ADEVĂRURI NESPUSE: Grecii și romanii au fost tracizați de populația balcano-dunăreană
un articol de Valentin Roman
Decenii întregi s-a “servit” românilor, drept adevăr ce nu mai are nvoie de demonstrație, faptul că ei vorbesc o limbă neo-latină,
mai exact că strămoșii lor geto-daci și-au uitat subit, într-o perioadă
scurtă de timp, limba strămoșească și au prelut limba cuceritorului
roman, care, de-a lungul secolelor, suferind diverse influențe, s-a
transformat în ceea ce numim azi limba română. Iată că acest “adevăr’
apărat atât de îndârjit de cei ce ne-au scris și încă ne scriu și astăzi
istoria din manuale, apare, în lumina unor dovezi tot mai numeroase și
solide, drept o teorie extrem de șubredă, lipsită de fundamente solide
științifice.
Nu voi relua, de această dată, argumentația care atestă imposibilitatea romanizării lingvistice a geto-dacilor în doar câteva decenii de influență romană la nordul Dunării. Am făcut asta cu alte ocazii.
De data aceasta vă propun să ne întoarcem cu mult mai mult în timp, în căutarea rădăcinilor care dovedesc că spațiul
carpato-danubiano-pontic și arealele aflate în proximitatea sa imediată
au reprezentat “matca” limbii-mamă a aproape tuturor limbilor vorbite
astăzi în Europa și nu numai, dar și a urmelor care atestă în mod cert
conexiunea etnică, lingvistică și culturală a lumii greco-romane cu
acest spațiu, apărută nu neapărat nu atât în urma influenței acesteia
asupra autohtonilor dunăreni, ci mai degrabă invers.
Prin urmare, la momentul venirii romanilor la
nordul Dunării, se poate afirma cu toată seriozitatea că aceștia au
venit în locul în care limba lor își avea rădăcinile, alături de alte
idiomuri antice sau actuale ale continentului nostru.
Aici s-a vorbit pentru prima oară limba indo-europeană!
Aproape la unison,
cercetătorii preocupați de stravechimea europeană opinează că spațiul
în care s-a dezvoltat limba-mamă a celor mai multe dintre idiomurile
europene de astăzi (și nu numai, dacă avem în vedere că, prin
intermediul exploratorilor Evului Mediu, parte din ele au ajuns și în
Africa, America de Sud și America de Nord etc) este cel al regiunii
Mării Negre, în jurul acesteia, pe teritorii aparținând astăzi României
și Ucrainei, de pildă, către Podișul Anatolian, Munții Ural și Marea
Caspică.
Acesta este spațiul aproximativ în care se
dezvoltă, în preajma mileniilor V-IV, cultura indo-europeană, care
sintetizează moștenirea culturală autohtonă acumulată încă de la primii
pași către neolitizare ai localnicilor cu tradiția și cultura războinică
a grupurilor creatori de kurgane.
De
aici, în mod radial, grupuri de indo-europeni se deplasează către alte
arii geografice, influențând cultural și lingvistic populațiile
întâlnite în cale. Unele dintre aceste grupuri pătrund în subcontinentul
indian și reprezintă strămoșii lingvistici ai populațiilor care astăzi
vorbesc acolo limbile indice și iranice, în timp ce alte grupuri se
deplasează către vestul Europei și către nordul acesteia.
De altfel, este deja demonstrat faptul că
neolitizarea Europei s-a făcut din est către vest și nu invers. Mai
exact, spațiul la care facem referire mai sus a fost primul din cele
europene în care s-a trecut la sedentarism, unde practicile și tehnicile
agricole au fost inițial dezvoltate, unde domesticirea animalelor
devine o practică generalizată în cadrul comunităților și unde apar
primele așezări cu caracter proto-urban.
Revenind la aspectele ce țin de limbă,
specialiștii au concluzionat, aplicând metoda istorico-comparativă, că
există o înrudire între limbile germanice, slave, latină și greacă,
înrudire care are drept explicație faptul că acestea sunt mlădițele unui
trunchi comun, anume limba indo-europeană. Evident, prin extinderea
teritorială a influenței indo-europene, în timp, au început să apără
particularitățile care au dus ulterior la diferențe, până în ziua de
astăzi.
În acest sens, Sir William Jones în lucrarea
sa „The Sanscrit Language”, filolog britanic, nota, în 1786, că:
“sanscrită, fie ea cât de antică, este de o structură minunată; mai
perfectă decât elena, mai bogată decât latina și mai desăvârșit rafinată
decât amândouă, totuși dovedind față de ambele o afinitate, atât în
rădăcinile verbelor, cât și în formele gramaticii, mai puternică decât
ar fi putut apărea din pură întâmplare; atât de puternică încât nici nu
filolog nu le poate cerceta fără să fie convins că toate trei au izvorât
din vreo sursă comună care, probabil, nu mai există…”
Afirmația lui Jones este sutinuta și de Franz
Bopp, a cărui lucrare „Vergleichende Grammatik des Sanskrit, Zend,
Griechischen, Lateinischen, Litauischen, Gotischen und Deutschen”
(„Gramaticăƒ comparativăƒ a limbilor sanscrităƒ, zend, greacăƒ, latinăƒ,
lituanianăƒ, goticăƒ și germanăƒ”), publicată între 1833 și 1852, este
considerată ca începutul studiilor indo-europene că disciplinăƒ
academicăƒ.
În timpurile noastre, teoria originii limbii
indo-europene în spațiul Mării Negre este susținută de cercetători
precum Jonathan Slocum, de la Linguistic Research Center, College of
Liberal Arts, Universitatea din Texas, SUA, care afirmă că macro-familia
limbilor indo-europene își are originea în limba vorbită în urmă cu
aproximativ 6.000 de ani de oamenii ce locuiau în vecinătatea Mării
Negre și la est de Marea Caspică, pe un teritoriul corespondent aproximativ celui în care mai târziu se dezvoltă cultura scitică.
Acestei opinii îi subscrie și David Anthony,
arheolog la Hartwick College, specialist în indo-europenianism, care
afirmă că la titulatura de primi vorbitori ai limbii indo-europene cei
mai potrivit candidați sunt autohtonii din zona Mării Negre și a celei
Caspice care viețuiau aici în perioada 5.000-3.000 î.Hr.
Romanii vorbeau o limbă cu origini nord-dunărene!
Avansând în timp, în preajma perioadei în care
apar primele manifestări ale culturilor și civilizațiilor grecești și
romane, observăm că influența culturii dunărene, uneori direct, alteori
indirect, a continuat. Astfel, dacă este deja clar că în vremurile
neolitice grupurile nord-dunărene au adus în spațiul viitoarei lumi
greco-romane limba (latina și greacă fiind recunoscute drept limbi
indo-europene) și cultura materială, la fel de clar este că această
infleunta a existat și după momentul în care se poate vorbi, din punct
de vedere istoric, de greci și romani.
Etruscii, recunoscuți drept civilizatorii
pre-romani ai Peninsulei Italice, pot fi considerați, ca urmare a
legăturilor strânse cu unele grupuri tracice, legături etnice și
culturale, precum frigienii anatolieni sau peonii, drept purtători ai
unor elemente de cultură tracă în spațiul italic. Urmând firul logic și
având în vedere că etruscii sunt cei care le-au dat alfabetul romanilor,
precum și primii regi și parte a panteonului de zeități, se poate opina
că romanitatea conținea, într-o proporție însemnată, elemente solide
de…tracism!
Mel
Copeland este de părere că limba etruscilor, la nivelul secolelor
VII-IV î.Hr, era înrudită cu limba dacă, element care conduce către
ipoteza că cele două popoare erau înrudite și făceau parte din marele
neam al tracilor. Același autor explică astfel înrudirea lingvistică
dintre etrusci, civilizatorii romanilor și daci: “Etruscii au apărut în
Italia în jurul anului 1000 î.Hr. și au venit aici din Lydia și Frygia.
Frigienii, originari din Macedonia și Tracia, erau înrudiți cu dacii și
geții (românii de astăzi), care vorbeau aceeași limbă”.
Copeland mai amintește, ca semn al relațiilor
strânse dintre frigieni și lidieni, strămoșii etruscilor și traci,
faptul că aceștia au luptat ca aliați, de partea troienilor, în războiul
contra aheilor, preluând, astfel, o informație din Iliada lui Homer.
Aceste concluzii sunt întărite analizând scrierile unor autori antici.
De pildă, Vergilius notează:”Orașul Cerveteri
este construit pe o stâncă locuită cândva de lidieni, un popor distins
în războaie, ce viețuia pe toate dealurile Toscanei”. De asemenea,
Seneca afirmă că “Asia Mică este locul unde au trăit etruscii la
începuturi”. Un alt autor antic, Tacitus, ne spune că etruscii au venit
din Asia Mică, ei fiind urmași ai pelasgilor, fiind numiți thirasieni
sau thiresieni în insulele Lemnos, Imbros, Lesbos și în Delos.
O sursa modernă care atestă descendența tracă a
etruscilor este Enciclopedia Britannica, potrivit căreia “la începutul
expansiunii lor, romanii au fost inițial respinși, în Toscana, de către
etrusci, care au venit cu mult înaintea lor, din Anatolia, fiind
descendenți ai tribului trac al frigilor/brigilor”, iar în lucrarea The
Asiatic affinities of the old Italians, aparținând lui Robert Ellis, se
precizează că neamurile tracilor se întindeau până la Alpi și Marea
Tireniană (a se observa asemănarea numelui acestei mări cu cel dat de
greci etruscilor, respectiv thirasieni), limba acestora fiind vorbită și
în Etruria.
Ellis adaudă că: “TOȚI TRACII, INCLUZÂNDU-I PE
ETRUSCI, DACI ȘI FRIGIENI, VORBESC ACEEAȘI LIMBĂ”. În lucrarea amintită
mai sus se mai spune și că proto-etruscii și-au dezvoltat cultura, în
perioada de trecere dintre epoca bronzului și cea a fierului, în zona
Anatoliei şi a Mării Negre, această cultură fiind “iluminatoarea
Eurasiei”.
Dacă vorbim de frigienii din Anatolia, putem
să amintim și o relatare a lui Herodot (cartea II), care îi atribuie
faraonului egiptean Psametic (în jurul anului 700 î.Hr.) următoarea
afirmație: ”Am făcut multe experiențe în viața mea ca să aflu care a
fost cel mai vechi popor de pe pământ și ce limbă vorbea acel popor; în
fine, am ajuns la convingerea că limba cea mai veche a fost a
FRIGIENILOR, adică a PELASGILOR și, prin urmare, este poporul cel mai
vechi”.
Cercetătorul italian Graziano Baccolini, precizează, în volumul Reflections on the Etruscan Civilization:
“Îmi este greu să înțeleg de ce, încă, unii istorici italieni eșuează
în a înțelege contribuția enormă a civilizației etrusce (trace) la
clădirea culturii vestice și de ce, continuând să se ghideze după dovezi
false, afirmă că grecii și romanii reprezintă culturile superioare
primordiale ale Europei”.
Același autor este de părere că etruscii au
venit din estul Europei și sunt adevărații fondatori ai culturii acestui
continent. Tot el mai afirmă că “în zorii dezvoltării lor militare,
romanii, cu o cultură inferioară, și-au falsificat originile și au
ascuns moștenirea civilizației etrusce, iar falsificarea istoriei lor a
continuat, în vremea primilor împărați, printr-o serie de edicte.”
Într-o altă lucrare, anume The Hidden Roots of Europe,
editată de Fundaţia Culturala Animi, Muzeul Național Brukenthal și
Muzeul Civic Pitigliano, se arată că “la nivelul mileniului I î.Hr.,
populațiile care locuiau pe teritoriile de astăzi ale României, Bulgarei
și Italiei, respectiv dacii, tracii și etruscii, au creat culturi
originale, care au jucat un rol extrem de important în formarea artei
greco-romane”.
Tot în acest volum se mai arată că teritoriile
amintite au o moștenire istorică bogată, aici găsindu-se semnele celor
mai vechi civilizații preistorice, dezvoltate la nivelul neoliticului,
al epocii bronzului și al celei de fier. Citând din aceeași lucrare,
trebuie să mai spunem că: “deși numiți barbari de greci și de romani,
populațiile despre care vorbim au creat culturi cu nimic inferioare
celor grecești şi romane, ba chiar se poate spune că, de pildă, în ceea
ce privește arhitectura și arta, etruscii, dacii și traci i-au
influențat decisiv pe greci și pe romani”.
De
asemenea, știm cu siguranță că romanii, atât în perioada de început a
dezvoltării civilizației lor, dar și ulterior, au fost influențați, pe
tărâm mai ales artistic și cultural și, nu doar de către etrusci, ci și
de civilizația elenă, mult mai veche și mai avansată decât cea romană.
Această interacțiune avea loc chiar și pe pământul Italiei, în zone în
care grecii antici au înființat colonii (de pildă, Napoli de astăzi,
anticul Neapolis).
Plecând de la această realitate și având în
vedere legăturile strânse dintre cultura greacă și cea tracă, este de
așteptat ca și romanii, pe filieră greacă, să fi preluat elemente
caracteristice culturii și limbii tracilor. În plan religios, de pildă,
romanii au preluat, de la tracii frigieni din Asia Mică, cultul zeiței
trace Rhea Silva, pe care au adoptat-o în panteonul roman drept mama
gemenilor Romulus și Remus.
Lucurile interesante privind Italia antică nu
se opresc aici. Neamurile latinilor, întâlnite în centrul și sudul
Italiei înainte de creșterea puteri romanilor în zonă, erau urmașe ale
tracilor veniți, în mai multe valuri, din zona Balcanilor în perioada
1.800-900 i.Hr. O caracteristică anume a acestor neamuri era
practica…transhumanței.
Iată deci cum însăși numele limbii latine
provine de la numele unei populații cu origini balcanice, deci tracice.
Așadar, romanii, în zorii civilizației lor, erau pur și simplu
înconjurați de etnici traci și, chiar dacă aceștia își pierd identitata
politico-administrativă în urma înglobării ulterioare în Imperiul Roman,
este absolut clar că i-au influențat pe noii stăpâni ai zonei în toate
aspectele culturii lor. Cel mai important lucru dintre toate este că
latinii traci le-au dat romanilor limba latină!!!
În jurul anilor 500 î.Hr. nu mai puțin de 15
orașe latine erau atestate în Peninsula Italică, dintre care putem
aminti Tibur, Ardea, Aricia, Ficulea, Nomentum sau Lavintium. Roma
însăși, în perioada 550-338 i.Hr. nu era decât un oraș, puternic, e
drept, dar un oraș membru al unei colitii de orașe latine, locuite de cu
precădere etnici traci. În mod cert, neamurile s-au mai amestecat în
zonă, însă, dacă avem în vedere baza etnică pre-romană solidă în arealul
la care facem referire, atunci ne putem aștepta ca genă preponderentă,
chiar și în cazul romanilor, să fi fost cea tracă și în secolele
următoare.
Marea civilizație greacă, creata pe fundații tracice!
Așa cum am precizat mai sus, citand din The
Hidden Roots of Europe, “la nivelul mileniului I î.Hr., populațiile care
locuiau pe teritoriile de astăzi ale României, Bulgarei și Italiei,
respectiv dacii, tracii și etruscii, au creat culturi originale, care au
jucat un rol extrem de important în formarea artei greco-romane”.
Neamul tracilor, întins pe o arie uriașă, și-a lasat amprenta asupra
tuturor culturilor cu care a co-existat sau care au preluat stăpânirea
unor zone tracice ulterior.
Nu doar etruscii au influențat cu elemente
tracice spațiul egeean. Dacă ne referim la zona Greciei antice, trebuie
să spunem că și alte areale, precum Macedonia, cu mult înainte de
afirmarea politică a regatului macedonean, erau dominate etnic și
cultural de neamuri tracice. Aici regăsim provincia antică ce era
cunoscută sub numele de Edonia (sau Mygdonia), localizată între râurile
Nestus și Strymon, în estul peninsulei Halkidiki, locuită de edoni, neam
tracic.
Edonii au jucat un rol extrem de important în
politica vremii, așa cum aflăm de la Tucidite care, în Istoria
Războaielor Peloponesiace, povestește cum aceștia au respins o invazie a
ionienilor și au cucerit de la atenieni o colonie a acestora, numită
Ennea Hodoi (mai târziu oraș cunoscut sub numele de Amphipholis).
Însăși provincia Attica, anume zona din jurul
orașului Atena, este privită de unii autori antici drept un areal
stăpânit inițial de traci. În acest sens, Strabon, în Geografia, cartea
a VII-a, este mai mult decât elocvent and afirmă că Attica era cândva
stăpânită de “tracii veniți aici cu Eumolpus”. Același autor mai
amintește de tracii frigieni conduși de Pelops (veniți din zona
Anatoliei, urmași ai tracilor brigi ce viețuiau în zonă balcanică), care
stăpâneau în părțile Peloponesului, zona Greciei moderne de la sud de
istmul Corint.
O afirmație extrem de interesantă a lui
Strabon (care, atenție, a trăit între 60 i.Hr și 21 sau 26 d.Hr.!) este
aceea că “și în prezent tracii locuiesc în vecinătatea grecilor, iar
Macedonia și părți ale Tessaliei aparțin acestora”. Așadar, chiar și la
nivelul începutului primului mileniu al erei noastre, prezența tracă în
Grecia era încă atestată de autori pe arii întinse.
Și
în zilele noastre urmele tracilor sunt prezente în lumea greacă. De
pildă, insula Samothrace păstrează în componența numelui său numele
primilor ei locuitori, anume tracii. Populația locală actuală este
practic o sinteză între tracii ce o stăpâneau inițial și coloniști greci
veniți din Samos în preajma secolului VIII î.Hr.
Mitologia greacă a păstrat și ea elemente de
origine tracă. Regăsim în poveștile grecilor fie regi ai tracilor,
precum Lycurgus, Diomedes, Tereus sau Poltys, dar și personaje a cărora
influență în zona cultural-artistică s-a păstrat timp de secole întregi,
precum Orfeu. Un semn al faptului că grecii antici considerau că se
înrudesc cu tracii sau că există influențe majore din partea lor asupra
elenilor este și faptul că, în mitologia acestora, tracii sunt urmașii
lui Thrax, fiul lui Ares, zeul grec al războiului.
De asemenea, unii regi traci sunt prezentați
ca având origine divină. Regele Poltys, de pildă, este amintit de
mitologia greacă drept fiu al lui Poseidon. Tot legendele grecești
vorbesc despre Phineas, fiul regelui Agenor al Tyrului (oraș fenician de
pe coasta libaneză), cara, alături de frații săi, plecând în căutarea
surorii lor Europa, răpită de Zeus, a ajuns pe țărmurile Mării Negre
devenind rege al tracilor. Și lista poate continua…
Lista orașelor întemeiate de traci în spațiul
Mării Negre, dar și în cel egeean esta una extrem de lungă, așa cum
atesta izvoarele. Un exemplu: tradiția greacă îi atribuie lui Acamas,
conducătorul armatei trace care a participat la războiul troian,
întemeierea orașului Aenus, la gurile Hebrusului.
În concluzie, revenind la punctul de plecare
al acestui articol, anume localizarea spațiului de origine a limbii și
culturii indo-europene primordiale în zonă Mării Negre, se poate
concluziona că, milenii mai târziu, marile civilizații ale continentului
nostru, greacă și romană, erau construite pe fundamente traco-dunărene
și că au păstrat, permanent, în structura lor, mai evidențiat sau mai
mascat, elemente de cultură, limbă, tradiție și practici care aveau ca
loc de formare spațiul aproximativ al României, Bulgariei și parțial
Ucrainei de astăzi.
Aceste lucru este perfect plauzibil dacă avem
în vedere faptul că, de pildă, la sosirea în spațiul egeean a aheilor,
ionienilor și dorienilor, prin migrație, aceștia au luat contact cu
populații sedentare cu origini tracice, făuritoare de cultură și
civilizație, lucruri prin care acestea le erau superiori noilor veniți.
Același lucru este valabil și în cazul romanilor care și-au dezvoltat
cultura într-un spațiu în care descedenți ai tracilor viețuiau de secole
întregi.
Așadar, în ceea ce ne privește în mod direct,
anume teza romanizării geto-dacilor după anul 106, se dovedește încă o
dată că această teorie este una lipsită de fundament științific, din
simplul motiv că romanii fuseseră tracizați parțial cu secole în urmă de
tracii balcano-dunăreni (asta chiar dacă eliminăm teoria potrivit
căreia romanii ar fi fost chiar traci, teorie ce are și ea argumentația
sa destul de solidă).
În loc de concluzii
Pentru a evita poisibilele interpetari pe care
romanistii le pot aduce, după cum le este obieceiul, ținem să precizăm
că toate cele de mai sus nu au fost expuse cu scopul de a induce
cititorilor ideea potrivit căreia tracii ar fi colonizat fizic Europa
sau teritorii aparținând altor neamuri, impunându-se etnic prin forță.
Vorbim mai degrabă despre o influența
culturală a tracilor, ca populație pre-romană și pre-greacă în teritorii
în care aceștia locuiau, ce au fost ulterior stăpânite de romani și
greci. Mai exact, ne referim la o construcție a culturii și civilizației
greco-romane pe fundatiil stabilite de traci cu secole înainte ca măcar
romanii și greci să fi existat în istorie.
Rezumând, această influența a tracilor asupra
lumii greco-romane se regăsește în religie, toponimie, limbă, tradiții
și practici de zi cu zi, dar și, evident, într-o proporție dificil de
aproximat, în etnicitatea romano-greacă, din simplul motiv că ei locuiau
inițial acolo unde au venit romanii și grecii și nu viceversa. Și știm,
din istorie, că mai în toate cazurile cei nou-veniți într-un teritoriu
sunt asimilați sau cel puțin sunt extrem de puternic influențați de
populația autohtonă, sedentară, a respectivei zone.
Astfel, având în vedere toate cele susținute
în acest articol, la care se pot adăuga lesne zeci sau sute de alte
informați și probe, teoria potrivit căreia geto-dacii, ca parte a
marelui popor trac erau niște barbari ce au primit lumina civilizației
de la greco-romani apare din nou drept una șubredă. Că geto-dacii, ca
ramură a poporului trac, au dat civilizație altora, asta da, se poate
crede și argumenta. Epopeea continuă…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
O zi plina-ochi de pace, va ureaza cristian_kinetoterapy.....si tot ceva doriti in viata.. Doresc ca fiecare sa poata posta liber cu conditia pastrari bunului simt si fara postari xenofobe si rasiste. Cu totii suntem copii Divinitatii.