate şi ar trebui discutate cu calm şi
cu detaşare. Dar probabil n-a venit încă momentul pentru calmul şi
detaşarea despre care vorbim...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
O zi plina-ochi de pace, va ureaza cristian_kinetoterapy.....si tot ceva doriti in viata.. Doresc ca fiecare sa poata posta liber cu conditia pastrari bunului simt si fara postari xenofobe si rasiste. Cu totii suntem copii Divinitatii.