Secretele lumilor Astrale blog.

MISTERE ALE ISTORIEI SPECIEI UMANE

Sursa by Lupul Dacic

 

 

 

 

 

 

1 Vote

MISTERE ALE ISTORIEI SPECIEI UMANE

Descoperiri arheologice recente pun sub semnul întrebării teoriile oficiale privind originea şi evoluţia omului. Teoriile ştiinţifice care sunt predate în şcoli şi pe care marea majoritatea oamenilor le acceptă şi le cred sugerează că omul se trage din maimuţă, ajungând la stadiul actual prin evoluţie lentă şi uniformă. Dar cu puţină atenţie şi rigurozitate, se constată că lucrurile nu sunt chiar aşa de simple. De pildă, omul de Neanderthal şi omul de Cro-Magnon, două rase inteligente şi diferite din punct de vedere genetic, au trăit în aceeaşi perioadă: cu 30-70.000 de ani în urmă. Omul de Neanderthal a dispărut, iar cel din Cro-Magnon şi-a continuat evoluţia până la omul contemporan. Întrebarea logică este: dacă au existat două rase umane inteligente într-o anumită perioadă preistorică, de ce nu ar fi existat trei, patru sau chiar cinci rase inteligente în aceeaşi perioadă de timp?
Cranii umane cu forme neobişnuite

Interpretarea datelor arheologice devine şi mai complicată în urma descoperirii a numeroase cranii umane cu forme diferite de cea cunoscută în prezent. Iată în continuare câteva exemple:
În bazinul fluviului Zambezi a fost găsit un craniu fosilizat, care datează de mai multe sute de mii de ani. Aceasta înseamnă că este mai vechi decât cele din Neanderthal, lucru care dă peste cap toate cronologiile stabilite până acum. În 1930, în apropiere de Chihuahua, Mexic, într-o grotă, a fost găsit un craniu interesant. Volumul lui era de 1.400 cm³ la un schelet mic (la omul contemporan volumul craniului este de cca 1.450 cm³ la adult). Din acest motiv, a fost numit StarChild – „copilul stelelor”. Acest craniu are o simetrie perfectă şi un volum armonios, ceea ce exclude ideea de malformaţie apărută în urma vreunei patologii craniene. Structura osoasă s-a dovedit a fi de două ori mai rezistentă şi mai uşoară decât cea a craniului lui homo sapiens. Organizaţia „Proiectul StarChild” a trimis craniul unui laborator britanic, unde i s-a făcut o analiză ADN detaliată. Studiul a concluzionat că e vorba indubitabil despre craniul unei fiinţe umane. În prezent, cele trei fotografii care atestă existenţa acestor cranii circulă pe Internet.
În 1880, mai multe cranii umane prezentând protuberanţe cornoase au fost descoperite într-un mormânt, în comitatul Brantford, Pennsylvania. Cu excepţia excrescenţelor osoase de la nivelul frunţii, fiinţele umane cărora le aparţinuseră acele schelete erau normale din punct de vedere anatomic. S-a estimat că trupul lor fusese îngropat în locul respectiv în jurul anului 1.200 î.e.n. Craniile care au făcut obiectul acestei descoperiri excepţionale au fost trimise la Muzeul american de investigare din Philadelphia. Ulterior, au fost furate din acest muzeu, dispărând pentru totdeauna, aşa cum s-a petrecut, de altfel, cu majoritatea artefactelor care contrazic teoria oficială a antropologiei.
Câteva tipuri de cranii
Robert Connolly, un pasionat de istorie străveche, a făcut o călătorie în jurul lumii, pentru a aduna informaţii despre vechile civilizaţii. Un rezultat surpriză al muncii sale a fost descoperirea unor cranii cu forme neobişnuite. El le-a fotografiat şi a publicat fotografiile obţinute pe un CD-Rom intitulat ,,În căutarea înţelepciunii străvechi”. Deoarece există puţine informaţii referitoare la aceste cranii, este dificilă determinarea vechimii lor, raportul cu alte umanoide şi plasarea originii acestora într-o cronologie. Anumite cranii sunt atât de diferite de cele pe care le cunoaştem, încât am putea considera că aparţin unei cu totul alte rase, care ar prezenta doar o vagă asemănare cu cea umană.
După forma lor, Connolly a evidențiat 4 grupe de cranii:

- tipul J: Jack-o-lantern (nume dat dovleacului de Halloween)

- tipul M: nume datorat formei  specifice a craniului.
- tipul premodern: craniu alungit, considerat de către Connolly ca fiind mult mai vechi.

- tipul C: cap în formă de con
Craniul de tip J
Craniul de tip J, în formă de dovleac, a ridicat mai multe întrebări incitante. Este echivalentul craniilor moderne din toate punctele de vedere, cu câteva elemente diferite. Cel mai puţin semnificativ este dimensiunea orbitelor, care sunt cu aproximativ 15% mai mari decât cele prezente la populaţia modernă. Cel mai important element, însă, este capacitatea foarte mare a cutiei craniene, care variază între 2.600 cm³ şi 2.300 cm³. Vârsta acestui specimen este necunoscută şi, până în prezent, niciun altul de acest gen nu a mai fost găsit.
Craniul de tip M
Craniul de tip M este şi mai surprinzător decât precedentul: este incomplet în partea inferioară a zonei faciale, însă, conform părţilor care s-au păstrat, caracteristicile acestuia nu variază în raport cu cele ale unui craniu uman clasic. Impresionant este că deţine cea mai mare capacitate craniană dintre toate specimenele cunoscute. Cei doi lobi proeminenţi sunt de asemenea anormali. Capacitatea craniană este estimată la cca 3.000 cm³.
Existenţa craniilor de tipul M şi J pare biologic imposibilă. În opinia lui Connolly, singura explicaţie, ipotetică însă, în ceea ce priveşte dimensiunea acestor cranii ar fi că, în cazul celor două grupe, neotenia (capacitatea speciei de a-şi prelungi perioada de creştere înainte de a ajunge la maturitate) era mai ridicată faţă de cea a omului modern, ceea ce poate însemna şi că durata medie de viaţă a acelor specimene era cu mult mai lungă. Supoziţiile conform cărora ar fi fost vorba de simple deformări sau cazuri de patologie sunt greu de justificat. În rândul oamenilor din perioada actuală se mai întâlnesc din când în când cranii care prezintă anomalii în ceea ce priveşte dimensiunea sau forma, dar acele malformaţii rămân în limita valorilor speciei de referinţă. Conform textelor medicale, cel mai mare craniu înregistrat avea o capacitate de 1.980 cm³, dar  forma lui era normală. Nu trebuie de asemenea uitat faptul că creşterea patologică a craniului are consecinţe fatale pentru fiinţa umană respectivă, şi asta încă de la începutul dezvoltării patologiei respective. Natura este fără milă în această privinţă. Toate specimenele prezentate aici însă erau de vârstă matură. Capacitatea cutiei craniene şi, în concluzie, dimensiunea creierului, nu este obligatoriu corespondentă cu gradul de inteligenţă. De pildă, fiinţa umană cu cel mai mare craniu a fost un bărbat retardat.
Craniile premoderne şi cele conice de tip C
Când imaginile acestor cranii au fost prezentate în 1996, majoritatea oamenilor au crezut că era vorba de ,,capete alungite”, stil despre care se ştie că a fost practicat în Nubia antică, în Egipt şi în alte culturi. Problema ridicată de această teorie este că respectivele cranii, chiar dacă erau alungite şi înzestrate cu o frunte teşită şi înclinată către spate, aveau aceeaşi capacitate ca şi cea a craniului uman clasic, singura diferenţă fiind forma obţinută după deformarea frontală şi laterală. Pe de altă parte, nu se întâlnesc cranii în formă de con alături de cranii alungite. Concluzia firească este că nu poate fi vorba despre cazuri izolate de patologie craniană. Connolly analizează descoperirile făcute în următorii termeni: ,,Partea frontală a craniilor premoderne seamănă cu cea a unui umanoid din familia aşa-zisă pre-Neanderthal, însă maxilarul inferior, chiar dacă este mult mai robust decât cel al omului modern, are formă şi caracteristici moderne. Forma şi cutia craniană nu prezintă nicio similitudine cu tipulhomo erectus şi Neanderthal şi nici cu tipul omului modern. Sunt prezente anumite caracteristici minore ale tipului Neanderthal, cum ar fi de exemplu osul occipital în spatele craniului şi partea de jos teşită a cutiei craniene. Alte caracteristici amintesc mai mult de homo erectus. Totodată, unghiul din partea de jos a cutiei craniene este neobişnuit. Este exclusă posibilitatea unor deformaţii. Craniul trebuie să fi aparţinut tipului premodern sau humanoid”.
Comparându-l cu un craniu uman modern, se observă că au aceeaşi capacitate a cutiei craniene, fapt deloc surprinzător, ţinând cont că ultimele fiinţe din Neanderthal şi primele fiinţe umane moderne (Cro-Magnon) aveau o cutie craniană mai mare (ambele între 1.600 cm³ şi 1.750 cm³), spre deosebire de cea a omului din epoca modernă (cca 1.450 cm³). Reducerea capacităţii craniene rămâne un mister (cutiile craniene care aparţineau specimenelor datând din jurul anului 10.500 î.e.n. sunt mai mici). Un alt mister greu de dezlegat: cum se poate ca un reprezentant al tipului aşa-zis de om premodern să fie găsit pe continentul sud-american? Conform antropologiei „ortodoxe”, pur şi simplu acel craniu nu există, pentru că aşa ceva nu este posibil. Textele au stabilit că data de apariţie a omului în America de Nord ar fi fost anul 35.000 î.e.n. şi mult mai târziu pentru America de Sud, conform aceleiași teorii oficiale. Singurele tipuri de oameni a căror prezenţă pe continent este admisă au o anatomie modernă. Există şi alte surse care plasează toate tipurile de fiinţe umane din cele două Americi în perioade mult mai îndepărtate, conform numeroaselor descoperiri, însă, oficial, trebuie să ne mulţumim cu aceste date.
Reprezentanţi moderni ai craniilor descoperite de Connolly
Robert Connolly consideră craniile de tipul C şi cele premoderne ca reprezentând tipul umanoidului necunoscut. În ceea ce priveşte aceste două tipuri, este posibilă realizarea unei comparaţii cu fiinţe în carne şi oase care au trăit pe această planetă. Craniul de tip C poate fi comparat cu o statuie din Louvre reprezentând un zeu. Cât despre tipul premodern, acesta se aseamănă foarte mult cu statuile egiptene reprezentându-i, printre alţii, pe Nefertiti, pe Akhenaton, pe cei 6 copii ai lor și pe faraonul Tutankhamon. Teoria patologiei craniene este exclusă. Mai multe generaţii prezintă în mod riguros aceleaşi caracteristici. Nu poate fi vorba nici de un efect al unui stil de sculptură care să indice descendenţa din familiile de faraoni; craniile reale ale acestora o dovedesc. Pe de altă parte, sarcofagele din Egipt aparţinând dinastiei a XVIII-a conţin cranii de dimensiuni mai mari, care au puţine elemente în comun cu cele ale ,,omului modern”.
A fost Akhenaton o fiinţă umană?

Statuia lui Akhenaton din Muzeul din Cairo este foarte revelatoare. Sub coroana de faraon se distinge un craniu enorm. Akhenaton este reprezentat ca având gâtul lung şi urechile mari. Comparându-l cu omul vitruvian (numele comun dat pentru a schiţa proporţiile corpului uman după scrierile lui Vitruvius, făcute de Leonardo da Vinci în jurul anului 1492), nicio proporţie aşa-zis umană nu-i corespunde. Este foarte înalt, are abdomenul voluminos, braţele şi membrele inferioare foarte subţiri, bicepşii, tricepşii şi pulpele slab dezvoltate și nu prezintă nicio asemănare cu musculatura unui om obişnuit. Lucrul cel mai frapant este lăţimea şoldurilor, la fel de mare ca şi cea a umerilor. Această fizionomie atât de deosebită se regăseşte la Nefertiti, la fiii acesteia, la Tutankhamon; e vorba aşadar de o rasă diferită genetic de cea a omului modern. Nu poate fi vorba de o simplă malformaţie. Avem de-a face cu o repartizare armonioasă, ce nu poate fi comparată cu standardul uman modern.
Afirmăm deci că în timpul celei de a XVIII-a dinastii egiptene şi, foarte probabil, şi în alte vremuri, o rasă diferită de cea umană conducea Egiptul. Faptul că se vorbea despre faraon ca despre un zeu nu este o simplă întâmplare. Să te afli în faţa unei astfel de fiinţe trebuie să fi fost impresionant, trezind teamă şi respect. Dacă, aşa cum susţine Connolly, astfel de cranii (pe care el le numeşte premoderne) au fost găsite şi în Peru şi în Tibet, e pentru că rasa lui Akhenaton a fost dominantă şi în aceste regiuni, în acelaşi timp sau în perioade diferite. Pentru că era vorba de o rasă „divină”, aşa cum oamenii de atunci îi considerau, facultăţile lor superioare le-au permis să domine lumea şi întreaga populaţie a Pământului la un moment dat. Vehiculele zburătoare descrise în textele sacre amerindiene, vedice, tibetane sau egiptene ar fi putut foarte bine să fie mijlocul pe care această rasă îl folosea pentru a călători şi a lua în mâini destinul rasei umane. Este o enigmă în prezent ce s-a petrecut cu această rasă diferită de cea umană. De ce nu mai este la putere? De ce se ascunde existenţa ei? Este un lucru cert faptul că elita mondială ne ascunde cu bună ştiinţă artefacte şi antichităţi esenţiale pentru cunoaşterea trecutului nostru îndepărtat. Dar de ce?
Din scrierile străvechi reiese o teorie inedită referitoare la istoria umanităţii

Literatura şi mitologia vechilor civilizaţii abundă în creaturi neobişnuite – dragoni, şerpi zburători, şopârle cu aripi sau creaturi mitice acvatice. Unele dintre acestea sunt descrise ca fiind  benefice, altele dominatoare şi crude cu oamenii. Oamenii descriau aceste creaturi ca fiinţe superioare sau ,,zeităţi” care puteau urca la cer în ,,care de foc” sau ,,corăbii cereşti”. Locuiau în ceruri şi coborau adesea pentru a interveni în evoluţia umană. Colonizarea acestei planete de către astfel de creaturi este descrisă într-unul din cele mai vechi documente sumeriene, ,,Lista regilor sumerieni”, datând mileniu III î.e.n. Acest document prezintă lista regilor din Sumer şi perioada de domnie a acestora încă de la începutul timpurilor, când strămoşii lor au venit şi au coborât pentru a întemeia mai multe oraşe în câmpia Mesopotamiei. Denumiţi Anunnaki, aceşti proto-sumerieni ar sta la originea civilizaţiei occidentale şi nu numai.
Conform tradiţiei babiloniene, o creatură acvatică i-a învăţat pe oameni arta civilizaţiei

Tăbliţele cu scriere cuneiformă, dintre care o importantă colecţie este expusă la Muzeul Britanic, trasează o altă istorie a speciei umane, mergând înapoi în timp până la 400.000 de ani. În aceste tăbliţe îşi are originea Vechiul Testament, chiar dacă nouă ne-a parvenit filtrat de căile religioase şi sacerdotale. Un alt lucru important a fost transmis prin intermediul acestor tăbliţe. În secolul 3 î.e.n. preotul babilonian Berossus a compilat un tratat în trei volume despre istoria umanităţii. Acesta considera că existenţa omului pe pământ datează cu 432.000 de ani înainte de potop. Numai vechile scrieri sumeriene ar fi putut să-i furnizeze lui Berossus asemenea informaţii. Conform scrierilor lui, originea civilizaţiei umane a debutat graţie unei creaturi amfibie care a ieşit din Golful Persic pentru a-i învăţa pe oameni arta și civilizaţia. Berossus i-a numit ,,annedoti” ceea ce în traducere din limba greacă înseamnă ,,respingători”. Berossus a mai făcut referire la aceştia utilizând termenul ,,masurus”, care înseamnă ,,ticăloși”.
Mitul Dragonului este un numitor comun al tradiţiilor referitoare la geneză

China: Cele mai vechi scrieri din literatura chineză, redate în misteriosul Yi King, menţionează că primele fiinţe umane au fost create de către zeiţa Nu Kua, care era un dragon. Împăraţii chinezi au afirmat dintotdeauna că sunt descendenţi ai acestei zeiţe.
India: Ramayana şi Mahabharata, cele mai vechi şi mai cunoscute scrieri din literatura hindusă, relatează istoria relaţiei dintre oameni şi zeii-şerpi, pe care îi consideră străbunii lor. În practicile spirituale tradiţionale preoţii arborează capete de dragon.
Africa şi America: Mitologiile meso-americană şi africană relatează faptul că şerpi înaripaţi şi creaturi care semănau cu dragoni au coborât din cer pentru a-i învăţa elementele esenţiale ale civilizaţiei: faimoşii şerpi cu pene.
Occident: Și celţii venerau puterea dragonului, ornându-şi bijuteriile, emblemele şi armele cu imaginea acestuia.
Acest mit este constant prezent de mii de ani în toate tradiţiile şi pe toate continentele. Conform lucrărilor lui Sitchin, Boulay şi Icke, această origine ar însemna crearea omului de către o rasă superioară, numită soriană. Ne-am putea imagina că manifestarea unor asemenea evenimente a fost atât de traumatizantă şi atât de profund înrădăcinată în trecutul nostru, încât cunoaşterea propriei naturi a fost suprimată şi nu a mai rămas din ea decât o amintire alegorică, aşa cum afirmă Boulay. Dar această opinie, oricât de seducătoare ar fi, nu dezleagă enigma craniilor mai puţin obişnuite, prezentate mai sus.
O altă ipoteză referitoare la simbolistica dragonului
Astăzi se cunoaşte faptul că doar 10% din ADN este codificat, restul de 90% fiind considerat drept reziduu ADN în termenii ştiinţei oficiale. Nu este complet abuziv să se pretindă că acest rest nu serveşte la nimic? Dacă ADN-ul este un microcosmos, trebuie să admitem că există un rost, un trecut, o manifestare prezentă şi un potenţial viitor în restul de 90%. În consecinţă, în molecula de ADN ar trebui să existe un potenţial de codare greu de imaginat pentru noi. Se ştie în ziua de azi că ADN-ul nu determină forma biologică și că există un principiu director care se ocupă cu aceasta. Universul vehiculează în fiecare secundă câmpuri morfogenetice (principii directoare) pentru orice formă potenţială de viaţă. Or, atunci când aceste câmpuri întâlnesc condiţii biocompatibile, apare o entitate biologică. Un asemenea proces are loc la scară cosmică (nu se produce ex nihilo într-o fracţiune de secundă) și ţine cont de o anumită evoluţie a formelor biologice preexistente. Totuşi, dacă analizăm istoria speciei umane pe o durată de o jumătate de milion de ani, am putea concepe un timp, condiţii şi locuri favorabile (considerate în general locuri sacre) apariţiei unor rase umane superioare în raport cu noi. Este foarte posibil să fi avut loc salturi cuantice în evoluţia umană, urmate de involuţie. Istoria umană este marcată de apariţia subită a marilor civilizaţii şi de decăderea lor, adesea inexplicabilă. Dacă o rasă diferită şi evoluată a apărut în anumite condiţii, avem un prim element al răspunsului. Creaturile civilizaţiei ar fi putut fi nu exclusiv extraterestre, ci fiinţe terestre mai avansate pe scară  morfogenetică universală. Când condiţiile biocompatibile cu o astfel de specie încetează, aceste creaturi degenerează, antrenând, odată cu dispariţia lor, întreaga civilizaţie pe care au creat-o
Craniile atât de bizare care v-au fost prezentate sunt probabil ceea ce a rămas din acele salturi cuantice sau din regresiunile expresiei morfogenetice cosmice. Acest proces ar putea să explice foarte bine morfologia atipică a lui Akhenaton şi a descendenţilor săi. Analizând omul modern, el nu există decât în virtutea condiţiilor biocompatibile care permit expresia unui principiu director morfogenetic specific. Totuşi, el poate să involueze, să evolueze, sau poate să fie înlocuit de o entitate biologică acvatică, aflată la un nivel superior pe scara morfogenetică. Himerele, zeii, semizeii androginii despre care vorbesc toate textele sacre nu sunt probabil decât rezultatul acestui proces. În ceea ce priveşte dragonul, acesta reprezintă arhetipul, sursa a tot ceea ce germinează, se dezvoltă, înfloreşte, tot ceea ce înoată, merge şi zboară. El conţine proprietăţile holografice ale cosmosului: dintr-o infimă parte poate surveni totul. Or, acest potenţial poate fi exprimat mai ales pe o planetă telurică, precum Terra. Acesta este fără îndoială un caz excepţional în cosmos, și ar explica curiozitatea pe care o manifestă faţă de noi, creaturile extraterestre…
Extratereștrii antici (sezonul 3, episodul 16)
Extratereștrii și crearea omului (RO)
Civilizații foarte avansate în raport cu condițiile de viață de acum mii de ani… Părți de ADN neidentificate în genomul uman… și cronici antice, descriind intervenții cerești pe pământ. Au evoluat cu adevărat oamenii din maimuțe? Sau inteligența noastră este rezultatul unui proiect extraterestru? Cum au reușit oamenii să creeze civilizații avansate? Cum au evoluat? Cum au reușit atâtea performanțe? Există o explicație pentru existența ființelor umane? Știința, istoria și arheologia sunt încă în căutare de răspunsuri. Ar trebui să ne resemnăm în cele din urmă și să admitem că extratereștrii s-au implicat în dezvoltarea noastră? Sunt întrebări la care documentarul de mai jos dă răspunsuri destul de convingătoare.
http://www.allblogs.ro/