‘Misterele istoriei’
7 ianuarie 2011 – Kogaion
Friday, January 7th, 2011 Pentru a arată că Muntele Sacru al dacilor – Kogaionul – este muntele sfânt al antichităţii, se poate apela la izvoarele istorice mitologice, la simbolism si la geografie. Strabon ne spune destul explicit: “Tot aşa şi acest masiv a fost recunoscut drept sacru şi astfel îl numesc geţii; numele lui, Kogaionon, era la fel cu numele râului ce curgea alături”. (Geografia, VII,3,5) Acelaşi autor ne spune că “aici se afla şi grota unde se retrăgea marele preot al lui Zamolxe care-i purta numele fiind el însuși considerat zeu. La început Zamolxe a fost selecţionat mare preot al celui mai venerat zeu de-al lor, după un timp a fost socotit el însuşi zeu. S-a retras atunci într-o grotă, inaccesibilă altora şi acolo şi-a petrecut o bună bucată de vreme, întâlnindu-se rar cu cei de afară, în special cu regele şi cu slujitorii săi”. Din mărturia lui Strabon se poate trage şi o altă concluzie: catehizarea nu este un obicei creştin întrucât era practicată în cultul lui Zamolxe, încă de la început. Kernbach, urmând textul lui Strabon, aduce o lămurire: “Dacă locuința marelui preot ar fi fost într-o grotă din Kogaion şi aici, în clipe de cumpănă, venea să se sfătuiască sau să consulte voci oraculare, probabil că era chiar regele dacilor”.
Autorii greci relatează că dacii îşi numeau preoţii călători prin nori, iar de aici pare să rezulte că sanctuarul principal era situat pe un masiv ce atingea norii”. Strabon semnalează prezenţa unei ape care curgea pe alături de Muntele Sacru şi într-adevăr, Ialomiţa izvorăşte din vecinătatea întreitului Stâlp al Cerului, menţionat în tradiţia antică şi format din piscurile Găvanu, Vârful Ocolit şi Omu. Mai departe, acest râu evită platoul Babelor ajungând la picioarele peşterii care-i poarta numele. Strabon şi Kernbach mai spun că Zamolxe s-a retras într-o grotă unde aveau intrare doar regele şi slujitorii săi pentru a ţine sfat de taină în problemele ţării. Faptul că grota avea o reputaţie sacră ne-o demonstrează chiar denumirea păstrată de tradiţia a celui mai îndepărtat punct accesibil al ei – la altar. În plus, vechea denumire a Peşterii Ialomiţei este “grota lui Decebal”, iar una dintre grote se numeşte chiar “sala lui Decebal”, fapt ce demonstreaza că regele obişnuia să vina aici ca şi înaintaşul său, Burebista. Kernbach ne atrage atenţia şi asupra “călătorilor prin nori”, cum se mai numeau preoţii daci, de aici putându-se ajunge la concluzia că reşedinţa marelui preot se afla pe un masiv ce atingea norii, ori este cunoscut faptul că Vârful Omu este în permanenţă învăluit de nori sau se află chiar deasupra lor.
Toate textele antice echivalează iniţierea cu drumul parcurs de neofit pentru a ajunge la “a doua naştere”. Orice iniţiere veritabilă are o structura triplă, aceasta fiind, după parerea lui Rene Guenon, gradarea fundamentală. Coincidenţă sau nu, templul arhetipal din Bucegi ne prezintă şi el o structură pe trei nivele, ceea ce-l face să devină simbolul arhetipal al iniţierii zamolxiene. Primul nivel şi cel mai de jos este grota Ialomiţei sau grota lui Zamolxe, unde neofitul murea pentru lume şi pentru a se naşte a doua oară din pământ, cu scopul bine fixat de a ajunge să cunoască tainele cerului. Această ultimă etapă a iniţierii, a cunoaşterii tainelor cereşti şi spirituale, era realizarea supremă a omului în tradiţia orientală dar şi în cea a Occidentului, cel puţin până la începuturile Evului Mediu. Se spune, aşadar, că templul din Bucegi este structurat pe trei nivele şi că aceste nivele reprezintă cele trei trepte ale iniţierii autentice. Astfel, după ce neofitul se năştea a doua oară în grota lui Zamolxe, după o instruire prealabilă pe cel de-al doilea nivel, adică Platoul Babelor, unde devenea iniţiat, ajungea, in sfârşit, la cel de-al treilea nivel – Altarul sau Sanctuarul Principal, Întreitul Stâlp al cerului – atingând iniţierea divină, în Centrul Lumii. Aşa desemnează toate tradiţiile antice Dacia, iar dacii, şi nu numai ei, vedeau în Kogaion centrul suprem al lumii, Axa, Polul Getic. Această Axis Hiperboreus, Axis Mundi este formată din trei vârfuri alăturate: Găvanu, Omu şi Vârful Ocolit. Se spunea că Kogaionul, imensul templu natural, este un simbol arhetipal, adică un model. Model pentru toate templele antice legate de religiile de mistere, care presupuneau naşterea a doua oară. Astfel, structura trinitară a templului din Bucegi se regăseşte în construcţia bisericilor creştine care sunt împărţite în pronaos, naos şi altar. La fel se întâmplă şi cu templele egiptene sau cele greceşti, în care, după părerea lui Constantin Daniel, “cele trei diviziuni ale templului se menţin totdeauna”. Urmărindu-l pe marele esoterist Rene Guenon, vedem că svastica este emblema Polului Ceresc, cunoscută în Orient şi sub numele de Giuvaerul Cerului. E normal să vă întrebaţi ce treabă avem noi cu svastica? Pe baza unor pure speculaţii, putem avea… În timpul călătoriilor sale prin Tibet, Jean Marques-Riviere a primit de la marii maeştri lama două informaţii de o inestimabilă valoare pentru istoria noastră straveche:
1. “Tradiţia ne spune că înaintea glorioasei dinastii din Lassa, înaintea înţeleptului Passepa, înainte de Tsangkhapa, Domnul Atotputernic, locuia în Occident, pe un masiv înconjurat de mari păduri…În acel timp încă exista Floarea pe svastică…Dar ciclurile negre, l-au determinat pe Domnul Atotputernic să părăsească Occidentul şi să vină în Orient, la poporul nostru. Atunci el a umbrit Floarea şi svastica rămâne în mod exclusiv un simbol al puterii “Giuvaerului Cerului”. Atotputernicia lui ne ocroteşte, dar legile inexorabile ne domină şi în faţa ciclurilor sumbre trebuie să se ascundă şi să aştepte”.
2. ” Reţine şi meditează la ceea ce îţi voi spune – de înţeles vei înţelege mai târziu: odinioară, centrul “Domnului Celor Trei Lumi” nu era unde este acum. Au fost epoci, în acest ciclu, când Tradiţia Vieţii era cunoscută şi adorată deschis; Centrul Spiritual al lumii era în valea unui mare fluviu; apoi, în faţa valurilor crescânde ale năvălirilor barbare, El s-a mutat în Orient unde îşi are cum reşedinţa, ascuns de ochii oamenilor”. Concluziile impuse de textele mai sus citate pot demonstra că centrul spiritual din Tibet este derivat de-a dreptul din centrul suprem, care în vechime se afla în Carpaţi, fapt exprimat prin formularea “Domnul celor Trei Lumi (Zamolxe)” care “s-a mutat în Orient”. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în raport cu Tibetul, Carpaţii de află situaţi în Occident. Toate mărturiile ne spun că munţii Carpaţi erau acoperiţi de păduri mari şi înfricoşătoare, iar fluviul despre care se vorbeşte în mesaj poate fi Dunărea. Mai rămâne svastica, acest simbol care desemnează polul ceresc. Consultând o hartă a Bucegilor şi urmărind persistenţa simbolismului svasticii la poporul român, se pot confirma spusele iniţiatului tibetan. Desfăşurând harta masivului Bucegi, un ochi format poate vedea cum simbolul svasticii este desenat chiar de culmile muntelui în mijlocul căruia se află întreitul Stâlp al Cerului, format din vârfurile Găvanu, Vârful Ocolit şi Omu.
Svastica marchează istoria poporului român din cele mai vechi timpuri şi până în prezent, când mai există păstrători ai tradiţiei despre Muntele Sfânt. Astfel, acest simbol al Axului Lumii, al Polului Spiritual Getic apare pe o piesă de aur din tezaurul de la Băiceni, pe motivele cusăturilor bucovinene sau pe acoperământul de mormânt al Mariei de Mangop, doamna lui Ştefan cel Mare, acestea fiind numai câteva dintre exemple. La acestea se adaugă un fapt inedit, menţionat de Nicolae Lovinescu. El ne povesteşte cum că un profesor stând de vorbă cu un ţăran, încerca să-l convingă pe acesta din urmă ca svastica este un simbol nazist. Ţăranul, cum îi e felul, a stat, l-a ascultat cu răbdare, apoi, scuturând din cap, a zis: “Ba nu! E a’ nost! Îl avem de pe vremea urieşilor”. Stranie această memorie genetică, răsfrântă în mentalul colectiv prin intermediul tradiţiei. Memorie care poate face ca ţăranul să fie mai presus decât savantul. Pentru a demonstra persistenţa Muntelui Sfânt al dacilor în credinţele noastre, trebuie să mai menţionam o povestioară. În gura peşterii Ialomiţa, s-a ridicat o lavră creştină unde traiesc numai câţiva călugari. Doamna Cristina Pănculescu, aflată într-o excursie de cercetare la faţa locului, a fotografiat într-una dintre deplasările ei Vârful Ocolit, asupra căruia coboara un jet de lumina şi a dat-o stareţului. Iată ce relatează doamna Pănculescu: ” Ne-am întors la schit pentru a ne lua rămas bun şi pentru a participa la slujba de dimineaţă. Biserica era deschisă, dar pustie. Când a venit stareţul i-am arătat fotografia cu Vârful Ocolit deasupra căruia străluceşte coloana de lumină şi făra să-i dau vreo explicaţie, l-am întrebat numai dacă-i spune ceva sau dacă seamană cu ceva… Stareţul a rostit abia şoptit: “Sfântul masiv” … I-am oferit fotografia şi tot timpul slujbei vocea stareţului a fost marcată de o emoţie pe care îi era greu s-o stăpânească”. Un alt simbol pe care-l găsim atât în Orient, cât şi în Occidentul străvechi, este simbolul cunoscut sub numele de Yin/Yang. Straniu este faptul că Vârful Ocolit transpune în natură acest simbol tradiţional.
Solomonarii sunt, în tradiţia românească, vrăjitori ce practică magia, ei fiind investiţi cu puteri miraculoase, putând avea raporturi cu duhurile. În imaginarul popular, ei încalecă balauri, sunt în stare să facă ascensiuni cereşti şi să oprească sau să aducă grindina. Tradiţia românească ne spune că solomonarii poarta ca veşmânt o tundră albă, zdrenţuită, o traistă în care îşi tin instrumentele magice şi Cartea Solomonăriei. La poalele Bucegilor, în Sinaia, s-a descoperit un tezaur format din plăcuţe de plumb, care conform părerii unora dintre cercetători, ar relata istoria dacilor din cele mai vechi timpuri până la domnia lui Decebal şi chiar mai departe. Iată ce spune Adrian Bucurescu despre aceste tăbliţe: “În tăbliţele de la Sinaia apare şi cel mai important conducător de după Decebal, nepomenit de istoria noastră oficială, dar sugerat de celebrul poem germanic medieval “Cântecul Nibelungilor” sub numele de Ramunc sau Siheger, ca duce al valahilor. Acesta este eliberatorul Daciei, cel care a iniţiat revenirea la vechile tradiţii ale ţării, precum şi culegerea de legende divine sau mirene, consemnate în tăbliţele de la Sinaia. Variante pentru numele lui sunt: Romanh, Romansie, Lomanh şi una foarte importanta, So Lomonius, însemnând “Cel Luminos”. Atributul dat acestui rege dac, luminează atât enigma textelor de la Sinaia, cât şi originea Solomonarilor. Ei nu sunt urmaşii regelui biblic Solomon, ci ai acestui rege luminos al Daciei. Aceleaşi tăbliţe ne spun că Solomonarii fac parte dintr-un ordin mistic cu sediul în cetatea Babariului. Această cetate poate fi pusă în legătură cu stâncile din vecinătatea Platoului Bucegilor, numite Babele, unde neofitul, după ce era născut a doua oară în grota lui Zamolxe, se pregătea pentru a se naşte a treia oară pe Întreitul Stâlp al Cerului, ultimul stadiu al templului iniţiatic din Bucegi. Prin urmare, tăbliţele de la Sinaia par a fi scrise de solomonari, urmaşi ai acelor kapnobatai, “călători prin nori”, despre care ne vorbeşte Strabon. Există însă şi detractori ai acestor tăbliţe care le consideră falsuri.
Unul dintre cele mai importante evenimente sociale ale vechilor locuitori din spaţiul carpato-danubiano-pontic în perioada formării poporului român îl reprezenta, spune o legendă, prezenţa locuitorilor şi a căpeteniilor acestora pe muntele Kogaion la o manifestare prin amploarea căreia ne putem da seama de complexitatea raporturilor sociale, militare, religioase şi comerciale din acea perioadă. Legenda spune că în fiecare an la începutul verii astronomice de solstiţiu, când luna se arăta plină, locuitorii dintre Tisa, Damastru, Visio şi Donaris se adunau la Peştera Sacră a lui Zalmoxis unde a ar fi avut loc Marele Sfat al Înțelepților ocazie cu care pe lângă manifestările religioase specifice erau disputate și soluționate pricinile comunităților de peste an. Veneau cu acest prilej locuitori și conducători ai acestora, negustori, agricultori, meseriași, reprezentanti ai ținuturilor învecinate ce umpleau până la refuz locul cu corturi, căruțe cu covirtir ori colibe de tot felul. Sfatul dura 5 zile și pe lângă rolul de a soluționa problemele apărute între comunități era și locul unei intense activități comerciale. Peștera sacră a lui Zalmoxis cu toate eforturile istoricilor și al arheologilor nu a fost poziționată cu precizie până la ora actuală, totuși asupra localizării acesteia fiind formulate mai multe ipoteze dintre care una localizează muntele Kogaion în nord-vestul județului Gorj, în masivul Godeanu iar altă teorie fixează zona în nord-estul Gorjului, mai precis în masivul Polovragi-Cernădia, iar peștera unde legenda spune că ar fi locuit Zalmoxis ar fi nici mai mult nici mai puțin decât Peștera Polovragi . În prima zi a sfatului se dezbăteau neînțelegerile majore dintre comunități și se dădeau hotărâri de pace sau război între ginți sau triburi. A doua zi era rezervată neînţelegerilor mai mici ale oamenilor, ziua a 3-a și a
4-a erau socotite zile de târg unde se cumpărau și vindeau tot felul de produse iar ultima zi era rezervată întrecerilor războinice. Locul ales pentru Marele Sfat, mai spune legenda, se afla în nordul Peșterii Sacre, în apropierea unor formațiuni calcaroase cu forme ciudate. În mijlocul acestora se înălța Stânca Zeului de unde starostele întelepților făcea cunoscute hotărârile sfatului, hotărâri ce nu mai puteau fi contestate în nici un fel. Frăția Tinerilor Lupi veghea ca toate evenimentele să se desfășoare după rânduială și fără tulburări. Tinerii Lupi reprezentau o organizație de temut, învățati cu greul și pricepuți la toate. Fiecare ținut își avea frăția sa, condusă de un Lup Cenușiu care se se subordonau Lupului Negru, acesta din urmă supunându-se numai Marelui Preot de la Templul lui Zalmoxis. Titlul de membru al Frăției Tinerilor Lupi era râvnit de toți tinerii din acea perioadă iar cei ce doreau să intre în organizație trebuiau să îndeplinească o serie de condiții care de care mai dificile cum ar fi: să vâneze cu sulița și toporul ursul, cerbul și zimbrul, să trăiască în pădure timp de o lună în apropierea unei haite de lupi unde să le cunoască și să le imite obiceiurile, să desțelenească, are și semene un loc de 10 stânjeni, să străbată toate hotarele ținutului, să poarte solie la triburile vecine și multe altele. La Marele Sfat era întotdeauna prezent Lupul Negru însoțit de cei doi căpitani ai săi și ceilalți membrii, unde acesta înmâna însemnele confreriei însoțite de bâta-steagul Marelui Preot pentru binecuvântare. Cultul animalelor sălbatice era prezent în acea perioadă și în cazul ursului căruia i se atribuiau puteri magice. Se credea că părul de urs apără de sperietură și amețeală. Femeile gravide dormeau pe o blană de urs iar la naștere copilului i se dădea o linguriță cu untură de urs pentru a rezista prezicerilor ursitoarelor. Oamenii purtau la gât amulete din dinți de urs (obicei moștenit din paleolitic) pentru a putea umbla prin păduri sau pe munți fără frică. Ursul a fost considerat și el printre cele mai cunoscute animale cu puteri magice din spațiul carpato-danubiano-pontic, însuși Zalmoxis, mai spune legenda, la naștere ar fi fost învelit într-o piele de urs, în limba tracă pielea de urs denumindu-se „zalmos”. În zorii celei de-a 6-a zile oamenii plecau spre ținuturile lor, după ce fuseseră soluționate neînțelegerile, se făcuse mult negoț, se legaseră prietenii, se auzise și se spuseseră povești care de care mai uimitoare din locuri îndepărtate iar şamanii și magii făcuseră horoscoape și citiseră viitorul.
Surse: http://sfinx667.wordpress.com, http://www.gorjeanul.ro
PLAYLIST:
AMORPHIS – Greed (“Tuonela” / Nuclear Blast)
MOONSPELL – Darkness And Hope (“Darkness And Hope” / Century Media)
YEARNING – Eyes Of The Black Flame (“Plainitive Scenes” / Holy Rec)
TRISTANIA – Deadlocked (“World Of Glass” / Napalm Rec)
ELNORDIA – My Desire (“Insight” / Mystic Empire)
FOREST OF SHADOWS – Of Sorrow Blue (“Where Dreams Turn To Dust” / Rage Of Achilles Rec)
ASUNDER – A Clarion Call (“A Clarion Call” / Life Is Abuse Rec)
FALL OF EMPYREAN – No Hope Before Me (“A Darkness Remembered” / Oak Knoll Productions)
OPHIS – Halo Of Worms (“Withered Shades” / Solitude Productions)
THE SULLEN ROUTE – My Autumn Call (“Madness Of My Own Design” / Solitude Prod)
COLOSSEUM – Saturnine Vastness (“Chapter I: Delirium” / Firebox Rec)
Autorii greci relatează că dacii îşi numeau preoţii călători prin nori, iar de aici pare să rezulte că sanctuarul principal era situat pe un masiv ce atingea norii”. Strabon semnalează prezenţa unei ape care curgea pe alături de Muntele Sacru şi într-adevăr, Ialomiţa izvorăşte din vecinătatea întreitului Stâlp al Cerului, menţionat în tradiţia antică şi format din piscurile Găvanu, Vârful Ocolit şi Omu. Mai departe, acest râu evită platoul Babelor ajungând la picioarele peşterii care-i poarta numele. Strabon şi Kernbach mai spun că Zamolxe s-a retras într-o grotă unde aveau intrare doar regele şi slujitorii săi pentru a ţine sfat de taină în problemele ţării. Faptul că grota avea o reputaţie sacră ne-o demonstrează chiar denumirea păstrată de tradiţia a celui mai îndepărtat punct accesibil al ei – la altar. În plus, vechea denumire a Peşterii Ialomiţei este “grota lui Decebal”, iar una dintre grote se numeşte chiar “sala lui Decebal”, fapt ce demonstreaza că regele obişnuia să vina aici ca şi înaintaşul său, Burebista. Kernbach ne atrage atenţia şi asupra “călătorilor prin nori”, cum se mai numeau preoţii daci, de aici putându-se ajunge la concluzia că reşedinţa marelui preot se afla pe un masiv ce atingea norii, ori este cunoscut faptul că Vârful Omu este în permanenţă învăluit de nori sau se află chiar deasupra lor.
Toate textele antice echivalează iniţierea cu drumul parcurs de neofit pentru a ajunge la “a doua naştere”. Orice iniţiere veritabilă are o structura triplă, aceasta fiind, după parerea lui Rene Guenon, gradarea fundamentală. Coincidenţă sau nu, templul arhetipal din Bucegi ne prezintă şi el o structură pe trei nivele, ceea ce-l face să devină simbolul arhetipal al iniţierii zamolxiene. Primul nivel şi cel mai de jos este grota Ialomiţei sau grota lui Zamolxe, unde neofitul murea pentru lume şi pentru a se naşte a doua oară din pământ, cu scopul bine fixat de a ajunge să cunoască tainele cerului. Această ultimă etapă a iniţierii, a cunoaşterii tainelor cereşti şi spirituale, era realizarea supremă a omului în tradiţia orientală dar şi în cea a Occidentului, cel puţin până la începuturile Evului Mediu. Se spune, aşadar, că templul din Bucegi este structurat pe trei nivele şi că aceste nivele reprezintă cele trei trepte ale iniţierii autentice. Astfel, după ce neofitul se năştea a doua oară în grota lui Zamolxe, după o instruire prealabilă pe cel de-al doilea nivel, adică Platoul Babelor, unde devenea iniţiat, ajungea, in sfârşit, la cel de-al treilea nivel – Altarul sau Sanctuarul Principal, Întreitul Stâlp al cerului – atingând iniţierea divină, în Centrul Lumii. Aşa desemnează toate tradiţiile antice Dacia, iar dacii, şi nu numai ei, vedeau în Kogaion centrul suprem al lumii, Axa, Polul Getic. Această Axis Hiperboreus, Axis Mundi este formată din trei vârfuri alăturate: Găvanu, Omu şi Vârful Ocolit. Se spunea că Kogaionul, imensul templu natural, este un simbol arhetipal, adică un model. Model pentru toate templele antice legate de religiile de mistere, care presupuneau naşterea a doua oară. Astfel, structura trinitară a templului din Bucegi se regăseşte în construcţia bisericilor creştine care sunt împărţite în pronaos, naos şi altar. La fel se întâmplă şi cu templele egiptene sau cele greceşti, în care, după părerea lui Constantin Daniel, “cele trei diviziuni ale templului se menţin totdeauna”. Urmărindu-l pe marele esoterist Rene Guenon, vedem că svastica este emblema Polului Ceresc, cunoscută în Orient şi sub numele de Giuvaerul Cerului. E normal să vă întrebaţi ce treabă avem noi cu svastica? Pe baza unor pure speculaţii, putem avea… În timpul călătoriilor sale prin Tibet, Jean Marques-Riviere a primit de la marii maeştri lama două informaţii de o inestimabilă valoare pentru istoria noastră straveche:
1. “Tradiţia ne spune că înaintea glorioasei dinastii din Lassa, înaintea înţeleptului Passepa, înainte de Tsangkhapa, Domnul Atotputernic, locuia în Occident, pe un masiv înconjurat de mari păduri…În acel timp încă exista Floarea pe svastică…Dar ciclurile negre, l-au determinat pe Domnul Atotputernic să părăsească Occidentul şi să vină în Orient, la poporul nostru. Atunci el a umbrit Floarea şi svastica rămâne în mod exclusiv un simbol al puterii “Giuvaerului Cerului”. Atotputernicia lui ne ocroteşte, dar legile inexorabile ne domină şi în faţa ciclurilor sumbre trebuie să se ascundă şi să aştepte”.
2. ” Reţine şi meditează la ceea ce îţi voi spune – de înţeles vei înţelege mai târziu: odinioară, centrul “Domnului Celor Trei Lumi” nu era unde este acum. Au fost epoci, în acest ciclu, când Tradiţia Vieţii era cunoscută şi adorată deschis; Centrul Spiritual al lumii era în valea unui mare fluviu; apoi, în faţa valurilor crescânde ale năvălirilor barbare, El s-a mutat în Orient unde îşi are cum reşedinţa, ascuns de ochii oamenilor”. Concluziile impuse de textele mai sus citate pot demonstra că centrul spiritual din Tibet este derivat de-a dreptul din centrul suprem, care în vechime se afla în Carpaţi, fapt exprimat prin formularea “Domnul celor Trei Lumi (Zamolxe)” care “s-a mutat în Orient”. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în raport cu Tibetul, Carpaţii de află situaţi în Occident. Toate mărturiile ne spun că munţii Carpaţi erau acoperiţi de păduri mari şi înfricoşătoare, iar fluviul despre care se vorbeşte în mesaj poate fi Dunărea. Mai rămâne svastica, acest simbol care desemnează polul ceresc. Consultând o hartă a Bucegilor şi urmărind persistenţa simbolismului svasticii la poporul român, se pot confirma spusele iniţiatului tibetan. Desfăşurând harta masivului Bucegi, un ochi format poate vedea cum simbolul svasticii este desenat chiar de culmile muntelui în mijlocul căruia se află întreitul Stâlp al Cerului, format din vârfurile Găvanu, Vârful Ocolit şi Omu.
Svastica marchează istoria poporului român din cele mai vechi timpuri şi până în prezent, când mai există păstrători ai tradiţiei despre Muntele Sfânt. Astfel, acest simbol al Axului Lumii, al Polului Spiritual Getic apare pe o piesă de aur din tezaurul de la Băiceni, pe motivele cusăturilor bucovinene sau pe acoperământul de mormânt al Mariei de Mangop, doamna lui Ştefan cel Mare, acestea fiind numai câteva dintre exemple. La acestea se adaugă un fapt inedit, menţionat de Nicolae Lovinescu. El ne povesteşte cum că un profesor stând de vorbă cu un ţăran, încerca să-l convingă pe acesta din urmă ca svastica este un simbol nazist. Ţăranul, cum îi e felul, a stat, l-a ascultat cu răbdare, apoi, scuturând din cap, a zis: “Ba nu! E a’ nost! Îl avem de pe vremea urieşilor”. Stranie această memorie genetică, răsfrântă în mentalul colectiv prin intermediul tradiţiei. Memorie care poate face ca ţăranul să fie mai presus decât savantul. Pentru a demonstra persistenţa Muntelui Sfânt al dacilor în credinţele noastre, trebuie să mai menţionam o povestioară. În gura peşterii Ialomiţa, s-a ridicat o lavră creştină unde traiesc numai câţiva călugari. Doamna Cristina Pănculescu, aflată într-o excursie de cercetare la faţa locului, a fotografiat într-una dintre deplasările ei Vârful Ocolit, asupra căruia coboara un jet de lumina şi a dat-o stareţului. Iată ce relatează doamna Pănculescu: ” Ne-am întors la schit pentru a ne lua rămas bun şi pentru a participa la slujba de dimineaţă. Biserica era deschisă, dar pustie. Când a venit stareţul i-am arătat fotografia cu Vârful Ocolit deasupra căruia străluceşte coloana de lumină şi făra să-i dau vreo explicaţie, l-am întrebat numai dacă-i spune ceva sau dacă seamană cu ceva… Stareţul a rostit abia şoptit: “Sfântul masiv” … I-am oferit fotografia şi tot timpul slujbei vocea stareţului a fost marcată de o emoţie pe care îi era greu s-o stăpânească”. Un alt simbol pe care-l găsim atât în Orient, cât şi în Occidentul străvechi, este simbolul cunoscut sub numele de Yin/Yang. Straniu este faptul că Vârful Ocolit transpune în natură acest simbol tradiţional.
Solomonarii sunt, în tradiţia românească, vrăjitori ce practică magia, ei fiind investiţi cu puteri miraculoase, putând avea raporturi cu duhurile. În imaginarul popular, ei încalecă balauri, sunt în stare să facă ascensiuni cereşti şi să oprească sau să aducă grindina. Tradiţia românească ne spune că solomonarii poarta ca veşmânt o tundră albă, zdrenţuită, o traistă în care îşi tin instrumentele magice şi Cartea Solomonăriei. La poalele Bucegilor, în Sinaia, s-a descoperit un tezaur format din plăcuţe de plumb, care conform părerii unora dintre cercetători, ar relata istoria dacilor din cele mai vechi timpuri până la domnia lui Decebal şi chiar mai departe. Iată ce spune Adrian Bucurescu despre aceste tăbliţe: “În tăbliţele de la Sinaia apare şi cel mai important conducător de după Decebal, nepomenit de istoria noastră oficială, dar sugerat de celebrul poem germanic medieval “Cântecul Nibelungilor” sub numele de Ramunc sau Siheger, ca duce al valahilor. Acesta este eliberatorul Daciei, cel care a iniţiat revenirea la vechile tradiţii ale ţării, precum şi culegerea de legende divine sau mirene, consemnate în tăbliţele de la Sinaia. Variante pentru numele lui sunt: Romanh, Romansie, Lomanh şi una foarte importanta, So Lomonius, însemnând “Cel Luminos”. Atributul dat acestui rege dac, luminează atât enigma textelor de la Sinaia, cât şi originea Solomonarilor. Ei nu sunt urmaşii regelui biblic Solomon, ci ai acestui rege luminos al Daciei. Aceleaşi tăbliţe ne spun că Solomonarii fac parte dintr-un ordin mistic cu sediul în cetatea Babariului. Această cetate poate fi pusă în legătură cu stâncile din vecinătatea Platoului Bucegilor, numite Babele, unde neofitul, după ce era născut a doua oară în grota lui Zamolxe, se pregătea pentru a se naşte a treia oară pe Întreitul Stâlp al Cerului, ultimul stadiu al templului iniţiatic din Bucegi. Prin urmare, tăbliţele de la Sinaia par a fi scrise de solomonari, urmaşi ai acelor kapnobatai, “călători prin nori”, despre care ne vorbeşte Strabon. Există însă şi detractori ai acestor tăbliţe care le consideră falsuri.
Unul dintre cele mai importante evenimente sociale ale vechilor locuitori din spaţiul carpato-danubiano-pontic în perioada formării poporului român îl reprezenta, spune o legendă, prezenţa locuitorilor şi a căpeteniilor acestora pe muntele Kogaion la o manifestare prin amploarea căreia ne putem da seama de complexitatea raporturilor sociale, militare, religioase şi comerciale din acea perioadă. Legenda spune că în fiecare an la începutul verii astronomice de solstiţiu, când luna se arăta plină, locuitorii dintre Tisa, Damastru, Visio şi Donaris se adunau la Peştera Sacră a lui Zalmoxis unde a ar fi avut loc Marele Sfat al Înțelepților ocazie cu care pe lângă manifestările religioase specifice erau disputate și soluționate pricinile comunităților de peste an. Veneau cu acest prilej locuitori și conducători ai acestora, negustori, agricultori, meseriași, reprezentanti ai ținuturilor învecinate ce umpleau până la refuz locul cu corturi, căruțe cu covirtir ori colibe de tot felul. Sfatul dura 5 zile și pe lângă rolul de a soluționa problemele apărute între comunități era și locul unei intense activități comerciale. Peștera sacră a lui Zalmoxis cu toate eforturile istoricilor și al arheologilor nu a fost poziționată cu precizie până la ora actuală, totuși asupra localizării acesteia fiind formulate mai multe ipoteze dintre care una localizează muntele Kogaion în nord-vestul județului Gorj, în masivul Godeanu iar altă teorie fixează zona în nord-estul Gorjului, mai precis în masivul Polovragi-Cernădia, iar peștera unde legenda spune că ar fi locuit Zalmoxis ar fi nici mai mult nici mai puțin decât Peștera Polovragi . În prima zi a sfatului se dezbăteau neînțelegerile majore dintre comunități și se dădeau hotărâri de pace sau război între ginți sau triburi. A doua zi era rezervată neînţelegerilor mai mici ale oamenilor, ziua a 3-a și a
4-a erau socotite zile de târg unde se cumpărau și vindeau tot felul de produse iar ultima zi era rezervată întrecerilor războinice. Locul ales pentru Marele Sfat, mai spune legenda, se afla în nordul Peșterii Sacre, în apropierea unor formațiuni calcaroase cu forme ciudate. În mijlocul acestora se înălța Stânca Zeului de unde starostele întelepților făcea cunoscute hotărârile sfatului, hotărâri ce nu mai puteau fi contestate în nici un fel. Frăția Tinerilor Lupi veghea ca toate evenimentele să se desfășoare după rânduială și fără tulburări. Tinerii Lupi reprezentau o organizație de temut, învățati cu greul și pricepuți la toate. Fiecare ținut își avea frăția sa, condusă de un Lup Cenușiu care se se subordonau Lupului Negru, acesta din urmă supunându-se numai Marelui Preot de la Templul lui Zalmoxis. Titlul de membru al Frăției Tinerilor Lupi era râvnit de toți tinerii din acea perioadă iar cei ce doreau să intre în organizație trebuiau să îndeplinească o serie de condiții care de care mai dificile cum ar fi: să vâneze cu sulița și toporul ursul, cerbul și zimbrul, să trăiască în pădure timp de o lună în apropierea unei haite de lupi unde să le cunoască și să le imite obiceiurile, să desțelenească, are și semene un loc de 10 stânjeni, să străbată toate hotarele ținutului, să poarte solie la triburile vecine și multe altele. La Marele Sfat era întotdeauna prezent Lupul Negru însoțit de cei doi căpitani ai săi și ceilalți membrii, unde acesta înmâna însemnele confreriei însoțite de bâta-steagul Marelui Preot pentru binecuvântare. Cultul animalelor sălbatice era prezent în acea perioadă și în cazul ursului căruia i se atribuiau puteri magice. Se credea că părul de urs apără de sperietură și amețeală. Femeile gravide dormeau pe o blană de urs iar la naștere copilului i se dădea o linguriță cu untură de urs pentru a rezista prezicerilor ursitoarelor. Oamenii purtau la gât amulete din dinți de urs (obicei moștenit din paleolitic) pentru a putea umbla prin păduri sau pe munți fără frică. Ursul a fost considerat și el printre cele mai cunoscute animale cu puteri magice din spațiul carpato-danubiano-pontic, însuși Zalmoxis, mai spune legenda, la naștere ar fi fost învelit într-o piele de urs, în limba tracă pielea de urs denumindu-se „zalmos”. În zorii celei de-a 6-a zile oamenii plecau spre ținuturile lor, după ce fuseseră soluționate neînțelegerile, se făcuse mult negoț, se legaseră prietenii, se auzise și se spuseseră povești care de care mai uimitoare din locuri îndepărtate iar şamanii și magii făcuseră horoscoape și citiseră viitorul.
Surse: http://sfinx667.wordpress.com, http://www.gorjeanul.ro
PLAYLIST:
AMORPHIS – Greed (“Tuonela” / Nuclear Blast)
MOONSPELL – Darkness And Hope (“Darkness And Hope” / Century Media)
YEARNING – Eyes Of The Black Flame (“Plainitive Scenes” / Holy Rec)
TRISTANIA – Deadlocked (“World Of Glass” / Napalm Rec)
ELNORDIA – My Desire (“Insight” / Mystic Empire)
FOREST OF SHADOWS – Of Sorrow Blue (“Where Dreams Turn To Dust” / Rage Of Achilles Rec)
ASUNDER – A Clarion Call (“A Clarion Call” / Life Is Abuse Rec)
FALL OF EMPYREAN – No Hope Before Me (“A Darkness Remembered” / Oak Knoll Productions)
OPHIS – Halo Of Worms (“Withered Shades” / Solitude Productions)
THE SULLEN ROUTE – My Autumn Call (“Madness Of My Own Design” / Solitude Prod)
COLOSSEUM – Saturnine Vastness (“Chapter I: Delirium” / Firebox Rec)
22 octombrie 2010 – Solomonarii
Friday, October 22nd, 2010 Solomonarii, aceste enigmatice personaje ale mitologiei româneşti, trăiesc pe jumătate în legendă, pe jumatate în realitatea cotidiană a satului românesc. Personaje semidivine, aceşti solomonari investiţi cu puteri magice, sunt cunoscuţi în credinţele populare sub diferite nume precum: grindinari, hultani, gheţari, izgonitori de nori, salmani sau zgrebunţaşi. Legendele îi pun în legătură cu duhurile, mai ales cu Vântoasele,
atribuindu-le puteri precum îmblânzirea şi călărirea balaurilor, ascensiunile cereşti, impunerea voinţei asupra fenomenelor meteorologice (mai ales grindina şi furtuna) sau harul vindecării.
Se crede că numele solomonarilor îşi are originea în numele regelui biblic Solomon, el însuşi socotit a fi un mare vraci şi uneori chiar patronul vrăjitorilor. Imaginea solomonarului este una cât se poate de grotească. El este văzut ca un bărbat uriaş şi sălbatic, cu ochii bulbucaţi şi părul roşu, ţepos, înveşmântat fiind într-o haină albă ce atârnă peste 7 pieptare. Din recuzita solomonărească fac parte un topor din fier descântat cu care în credinţele populare acesta fabrică grindina dar care are şi un rol de paratrăznet când este împlântat în pămant sau în pragul casei, cum aflăm din scrierile lui Ion Creangă, un frâu din coajă de mesteacăn cu care acesta struneşte, îmblânzeşte şi dirijează balaurul, Cartea Solomonăriei, în care se află toată puterea şi ştiinţa lor, atârnată de umăr iar la piept o toacă mică de lemn cu care solomonarul cheamă duhurile vântului (Vântoasele). În unele părţi din recuzita solomonarului mai fac parte şi nişte legături din cârpe ce poartă numele de „moime” nume ce seamănă , etimologic vorbind, cu termenul „moine” adică „vreme grea”, furtună.
Legendele româneşti mai spun că solomonar poate deveni doar copilul care la o vârstă fragedă este răpit de un solomonar bătrân şi dus la Solomonanţă sau Şcoala de solomonărie, aflată undeva la capătul pământului într-o groapă adâncă sau într-o peşteră. Se spune că aici, lecţiile ar fi predate de însuşi Deavolul sau de arhidemonul Uniilă şi că din 7 sau 9 ucenici doar unul singur ajunge să fie solomonar plin, la sfârşitul unui stagiu de pregătire ce durează până la varsta de 20 de ani, desfăşurându-se în condiţii foarte dificile. În această şcoală solomonarii învaţă toate limbile vietăţilor de pe pământ, toate farmecele şi toate descântecele şi după ce asimilează toate acestea se retrag într-o peşteră în care, aşezaţi la o masă din piatră, scriu într-o carte toată ştiinţa lumii.
Legendele româneşti consideră uneori solomonarii ca oameni sfinţi lasând a se înţelege ca sunt un fel de instrumente a dreptăţii divine deoarece ei evaluează valoarea morală a oamenilor. În acest ultim sens, tradiţia spune că solomonarii umblă prin sate în chip de cerşetori şi dacă nu sunt primiţi cum trebuie ei se supără şi aduc grindina asupra hotarelor satului distrugând recoltele şi bunurile. Tot ceea ce primesc solomonarii ( deşi, aşa cum lasă să se înţeleagă unele relatări, ei nu au nevoie de nimic) aruncă pe apele curgătoare pentru duhurile necurate.
Solomonarii sunt cunoscuţi în tradiţia populară sub diferite nume dintre care un interes aparte îl ridică denumirile de salmani, hultani şi zgrebunţaşi. Acest ultim termen, folosit mai ales în regiunea moţilor, este mai puţin important deoarece aruncă lumină doar asupra activităţii solomonarilor. Unii cercetători sunt de părere că denumirea de salmani atribuită solomonarilor ar proveni de la regele biblic Solomon care el însuşi , era considerat un mare vraci. Aşa să fie oare? Nimic din legendele legate de solomonari nu ne îndreptăţeşte să credem că ar fi aşa. Dar, numele de salmani ne îndreptăţeşte să credem că solomonarii au o filiaţie directă cu Zamolxe, deoarece unele izvoare istorice atestă forma Salmoxe ca derivat al numelui marelui zeu dacic. Studiind puţin acest nume aflăm că salman este un cuvânt compus: sal + man ce, aşa cum şi este cazul de faţă, desemnează un pesonaj semidivin, iniţiatul zamolxian. Sal, derivat din Zal,rădăcină a numelui divin Zalmoxe, care înseamnă Zeul Moş, unul dintre epitetele de care se bucura Zamolxe ca rădăcină a zeilor şi oamenilor deopotrivă, demonstrează cu prisosinţă faptul că solomonarii erau preoţi zamolxieni. Pe de altă parte, particula „man” alăturată unor cuvinte din vocabularul limbii române are sensul de (om) „mare”. Iată cum omul şi divinitatea se reunesc pentru a da naştere, în forma legendei, iniţiatului cunoscător al tainelor lumii şi a celor de dincolo de lume! Revenind şi privind dintr-un alt punct de vedere, vedem că însuşi Zamolxe avea ca epitet de onoare ce-l desemna ca şi creator al oamenilor numele de OM. Prin urmare , numele salman dat solomonarilor, nu are nimic de-a face cu istoria şi spiritualitatea ebraică şi nici o filiaţie cu regele iudeu Solomon, ci desemnează omul care a trecut cu brio etapele iniţierii zamolxiene, ajungând să se asimileze cu zeul, prin moartea iniţiatică înfăptuită prin aruncarea în cele trei suliţe de care aminteşte Herodot; şi tocmai la această iniţiere supremă fac referire ascensiunile cereşti amintite de tradiţia legată de solomonari.
Să privim acum puţin asupra denumirii de hultani acordată solomonarilor de credinţele populare. Hultan, în limbaj popular, înseamnă vultur, ori unul dintre simbolurile ce-l desemnau pe Zamolxe în dubla sa ipostază de principiu masculin şi principiu feminin este vulturul bicefal al cărui simbolism este identic dar invers celui al caduceului. Cel mai exact, simbolismul acvilei bicefale este legat de simbolismul lui Ianus Bifrons ce desemnează în ipostază antropomorfă simbolismul caduceului, a acelui „solve et cuagula” al alchimiştilor medievali. La fel, Zeus Pelasgicul avea ca emblemă a suveranităţii universale vulturul şi nu este exclus ca emblema ordinului solomonarilor să nu fi fost tocmai aceea a unui vultur bicefal de la care să fi preluat acest nume. Dacă Zamolxe era divinitatea sub patronajul căreia se afla ordinul solomonarilor atunci înseamnă că aceştia, implicit, în farmecele şi descântecele lor , nu-l puteau invoca decât pe el. De aici, de la aceste invocaţii pe care le făceau atât pentru a aduce grindina, ca pedeapsă divină, pentru nemărinimia oamenilor, cât şi pentru a vindeca, li se trage solomonarilor porecla de zgrebunţaşi, nume întâlnit în ţara moţilor. „A zgrebunţa” este o variantă a termenului popular „a zgrăcina”- a chema necontenit, a invoca, a striga tare şi de multe ori (numele cuiva). Încă un aspect interesant, legat de tradiţia despre solomonari, este acela legat de faptul că ei călăreau şi îmblânzeau balaurii. Nu este oare aci un aspect destul de clar a credinţei lor zamolxiene, aceasta cu atât mai mult cu cât steagul dacilor era chiar un balaur (dragon)? Dar aceasta complică lucrurile întrucât, în altă parte a Terrei, Arthur este fiul lui Uther Pendragon.
Să zăbovim acum puţin şi asupra aspectului grotesc al solomonarilor din legendele populare. Ei prezintă o asemănare izbitoare cu giganţii/uriaşii din legendele greceşti. Densuşianu ne spune că la poeţii epici ai Greciei, giganţii erau consideraţi nişte oameni superbi şi impii, pentru că nu aveau credinţă în mai mulţi zei, ci numai într-unul singur. Ei se distingeau prin statura uriaşă, având o faţă teribilă şi plete lungi ce le cădeau în jos de pe cap şi de pe barbă şi aveau solzi pe picioare asemenea celor de balauri auncând asupra cerului cu lemne aprinse şi cu pietre (este vorba de un anume ritual ce aminteşte de trasul cu săgeţi în norii aducători de furtună practicat de daci în perioada clasică). Tot el ne spune, după ce studiază întreaga literatură antică legată de giganţi, că ţara lor era Dacia, ori , dacă ţara lor era Dacia iar zeul lor era Zamolxe, asa cum s-a arătat mai sus, este clar că instituţia solomonăriei merge adânc în negurile istoriei, până în perioada pelasgă. Amintim de asemenea că preoţii daci aveau straie albe atunci cand oficiau, adică încă o similitudine cu tundra albă a solomonarilor.
Există Solomonanţa sau şcoala de solomonărie? Dacă există unde poate fi plasată ea?
S-a spus că această şcoală este situată undeva la marginile pământului, într-o peşteră sau groapă adâncă. Dintr-un anume punct de vedere, peştera însăşi este o groapă adâncă în interiorul muntelui. Aflăm, de asemenea, că în această şcoală viitorul solomonar învăţă o carte, Cartea Solomănăriei, pe care o învăţa într-un loc explicit şi clar delimitat: Cetatea Babarului. Aceaste caracteristici ne îndeamnă să credem că de fapt solomonarii, la un anumit moment dat, purtau un alt nume şi formau un ordin aparte, o supracastă aflată cumva în afara sistemului social. Unele cercetări l-au identificat pe Zamolxe cu Ler Împărat şi cu Ion/Ianus. Despre acest Ler Împărat legendele româneşti spun că locuieşte într-un palat aflat într-o peşteră , pe un munte mare pe care nu-l poate afla decât cel ce place lui Ler Împărat. Despre el se mai spune că este şeful rohmanilor. Ce aflăm despre rohmani sau blajini, cum sunt cunoscuţi în tradiţiile populare, îi aduce uimitor de aproape de solomonari. Rohmanii sunt sfinţi , ori aşa cum s-a spus deja, în unele legende solomonarii sunt socotiţi oameni sfinţi. Rohmanii locuiesc la capătul lumii, ori despre solomonari se spune ca încă de ucenicii erau duşi pentru iniţiere într-o peşteră situată la capătul lumii; rohmanii sunt sihastrii ori despre solomonari se spune că nu dorm niciodată în casă ci numai în peşteri, adăposturi sub stânci sau în păduri. Deci comportamentul lor este cel al unui sihastru.
Deşi nu au nevoie de nimic, despre solomonari se spune că primesc pomeni, pe care le aruncă duhurilor necurate, ori rohmanii locuitori pe Tărâmul celălalt, de Paştile lor care se sărbătoresc la o săptămană după al nostru, primesc pomană cojile de ouă pentru că „nu au nevoie de oul întreg, ca noi păcătoşii; lor le ajunge punga de aer”. Se spune despre solomonari că după ce-si desăvârşesc stagiul se retrag într-o peşteră (deci sub pământ, într-un sens mai larg) unde scriu într-o cartea toată învăţătura lumii; ori despre Rohmani se spune că locuiesc sub pămant şi că odinioară au locuit pe pământ iar la sfârşitul vremilor vor fi readuşi de Dumnezeu pe pământ. Capătul pământului despre care se vorbeşte în aceste legende îl aflăm lămurit din legendele greceşti, care afirmau că extremul nord, Hiperboreea mitică se afla în Dacia! S-a spus că solomonarii, asemenea rohmanilor cu care se identifică din aproape toate punctele de vedere, par a fi o supracastă, un grup privilegiat aflat cumva în afara ordinii sociale pe care, într-o anumită măsură, o dominau.
Cazul este evident şi din legendele românilor care arată superioritatea solomonarilor asupra oamenilor. Culmea este că această supracastă chiar există în societatea pelasgo-dacă. Aceştia sunt sarabii. Iată ce spune Iordanes despre aceşti sarabi: „primii dintre ei erau acei sarabos tereos dintre care se consacrau regii şi preoţii”. În lucrarea „Kogaion-muntele sacrul al dacilor” se vorbeşte despre treptele iniţierii zamolxiene şi despre faptul că sanctuarul iniţiatic suprem se afla în Bucegi iar ultima treaptă a iniţierii era sacrificiul simbolic, moartea pentru lume a ucenicului, în cele trei suliţe ale Întreitului stâlp al cerului, Columna cerului, identificată cu Vârful Ascuns. Din aceste afirmaţii ale lui Iordanes, asimilate legendelor despre solomonari, putem deduce că ucenicii într-ale solomonăriei deprindeau tainele şcolii prima dată într-o peşteră pe care o echivalăm cu Peştera Ialomicioarei. Apoi, ajungeau la nivelul al doilea unde deprindeau alte taine legate, pe care
le-am numi „Tainele Sfinxului”, adică enigmele lumii materiale şi imateriale, într-un cuvânt taina manifestării principiului şi doar unul singur va fi în măsură să se asimileze cu zeul din întreaga promoţie iar acela va deveni iniţiat. Un personaj semidivin, identic cu solomonarul sau rohmanul.
Există şi alte nume sub care ar putea fiinţa ordinul solomonarilor afară de legendarii rohamani ori sarabos tereos? Se crede că da, pentru că nu trebuie uitată asemnarea solomonarilor cu acei călugări daci numiţi de Strabon ktişti şi kapnobatai (călători prin nori). Este de banuit că aceste clase călugăreşti sunt trepte inferioare ale ordinului solomonarilor dacă avem în vedere că ktişti pare a fi la originea cuvintelor româneşti schit, schismatic, adică despărţit, izolat cu referire la schitul călugăresc. Se vorbşte de un ordin al solomonarilor organizat pe trepte, deoarece nici una dintre legendele legate de solomonari sau despre oamenii sfinţi ai dacilor, între care trebuie amintiţi şi abii şi agavii lui Homer, nu menţionează întoarcerea ucenicilor la viaţa profană. În ceea ce priveşte Cetatea Babarului în care sunt pregătiţi solomonarii, constatăm cu uimire că nivelul iniţiatic 2 al platoului Bucegilor portă o denumire asemănătoare, aceasta fiind dată de megalitul numit chiar Babele, foarte asemănător cu sumerianul Bab Ili (Casa zeului). Această precizare este foarte importantă, întrucât sumerienii au plecat în mileniul IV de la Tărtăria de Mureş cu mituri cu tot spre locul viitorului Sumer!
Originea acestui ordin de iniţiaţi se află departe în perioada pelasgă. De-alungul timpului au apărut pesonaje sau simboluri care aduc uimitor de bine aminte de solomonari şi credinţele despre ei. Primul om despre care putem banui că a făcut parte din clanul solomonarilor este hiperboreanul Abaris, care zburând pe o săgeată de aur ajunge în Grecia unde pune bazele cultului lui Apollo Hiperboreul / Zamolxe. Este şi aici vorba de o ascensiune cerească şi de zborul deasupra norilor legată de un om a cărui credinţă şi iniţiere era zamolxiană, după cum era şi patria sa. Acesta este unicul personaj despre care putem afirma cu certidune că făcea parte din această supracastă a ordinului solomonarilor/salmanilor. Ciudat este însă altceva. Tradiţia spune că după înfăptuirea stagiului, solomonarii se retrag într-o peşteră de la marginea pământului, unde la o masă de piatră scriu toată ştiinţa lumii. De-a dreptul straniu, pentru că masa de piatră este identică cu masa rotundă a cavalerilor regelui Arthur ce aştepta în centrul său Sf. Graal şi devine şi mai straniu atunci când aflăm, că unele legende din ciclul arthurian şi graalian identifică Sf. Graal cu o carte, iar cel care deţine această religvă devine deţinătorul ştiinţei şi puterii globale!
Legenda arthuriană ne mai oferă o surpriză: numele tatălui lui Arthur Uther Pendragon. De asemenea, ne mirăm si mai mult, atunci când vedem că masa de piatră sau masa rotundă/altarul, căci despre un altar este vorba având în vedere sacralitatea Sf Graal, îl găsim şi la Sarmisegetusa, şi nu o dată, ci de două ori, atât în Marele Sanctuar Circular, cât şi în aşa numitul Soare de Andezit, altarul circular din incinta sacră a Sarmisegetusei. Vlad Ţepes ca şi tatăl său erau membri ai ordinului dragonului şi apar întocmai în momentul în care Ţăra Românescă era într-o situaţie extrem de critică. Făcând o paralelă cu denumirea de Negru Vodă care întemeiază statul de la sud de Carpaţi de asemenea într-un moment de necesitate, ne întrebam: nu erau aceştia parte din acei Sarabos despre care vorbeam ceva mai devreme? Poate da, poate nu…
Sursă: http://quadratus.wordpress.com
PLAYLIST:
KINGDOM OF SORROW – Piece It All Together (“Kingdom Of Sorrow” / Relapse Rec)
THE MORNING SIDE – The Autumn People (“Moving Corsscurrent Of Time” / BadMoonMan Music)
FRAILTY – The River Of Serpents (“Lost Lifeless Lights” / Solitude Productions)
THE PROPHECY – Delusion (“Into The Light” / code666)
WINE FROM TEARS – Close To Katatonia (“Through The Eyes Of A Mad” / BadMoonMan Music)
OFFICIUM TRISTE – Your Eyes (“Giving Yourself Away” / Displeased Rec)
THE WOUNDED KINGS – The Swirling Mist (“The Shadow Over Atlantis” / I Hate Rec)
CALLISTO – The Fugitive (“Noir” / Full Stream Rec)
MINSK – Wisp OF Tow (“Out Of A Center Which Is neither Dead Or Alive” / At A Loss Rec)
FOREST STREAM – Mired (“The Crown Of Winter” / Cadlelight Rec)
atribuindu-le puteri precum îmblânzirea şi călărirea balaurilor, ascensiunile cereşti, impunerea voinţei asupra fenomenelor meteorologice (mai ales grindina şi furtuna) sau harul vindecării.
Se crede că numele solomonarilor îşi are originea în numele regelui biblic Solomon, el însuşi socotit a fi un mare vraci şi uneori chiar patronul vrăjitorilor. Imaginea solomonarului este una cât se poate de grotească. El este văzut ca un bărbat uriaş şi sălbatic, cu ochii bulbucaţi şi părul roşu, ţepos, înveşmântat fiind într-o haină albă ce atârnă peste 7 pieptare. Din recuzita solomonărească fac parte un topor din fier descântat cu care în credinţele populare acesta fabrică grindina dar care are şi un rol de paratrăznet când este împlântat în pămant sau în pragul casei, cum aflăm din scrierile lui Ion Creangă, un frâu din coajă de mesteacăn cu care acesta struneşte, îmblânzeşte şi dirijează balaurul, Cartea Solomonăriei, în care se află toată puterea şi ştiinţa lor, atârnată de umăr iar la piept o toacă mică de lemn cu care solomonarul cheamă duhurile vântului (Vântoasele). În unele părţi din recuzita solomonarului mai fac parte şi nişte legături din cârpe ce poartă numele de „moime” nume ce seamănă , etimologic vorbind, cu termenul „moine” adică „vreme grea”, furtună.
Legendele româneşti mai spun că solomonar poate deveni doar copilul care la o vârstă fragedă este răpit de un solomonar bătrân şi dus la Solomonanţă sau Şcoala de solomonărie, aflată undeva la capătul pământului într-o groapă adâncă sau într-o peşteră. Se spune că aici, lecţiile ar fi predate de însuşi Deavolul sau de arhidemonul Uniilă şi că din 7 sau 9 ucenici doar unul singur ajunge să fie solomonar plin, la sfârşitul unui stagiu de pregătire ce durează până la varsta de 20 de ani, desfăşurându-se în condiţii foarte dificile. În această şcoală solomonarii învaţă toate limbile vietăţilor de pe pământ, toate farmecele şi toate descântecele şi după ce asimilează toate acestea se retrag într-o peşteră în care, aşezaţi la o masă din piatră, scriu într-o carte toată ştiinţa lumii.
Legendele româneşti consideră uneori solomonarii ca oameni sfinţi lasând a se înţelege ca sunt un fel de instrumente a dreptăţii divine deoarece ei evaluează valoarea morală a oamenilor. În acest ultim sens, tradiţia spune că solomonarii umblă prin sate în chip de cerşetori şi dacă nu sunt primiţi cum trebuie ei se supără şi aduc grindina asupra hotarelor satului distrugând recoltele şi bunurile. Tot ceea ce primesc solomonarii ( deşi, aşa cum lasă să se înţeleagă unele relatări, ei nu au nevoie de nimic) aruncă pe apele curgătoare pentru duhurile necurate.
Solomonarii sunt cunoscuţi în tradiţia populară sub diferite nume dintre care un interes aparte îl ridică denumirile de salmani, hultani şi zgrebunţaşi. Acest ultim termen, folosit mai ales în regiunea moţilor, este mai puţin important deoarece aruncă lumină doar asupra activităţii solomonarilor. Unii cercetători sunt de părere că denumirea de salmani atribuită solomonarilor ar proveni de la regele biblic Solomon care el însuşi , era considerat un mare vraci. Aşa să fie oare? Nimic din legendele legate de solomonari nu ne îndreptăţeşte să credem că ar fi aşa. Dar, numele de salmani ne îndreptăţeşte să credem că solomonarii au o filiaţie directă cu Zamolxe, deoarece unele izvoare istorice atestă forma Salmoxe ca derivat al numelui marelui zeu dacic. Studiind puţin acest nume aflăm că salman este un cuvânt compus: sal + man ce, aşa cum şi este cazul de faţă, desemnează un pesonaj semidivin, iniţiatul zamolxian. Sal, derivat din Zal,rădăcină a numelui divin Zalmoxe, care înseamnă Zeul Moş, unul dintre epitetele de care se bucura Zamolxe ca rădăcină a zeilor şi oamenilor deopotrivă, demonstrează cu prisosinţă faptul că solomonarii erau preoţi zamolxieni. Pe de altă parte, particula „man” alăturată unor cuvinte din vocabularul limbii române are sensul de (om) „mare”. Iată cum omul şi divinitatea se reunesc pentru a da naştere, în forma legendei, iniţiatului cunoscător al tainelor lumii şi a celor de dincolo de lume! Revenind şi privind dintr-un alt punct de vedere, vedem că însuşi Zamolxe avea ca epitet de onoare ce-l desemna ca şi creator al oamenilor numele de OM. Prin urmare , numele salman dat solomonarilor, nu are nimic de-a face cu istoria şi spiritualitatea ebraică şi nici o filiaţie cu regele iudeu Solomon, ci desemnează omul care a trecut cu brio etapele iniţierii zamolxiene, ajungând să se asimileze cu zeul, prin moartea iniţiatică înfăptuită prin aruncarea în cele trei suliţe de care aminteşte Herodot; şi tocmai la această iniţiere supremă fac referire ascensiunile cereşti amintite de tradiţia legată de solomonari.
Să privim acum puţin asupra denumirii de hultani acordată solomonarilor de credinţele populare. Hultan, în limbaj popular, înseamnă vultur, ori unul dintre simbolurile ce-l desemnau pe Zamolxe în dubla sa ipostază de principiu masculin şi principiu feminin este vulturul bicefal al cărui simbolism este identic dar invers celui al caduceului. Cel mai exact, simbolismul acvilei bicefale este legat de simbolismul lui Ianus Bifrons ce desemnează în ipostază antropomorfă simbolismul caduceului, a acelui „solve et cuagula” al alchimiştilor medievali. La fel, Zeus Pelasgicul avea ca emblemă a suveranităţii universale vulturul şi nu este exclus ca emblema ordinului solomonarilor să nu fi fost tocmai aceea a unui vultur bicefal de la care să fi preluat acest nume. Dacă Zamolxe era divinitatea sub patronajul căreia se afla ordinul solomonarilor atunci înseamnă că aceştia, implicit, în farmecele şi descântecele lor , nu-l puteau invoca decât pe el. De aici, de la aceste invocaţii pe care le făceau atât pentru a aduce grindina, ca pedeapsă divină, pentru nemărinimia oamenilor, cât şi pentru a vindeca, li se trage solomonarilor porecla de zgrebunţaşi, nume întâlnit în ţara moţilor. „A zgrebunţa” este o variantă a termenului popular „a zgrăcina”- a chema necontenit, a invoca, a striga tare şi de multe ori (numele cuiva). Încă un aspect interesant, legat de tradiţia despre solomonari, este acela legat de faptul că ei călăreau şi îmblânzeau balaurii. Nu este oare aci un aspect destul de clar a credinţei lor zamolxiene, aceasta cu atât mai mult cu cât steagul dacilor era chiar un balaur (dragon)? Dar aceasta complică lucrurile întrucât, în altă parte a Terrei, Arthur este fiul lui Uther Pendragon.
Să zăbovim acum puţin şi asupra aspectului grotesc al solomonarilor din legendele populare. Ei prezintă o asemănare izbitoare cu giganţii/uriaşii din legendele greceşti. Densuşianu ne spune că la poeţii epici ai Greciei, giganţii erau consideraţi nişte oameni superbi şi impii, pentru că nu aveau credinţă în mai mulţi zei, ci numai într-unul singur. Ei se distingeau prin statura uriaşă, având o faţă teribilă şi plete lungi ce le cădeau în jos de pe cap şi de pe barbă şi aveau solzi pe picioare asemenea celor de balauri auncând asupra cerului cu lemne aprinse şi cu pietre (este vorba de un anume ritual ce aminteşte de trasul cu săgeţi în norii aducători de furtună practicat de daci în perioada clasică). Tot el ne spune, după ce studiază întreaga literatură antică legată de giganţi, că ţara lor era Dacia, ori , dacă ţara lor era Dacia iar zeul lor era Zamolxe, asa cum s-a arătat mai sus, este clar că instituţia solomonăriei merge adânc în negurile istoriei, până în perioada pelasgă. Amintim de asemenea că preoţii daci aveau straie albe atunci cand oficiau, adică încă o similitudine cu tundra albă a solomonarilor.
Există Solomonanţa sau şcoala de solomonărie? Dacă există unde poate fi plasată ea?
S-a spus că această şcoală este situată undeva la marginile pământului, într-o peşteră sau groapă adâncă. Dintr-un anume punct de vedere, peştera însăşi este o groapă adâncă în interiorul muntelui. Aflăm, de asemenea, că în această şcoală viitorul solomonar învăţă o carte, Cartea Solomănăriei, pe care o învăţa într-un loc explicit şi clar delimitat: Cetatea Babarului. Aceaste caracteristici ne îndeamnă să credem că de fapt solomonarii, la un anumit moment dat, purtau un alt nume şi formau un ordin aparte, o supracastă aflată cumva în afara sistemului social. Unele cercetări l-au identificat pe Zamolxe cu Ler Împărat şi cu Ion/Ianus. Despre acest Ler Împărat legendele româneşti spun că locuieşte într-un palat aflat într-o peşteră , pe un munte mare pe care nu-l poate afla decât cel ce place lui Ler Împărat. Despre el se mai spune că este şeful rohmanilor. Ce aflăm despre rohmani sau blajini, cum sunt cunoscuţi în tradiţiile populare, îi aduce uimitor de aproape de solomonari. Rohmanii sunt sfinţi , ori aşa cum s-a spus deja, în unele legende solomonarii sunt socotiţi oameni sfinţi. Rohmanii locuiesc la capătul lumii, ori despre solomonari se spune ca încă de ucenicii erau duşi pentru iniţiere într-o peşteră situată la capătul lumii; rohmanii sunt sihastrii ori despre solomonari se spune că nu dorm niciodată în casă ci numai în peşteri, adăposturi sub stânci sau în păduri. Deci comportamentul lor este cel al unui sihastru.
Deşi nu au nevoie de nimic, despre solomonari se spune că primesc pomeni, pe care le aruncă duhurilor necurate, ori rohmanii locuitori pe Tărâmul celălalt, de Paştile lor care se sărbătoresc la o săptămană după al nostru, primesc pomană cojile de ouă pentru că „nu au nevoie de oul întreg, ca noi păcătoşii; lor le ajunge punga de aer”. Se spune despre solomonari că după ce-si desăvârşesc stagiul se retrag într-o peşteră (deci sub pământ, într-un sens mai larg) unde scriu într-o cartea toată învăţătura lumii; ori despre Rohmani se spune că locuiesc sub pămant şi că odinioară au locuit pe pământ iar la sfârşitul vremilor vor fi readuşi de Dumnezeu pe pământ. Capătul pământului despre care se vorbeşte în aceste legende îl aflăm lămurit din legendele greceşti, care afirmau că extremul nord, Hiperboreea mitică se afla în Dacia! S-a spus că solomonarii, asemenea rohmanilor cu care se identifică din aproape toate punctele de vedere, par a fi o supracastă, un grup privilegiat aflat cumva în afara ordinii sociale pe care, într-o anumită măsură, o dominau.
Cazul este evident şi din legendele românilor care arată superioritatea solomonarilor asupra oamenilor. Culmea este că această supracastă chiar există în societatea pelasgo-dacă. Aceştia sunt sarabii. Iată ce spune Iordanes despre aceşti sarabi: „primii dintre ei erau acei sarabos tereos dintre care se consacrau regii şi preoţii”. În lucrarea „Kogaion-muntele sacrul al dacilor” se vorbeşte despre treptele iniţierii zamolxiene şi despre faptul că sanctuarul iniţiatic suprem se afla în Bucegi iar ultima treaptă a iniţierii era sacrificiul simbolic, moartea pentru lume a ucenicului, în cele trei suliţe ale Întreitului stâlp al cerului, Columna cerului, identificată cu Vârful Ascuns. Din aceste afirmaţii ale lui Iordanes, asimilate legendelor despre solomonari, putem deduce că ucenicii într-ale solomonăriei deprindeau tainele şcolii prima dată într-o peşteră pe care o echivalăm cu Peştera Ialomicioarei. Apoi, ajungeau la nivelul al doilea unde deprindeau alte taine legate, pe care
le-am numi „Tainele Sfinxului”, adică enigmele lumii materiale şi imateriale, într-un cuvânt taina manifestării principiului şi doar unul singur va fi în măsură să se asimileze cu zeul din întreaga promoţie iar acela va deveni iniţiat. Un personaj semidivin, identic cu solomonarul sau rohmanul.
Există şi alte nume sub care ar putea fiinţa ordinul solomonarilor afară de legendarii rohamani ori sarabos tereos? Se crede că da, pentru că nu trebuie uitată asemnarea solomonarilor cu acei călugări daci numiţi de Strabon ktişti şi kapnobatai (călători prin nori). Este de banuit că aceste clase călugăreşti sunt trepte inferioare ale ordinului solomonarilor dacă avem în vedere că ktişti pare a fi la originea cuvintelor româneşti schit, schismatic, adică despărţit, izolat cu referire la schitul călugăresc. Se vorbşte de un ordin al solomonarilor organizat pe trepte, deoarece nici una dintre legendele legate de solomonari sau despre oamenii sfinţi ai dacilor, între care trebuie amintiţi şi abii şi agavii lui Homer, nu menţionează întoarcerea ucenicilor la viaţa profană. În ceea ce priveşte Cetatea Babarului în care sunt pregătiţi solomonarii, constatăm cu uimire că nivelul iniţiatic 2 al platoului Bucegilor portă o denumire asemănătoare, aceasta fiind dată de megalitul numit chiar Babele, foarte asemănător cu sumerianul Bab Ili (Casa zeului). Această precizare este foarte importantă, întrucât sumerienii au plecat în mileniul IV de la Tărtăria de Mureş cu mituri cu tot spre locul viitorului Sumer!
Originea acestui ordin de iniţiaţi se află departe în perioada pelasgă. De-alungul timpului au apărut pesonaje sau simboluri care aduc uimitor de bine aminte de solomonari şi credinţele despre ei. Primul om despre care putem banui că a făcut parte din clanul solomonarilor este hiperboreanul Abaris, care zburând pe o săgeată de aur ajunge în Grecia unde pune bazele cultului lui Apollo Hiperboreul / Zamolxe. Este şi aici vorba de o ascensiune cerească şi de zborul deasupra norilor legată de un om a cărui credinţă şi iniţiere era zamolxiană, după cum era şi patria sa. Acesta este unicul personaj despre care putem afirma cu certidune că făcea parte din această supracastă a ordinului solomonarilor/salmanilor. Ciudat este însă altceva. Tradiţia spune că după înfăptuirea stagiului, solomonarii se retrag într-o peşteră de la marginea pământului, unde la o masă de piatră scriu toată ştiinţa lumii. De-a dreptul straniu, pentru că masa de piatră este identică cu masa rotundă a cavalerilor regelui Arthur ce aştepta în centrul său Sf. Graal şi devine şi mai straniu atunci când aflăm, că unele legende din ciclul arthurian şi graalian identifică Sf. Graal cu o carte, iar cel care deţine această religvă devine deţinătorul ştiinţei şi puterii globale!
Legenda arthuriană ne mai oferă o surpriză: numele tatălui lui Arthur Uther Pendragon. De asemenea, ne mirăm si mai mult, atunci când vedem că masa de piatră sau masa rotundă/altarul, căci despre un altar este vorba având în vedere sacralitatea Sf Graal, îl găsim şi la Sarmisegetusa, şi nu o dată, ci de două ori, atât în Marele Sanctuar Circular, cât şi în aşa numitul Soare de Andezit, altarul circular din incinta sacră a Sarmisegetusei. Vlad Ţepes ca şi tatăl său erau membri ai ordinului dragonului şi apar întocmai în momentul în care Ţăra Românescă era într-o situaţie extrem de critică. Făcând o paralelă cu denumirea de Negru Vodă care întemeiază statul de la sud de Carpaţi de asemenea într-un moment de necesitate, ne întrebam: nu erau aceştia parte din acei Sarabos despre care vorbeam ceva mai devreme? Poate da, poate nu…
Sursă: http://quadratus.wordpress.com
PLAYLIST:
KINGDOM OF SORROW – Piece It All Together (“Kingdom Of Sorrow” / Relapse Rec)
THE MORNING SIDE – The Autumn People (“Moving Corsscurrent Of Time” / BadMoonMan Music)
FRAILTY – The River Of Serpents (“Lost Lifeless Lights” / Solitude Productions)
THE PROPHECY – Delusion (“Into The Light” / code666)
WINE FROM TEARS – Close To Katatonia (“Through The Eyes Of A Mad” / BadMoonMan Music)
OFFICIUM TRISTE – Your Eyes (“Giving Yourself Away” / Displeased Rec)
THE WOUNDED KINGS – The Swirling Mist (“The Shadow Over Atlantis” / I Hate Rec)
CALLISTO – The Fugitive (“Noir” / Full Stream Rec)
MINSK – Wisp OF Tow (“Out Of A Center Which Is neither Dead Or Alive” / At A Loss Rec)
FOREST STREAM – Mired (“The Crown Of Winter” / Cadlelight Rec)
24 septembrie 2010 – Ciclopii
Friday, September 24th, 2010 Ciclopii sunt fiinţe fabuloase, reprezentate ca nişte uriaşi cu un singur ochi în frunte. Ciclopii erau de mai multe categorii: erau ciclopi uranieni (Arges, Brontes şi Steropes) – născuţi din Uranus şi Gaea, – ciclopi păstori (Polyphemus) care populau coastele Siciliei şi, în sfârşit, ciclopi făurari, ajutoarele lui Hephaestus. Aceştia din urmă lucrau în muntele Aetna, alături de zeul făurar, arme pentru oameni şi pentru zei. Au fost ucişi de Apollo drept răzbunare pentru faptul că au lucrat trăsnetul cu care Zeus l-a ucis pe Asclepius.
Unii cred că ciclopii au fost fiinţe care au existat cu adevărat, prezenţa unui singur ochi fiind rezultatul unor mutaţii genetice provocate de radiaţiile la care au fost expuşi în vremurile străvechi oamenii.
În Odiseea lui Homer sunt povestite faptele de vitejie ale lui Ulise şi ale tovarăşilor lui, printre care şi o întâmplare cu aceşti ciclopi. Întorcându-se din războiul Troiei, în călătoria spre casă a avut parte de multe experienţe dificile. În timpul navigării pe mare, o furtună foarte puternică a împins corăbiile pe mal, unde cei aflaţi la bord au fost nevoiţi să se refugieze. Locuitorii acestei insule erau ciclopii, uriaşii cu un singur ochi, mâncători de oameni. Unul dintre ciclopi, numit Polifem (în traducere – “Multă faimă”), i-a prins pe călători şi i-a închis într-o peşteră la uşa căreia a pus un bolovan foarte mare. În fiecare dimineaţă mânca câte doi dintre ei. În situaţia aceasta dificilă, Ulise i-a adunat pe toţi tovarăşii săi de călătorie, ca să alcătuiască un plan în vederea eliberării lor. Au adunat toată rezerva de băutură şi, când seara a venit, planul era gata. Cu băutura în mână, Ulise s-a dus la gura peşterii, unde stătea de obicei ciclopul, şi i-a dat să bea din licoarea ameţitoare. Acestuia i-a plăcut mult şi l-a întrebat care îi este numele:
- Numele meu este “Udeis”, adică “Nimeni”, a răspuns Ulise.
În timp ce fiara ameţise de aburii alcoolului, tovarăşii lui Ulise au pregătit un lemn ascuţit pe care l-au înfipt cu toată puterea în ochiul adormit. La ţipetele de durere ale ciclopului, au venit tovarăşii lui din alte peşteri şi l-au întrebat:
- Cine ţi-a făcut asta?
- Nimeni, Nimeni!
Ciclopii au dat din cap miraţi şi au plecat, convinşi că tovarăşul lor a înnebunit. În timpul acesta, Ulise şi tovarăşii lui au fugit, scăpând astfel de moarte.
Ciclopi (sau Cyclopes) au fost în mitologia greacă ființe fabuloase, reprezentate ca niște uriași cu un singur ochi în frunte. Ciclopii sunt asemanatori cu oamenii dar difera prin marimile gigantice. Initial erau doar trei: Brontes, Steropes si Arges. Tot mitologia greacă este cea care ne spune că Ciclopii au fost un grup de uriaşi, care posedau un singur ochi aşezat în mijlocul frunţii. S-a spus despre ei că erau muncitori pricepuţi iar grecii îi acreditează pe aceştia ca fiind creatorii zidurilor a mai multor oraşe antice. Romanii credeau că Ciclopii lucrau la Muntele Etna cu Hefaistos, zeul focului, al metalelor şi al metalurgiei. Poetul grec Hesiod a scris despre 3 dintre ciclopi: Brontes (tunet), Steropes (fulger) şi Arges (strălucire). Fii ai cerului şi ai pământului, aceşti ciclopi au fost alungaţi de către tatăl lor, Uranus, în Tartarus, imediat după ce s-au născut. Ei, în cele din urmă, i-au dat lui Zeus darurile tunetului şi fulgerului cu care i-a învins pe Titani şi a devenit astfel conducătorul Universului. Mai târziu, autorii au relatat că Zeus l-a ucis pe Asclepius, fiul lui Apollo, determinându-l pe Apollo să îi ucidă pe Ciclopi pentru a se răzbuna. Noţiunea de Ciclopi poate avea originea din practica metalurgiştilor antici, aceştia purtând un gen de protectie pentru ochi, în scopul de a se proteja de scântei în timp ce lucrau cu metalul încins. Aceasta explică strânsă asociere a Ciclopilor cu prelucrarea metalelor şi zeul Hefaistos. O altă teorie, sugerată prima dată de către paleontologul Othenio Abel la începutul secolului al XX-lea, se referă la craniile elefantului pitic, ce ar fi putut conduce la miturile Ciclopilor. Craniile acestor elefanţi, care au trăit în urmă cu circa opt mii de ani în urma, înfăţişând o cavitate nazală adâncă direct în centrul craniului. Această cavitate ar fi putut uşor confundată cu o cavitate oculară uriaşă, în special de către persoanele care nu au văzut elefanţi vii. Ciclopii sunt de obicei asociaţi cu focul şi fulgerul. Mai târziu Ciclopii cum ar fi Polifemus spre deosebire de Ciclopii originali simbolizează sălbăticia şi fărădelegea.
Nici poveştile din mitologia românească nu sunt lipsite de personaje ce seamănă cu ciclopii; una dintre ele zice că trăia, cândva, ascuns într-o văgăună a Ceahlăului, un căpcăun. El era o mare năpastă pe capul oamenilor căci ademenea fetele tinere, le ducea pe platoul muntelui şi le transforma în stane de piatră cu înfăţişări ciudate. Într-o zi, un gospodar din Vatra Călugărenilor (localitate din zonă), a cărui fată fusese răpită în ajun de căpcăun, i-a convins pe ceilalţi oameni din sat să se înarmeze cu topoare, coase, paloşe, buzdugane şi să se aşeze la pîndă în Gura Bistricioarei, pentru a-l răpune pe căpcăun. Şi ei aşa au făcut. Din vîrful muntelui însă, căpcăunul i-a zărit şi, furios, s-a tot gîndit cum să-i distrugă pe răzvrătiţi. Odată cu căderea nopţii, el a dezlănţuit o furtună teribilă apoi, când potopul era în toi, a smuls din creştetul Ceahlăului o stîncă uriaşă şi a pornit cu ea în zbor să o prăvălească peste satul răzvrătit. Dar duhul cel bun al muntelui Ceahlău, pe care oamenii locului şi l-au închipuit întotdeauna ca pe un moşneag albit de ani, s-a prefăcut într-un voinic chipeş şi, călăre pe un cal înaripat, a pornit după căpcăun. Urmărirea a fost aprigă, vicleanul căpcăun făcînd tot felul de mişcări înşelătoare, doar doar o reuşi să ajungă deasuspra oamenilor să slobozească bucata de munte pe capetele lor. Mai abil, duhul Ceahlăului a reuşit să lovească cu spada peste ghearele căpcăunului şi uriaşa stîncă a căzut în afara satului, pe malul Bistriţei, acolo în locul unde vedem şi astăzi Piatra Teiului (sau Piatra Dracului, cum mai este denumită de către localnici).
Stîncile de la poalele sitului arheologic Cetăţuia par a fi fost azvîrlite de uriaşii care mişună prin legendele locale. Se spune că aici s-au descoperit şi schelete de uriaşi, dar, ca şi în alte zone ale României, nimeni nu ştie unde au fost duse. Pe malul lacului Cernica,în Căldăraru au fost descoperiţi uriaşi, ridicîndu-se ulterior acolo un monument. Denumirea acestor uriaşi este de “novaci”, fiind descoperite femururi şi maxilare de dimensiuni impresionanate. În judeţul Teleorman există o localitate numită Ciolăneşti, care îşi trage numele de la faptul că în zonă au fost descoperite, cu sute de ani în urmă, nişte oase uriaşe de oameni (ciolane). În România, schelete de uriaşi au mai fost descoperite la Polovragi, în mai multe etape de săpături, finalizate până în 1994, la Cetăţeni, două schelete, deshumate în 2005, din dealul de sub mănăstirea Negru Vodă. Acestea au dus la descoperirea unor oseminte umane şi de animale în peşteri din România. Mandibula omului numit Ion, veche de 40.000 de ani, cu siguranţă nu este întreagă, la fel cum întreg nu e nivi craniul lui Vasile (un pic mai tînăr). Din comuna Pantelimon – Lebăda, în octombrie 1989, au fost scoase 20 de schelete de uriaşi.
În M-ţii Buzăului, d-l Vasile Rudan a participat la exhumarea unor schelete cu înălţimi cuprinse între 2,4 – 2.5 m. “Faptul că în urmă cu 200 – 300.000 ani şi până relativ recent, acum 30.000 ani, planeta întreagă a fost locuită, cel puţin în insule izolate, de persoane mai înalte decît noi, este de necontestat, deoarece scheletele sunt de tip humanoid şi nu de tip tarsieri (maimuţe).” Scăieni este o aşezare străveche situată în M-ţii Buzăului, atestată ca obşte moşnănească pe la 1600. Sătenii spun că, în vremurile de demult, pe cînd zmeii se băteau prin fundăturile pădurilor, acolo fusese o „aşezare tătărască“, adică locuită de uriaşi. Necropola acelui sat, pierdut în negura timpului, este plină de schelete umane ce măsoară în jur de 2,40 m. La Scăieni, necropola de uriaşi a fost descoperită de localnici, în 1985. Au fost scoase două schelete, dar situl nu a fost niciodată cercetat cu atenţie. Cercetatorul Vasile Rudan, a semnalat faptul că “poveştile” oamenilor din comuna Bozioru despre uriaşii care au locuit pe acele meleaguri au şi dovada concretă: o necropolă cu schelete de uriaşi. Aceasta a fost descoperită întîmplător, în urmă cu peste 20 de ani, cînd s-a hotărît ca în Scăieni să se planteze o livadă de meri. Săpând pe o colină, sătenii au descoperit schelete uriaşe, măsurînd în jur de 2,40 metri, chiar mai mult. Drăgoi Ilie, unul dintre cei care au lucrat atunci la livada de meri, duce câţiva arheologi la faţa locului. Până la “culmea” unde fuseseră plantaţi pomii, se coboară o pantă abruptă, pe o uliţă înecată de noroi. Odată ajunşi, nea Ilie le arată întreaga livadă, care acum nu mai rodeşte: “Peste tot sunt mormintele uriaşilor. Făceam gropi, să plantăm puieţii, când dau de o căpăţînă de om, mare cît un dovleac de prăsilă.. Nici că mai văzusem aşa ceva. Ne uitam toţi cruciţi. Sap mai departe şi dau şi de nişte oase de la picioare, cît aracii de vie.
Muncitorii din livada de la Scăieni au găsit multe morminte. Unde săpau, dădeau de ele. Au scos doar cîteva, restul le-au lăsat să se odihnească în pământ, săpând rândurile în aşa fel încât să le ocolească. Pe lângă schelete s-au găsit şi „cioburi“, adică fragmente de olărie, dar acestea nu a suscitat un mare interes autorităţilor sau arheologilor, pentru că
„în plan era să se planteze livada. Am strâns scheletele şi cioburile şi le-am predat, au fost duse la muzeu, am auzit că au ajuns la Bucureşti. Au fost şi măsurate. Aveau în jur de 2,40 metri“. De atunci, nimeni n-a mai dat importanţă necropolei de uriaşi, de parcă ar fi fost ceva obişnuit, la ordinea zilei. Pentru sătenii din Scăieni, chiar nu mai reprezintă o curiozitate. S-au mai mirat ei la prima recoltă de mere. „Deşi erau un soi obişnuit, fructele s-au făcut mari cît nişte pepenaşi. Ne-am gîndit că din cauza uriaşilor îngropaţi aici“. Ilie Drăgoi se oferă să sape, să arate şi un schelet, dar trebuie să urce iar uliţa aceea abruptă, sa ia de acasă o lopată, un hârleţ. Când să plece spre casă, se întunecă din senin şi începe un vânt aprig ce dă fiori. Locul devine parcă o imagine din filmele cu strigoi. Se renunţă la idee şi, cum oamenii ajung la drumul principal, vremea se îndreaptă la fel de brusc. Vântul se opreşte şi apare soarele. Ce să fi fost asta? „Nimic“, ne linisteşte nea Ilie. „Aşa e pe aici“.
Moşnenii constituie o populaţie foarte veche, organizată mai întîi pe familii, apoi în obşti, care, în timp, a dat cele mai vechi familii de nobili autohtoni. De moşnenii stabiliţi în partea superioară a râului Buzău pomenesc şi cronicarii antici. Pliniu îi numea mossyni, Strabo le zicea mossynoeci şi-i localiza lângă ţinutul colchilor (astăzi Colţi, în vecinătatea ţinutului vechilor moşneni). Locuinţele lor de lemn aveau o particularitate anume. Erau foarte înalte şi aveau formă de turn, denumite astăzi „cule“. Ele erau construite din trunchiuri întregi de copaci, tăiaţi la o margine de pădure. „Talpa“ turnului sau fundaţia era formată din primii patru copaci doborâţi – cărora din tăiere li se dădea direcţia de cădere – sub care se aşezau pietre mari. Şi astăzi sătenii din Scăieni păstrează acelaşi mod de construcţie a temeliei, fără să se respecte canoanele străvechi, pentru care era nevoie de o forţă deosebită, pe care numai uriaşii o aveau. Familiile de moşneni au dat cei mai buni căpitani lui Negru Vodă, enigmaticul erou despre care există o mulţime de legende, dar care nu a fost identificat. Se spune că acest Negru Vodă avea şi el o înălţime impresionantă, judecînd după „scaunele“ sale săpate în stînci, pe culmile munţilor din zonă. Moşnenii (sau muntenii cum li se spune astăzi) erau păstrătorii multor „tainiţe“.
Fiind o zona des călcată de triburi cotropitoare, moşnenii organizaseră un sistem foarte eficient de apărare, bazat pe puncte de supraveghere aşezate pe cele mai înalte culmi, tuneluri subterane care ieşeau în peşteri cu galerii mari, unde se puteau adăposti sătenii cu vite cu tot şi pâlcuri de călăreţi care ştiau cum să răsară ca din pămînt asupra năvălitorilor şi să dispară apoi ca înghiţiţi de ceaţă. Reţeaua de „tainiţe“ folosite de moşneni şi de căpitanii lui Negru Vodă era foarte veche, după cum reiese din „Legendele plaiului“, povestiri din bătrâni culese de Ilie Mândricel, profesor de română în comuna Bozioru. „Două subterane construite sub nişte stânci enorme datează de pe vremea tătarilor“. Vom vedea despre care „tătari“ este vorba. Pentru vechii locuitori, ascunzătorile ideale erau aşezările rupestre şi pădurile seculare, dintre care pădurea Tainiţa, de pe muntele cu acelaşi nume, era cea mai sigură, fiind şi astăzi foarte greu de străbătut. Aici se află Stâlpii Tainiţei, „stâlpi colosali de piatră care se ridică în formă de coloane în mijlocul pădurii inaccesibile“ şi care nu au putut fi cercetaţi, deoarece nu se poate ajunge până la ei. Cine a săpat tunelurile prin piatră dură, cine a ridicat acei stâlpi în inima pădurii, cine a sculptat pe stânci, la mari înălţimi, „scaunele“ domneşti? Toţi oamenii spun că tătarii. Dar nu poporul de năvălitori, ci „ceilalţi“, care au trăit mult înaintea moşnenilor şi de la care aceştia au preluat multe obiceiuri. Locurile unde se descoperă vestigii ale acestei civilizaţii preistorice sunt numite în popor „sălişti tătărăşti“. Cum este şi Siliştea Scăienilor.
Cele mai vechi notiţe cu referire la ciclopi le aflăm de la poetul epic grec Homer. Acesta ne spune că ciclopii erau un popor prin excelenţă pastoral, locuind pe munţii cei înalţi din nordul Traciei ( Daciei) distingându-se prin statura lor uriaşă. Prin urmare şi aceşti ciclopi erau uriaşi. Când trebuie să-i localizeze pe aceşti ciclopi, Homer ne spune că trăiau în vecinătatea lui Pontos, cuvânt prin care grecii întelegeau Pontul Euxin (Marea Neagră). Ciclopul Polyphem cu care se va întâlni Ulise este descris ca un uriaş enorm ce părea că este un pisc înalt de munte cu creştetul acoperit de păduri. În limbaj demitizat aceasta însemnând că avea o statură extrem de mare şi puternică, iar locul în care se vor întâlni va fi de fapt o construcţie ciclopică, în speţă, un staul situat lângă Polovragi, construcţie săpată de mana omului în stâncile naturale, având dimensiuni colosale. Ceea ce vine să confirme ipoteza noastră că ciclopii, ce aparţineau de fapt clasei uriaşilor sau Titanilor, numiţi si giganţi, este faptul că poporul numeşte acest loc Oborul Jidovilor sau al urieşilor
Pliniu cel Bătrân ne spune că primii care au construit turnuri sau fortificaţii pe înălţimi au fost ciclopii, iar în acest sens ar fi interesant de specificat legenda uriaşilor de pe muntele Ceahlău. Se spune că pe muntele Ceahlău ar fi trăit cândva un neam de uriaşi, popor de oameni grozav de înalţi şi de tari. Şi-au adus cu dânşii nişte vite, un soi de bouri, cu coarne scurte, şi-i păşunau toată vara pe plaiurile muntelui, până da omătul. Atunci coborau oamenii cu vitele lor, către apus şi miază-zi, spre Valea Jitanului, care de atunci şi până acum aşa îi spune. Dar într-o iarnă, a dat în ei o molimă de s-au prăpădit bătrâni şi tineri şi bouri. Ar mai fi scăpat doi, o fată şi un băiat. Aceştia, luând puţinii bouri ce erau feriţi de crunta boală, s-au urcat sus în plaiul muntelui. Şi numai ce le-a trecut prin gând celor doi tineri: să ridice acolo sus fiecare câte un turn, doar i-o vedea şi oamenii dinspre soare răsare. Şi aşa au tot cărat lespezi şi stânci; băiatul a ridicat un turn mai mare şi mai lat, iar fata unul mai mic, după puterile ei. Oamenii din văi priveau miraţi cum se ridică zi de zi aceste piscuri prea măreţe. Numai că în ziua în care îşi schimbă codrul faţa verde, ziua de Probajini, numai ce trăsni în pereţii muntelui, nori de zloată şi de gheaţă s-au prăbuşit, curmând orice viaţă pe tot cuprinsul muntelui. Şi peste ceasuri, când mândrul soare şi vânturile limpeziră hăul, cu-n stânjen se săltase Ceahlăul… După ce s-au scurs puhoaiele, oamenii din vale nemaivăzând pe cei doi tineri uriaşi şi nici o mişcare în munte, s-au urcat pe culme şi i-au căutat. Într-un târziu au dat de ei turtiţi sub greutatea gheţii.
Le-au zidit mormânt de piatră, acolo unde-i aflară. În anul celălalt au venit iar oamenii, tot de Probajini, şi au adus o toacă pe care au înţepenit-o acolo sus, pe vârful cel mai înalt. Şi de atunci, în fiecare an, de ziua aceea, poporul de prin văi şi lunci, bărbaţi, femei şi copii, fac o slujbă în sobor, cinstind mormântul acelor uriaşi. Şi iaca aşa, de atunci, turnului mai mare îi zice Toaca, iar celuilalt îi spune Panaghia
Surse:
http://quadratus.wordpress.com
http://infiniteladder.wordpress.com
www.wikipedia.org
Playlist:
GRAVEWORM – Nocturnal Hymns (“As The Angels Reach The Beauty” / Serenades Rec.)
NEGURA BUNGET – Cunoașterea tăcuta (“OM” / code666)
DIABOLIQUE – The Uncahste Bittersweet (“Wedding The Grotesque” / Black Sun Rec.)
DIMNESS THROUGH THE INFINITY – Lurid/Dying Embrace (“Nymph” / Atlantis Muzik)
KATATONIA – The Longets Year (“NIght Is The New Day” / Peaceville Rec.)
ABIGAIL – It Is The Night I Fear (demo)
THE MIST AND THE MORNING DEW – Repetance (self released demo)
ASTRAL SLEEP – Landscapes (self released demo)
LONGING FOR DAWN – Once Supreme (“A Treacherous Ascension” / Grau Rec.)
VOID OF SILENCE – The Grave Of Civilization (“The Grave Of Civilization” / code666)
Unii cred că ciclopii au fost fiinţe care au existat cu adevărat, prezenţa unui singur ochi fiind rezultatul unor mutaţii genetice provocate de radiaţiile la care au fost expuşi în vremurile străvechi oamenii.
În Odiseea lui Homer sunt povestite faptele de vitejie ale lui Ulise şi ale tovarăşilor lui, printre care şi o întâmplare cu aceşti ciclopi. Întorcându-se din războiul Troiei, în călătoria spre casă a avut parte de multe experienţe dificile. În timpul navigării pe mare, o furtună foarte puternică a împins corăbiile pe mal, unde cei aflaţi la bord au fost nevoiţi să se refugieze. Locuitorii acestei insule erau ciclopii, uriaşii cu un singur ochi, mâncători de oameni. Unul dintre ciclopi, numit Polifem (în traducere – “Multă faimă”), i-a prins pe călători şi i-a închis într-o peşteră la uşa căreia a pus un bolovan foarte mare. În fiecare dimineaţă mânca câte doi dintre ei. În situaţia aceasta dificilă, Ulise i-a adunat pe toţi tovarăşii săi de călătorie, ca să alcătuiască un plan în vederea eliberării lor. Au adunat toată rezerva de băutură şi, când seara a venit, planul era gata. Cu băutura în mână, Ulise s-a dus la gura peşterii, unde stătea de obicei ciclopul, şi i-a dat să bea din licoarea ameţitoare. Acestuia i-a plăcut mult şi l-a întrebat care îi este numele:
- Numele meu este “Udeis”, adică “Nimeni”, a răspuns Ulise.
În timp ce fiara ameţise de aburii alcoolului, tovarăşii lui Ulise au pregătit un lemn ascuţit pe care l-au înfipt cu toată puterea în ochiul adormit. La ţipetele de durere ale ciclopului, au venit tovarăşii lui din alte peşteri şi l-au întrebat:
- Cine ţi-a făcut asta?
- Nimeni, Nimeni!
Ciclopii au dat din cap miraţi şi au plecat, convinşi că tovarăşul lor a înnebunit. În timpul acesta, Ulise şi tovarăşii lui au fugit, scăpând astfel de moarte.
Ciclopi (sau Cyclopes) au fost în mitologia greacă ființe fabuloase, reprezentate ca niște uriași cu un singur ochi în frunte. Ciclopii sunt asemanatori cu oamenii dar difera prin marimile gigantice. Initial erau doar trei: Brontes, Steropes si Arges. Tot mitologia greacă este cea care ne spune că Ciclopii au fost un grup de uriaşi, care posedau un singur ochi aşezat în mijlocul frunţii. S-a spus despre ei că erau muncitori pricepuţi iar grecii îi acreditează pe aceştia ca fiind creatorii zidurilor a mai multor oraşe antice. Romanii credeau că Ciclopii lucrau la Muntele Etna cu Hefaistos, zeul focului, al metalelor şi al metalurgiei. Poetul grec Hesiod a scris despre 3 dintre ciclopi: Brontes (tunet), Steropes (fulger) şi Arges (strălucire). Fii ai cerului şi ai pământului, aceşti ciclopi au fost alungaţi de către tatăl lor, Uranus, în Tartarus, imediat după ce s-au născut. Ei, în cele din urmă, i-au dat lui Zeus darurile tunetului şi fulgerului cu care i-a învins pe Titani şi a devenit astfel conducătorul Universului. Mai târziu, autorii au relatat că Zeus l-a ucis pe Asclepius, fiul lui Apollo, determinându-l pe Apollo să îi ucidă pe Ciclopi pentru a se răzbuna. Noţiunea de Ciclopi poate avea originea din practica metalurgiştilor antici, aceştia purtând un gen de protectie pentru ochi, în scopul de a se proteja de scântei în timp ce lucrau cu metalul încins. Aceasta explică strânsă asociere a Ciclopilor cu prelucrarea metalelor şi zeul Hefaistos. O altă teorie, sugerată prima dată de către paleontologul Othenio Abel la începutul secolului al XX-lea, se referă la craniile elefantului pitic, ce ar fi putut conduce la miturile Ciclopilor. Craniile acestor elefanţi, care au trăit în urmă cu circa opt mii de ani în urma, înfăţişând o cavitate nazală adâncă direct în centrul craniului. Această cavitate ar fi putut uşor confundată cu o cavitate oculară uriaşă, în special de către persoanele care nu au văzut elefanţi vii. Ciclopii sunt de obicei asociaţi cu focul şi fulgerul. Mai târziu Ciclopii cum ar fi Polifemus spre deosebire de Ciclopii originali simbolizează sălbăticia şi fărădelegea.
Nici poveştile din mitologia românească nu sunt lipsite de personaje ce seamănă cu ciclopii; una dintre ele zice că trăia, cândva, ascuns într-o văgăună a Ceahlăului, un căpcăun. El era o mare năpastă pe capul oamenilor căci ademenea fetele tinere, le ducea pe platoul muntelui şi le transforma în stane de piatră cu înfăţişări ciudate. Într-o zi, un gospodar din Vatra Călugărenilor (localitate din zonă), a cărui fată fusese răpită în ajun de căpcăun, i-a convins pe ceilalţi oameni din sat să se înarmeze cu topoare, coase, paloşe, buzdugane şi să se aşeze la pîndă în Gura Bistricioarei, pentru a-l răpune pe căpcăun. Şi ei aşa au făcut. Din vîrful muntelui însă, căpcăunul i-a zărit şi, furios, s-a tot gîndit cum să-i distrugă pe răzvrătiţi. Odată cu căderea nopţii, el a dezlănţuit o furtună teribilă apoi, când potopul era în toi, a smuls din creştetul Ceahlăului o stîncă uriaşă şi a pornit cu ea în zbor să o prăvălească peste satul răzvrătit. Dar duhul cel bun al muntelui Ceahlău, pe care oamenii locului şi l-au închipuit întotdeauna ca pe un moşneag albit de ani, s-a prefăcut într-un voinic chipeş şi, călăre pe un cal înaripat, a pornit după căpcăun. Urmărirea a fost aprigă, vicleanul căpcăun făcînd tot felul de mişcări înşelătoare, doar doar o reuşi să ajungă deasuspra oamenilor să slobozească bucata de munte pe capetele lor. Mai abil, duhul Ceahlăului a reuşit să lovească cu spada peste ghearele căpcăunului şi uriaşa stîncă a căzut în afara satului, pe malul Bistriţei, acolo în locul unde vedem şi astăzi Piatra Teiului (sau Piatra Dracului, cum mai este denumită de către localnici).
Stîncile de la poalele sitului arheologic Cetăţuia par a fi fost azvîrlite de uriaşii care mişună prin legendele locale. Se spune că aici s-au descoperit şi schelete de uriaşi, dar, ca şi în alte zone ale României, nimeni nu ştie unde au fost duse. Pe malul lacului Cernica,în Căldăraru au fost descoperiţi uriaşi, ridicîndu-se ulterior acolo un monument. Denumirea acestor uriaşi este de “novaci”, fiind descoperite femururi şi maxilare de dimensiuni impresionanate. În judeţul Teleorman există o localitate numită Ciolăneşti, care îşi trage numele de la faptul că în zonă au fost descoperite, cu sute de ani în urmă, nişte oase uriaşe de oameni (ciolane). În România, schelete de uriaşi au mai fost descoperite la Polovragi, în mai multe etape de săpături, finalizate până în 1994, la Cetăţeni, două schelete, deshumate în 2005, din dealul de sub mănăstirea Negru Vodă. Acestea au dus la descoperirea unor oseminte umane şi de animale în peşteri din România. Mandibula omului numit Ion, veche de 40.000 de ani, cu siguranţă nu este întreagă, la fel cum întreg nu e nivi craniul lui Vasile (un pic mai tînăr). Din comuna Pantelimon – Lebăda, în octombrie 1989, au fost scoase 20 de schelete de uriaşi.
În M-ţii Buzăului, d-l Vasile Rudan a participat la exhumarea unor schelete cu înălţimi cuprinse între 2,4 – 2.5 m. “Faptul că în urmă cu 200 – 300.000 ani şi până relativ recent, acum 30.000 ani, planeta întreagă a fost locuită, cel puţin în insule izolate, de persoane mai înalte decît noi, este de necontestat, deoarece scheletele sunt de tip humanoid şi nu de tip tarsieri (maimuţe).” Scăieni este o aşezare străveche situată în M-ţii Buzăului, atestată ca obşte moşnănească pe la 1600. Sătenii spun că, în vremurile de demult, pe cînd zmeii se băteau prin fundăturile pădurilor, acolo fusese o „aşezare tătărască“, adică locuită de uriaşi. Necropola acelui sat, pierdut în negura timpului, este plină de schelete umane ce măsoară în jur de 2,40 m. La Scăieni, necropola de uriaşi a fost descoperită de localnici, în 1985. Au fost scoase două schelete, dar situl nu a fost niciodată cercetat cu atenţie. Cercetatorul Vasile Rudan, a semnalat faptul că “poveştile” oamenilor din comuna Bozioru despre uriaşii care au locuit pe acele meleaguri au şi dovada concretă: o necropolă cu schelete de uriaşi. Aceasta a fost descoperită întîmplător, în urmă cu peste 20 de ani, cînd s-a hotărît ca în Scăieni să se planteze o livadă de meri. Săpând pe o colină, sătenii au descoperit schelete uriaşe, măsurînd în jur de 2,40 metri, chiar mai mult. Drăgoi Ilie, unul dintre cei care au lucrat atunci la livada de meri, duce câţiva arheologi la faţa locului. Până la “culmea” unde fuseseră plantaţi pomii, se coboară o pantă abruptă, pe o uliţă înecată de noroi. Odată ajunşi, nea Ilie le arată întreaga livadă, care acum nu mai rodeşte: “Peste tot sunt mormintele uriaşilor. Făceam gropi, să plantăm puieţii, când dau de o căpăţînă de om, mare cît un dovleac de prăsilă.. Nici că mai văzusem aşa ceva. Ne uitam toţi cruciţi. Sap mai departe şi dau şi de nişte oase de la picioare, cît aracii de vie.
Muncitorii din livada de la Scăieni au găsit multe morminte. Unde săpau, dădeau de ele. Au scos doar cîteva, restul le-au lăsat să se odihnească în pământ, săpând rândurile în aşa fel încât să le ocolească. Pe lângă schelete s-au găsit şi „cioburi“, adică fragmente de olărie, dar acestea nu a suscitat un mare interes autorităţilor sau arheologilor, pentru că
„în plan era să se planteze livada. Am strâns scheletele şi cioburile şi le-am predat, au fost duse la muzeu, am auzit că au ajuns la Bucureşti. Au fost şi măsurate. Aveau în jur de 2,40 metri“. De atunci, nimeni n-a mai dat importanţă necropolei de uriaşi, de parcă ar fi fost ceva obişnuit, la ordinea zilei. Pentru sătenii din Scăieni, chiar nu mai reprezintă o curiozitate. S-au mai mirat ei la prima recoltă de mere. „Deşi erau un soi obişnuit, fructele s-au făcut mari cît nişte pepenaşi. Ne-am gîndit că din cauza uriaşilor îngropaţi aici“. Ilie Drăgoi se oferă să sape, să arate şi un schelet, dar trebuie să urce iar uliţa aceea abruptă, sa ia de acasă o lopată, un hârleţ. Când să plece spre casă, se întunecă din senin şi începe un vânt aprig ce dă fiori. Locul devine parcă o imagine din filmele cu strigoi. Se renunţă la idee şi, cum oamenii ajung la drumul principal, vremea se îndreaptă la fel de brusc. Vântul se opreşte şi apare soarele. Ce să fi fost asta? „Nimic“, ne linisteşte nea Ilie. „Aşa e pe aici“.
Moşnenii constituie o populaţie foarte veche, organizată mai întîi pe familii, apoi în obşti, care, în timp, a dat cele mai vechi familii de nobili autohtoni. De moşnenii stabiliţi în partea superioară a râului Buzău pomenesc şi cronicarii antici. Pliniu îi numea mossyni, Strabo le zicea mossynoeci şi-i localiza lângă ţinutul colchilor (astăzi Colţi, în vecinătatea ţinutului vechilor moşneni). Locuinţele lor de lemn aveau o particularitate anume. Erau foarte înalte şi aveau formă de turn, denumite astăzi „cule“. Ele erau construite din trunchiuri întregi de copaci, tăiaţi la o margine de pădure. „Talpa“ turnului sau fundaţia era formată din primii patru copaci doborâţi – cărora din tăiere li se dădea direcţia de cădere – sub care se aşezau pietre mari. Şi astăzi sătenii din Scăieni păstrează acelaşi mod de construcţie a temeliei, fără să se respecte canoanele străvechi, pentru care era nevoie de o forţă deosebită, pe care numai uriaşii o aveau. Familiile de moşneni au dat cei mai buni căpitani lui Negru Vodă, enigmaticul erou despre care există o mulţime de legende, dar care nu a fost identificat. Se spune că acest Negru Vodă avea şi el o înălţime impresionantă, judecînd după „scaunele“ sale săpate în stînci, pe culmile munţilor din zonă. Moşnenii (sau muntenii cum li se spune astăzi) erau păstrătorii multor „tainiţe“.
Fiind o zona des călcată de triburi cotropitoare, moşnenii organizaseră un sistem foarte eficient de apărare, bazat pe puncte de supraveghere aşezate pe cele mai înalte culmi, tuneluri subterane care ieşeau în peşteri cu galerii mari, unde se puteau adăposti sătenii cu vite cu tot şi pâlcuri de călăreţi care ştiau cum să răsară ca din pămînt asupra năvălitorilor şi să dispară apoi ca înghiţiţi de ceaţă. Reţeaua de „tainiţe“ folosite de moşneni şi de căpitanii lui Negru Vodă era foarte veche, după cum reiese din „Legendele plaiului“, povestiri din bătrâni culese de Ilie Mândricel, profesor de română în comuna Bozioru. „Două subterane construite sub nişte stânci enorme datează de pe vremea tătarilor“. Vom vedea despre care „tătari“ este vorba. Pentru vechii locuitori, ascunzătorile ideale erau aşezările rupestre şi pădurile seculare, dintre care pădurea Tainiţa, de pe muntele cu acelaşi nume, era cea mai sigură, fiind şi astăzi foarte greu de străbătut. Aici se află Stâlpii Tainiţei, „stâlpi colosali de piatră care se ridică în formă de coloane în mijlocul pădurii inaccesibile“ şi care nu au putut fi cercetaţi, deoarece nu se poate ajunge până la ei. Cine a săpat tunelurile prin piatră dură, cine a ridicat acei stâlpi în inima pădurii, cine a sculptat pe stânci, la mari înălţimi, „scaunele“ domneşti? Toţi oamenii spun că tătarii. Dar nu poporul de năvălitori, ci „ceilalţi“, care au trăit mult înaintea moşnenilor şi de la care aceştia au preluat multe obiceiuri. Locurile unde se descoperă vestigii ale acestei civilizaţii preistorice sunt numite în popor „sălişti tătărăşti“. Cum este şi Siliştea Scăienilor.
Cele mai vechi notiţe cu referire la ciclopi le aflăm de la poetul epic grec Homer. Acesta ne spune că ciclopii erau un popor prin excelenţă pastoral, locuind pe munţii cei înalţi din nordul Traciei ( Daciei) distingându-se prin statura lor uriaşă. Prin urmare şi aceşti ciclopi erau uriaşi. Când trebuie să-i localizeze pe aceşti ciclopi, Homer ne spune că trăiau în vecinătatea lui Pontos, cuvânt prin care grecii întelegeau Pontul Euxin (Marea Neagră). Ciclopul Polyphem cu care se va întâlni Ulise este descris ca un uriaş enorm ce părea că este un pisc înalt de munte cu creştetul acoperit de păduri. În limbaj demitizat aceasta însemnând că avea o statură extrem de mare şi puternică, iar locul în care se vor întâlni va fi de fapt o construcţie ciclopică, în speţă, un staul situat lângă Polovragi, construcţie săpată de mana omului în stâncile naturale, având dimensiuni colosale. Ceea ce vine să confirme ipoteza noastră că ciclopii, ce aparţineau de fapt clasei uriaşilor sau Titanilor, numiţi si giganţi, este faptul că poporul numeşte acest loc Oborul Jidovilor sau al urieşilor
Pliniu cel Bătrân ne spune că primii care au construit turnuri sau fortificaţii pe înălţimi au fost ciclopii, iar în acest sens ar fi interesant de specificat legenda uriaşilor de pe muntele Ceahlău. Se spune că pe muntele Ceahlău ar fi trăit cândva un neam de uriaşi, popor de oameni grozav de înalţi şi de tari. Şi-au adus cu dânşii nişte vite, un soi de bouri, cu coarne scurte, şi-i păşunau toată vara pe plaiurile muntelui, până da omătul. Atunci coborau oamenii cu vitele lor, către apus şi miază-zi, spre Valea Jitanului, care de atunci şi până acum aşa îi spune. Dar într-o iarnă, a dat în ei o molimă de s-au prăpădit bătrâni şi tineri şi bouri. Ar mai fi scăpat doi, o fată şi un băiat. Aceştia, luând puţinii bouri ce erau feriţi de crunta boală, s-au urcat sus în plaiul muntelui. Şi numai ce le-a trecut prin gând celor doi tineri: să ridice acolo sus fiecare câte un turn, doar i-o vedea şi oamenii dinspre soare răsare. Şi aşa au tot cărat lespezi şi stânci; băiatul a ridicat un turn mai mare şi mai lat, iar fata unul mai mic, după puterile ei. Oamenii din văi priveau miraţi cum se ridică zi de zi aceste piscuri prea măreţe. Numai că în ziua în care îşi schimbă codrul faţa verde, ziua de Probajini, numai ce trăsni în pereţii muntelui, nori de zloată şi de gheaţă s-au prăbuşit, curmând orice viaţă pe tot cuprinsul muntelui. Şi peste ceasuri, când mândrul soare şi vânturile limpeziră hăul, cu-n stânjen se săltase Ceahlăul… După ce s-au scurs puhoaiele, oamenii din vale nemaivăzând pe cei doi tineri uriaşi şi nici o mişcare în munte, s-au urcat pe culme şi i-au căutat. Într-un târziu au dat de ei turtiţi sub greutatea gheţii.
Le-au zidit mormânt de piatră, acolo unde-i aflară. În anul celălalt au venit iar oamenii, tot de Probajini, şi au adus o toacă pe care au înţepenit-o acolo sus, pe vârful cel mai înalt. Şi de atunci, în fiecare an, de ziua aceea, poporul de prin văi şi lunci, bărbaţi, femei şi copii, fac o slujbă în sobor, cinstind mormântul acelor uriaşi. Şi iaca aşa, de atunci, turnului mai mare îi zice Toaca, iar celuilalt îi spune Panaghia
Surse:
http://quadratus.wordpress.com
http://infiniteladder.wordpress.com
www.wikipedia.org
Playlist:
GRAVEWORM – Nocturnal Hymns (“As The Angels Reach The Beauty” / Serenades Rec.)
NEGURA BUNGET – Cunoașterea tăcuta (“OM” / code666)
DIABOLIQUE – The Uncahste Bittersweet (“Wedding The Grotesque” / Black Sun Rec.)
DIMNESS THROUGH THE INFINITY – Lurid/Dying Embrace (“Nymph” / Atlantis Muzik)
KATATONIA – The Longets Year (“NIght Is The New Day” / Peaceville Rec.)
ABIGAIL – It Is The Night I Fear (demo)
THE MIST AND THE MORNING DEW – Repetance (self released demo)
ASTRAL SLEEP – Landscapes (self released demo)
LONGING FOR DAWN – Once Supreme (“A Treacherous Ascension” / Grau Rec.)
VOID OF SILENCE – The Grave Of Civilization (“The Grave Of Civilization” / code666)
10 septembrie 2010 – Uriaşii
Friday, September 10th, 2010 Uriaşii, acest popor fantastic al tradiţiilor româneşti, ne este prezentat ca aparţinând primelor timpuri ale antropogenezei. Ei sunt cunoscuţi în tradiţia populară sub diferite nume precum: urieşi, jidovi, tătâni, tartori sau tătari. Ei ar fi locuit pământul înaintea oamenilor obişnuiţi iar legendele povestesc multe lucruri ciudate despre neamul lor.
Uriaşii făceau parte din categoria oamenilor giganţi, un singur uriaş fiind echivalentul a douăzeci şi cinci de oameni obişnuiţi. Datorită puterilor lor extraordinare sunt numiţi cu epitetele de „pozniţi” şi „voinici fără pereche”. Dimensiunile lor erau colosale. Capul lor era cât o bute mare, părul lung şi încâlcit, ochii extrem de mari, trupul planturos, mâinile şi picioarele lungi şi mersul şleampăd. Când se deplasau călcau din deal în deal, puteau duce o vacă în spate fără vreun efort, puteau transporta copaci imenşi din care îşi construiau case iar când se delasau prin pădure, prăvăleau în urma lor copacii făcând pârtii largi prin pădure. Când beau secau pâraiele şi râurile, revărsau lacurile când se scăldau, cu ciocanele lor erau în stare să prăvălească stânci enorme, iar paloşele lor erau în stare să reteze vârfurile munţilor. Femeile uriaşilor erau voinice, muncitoare, guralive şi posedau un caracter mult mai blând decât al soţilor lor.
Deşi deseori amintiţi în legende şi basme ca luptători, uriaşii erau paşnici de felul lor, devenind periculoşi numai când erau agresaţi sau înfuriaţi. Deşi există menţiuni mitico-folclorice despre uriaşi antropofagi (posibil căpcăunii cunoscuţi şi sub denumirea de
cap-câni) aceştia nu mâncau carne de om ci mai degrabă trăiau în bună înţelegere cu oamenii. Se spune că stirpea uriaşilor a dispărut în urma potopului lui Noe. De altfel, unul dintre cele mai cunoscute motive în poveştile despre uriaşi este tocmai acela al luării oamenilor în poală de către fata de uriaş dimpreună cu boii şi cu plugul cu care aceştia lucrau pămantul. Motivul semnifică, aşa cum se va vedea, o acţiune civilizatoare a uriaşilor asupra oamenilor obişnuiţi, aceşti uriaşi nefiind chiar atât de fantastici pe cât par. Revelatoare în acest sens este o legendă din satul Căpâlna (jud Sălaj) : Familia de uriaşi de la Podu Gogoronii, unde se află Casa Uriaşului, avea trei copii, doi feciori şi o frumuseţe de fată pe nume Nimilica, care este descrisă ca fiind foarte prietenoasă cu oamenii ”mici” pe care-i ocrotea şi îngrijea. Nimilica cea frumoasă (Nimilica in limba traco-daca ar fi însemnat Nimicuţa, Micuţa), culegând hribe prin pădure, ajunse la marginea unei poeniţe unde vede nişte făpturi mici – de acolo de sus le vede ca pe nişte furnici – scormonind pamântul cu un cârlig tras de boi, şi aceştia mici, după măsura lor. Şi-a zis frumoasa Nimilica: Ce bine m-aş juca cu acele mici jucării, hai să le iau acasă…
Nimilica se coborî în vale, luă jucăriile în zadie, şi le duse acasa şi se jucă cu ele. Soseşte tatăl şi vede acele mici făpturi cu care se juca frumoasa Nimilica şi o întrebă: De unde le ai fetica mea?… De jos de lângă râul mare, acolo scormonesc pamântul cu un cârlig. Şi mai sunt şi altele, toate scormonesc pamântul şi şesul de lângă râu… Fetica mea, nu ai făcut bine că le-ai luat de la rostul lor, du-le-n grabă şi le aşează frumuşel de unde le-ai luat. Aceste mici făpturi sunt urmaşii noştri pe aceste plaiuri. Noi suntem trecători pe aici dar ei vor moşteni dealurile, pădurile, văile şi râurile care acum sunt ale noastre… du-le fiica mea acolo de unde le-ai luat… Nimilica adânc s-a întristat, a ascultat însă povaţa tatălui şi le-a pus din nou în zadie şi le-a dus la locul lor. Frumoasa Nimilica ieşea deseori pe culmea dealului şi privea spre valea râului cel mare şi admira micile făpturi. A trecut vremea zi de zi… Dar într-o zi uriaşii şi-au strâns lucrurile şi au plecat.
Toponimia românească, de asemenea, cuprinde numeroase denumiri ce derivă din numele uriaşilor. Există o seamă de peşteri cu nume ciudat precum : Peştera Uriaşilor, Pivniţa Uriaşului; o seamă de dealuri sau denivelări ale terenului, posibili tumului ce poartă nume ca : Movila Uriaşului, Mormântul Uriaşului; şi construcţii megalitice, aparţinând artei construcţiilor ciclopice ce poartă denumiri ca Cetatea Uriaşului sau Jgheabul Uriaşilor, nume de localităţi precum :Novaci, un alt nume sub care sunt cunoscuţi uriaşii în legendele româneşti, Zidina,Jidova, Jidovina . Uriaşii conform mai multor relatări locuiau şi în cetăţile istorice pe care nu se stie când le-au părăsit, existând numeroase mărturii orale despre rămăşiţele pământeşti ale uriaşilor. O asemenea mărturie ne aduce Ioniţă Florea, un locuitor al comunei Popeşti (jud Giurgiu) în vârstă de 80 de ani , care a participat la săpăturile efectuate de Dinu V. Rosetti la Argedava, o cetate dacică ieşită din comun prin mărimea ei şi care în opinia lui Vasile Pârvan a fost prima cetate de scaun a lui Burebista. “Eu am început să sap aici în 1947 cu echipa de arheologi. Ei au angajat vreo 30 de oameni din sat. Aveam atunci vreo 18 ani, eram cel mai tânăr, şi m-am dus pentru că ne dădeau 400.000 de lei pe zi. Puteam să cumpăr cu ei doar un kilogram de mălai. Era sărăcie la acea vreme. Odată, după ce am săpat la o adâncime de patru metri, am găsit o glavă (craniu – n.r.) foarte ma¬re, cam de vreo două sau trei ori cât al unui om. Le-am spus arheolo¬gilor. Şeful era atunci Ro¬setti. Ne-a trimis imediat aca¬să pe noi, sătenii, şi au săpat doar ei. Oasele le-au pus într-un camion cu prelată. Unde le-au dus, nu ştiu. Am săpat aşa timp de trei ani şi am mai găsit uriaşi. Să zic aşa, aveau vreo patru metri lungime. Când gă¬seam oasele, arheologii ne tri¬miteau a-casă, să nu ve¬dem noi ce e acolo. Dar noi
ve¬deam, că nu eram orbi. Şi uite aşa am dezgropat uriaşi cu mâ¬na mea în 1950″.
La aceasta se adaugă mărturiile orale ale tăranilor din Orlat şi Sibiel, localităţi situate în Mărginimea Sibiului. Aceste mărturii vin să întărească relatările mitico- fabuliste cum că oamenii obişnuiţi au convieţuit în buna înţelegere cu uriaşii în primele timpuri ale istoriei.
Cercetările asupra miturilor despre uriaşi, destul de abundente pe teritoriul românesc şi cu o tipologie variată, ne arată că ele au la origine surse foarte vechi , arhaice, ce nu sunt influenţate de înrâuriri biblice. Unele dintre legendele despre uriaşi se pare totuşi că au suferit un minim proces de încreştinare dar există oarecare reticenţe privind acest proces având în vedere că biblia, atât în Noul cât şi în Vechiul Testament vorbeste despre Uriaşii Gog şi Magog veniţi dinspre miazănoaptea cea îndepărtată. O asemenea legendă ne spune că oamenii obişuiţi au dorit pentru ei Ţara de Lapte şi Ţara de Miere dar când au ajuns la ea au găsit-o ocupată de uriaşi. Oamenii plângându-se lui Dumnezeu, Preaputernicul le-a zis că i-ar fi făcut şi pe ei la fel de mari dacă erau la fel de credincioşi, dar aşa vor trebui să se înapoieze.
Legendele despre uriaşi abundă în teritoriul românesc ele extinzându-se pe întreg spaţiul carpato-daubiano-pontic. Ceea ce este si mai ciudat însă în aceste legende este faptul că, în conştiinţa celor care mai stiu aceste poveşti, uriaşii sunt implicaţi direct în filiaţia
pelasgi-daci-români, excluzând aproape în totalitate elementul roman. Un ţăran din Sibiel, loc din Mărginimea Sibiului unde legendele despre uriaşi se îmbină cu cele despre daci şi Decebal, spune cu mult prea multă convingere : „Traian nu i-o putut birui pe daci!”…”Da’ nu-i bai că i-o bătut că noi tot din daci ne tragem”…” …noi, românii, am fost mereu ăi mai viteji din Europa. Noi şi sârbii şi grecii. De zece ori mai viteji decât italienii, care se trag din Traian. Asta înseamnă că noi ne tragem din daci, pentru că şi ei erau ăi mai viteji din Europa şi nu se temeau de nimica. Noi nu ne putem trage din romani. Aşe simt io”
Cei mai vechi şi mai renumiţi dintre neamurile uriaşilor au fost Titanii care în miturile arhaice erau numiţi „genul antic pământean” şi „Fii Terrei”. Hesiod ne spune că primii copii ai Geei din împreunarea cu Uranus au fost tocmai aceşti titani, în număr de doisprezece, şase bărbaţi şi şase fete. Faptul că Hesiod aduce vorba despre prima formă de religiozitate întâlnită în lume, anume credinţa în Cer (Uranus) şi Pământ (Geea) precum şi denumirile acestor copii ai Geei (a se înţelege cu sensul de autohtoni) ne fac să credem că patria de origine a Titanilor se afla la Dunărea de Jos iar grecii înţelegeau prin acestă numire o denumire etnică. Cu atât mai mult cu cât vechii greci numeau autohtonii din Dacia, pe daci, cu numele de geţi ce ar însemna „născuţi din Geea” iar pelasgii, înainte mergătorii dacilor, erau „născuţi din pământul negru”, fapt ştiut tot din izvoarele mitico-istorice greceşti. Mai mult, numele acestor titani se pot reduce la numiri geografice din zona Dunării de Jos.. Unul dintre aceşti titani purta numele de Hyperion, ce poartă înţelesul de Ţara de Dincolo, denumire ce face referire la Dacia întregă percepută ca Hiperboreea mitică în imaginarul grecesc sau , reducând la scară, dar rămânând în acelaşi teritoriu , numai la Transilvania care în cronicile maghiare era numită Ţara de dincolo (de păduri).
Că Hyperion înseamnă ( din) Ţara de Dincolo ne stă mărturie şi Odiseea (VI.4) care aminteşte de Hyperia, regiunea aflată în apropiere de locurile ciclopilor de unde au emigrat pheacii, un alt nume al pelasgilor în izvoarele greceşti. Ceilalţi unsprezece titani îşi reduc de asemenea numele la râuri sau munţi din Dacia. De aici, se deduce că patria neamului urieşesc al titanilor era lângă Okeanos Potamos, Okeanos fiind chiar numele unuia dintre titani şi care nu este altul decât fluviul cel sfânt al antichităţii dacice, adică Istrul sau Dunărea. După cum patria titanilor nu era Grecia, la fel nici numele lor nu este grecesc. Homer făcând referire la aceştia îi numeşte pe titani cu epitete precum „protopărinţii oamenilor distinşi”. Prin urmare, grecii îi percepeau pe titani ca părinţi ai oamenilor după cum arată şi rădăcina „tata” la care se reduce în cele din urmă cuvântul titan. Forma grecizată titanes, prin radicalul „tata” la care poate fi redusă, este identică în fond şi formă cu forma românească a cuvântului „tătâni”, nume sub care mai sunt cunoscuţi uriaşii în tradiţia populară românească, tătâni însemnând în limba română taţi, părinţi.
Pe langă denumirea de tătâni, uriaşii mai sunt cunoscuţi în tradiţiile româneşti sub numele de tătari. Despre acesti tătari tradiţia culeasă de Nicolae Densuşianu ne spune că odată formau un popor puternic, care locuise înainte vreme pe teritoriul provinciei româneşti Valahia, înaintea românilor iar dacii nu erau decât un fel de tătari. Imediat ne putem da seama că nu este vorba despre triburile tătarilor care au tranzitat şi ţara noastra la 1241, mai ales că este vorba şi de filiaţia tătari- daci-români de care vorbeam ceva mai devreme. Acestora li se atribuie unele resturi de ceramica descoperite în acestă provincie şi unele menhire care erau considerate a marca mormintele uriaşilor, unele chilii săpate în stânci asemenea acelor din zona Întorsurii Buzăului sau de la Corbii de Piatră, unele dintre cetăţile cu ziduri sau din pământ cum este Argedava, prima cetate de scaun a lui Burebista şi nu în ultimul rând mormintele tumulare sau toponimia unor sate părăsite, unde s-au descoperit şi resturi de construcţii antice, sate denumite cu termenul generic de sălişti tătăreşti.
Această numire de tătari atribuită uriaşilor în tradiţiile populare româneşti nu este în fond decât o altă formă a numirii tătâni cu care Homer şi ţăranii români îi investiseră pe titani. Procesul lingvistic care a dat naştere acestei denumiri de tătari pentru a desemna neamul uriaşilor este tranformarea literei „n” din tătâni în „r” rezultând astfel termenul de tătari, căci rădăcina acestui nume etnic se reduce defapt tot la radicalul „tata”. Această particularitate lingvistică se va păstra în ţările române până la mijlocul Evului Mediu. Dealtfel, forma tătân cu sensul de titan, în care se văd oglindiţi uriaşii tradiţiei româneşti este consfinţită de Codicele Voroneţian ce păstrează în paginile sale formulări precum: „Dumeneca a şaptea a sfinţilor tătari (a se înţelege a sfinţilor părinţi), legea tătărească (legea părintească), obicnitelor tătăreşti (obiceiuri tătăreşti, părinteşti).
Denumirea tartor, în sensul bun al cuvântului, adică acela de „cap, sef, părinte” păstrată în popor se reduce la timpurile pelasgo-dace şi se fundamentează pe unul dintre epitetele lui Zamolxe. De la unii autori antici, cum este Mnaseas din Petrae, aflăm că dacii îl adorau pe Zamolxe ca pe Cronos iar Cronos în mitologia romană este echivalentul lui Saturn şi de aici putem deduce echivalenţa Saturn-Cronos-Zamolxe. Această identitate a divinităţilor în discuţie se datorează faptului că vechii pelasgi porniţi din Dacia, care era patria lor după toate izvoarele greceşti şi romane, au colonizat la un moment dat atât Grecia , cât şi Italia. Odată dedusă identitatea dintre aceste divinităţi, în fond una şi aceeaşi, dar cu numiri etnice diferite observăm că unul dintre epitetele de care se bucura Saturn/Cronos în teogoniile greceşti este acela de Tartaros, identic ca formă şi sens cu românescul „tartor”. Mai mult, pentru greci, forma Tartar reprezenta lumea de dincolo iar prin inversiune fonetică obţinem Tătar. De-a dreptul ciudat este că în Transilvania, Tara de Dincolo, se află o localitate cu numele de Tărtăria, locul unde a apărut scrisul pentru prima dată, mai vechi cu o mie de ani decât cel sumerian.
Prin urmare Saturn/Cronos/Zamolxe se legitima prin epitetul tartaros acordat lui de lumea grecească drept zeul tătarilor, a tătânilor, a neamului uriaşilor. Deasemenea, Egiptul îl cunoaşte pe Saturn cu epitetul de tatunen, denumire foarte apropiată de românescul tătâne, fiind invocat sub titlul de „ părinte al părinţilor”. Conform istoricului roman Suetonius, Apollo a cărui patrie se afla în părţile Dunării de jos, după cum arată epitetul său de Hiperborean şi după tradiţiile greceşti care plasa Hiperboreea în aceste ţinuturi, şi care pare a fi doar o formă, aceea a luminii solare, a zeului suprem pelasgo-dac Zamolxe, era adorat în unele părţi ale Romei cu epitetul de Tortor, foarte asemănător cu românescul tartor şi din care pare a deriva, în acestă lumină, cuvântul tătar. Cel mai cunoscut reprezentat al nemului titanilor este Prometheu, despre care întreaga antichitate avea imaginea unui erou civilizator, cel mai înţelept dintre titani. După cum putem observa, titanii, vechii uriaşi, nu erau altceva decât un neam pelasg, mai ales că în genealogiile străvechi, Titan, părintele titanilor ar fi fost nepot al lui Pelasg. Gradul de rudenie al acestor genealogii antice arată de cele mai multe ori filiaţia anumitor triburi sau neamuri întregi la o anumită tulpină genealogica adică la un neam mamă.
Sursă:
http://quadratus.wordpress.com
Playlist:
EPICA – Indigo/The Obsessive Devotion (“The Divine Conspiracy” / Nuclear Blast)
YEARNING – The Dying Morn (“Merging Into Landscapes” / Holy Rec)
THEATRES DES VAMPIRES – Altar For The Black Mass (“Bloody Lunatic Asylum” / Blackend Rec)
ORPHANED LAND – Codeword:Uprising (“The Never Ending Way Of ORwarriOR” / Century Media)
PENITENT – A Gate To Past Time (“Songs Of Despair” / Beyond Prod.)
PECCATUM – Black Star (“Lost In Reverie” / Mnemosys Prod.)
FOREST STREAM – Beautiful Nature (“The Crown Of Winter” / Candlelight Rec.)
PAINTED BLACK – Cold Comfort (“Cold Comfort” / Ethereal Studios Work)
KEEN OF THE CROW – Stygian Black Lotus (“Hyborea” / Grau Rec.)
INDESINENCE – Lull (“Noctambulism” / Parasomniac Music)
FUNGOID STREAM – The Howler (“Celaenus Fragments” / Furias Rec.)
TYRANNY – Drown (“Bleak Vistae” / Firebox Rec.)
Uriaşii făceau parte din categoria oamenilor giganţi, un singur uriaş fiind echivalentul a douăzeci şi cinci de oameni obişnuiţi. Datorită puterilor lor extraordinare sunt numiţi cu epitetele de „pozniţi” şi „voinici fără pereche”. Dimensiunile lor erau colosale. Capul lor era cât o bute mare, părul lung şi încâlcit, ochii extrem de mari, trupul planturos, mâinile şi picioarele lungi şi mersul şleampăd. Când se deplasau călcau din deal în deal, puteau duce o vacă în spate fără vreun efort, puteau transporta copaci imenşi din care îşi construiau case iar când se delasau prin pădure, prăvăleau în urma lor copacii făcând pârtii largi prin pădure. Când beau secau pâraiele şi râurile, revărsau lacurile când se scăldau, cu ciocanele lor erau în stare să prăvălească stânci enorme, iar paloşele lor erau în stare să reteze vârfurile munţilor. Femeile uriaşilor erau voinice, muncitoare, guralive şi posedau un caracter mult mai blând decât al soţilor lor.
Deşi deseori amintiţi în legende şi basme ca luptători, uriaşii erau paşnici de felul lor, devenind periculoşi numai când erau agresaţi sau înfuriaţi. Deşi există menţiuni mitico-folclorice despre uriaşi antropofagi (posibil căpcăunii cunoscuţi şi sub denumirea de
cap-câni) aceştia nu mâncau carne de om ci mai degrabă trăiau în bună înţelegere cu oamenii. Se spune că stirpea uriaşilor a dispărut în urma potopului lui Noe. De altfel, unul dintre cele mai cunoscute motive în poveştile despre uriaşi este tocmai acela al luării oamenilor în poală de către fata de uriaş dimpreună cu boii şi cu plugul cu care aceştia lucrau pămantul. Motivul semnifică, aşa cum se va vedea, o acţiune civilizatoare a uriaşilor asupra oamenilor obişnuiţi, aceşti uriaşi nefiind chiar atât de fantastici pe cât par. Revelatoare în acest sens este o legendă din satul Căpâlna (jud Sălaj) : Familia de uriaşi de la Podu Gogoronii, unde se află Casa Uriaşului, avea trei copii, doi feciori şi o frumuseţe de fată pe nume Nimilica, care este descrisă ca fiind foarte prietenoasă cu oamenii ”mici” pe care-i ocrotea şi îngrijea. Nimilica cea frumoasă (Nimilica in limba traco-daca ar fi însemnat Nimicuţa, Micuţa), culegând hribe prin pădure, ajunse la marginea unei poeniţe unde vede nişte făpturi mici – de acolo de sus le vede ca pe nişte furnici – scormonind pamântul cu un cârlig tras de boi, şi aceştia mici, după măsura lor. Şi-a zis frumoasa Nimilica: Ce bine m-aş juca cu acele mici jucării, hai să le iau acasă…
Nimilica se coborî în vale, luă jucăriile în zadie, şi le duse acasa şi se jucă cu ele. Soseşte tatăl şi vede acele mici făpturi cu care se juca frumoasa Nimilica şi o întrebă: De unde le ai fetica mea?… De jos de lângă râul mare, acolo scormonesc pamântul cu un cârlig. Şi mai sunt şi altele, toate scormonesc pamântul şi şesul de lângă râu… Fetica mea, nu ai făcut bine că le-ai luat de la rostul lor, du-le-n grabă şi le aşează frumuşel de unde le-ai luat. Aceste mici făpturi sunt urmaşii noştri pe aceste plaiuri. Noi suntem trecători pe aici dar ei vor moşteni dealurile, pădurile, văile şi râurile care acum sunt ale noastre… du-le fiica mea acolo de unde le-ai luat… Nimilica adânc s-a întristat, a ascultat însă povaţa tatălui şi le-a pus din nou în zadie şi le-a dus la locul lor. Frumoasa Nimilica ieşea deseori pe culmea dealului şi privea spre valea râului cel mare şi admira micile făpturi. A trecut vremea zi de zi… Dar într-o zi uriaşii şi-au strâns lucrurile şi au plecat.
Toponimia românească, de asemenea, cuprinde numeroase denumiri ce derivă din numele uriaşilor. Există o seamă de peşteri cu nume ciudat precum : Peştera Uriaşilor, Pivniţa Uriaşului; o seamă de dealuri sau denivelări ale terenului, posibili tumului ce poartă nume ca : Movila Uriaşului, Mormântul Uriaşului; şi construcţii megalitice, aparţinând artei construcţiilor ciclopice ce poartă denumiri ca Cetatea Uriaşului sau Jgheabul Uriaşilor, nume de localităţi precum :Novaci, un alt nume sub care sunt cunoscuţi uriaşii în legendele româneşti, Zidina,Jidova, Jidovina . Uriaşii conform mai multor relatări locuiau şi în cetăţile istorice pe care nu se stie când le-au părăsit, existând numeroase mărturii orale despre rămăşiţele pământeşti ale uriaşilor. O asemenea mărturie ne aduce Ioniţă Florea, un locuitor al comunei Popeşti (jud Giurgiu) în vârstă de 80 de ani , care a participat la săpăturile efectuate de Dinu V. Rosetti la Argedava, o cetate dacică ieşită din comun prin mărimea ei şi care în opinia lui Vasile Pârvan a fost prima cetate de scaun a lui Burebista. “Eu am început să sap aici în 1947 cu echipa de arheologi. Ei au angajat vreo 30 de oameni din sat. Aveam atunci vreo 18 ani, eram cel mai tânăr, şi m-am dus pentru că ne dădeau 400.000 de lei pe zi. Puteam să cumpăr cu ei doar un kilogram de mălai. Era sărăcie la acea vreme. Odată, după ce am săpat la o adâncime de patru metri, am găsit o glavă (craniu – n.r.) foarte ma¬re, cam de vreo două sau trei ori cât al unui om. Le-am spus arheolo¬gilor. Şeful era atunci Ro¬setti. Ne-a trimis imediat aca¬să pe noi, sătenii, şi au săpat doar ei. Oasele le-au pus într-un camion cu prelată. Unde le-au dus, nu ştiu. Am săpat aşa timp de trei ani şi am mai găsit uriaşi. Să zic aşa, aveau vreo patru metri lungime. Când gă¬seam oasele, arheologii ne tri¬miteau a-casă, să nu ve¬dem noi ce e acolo. Dar noi
ve¬deam, că nu eram orbi. Şi uite aşa am dezgropat uriaşi cu mâ¬na mea în 1950″.
La aceasta se adaugă mărturiile orale ale tăranilor din Orlat şi Sibiel, localităţi situate în Mărginimea Sibiului. Aceste mărturii vin să întărească relatările mitico- fabuliste cum că oamenii obişnuiţi au convieţuit în buna înţelegere cu uriaşii în primele timpuri ale istoriei.
Cercetările asupra miturilor despre uriaşi, destul de abundente pe teritoriul românesc şi cu o tipologie variată, ne arată că ele au la origine surse foarte vechi , arhaice, ce nu sunt influenţate de înrâuriri biblice. Unele dintre legendele despre uriaşi se pare totuşi că au suferit un minim proces de încreştinare dar există oarecare reticenţe privind acest proces având în vedere că biblia, atât în Noul cât şi în Vechiul Testament vorbeste despre Uriaşii Gog şi Magog veniţi dinspre miazănoaptea cea îndepărtată. O asemenea legendă ne spune că oamenii obişuiţi au dorit pentru ei Ţara de Lapte şi Ţara de Miere dar când au ajuns la ea au găsit-o ocupată de uriaşi. Oamenii plângându-se lui Dumnezeu, Preaputernicul le-a zis că i-ar fi făcut şi pe ei la fel de mari dacă erau la fel de credincioşi, dar aşa vor trebui să se înapoieze.
Legendele despre uriaşi abundă în teritoriul românesc ele extinzându-se pe întreg spaţiul carpato-daubiano-pontic. Ceea ce este si mai ciudat însă în aceste legende este faptul că, în conştiinţa celor care mai stiu aceste poveşti, uriaşii sunt implicaţi direct în filiaţia
pelasgi-daci-români, excluzând aproape în totalitate elementul roman. Un ţăran din Sibiel, loc din Mărginimea Sibiului unde legendele despre uriaşi se îmbină cu cele despre daci şi Decebal, spune cu mult prea multă convingere : „Traian nu i-o putut birui pe daci!”…”Da’ nu-i bai că i-o bătut că noi tot din daci ne tragem”…” …noi, românii, am fost mereu ăi mai viteji din Europa. Noi şi sârbii şi grecii. De zece ori mai viteji decât italienii, care se trag din Traian. Asta înseamnă că noi ne tragem din daci, pentru că şi ei erau ăi mai viteji din Europa şi nu se temeau de nimica. Noi nu ne putem trage din romani. Aşe simt io”
Cei mai vechi şi mai renumiţi dintre neamurile uriaşilor au fost Titanii care în miturile arhaice erau numiţi „genul antic pământean” şi „Fii Terrei”. Hesiod ne spune că primii copii ai Geei din împreunarea cu Uranus au fost tocmai aceşti titani, în număr de doisprezece, şase bărbaţi şi şase fete. Faptul că Hesiod aduce vorba despre prima formă de religiozitate întâlnită în lume, anume credinţa în Cer (Uranus) şi Pământ (Geea) precum şi denumirile acestor copii ai Geei (a se înţelege cu sensul de autohtoni) ne fac să credem că patria de origine a Titanilor se afla la Dunărea de Jos iar grecii înţelegeau prin acestă numire o denumire etnică. Cu atât mai mult cu cât vechii greci numeau autohtonii din Dacia, pe daci, cu numele de geţi ce ar însemna „născuţi din Geea” iar pelasgii, înainte mergătorii dacilor, erau „născuţi din pământul negru”, fapt ştiut tot din izvoarele mitico-istorice greceşti. Mai mult, numele acestor titani se pot reduce la numiri geografice din zona Dunării de Jos.. Unul dintre aceşti titani purta numele de Hyperion, ce poartă înţelesul de Ţara de Dincolo, denumire ce face referire la Dacia întregă percepută ca Hiperboreea mitică în imaginarul grecesc sau , reducând la scară, dar rămânând în acelaşi teritoriu , numai la Transilvania care în cronicile maghiare era numită Ţara de dincolo (de păduri).
Că Hyperion înseamnă ( din) Ţara de Dincolo ne stă mărturie şi Odiseea (VI.4) care aminteşte de Hyperia, regiunea aflată în apropiere de locurile ciclopilor de unde au emigrat pheacii, un alt nume al pelasgilor în izvoarele greceşti. Ceilalţi unsprezece titani îşi reduc de asemenea numele la râuri sau munţi din Dacia. De aici, se deduce că patria neamului urieşesc al titanilor era lângă Okeanos Potamos, Okeanos fiind chiar numele unuia dintre titani şi care nu este altul decât fluviul cel sfânt al antichităţii dacice, adică Istrul sau Dunărea. După cum patria titanilor nu era Grecia, la fel nici numele lor nu este grecesc. Homer făcând referire la aceştia îi numeşte pe titani cu epitete precum „protopărinţii oamenilor distinşi”. Prin urmare, grecii îi percepeau pe titani ca părinţi ai oamenilor după cum arată şi rădăcina „tata” la care se reduce în cele din urmă cuvântul titan. Forma grecizată titanes, prin radicalul „tata” la care poate fi redusă, este identică în fond şi formă cu forma românească a cuvântului „tătâni”, nume sub care mai sunt cunoscuţi uriaşii în tradiţia populară românească, tătâni însemnând în limba română taţi, părinţi.
Pe langă denumirea de tătâni, uriaşii mai sunt cunoscuţi în tradiţiile româneşti sub numele de tătari. Despre acesti tătari tradiţia culeasă de Nicolae Densuşianu ne spune că odată formau un popor puternic, care locuise înainte vreme pe teritoriul provinciei româneşti Valahia, înaintea românilor iar dacii nu erau decât un fel de tătari. Imediat ne putem da seama că nu este vorba despre triburile tătarilor care au tranzitat şi ţara noastra la 1241, mai ales că este vorba şi de filiaţia tătari- daci-români de care vorbeam ceva mai devreme. Acestora li se atribuie unele resturi de ceramica descoperite în acestă provincie şi unele menhire care erau considerate a marca mormintele uriaşilor, unele chilii săpate în stânci asemenea acelor din zona Întorsurii Buzăului sau de la Corbii de Piatră, unele dintre cetăţile cu ziduri sau din pământ cum este Argedava, prima cetate de scaun a lui Burebista şi nu în ultimul rând mormintele tumulare sau toponimia unor sate părăsite, unde s-au descoperit şi resturi de construcţii antice, sate denumite cu termenul generic de sălişti tătăreşti.
Această numire de tătari atribuită uriaşilor în tradiţiile populare româneşti nu este în fond decât o altă formă a numirii tătâni cu care Homer şi ţăranii români îi investiseră pe titani. Procesul lingvistic care a dat naştere acestei denumiri de tătari pentru a desemna neamul uriaşilor este tranformarea literei „n” din tătâni în „r” rezultând astfel termenul de tătari, căci rădăcina acestui nume etnic se reduce defapt tot la radicalul „tata”. Această particularitate lingvistică se va păstra în ţările române până la mijlocul Evului Mediu. Dealtfel, forma tătân cu sensul de titan, în care se văd oglindiţi uriaşii tradiţiei româneşti este consfinţită de Codicele Voroneţian ce păstrează în paginile sale formulări precum: „Dumeneca a şaptea a sfinţilor tătari (a se înţelege a sfinţilor părinţi), legea tătărească (legea părintească), obicnitelor tătăreşti (obiceiuri tătăreşti, părinteşti).
Denumirea tartor, în sensul bun al cuvântului, adică acela de „cap, sef, părinte” păstrată în popor se reduce la timpurile pelasgo-dace şi se fundamentează pe unul dintre epitetele lui Zamolxe. De la unii autori antici, cum este Mnaseas din Petrae, aflăm că dacii îl adorau pe Zamolxe ca pe Cronos iar Cronos în mitologia romană este echivalentul lui Saturn şi de aici putem deduce echivalenţa Saturn-Cronos-Zamolxe. Această identitate a divinităţilor în discuţie se datorează faptului că vechii pelasgi porniţi din Dacia, care era patria lor după toate izvoarele greceşti şi romane, au colonizat la un moment dat atât Grecia , cât şi Italia. Odată dedusă identitatea dintre aceste divinităţi, în fond una şi aceeaşi, dar cu numiri etnice diferite observăm că unul dintre epitetele de care se bucura Saturn/Cronos în teogoniile greceşti este acela de Tartaros, identic ca formă şi sens cu românescul „tartor”. Mai mult, pentru greci, forma Tartar reprezenta lumea de dincolo iar prin inversiune fonetică obţinem Tătar. De-a dreptul ciudat este că în Transilvania, Tara de Dincolo, se află o localitate cu numele de Tărtăria, locul unde a apărut scrisul pentru prima dată, mai vechi cu o mie de ani decât cel sumerian.
Prin urmare Saturn/Cronos/Zamolxe se legitima prin epitetul tartaros acordat lui de lumea grecească drept zeul tătarilor, a tătânilor, a neamului uriaşilor. Deasemenea, Egiptul îl cunoaşte pe Saturn cu epitetul de tatunen, denumire foarte apropiată de românescul tătâne, fiind invocat sub titlul de „ părinte al părinţilor”. Conform istoricului roman Suetonius, Apollo a cărui patrie se afla în părţile Dunării de jos, după cum arată epitetul său de Hiperborean şi după tradiţiile greceşti care plasa Hiperboreea în aceste ţinuturi, şi care pare a fi doar o formă, aceea a luminii solare, a zeului suprem pelasgo-dac Zamolxe, era adorat în unele părţi ale Romei cu epitetul de Tortor, foarte asemănător cu românescul tartor şi din care pare a deriva, în acestă lumină, cuvântul tătar. Cel mai cunoscut reprezentat al nemului titanilor este Prometheu, despre care întreaga antichitate avea imaginea unui erou civilizator, cel mai înţelept dintre titani. După cum putem observa, titanii, vechii uriaşi, nu erau altceva decât un neam pelasg, mai ales că în genealogiile străvechi, Titan, părintele titanilor ar fi fost nepot al lui Pelasg. Gradul de rudenie al acestor genealogii antice arată de cele mai multe ori filiaţia anumitor triburi sau neamuri întregi la o anumită tulpină genealogica adică la un neam mamă.
Sursă:
http://quadratus.wordpress.com
Playlist:
EPICA – Indigo/The Obsessive Devotion (“The Divine Conspiracy” / Nuclear Blast)
YEARNING – The Dying Morn (“Merging Into Landscapes” / Holy Rec)
THEATRES DES VAMPIRES – Altar For The Black Mass (“Bloody Lunatic Asylum” / Blackend Rec)
ORPHANED LAND – Codeword:Uprising (“The Never Ending Way Of ORwarriOR” / Century Media)
PENITENT – A Gate To Past Time (“Songs Of Despair” / Beyond Prod.)
PECCATUM – Black Star (“Lost In Reverie” / Mnemosys Prod.)
FOREST STREAM – Beautiful Nature (“The Crown Of Winter” / Candlelight Rec.)
PAINTED BLACK – Cold Comfort (“Cold Comfort” / Ethereal Studios Work)
KEEN OF THE CROW – Stygian Black Lotus (“Hyborea” / Grau Rec.)
INDESINENCE – Lull (“Noctambulism” / Parasomniac Music)
FUNGOID STREAM – The Howler (“Celaenus Fragments” / Furias Rec.)
TYRANNY – Drown (“Bleak Vistae” / Firebox Rec.)
3 septembrie 2010 – Giganţii
Friday, September 3rd, 2010 Mărturii despre existenţa giganţilor există încă din timpuri biblice. De fapt, majoritatea culturilor şi miturilor lumii vorbesc despre existenţa misterioasei rase de uriaşi care popula pământul, alături de oameni, în timpurile de demult. Nimeni însă nu a putut dovedi existenţa lor, s-au cel puţin aşa s-a crezut. Asta până în secolul al XVI-lea, odată cu prima călătorie în jurul lumii a lui Fernando Magellan şi a declaraţiilor uimitoare pe care aveau să le faca puţinii supravieţuitori ai expeditiei. La 6 septembrie 1522, un vas fantomatic ancora în portul spaniol Sanlucar de Barrameda. Era corabia Victoria, singura navă din cele cinci cu care portughezul Fernao de Magalhaes (Fernando Magellan) plecase în prima încercare reuşită de a înconjura pământul. Doar 18 marinari din cei 260 care ridicaseră ancora cu trei ani în urmă, supravieţuiseră temerarei călatorii. Printre cei căzuţi se afla însuşi Magellan, ucis în luptele cu băştinaşii din Filipine, cu mult timp înainte ca nava Victoria să ajungă la destinaţie. Alături de supravieţuitori se afla, însă, Antonio Pigafetta, geograful şi istoricul care notase în amănunt toate detaliile călătoriei. Dincolo de valoarea incomensurabilă a documentului redactat de Pigafetta, o menţiune a acestuia avea să stârnească mari controverse în cercurile academice ale vremii şi să îi aduca o notorietate pe care, poate, acesta nu şi-o dorise. „Într-una din zile, am zărit la ţărm un barbat de o statură uriaşă care cânta, dansa şi îşi arunca praf deasupra capului. Căpitanul a trimis la mal unul dintre marinari, care să execute acelaşi mişcări ca un semn de pace. După ce a făcut toate acestea, omul l-a adus pe gigant până la marginea unei insule acolo unde căpitanul îi aştepta. Atunci când gigantul ajuns în faţa căpitanului a fost atât de uimit încât ne arata prin semne că suntem veniţi din ceruri. Era atât de înalt încât de abia îi ajungeam până la mijloc.” Mai târziu, Pigafetta avea să îl citeze pe Magellan, care îi numea pe uriaşi „Patagoni”, termen însemnând în spaniola veche, cel mai probabil, „picioare uriaşe”. Avea să fie prima mărturie scrisă despre existenţa ţinutului numit Patagonia şi a primilor săi locuitori care au venit în contact cu civilizaţia spaniolă. Aproape 7 decenii mai târziu, în 1591, un alt explorator celebru, Anthony Knivet, avea să aducă din Patagonia aceleaşi mărturii ca şi cele ale supravieţuitorilor expediţiei lui Magellan. Knivet pomeneşte de întâlnirea cu giganţii patagonezi şi estimează înălţimea acestora la peste patru metri. Ba mai mult, chiar şi numele lui Francis Drake, renumitul căpitan englez, avea să apară menţionat în jurnalul nepotului său, participant alături de acesta la călatoria în jurul lumii, unde este pomenit contactul cu aceiaşi uriaşi misterioşi. Alături de numele celebre care menţionează întâlnirea cu giganţii patagonezi se numară şi omul de ştiinţă francez Charles de Brosses, cel care în a sa „Historie des navigations aux terres australes”, publicată în 1756, avea să descrie ciudata rasă de oameni a cărei medie de înălţime o estimează la circa patru metri. Chiar şi James Cook, căpitanul englez de numele căruia se leagă descoperirea Noii Zeelande, avea să noteze în jurnalul său existenţa acestor uriaşi. Echipajul său avea să captureze unul dintre nativii patagonezi în încercarea de a-l aduce în Anglia. Bărbatul avea, însă, să rupă sforile care îl legau şi va evada aruncându-se în ocean. Cook va mai menţiona că deşi el însuşi avea o înălţime peste medie în lumea contemporanilor săi, ar fi încăput cu uşurinţă sub braţul unui asemenea gigant. Descrierea sa pare, totuşi, mai temperată şi considera că înălţimea patagonezilor nu ar fi depăşit doi metri şi jumătate. În ciuda numeroaselor mărturii, au existat şi multi sceptici care să nege existenţa uriaşilor din Patagonia, pe care îi considerau simple creaţii ale unor minţi înflăcărate, dornice de celebritate. O serie întreagă de navigatori avea să străbată ţărmurile Americii de Sud timp de trei secole, fără a întâlni măcar unul dintre gigantii mentionaţi anterior. Pentru a ridica orice urmă de mister care învăluia existenţa acestora, guvernul englez finanţează, în 1767, o expediţie condusă de căpitanul John Byron. Scopul acestuia era de a călători până în Patagonia şi de a rezolva odată pentru totdeauna problema aşa-zişilor giganţi. La bordul navei H.M.S. Dolphin, Byron, unul dintre cei mai mari sceptici în problema uriaşilor, avea să navigheze până în America de Sud, acolo unde va strânge o importantă colecţie de date pe care o va prezenta în faţa oamenilor de ştiinţă ai epocii. Concluzia sa avea să fie una şocantă: giganţii existau. În aceeaşi perioadă, presa vremii avea să publice o imagine desprinsă din relatările lui Byron, care va face înconjurul lumii în cel mai scurt timp: un bărbat european care oferă o bucată de pâine unei femei patagoneze de statură uriaşă, în timp ce soţul acesteia priveşte calm. Era nu numai o dovadă ca giganţii existau, dar şi că erau capabili să înţeleagă noţiunile civilizate de comerţ, structura familială şi purtare civilizată, în ciuda aspectului lor sălbatic. Cu toate acestea, în 1773, John Hawkesworth, un renumit scriitor şi om de ştiinţă englez, va publica o antologie a voiajelor celor care susţineau existenţa giganţilor patagonezi, antologie în care va ilustra o întreagă serie de erori şi neconcordanţe, menită a distruge mitul care durase deja peste trei secole. Urmarea acestui tratat se va face simţită puternic în Europa, acolo unde intereseul pentru uriaşii patagonezi se va reduce simţitor fără a se mai reaprinde vreodată.
Legenda giganţilor îşi are originile, de fapt, chiar la începuturile lumii, prima data fiind menţionaţi în mitologia greacă. Giganţii sau Gigas, fiii lui Uranus şi ai Geei erau nişte figuri uriaşe născute din picăturile de sânge care cădeau pe pământ, după ce zeul Cronos i-a luat în luptă bărbăţia tatălui său, Uranus. Se spunea că Geea i-ar fi născut pe giganţi ca să-i răzbune pe fraţii lor, titanii, închişi de către Zeus în Tartarus. Giganţii erau sprijiniţi de mama lor (alungată de Zeus din Olimp), şi de aliaţii lor, cei trei Hekatoncheiri. O plantă vrăjită de-a zeiţei Gaia le ajuta giganţilor în lupta cu Olimpul. Aflând de aceasta, Zeus avea să interzică copiilor titanilor Hyperion şi Theia, Eos (aurora), Selene (luna) şi Helios (soarele) să apară înaintea terminării luptei. Deşi de origine divină, giganţii erau totuşi muritori: puteau fi omorâţi, dar numai de către un zeu şi de către un muritor în acelaşi timp, motiv pentru care zeii, în gigantomahie (lupta dintre olimpieni şi giganţi), au chemat în ajutor pe Dionysos şi mai ales pe Heracles a cărui mamă era muritoare, ambii fiind fiii lui Zeus. Giganţii au atacat cerul, aruncând cu stânci şi cu trunchiuri de copaci fiind însă nimiciţi de către olimpieni.
La epicii greceşti, giganţii sunt înfăţişaţi ca un gen de oameni superbi, violenţi şi impii, fiindcă nu aveau credinţă în zei. Statura lor era de o mărime uimitoare. Ei aveau arme lucitoare şi lăncii lungi în mâini. Gaia sau Terra, scrie gramaticul Apollodor, supărându-se pentru soarta nefericită a titanilor, nascu din Uran pe Giganţi, care se distingeau prin mărimea corpului şi prin enormitatea puterii lor; ei aveau o faţă teribilă şi pletele lungi le cădeau pe jos de pe cap şi de pe barbă; aveau pe picioare solzi ca de balauri şi aruncau asupra ceriului cu petre şi cu lemne aprinse. Giganţii formau prin excelenţă un popor de munte. În razboiul ce-l avură cu noul cârmuitoriu al imperiului pelasg, ei ridicară munţi peste munţi, ca să urce în Olymp; imensul Atlas se cutremură la asaltul lor şi pe lângă toate că se aruncă asupra lor cu fulgere, zeii n-au fost în stare să-i învingă decât numai după ce au cerut ajutoriul unui om muritoriu, al lui Hercule. Patria lor se afla pe teritoriul Daciei, langa Oceanos Potamos, în aceeaţi regiune unde se născuseră şi fraţii lor mai mari, titanii. În epoca romană, dacii erau consideraţi ca o posteritate a vechilor titani şi giganţi. Pe teritoriul Ţarei Româneşti, în apropiere de Cerna, se află muntele aşa-numit Pregleda. Lipsit de pădure, din cauza unor evenimente depărtate, suprafaţa sa este acoperită numai cu stânci calcaroase şi arse. Este vechea Phlegra din istoria giganţilor, care, după cum ne spun autorii greceşti, primise numele acesta fiindcă a fost arsă de fulgerele din bătălia cu zeii. Identitatea muntelui Pregleda cu Phlegra din legendele giganţilor o confirmă toate datele geografice ce le avem în această privinţă. Lângă Phlegra giganţilor se află peştera cea renumită a vechimii numita Avernus. Lângă poalele muntelui Pregleda se află astăzi o comună românească de moşneni, numită Izvernea, cu o peşteră imensă, estrem de complicată şi întunecoasă. Lângă Phlegra din geografia timpurilor eroice au fost acoperiţi cu stânci şi munţi giganţii cei învinşi, numiti avernii, iar în coastele muntelui numit Pregleda de la Izvernea se mai vede şi astăzi o surpătura extraordinară sau o tăietura gigantică şi uimitoare, unică în felul său, ce se spune că a fost făcuta de un urieş.
În partea de sud-vest a Retezatului, se află muntele aşa numit Gugu, iar în jurul acestui munte trăieşte, din cele mai departate timpuri, o populaţiune de pastori, oameni robuşti, bărbaţi şi femei de o statură înaltă, adesea uimitoare, cu tip, cu port şi cu tradiţiuni particulare. Ei sunt numiţi gugani. O parte însemnată din aceşti pastori gugani se află răspândiţi, încă din timpuri depărtate, prin regiunile muntoase ale judeţelor Mehedinţi şi Gorj. Aici, ei formează cătunele şi comunele lor proprii, ducând o viaţă mai mult izolată, de trib, ca şi când ei s-ar considera cei mai vechi, mai de neam şi cu alt trecut istoric, decât ceilalţi locuitori ai acestei ţări. Tradiţiunile populare spun despre aceşti gugani ca ei sunt originari din ţara gugănească, care se află peste munte. Numele de gugani, ce se aplică la aceşti locuitori munteni, era cunoscut şi antichităţii greceşti. O localitate din regiunea unde se luptase giganţii cu zeii purta numele de Gigonus. Hercule, ale cărui legende sub numele de Iorgovan sunt strâns legate de munţii Mehedinţilor, mai avea la egipteni şi epitetul de gigon. În tradiţiunile române, el este numit „ficior de mocan” sau de pastoriu de pe culmile Carpatilor. Ligurii (emigraţi de la Carpaţi), ce locuiau în Italia pe un teren stâncos, aveau un fel de cai şi catâri numiti gygenoi (adica gugăneţi sau de munte), după cum ne spun cele mai vechi manuscrise ale lui Strabo. Stabilind astfel regiunea geografică unde îşi aveau locuinţele sale acest trib de oameni înalţi, superbi şi violenţi, putem acum să ne dăm seama şi despre originea numelui grecesc de Gigantes.
Cei mai mulţi dintre poeţii, gramaticii şi istoricii greceşti derivau aceasta numire de la cuvantul „gegeneis”, adică născuţi din pământ, un epitet cari, de almintrelea, se aplică în vechime la întreg poporul pelasg. Aceasta etimologie însă nu este exactă. Cuvântul gigas, gigantes nu este de origine grecească. Numele personal (şi familiar) de Gyges, adecă Guges, era foarte uzitat în timpurile primitive pelasge. Giganţii, cari în timpurile primitive pelasge ajunsese la o celebritate aşa de mare, sunt amintiţi şi în tradiţiunile ebraice. Aici figureaza sub numele de Gog şi Magog. Cea mai veche legendă cu privire la Gog şi Magog o aflăm la Ezechiel. În una din profeţiile sale, Ezechiel ameninţă pe ebrei ca Iehova va aduce asupra ţarei lor pe regele Gog, din ţara Magog, cu oastea sa cea frumoasă de cai şi călăreţi, înarmaţi cu scuturi, coifuri, săbii, lănci, piluri, arcuri şi săgeţi. Aceştia, venind din fundul meazănoapţii, însoţiţi de alte popoare multe, călărind pe cai, vor năvali ca o furtună asupra ţarei lui Israel, ca să o prădeze şi devasteze. Ei vor cutreira pământul în triumf, vor duce pe ebrei în captivitate, apoi, împlinindu-şi misiunea lor, vor fi distruşi cu toţii de mâna ceriului.
Profeţia lui Ezechiel avea, fără îndoială, în vedere tradiţiunile vechi despre înfricoşatul război al giganţilor, când aceştia, urmărind pe zei, îi alungase până in Egipt. Profetul Ieremia, care trăise cu puţin înainte de Ezechiel, vorbeşte despre acelaşi popor, pe care-l numeşte numai simplu, prădătoriul ginţilor (praedo gentium) care va veni dintr-o ţară depărtată, din părţile de meazănoapte, de la capătul pământului, popor de călareţi şi arcaşi, vitează, puternic şi vechi, vorbind o limbă pe care ebreii nu o înţeleg. Ei sunt un popor mare, cruzi şi fără milă; vocea lor mugeşte ca marea şi vin pe cai mai iuţi decât vulturii, toţi în şiruri ca oameni de război. Ei vor împresura cetatea Ierusalimului, vor distruge toate cetăţile cele întărite ale lui Iuda şi vor preface ţara ebreilor într-o pustietate, încât nu va mai rămâne om în Ierusalim, iar ebreii vor ajunge să fie sclavii străinilor, într-un pământ cari nu este al lor. Cu şase secule în urma lui Ezechiel, face amintire, de Gog si Magog, Apocalipsul lui Ioan Theologul. Vorbind despre timpurile cele din urmă ale lumii, autorul Apocalipsului ne spune că atunci când se vor împlini o mie de ani de când a fost închis într-un adânc balaurul cel vechi (Typhon, diavolul, satana), atunci acesta va fi dezlegat şi, ieşind din închisoarea sa, va aduna pe lângă sine şi va conduce la război pe popoarele Gog şi Magog ce sunt răspândite în cele patru colţuri ale lumii şi al căror număr este cât năsipul mării. Aceştia se vor revărsa peste suprafaţa pământului, vor asedia cetatea cea iubită a Ierusalimului, în urmă însă, focul ceresc va cădea asupra lor şi-i va nimici. În Apocalips, după cum vedem, noi avem numai o simplă variantă din tradiţiunile de cari ne vorbeşte Ieremia şi Ezechiel, ori, cu alte cuvinte, din legenda cea veche a giganţilor sau a pelasgilor de la Carpaţi. Sub numele de Gog şi Magog, cei vechi înţelegeau cu deoasebire pe geţi şi messageţi. Însă Sântul Augustin, mai mult telog decât istoric, a cercat să interpreteze pasagele Apocalipsului cu privire la Gog şi Magog, mai mult în sens eclesiastic. Însă, cu toate acestea, cuvintele sale sunt remarcabile; ele constată un adevăr istoric, că o parte din autorii vechimii, credincioşi tradiţiunilor moştenite, înţelegeau sub Gog si Magog, pe geti şi messageti. „Ginţile acestea”, scrie dânsul, „pe cari Apocalipsul le numeşte Gog şi Magog, nu sunt a se înţelege astfel ca şi cum ar exista în unele părţi ale pământului oarecari barbari constituiţi sub numele acesta sau precum îi numesc unii geţi si messageţi”. Tot astfel rezultă, din oraculele sibiline, că ţările în cari loicuiau popoarele Gog şi Magog, se aflau situate în nordul Thraciei. Tradiţiunile despre Gog şi Magog ni se prezintă şi în legendele epice despre Alexandru cel Mare. Ţara popoarelor numite Gog şi Magog e descrisă în naraţiunile acestea ca neospitalieră, salbatică şi sterilă; ea este expusă vânturilor, ploilor şi gerului de meazănoapte, însă, câteodată, ţinuturile aceste sunt înfăţişate ca un pământ fecund şi având o climă foarte blândă.
Surse:
www.descopera.ro
www.wikypedia.com
Dacia Preistorică, Nicolae Densuşianu
PLAYLIST:
CATHEDRAL – Copper Sunset/Purple Sunset (“Hopkins, The Witchfinder General” / Earache)
ANATHEMA – Under A Veil (“Serenades” / Peceville Rec)
TRISTITIA – When Tears Cry (“Garden Of Darkness” / Holy Rec)
SOLITUDE AETURNUS – Together And Wither (“Downfall” / Pavement Rec)
COUNT RAVEN – Seven Days (“Mammons War” / I Hate Rec)
PAINTED BLACK – Via Dolorosa (“Cold Comfort” / Ethereal Studio Works)
TURAMBAR – Reclaimed Minds (“Dhatura” / Doomed Bard Rec)
YOB – Kosmos (“The Unreal Never Lived” / Metal Blade Rec)
THE HOWLING VOID – Oroboros (“Megaliths of the Abyss” / Black Plague Rec)
Legenda giganţilor îşi are originile, de fapt, chiar la începuturile lumii, prima data fiind menţionaţi în mitologia greacă. Giganţii sau Gigas, fiii lui Uranus şi ai Geei erau nişte figuri uriaşe născute din picăturile de sânge care cădeau pe pământ, după ce zeul Cronos i-a luat în luptă bărbăţia tatălui său, Uranus. Se spunea că Geea i-ar fi născut pe giganţi ca să-i răzbune pe fraţii lor, titanii, închişi de către Zeus în Tartarus. Giganţii erau sprijiniţi de mama lor (alungată de Zeus din Olimp), şi de aliaţii lor, cei trei Hekatoncheiri. O plantă vrăjită de-a zeiţei Gaia le ajuta giganţilor în lupta cu Olimpul. Aflând de aceasta, Zeus avea să interzică copiilor titanilor Hyperion şi Theia, Eos (aurora), Selene (luna) şi Helios (soarele) să apară înaintea terminării luptei. Deşi de origine divină, giganţii erau totuşi muritori: puteau fi omorâţi, dar numai de către un zeu şi de către un muritor în acelaşi timp, motiv pentru care zeii, în gigantomahie (lupta dintre olimpieni şi giganţi), au chemat în ajutor pe Dionysos şi mai ales pe Heracles a cărui mamă era muritoare, ambii fiind fiii lui Zeus. Giganţii au atacat cerul, aruncând cu stânci şi cu trunchiuri de copaci fiind însă nimiciţi de către olimpieni.
La epicii greceşti, giganţii sunt înfăţişaţi ca un gen de oameni superbi, violenţi şi impii, fiindcă nu aveau credinţă în zei. Statura lor era de o mărime uimitoare. Ei aveau arme lucitoare şi lăncii lungi în mâini. Gaia sau Terra, scrie gramaticul Apollodor, supărându-se pentru soarta nefericită a titanilor, nascu din Uran pe Giganţi, care se distingeau prin mărimea corpului şi prin enormitatea puterii lor; ei aveau o faţă teribilă şi pletele lungi le cădeau pe jos de pe cap şi de pe barbă; aveau pe picioare solzi ca de balauri şi aruncau asupra ceriului cu petre şi cu lemne aprinse. Giganţii formau prin excelenţă un popor de munte. În razboiul ce-l avură cu noul cârmuitoriu al imperiului pelasg, ei ridicară munţi peste munţi, ca să urce în Olymp; imensul Atlas se cutremură la asaltul lor şi pe lângă toate că se aruncă asupra lor cu fulgere, zeii n-au fost în stare să-i învingă decât numai după ce au cerut ajutoriul unui om muritoriu, al lui Hercule. Patria lor se afla pe teritoriul Daciei, langa Oceanos Potamos, în aceeaţi regiune unde se născuseră şi fraţii lor mai mari, titanii. În epoca romană, dacii erau consideraţi ca o posteritate a vechilor titani şi giganţi. Pe teritoriul Ţarei Româneşti, în apropiere de Cerna, se află muntele aşa-numit Pregleda. Lipsit de pădure, din cauza unor evenimente depărtate, suprafaţa sa este acoperită numai cu stânci calcaroase şi arse. Este vechea Phlegra din istoria giganţilor, care, după cum ne spun autorii greceşti, primise numele acesta fiindcă a fost arsă de fulgerele din bătălia cu zeii. Identitatea muntelui Pregleda cu Phlegra din legendele giganţilor o confirmă toate datele geografice ce le avem în această privinţă. Lângă Phlegra giganţilor se află peştera cea renumită a vechimii numita Avernus. Lângă poalele muntelui Pregleda se află astăzi o comună românească de moşneni, numită Izvernea, cu o peşteră imensă, estrem de complicată şi întunecoasă. Lângă Phlegra din geografia timpurilor eroice au fost acoperiţi cu stânci şi munţi giganţii cei învinşi, numiti avernii, iar în coastele muntelui numit Pregleda de la Izvernea se mai vede şi astăzi o surpătura extraordinară sau o tăietura gigantică şi uimitoare, unică în felul său, ce se spune că a fost făcuta de un urieş.
În partea de sud-vest a Retezatului, se află muntele aşa numit Gugu, iar în jurul acestui munte trăieşte, din cele mai departate timpuri, o populaţiune de pastori, oameni robuşti, bărbaţi şi femei de o statură înaltă, adesea uimitoare, cu tip, cu port şi cu tradiţiuni particulare. Ei sunt numiţi gugani. O parte însemnată din aceşti pastori gugani se află răspândiţi, încă din timpuri depărtate, prin regiunile muntoase ale judeţelor Mehedinţi şi Gorj. Aici, ei formează cătunele şi comunele lor proprii, ducând o viaţă mai mult izolată, de trib, ca şi când ei s-ar considera cei mai vechi, mai de neam şi cu alt trecut istoric, decât ceilalţi locuitori ai acestei ţări. Tradiţiunile populare spun despre aceşti gugani ca ei sunt originari din ţara gugănească, care se află peste munte. Numele de gugani, ce se aplică la aceşti locuitori munteni, era cunoscut şi antichităţii greceşti. O localitate din regiunea unde se luptase giganţii cu zeii purta numele de Gigonus. Hercule, ale cărui legende sub numele de Iorgovan sunt strâns legate de munţii Mehedinţilor, mai avea la egipteni şi epitetul de gigon. În tradiţiunile române, el este numit „ficior de mocan” sau de pastoriu de pe culmile Carpatilor. Ligurii (emigraţi de la Carpaţi), ce locuiau în Italia pe un teren stâncos, aveau un fel de cai şi catâri numiti gygenoi (adica gugăneţi sau de munte), după cum ne spun cele mai vechi manuscrise ale lui Strabo. Stabilind astfel regiunea geografică unde îşi aveau locuinţele sale acest trib de oameni înalţi, superbi şi violenţi, putem acum să ne dăm seama şi despre originea numelui grecesc de Gigantes.
Cei mai mulţi dintre poeţii, gramaticii şi istoricii greceşti derivau aceasta numire de la cuvantul „gegeneis”, adică născuţi din pământ, un epitet cari, de almintrelea, se aplică în vechime la întreg poporul pelasg. Aceasta etimologie însă nu este exactă. Cuvântul gigas, gigantes nu este de origine grecească. Numele personal (şi familiar) de Gyges, adecă Guges, era foarte uzitat în timpurile primitive pelasge. Giganţii, cari în timpurile primitive pelasge ajunsese la o celebritate aşa de mare, sunt amintiţi şi în tradiţiunile ebraice. Aici figureaza sub numele de Gog şi Magog. Cea mai veche legendă cu privire la Gog şi Magog o aflăm la Ezechiel. În una din profeţiile sale, Ezechiel ameninţă pe ebrei ca Iehova va aduce asupra ţarei lor pe regele Gog, din ţara Magog, cu oastea sa cea frumoasă de cai şi călăreţi, înarmaţi cu scuturi, coifuri, săbii, lănci, piluri, arcuri şi săgeţi. Aceştia, venind din fundul meazănoapţii, însoţiţi de alte popoare multe, călărind pe cai, vor năvali ca o furtună asupra ţarei lui Israel, ca să o prădeze şi devasteze. Ei vor cutreira pământul în triumf, vor duce pe ebrei în captivitate, apoi, împlinindu-şi misiunea lor, vor fi distruşi cu toţii de mâna ceriului.
Profeţia lui Ezechiel avea, fără îndoială, în vedere tradiţiunile vechi despre înfricoşatul război al giganţilor, când aceştia, urmărind pe zei, îi alungase până in Egipt. Profetul Ieremia, care trăise cu puţin înainte de Ezechiel, vorbeşte despre acelaşi popor, pe care-l numeşte numai simplu, prădătoriul ginţilor (praedo gentium) care va veni dintr-o ţară depărtată, din părţile de meazănoapte, de la capătul pământului, popor de călareţi şi arcaşi, vitează, puternic şi vechi, vorbind o limbă pe care ebreii nu o înţeleg. Ei sunt un popor mare, cruzi şi fără milă; vocea lor mugeşte ca marea şi vin pe cai mai iuţi decât vulturii, toţi în şiruri ca oameni de război. Ei vor împresura cetatea Ierusalimului, vor distruge toate cetăţile cele întărite ale lui Iuda şi vor preface ţara ebreilor într-o pustietate, încât nu va mai rămâne om în Ierusalim, iar ebreii vor ajunge să fie sclavii străinilor, într-un pământ cari nu este al lor. Cu şase secule în urma lui Ezechiel, face amintire, de Gog si Magog, Apocalipsul lui Ioan Theologul. Vorbind despre timpurile cele din urmă ale lumii, autorul Apocalipsului ne spune că atunci când se vor împlini o mie de ani de când a fost închis într-un adânc balaurul cel vechi (Typhon, diavolul, satana), atunci acesta va fi dezlegat şi, ieşind din închisoarea sa, va aduna pe lângă sine şi va conduce la război pe popoarele Gog şi Magog ce sunt răspândite în cele patru colţuri ale lumii şi al căror număr este cât năsipul mării. Aceştia se vor revărsa peste suprafaţa pământului, vor asedia cetatea cea iubită a Ierusalimului, în urmă însă, focul ceresc va cădea asupra lor şi-i va nimici. În Apocalips, după cum vedem, noi avem numai o simplă variantă din tradiţiunile de cari ne vorbeşte Ieremia şi Ezechiel, ori, cu alte cuvinte, din legenda cea veche a giganţilor sau a pelasgilor de la Carpaţi. Sub numele de Gog şi Magog, cei vechi înţelegeau cu deoasebire pe geţi şi messageţi. Însă Sântul Augustin, mai mult telog decât istoric, a cercat să interpreteze pasagele Apocalipsului cu privire la Gog şi Magog, mai mult în sens eclesiastic. Însă, cu toate acestea, cuvintele sale sunt remarcabile; ele constată un adevăr istoric, că o parte din autorii vechimii, credincioşi tradiţiunilor moştenite, înţelegeau sub Gog si Magog, pe geti şi messageti. „Ginţile acestea”, scrie dânsul, „pe cari Apocalipsul le numeşte Gog şi Magog, nu sunt a se înţelege astfel ca şi cum ar exista în unele părţi ale pământului oarecari barbari constituiţi sub numele acesta sau precum îi numesc unii geţi si messageţi”. Tot astfel rezultă, din oraculele sibiline, că ţările în cari loicuiau popoarele Gog şi Magog, se aflau situate în nordul Thraciei. Tradiţiunile despre Gog şi Magog ni se prezintă şi în legendele epice despre Alexandru cel Mare. Ţara popoarelor numite Gog şi Magog e descrisă în naraţiunile acestea ca neospitalieră, salbatică şi sterilă; ea este expusă vânturilor, ploilor şi gerului de meazănoapte, însă, câteodată, ţinuturile aceste sunt înfăţişate ca un pământ fecund şi având o climă foarte blândă.
Surse:
www.descopera.ro
www.wikypedia.com
Dacia Preistorică, Nicolae Densuşianu
PLAYLIST:
CATHEDRAL – Copper Sunset/Purple Sunset (“Hopkins, The Witchfinder General” / Earache)
ANATHEMA – Under A Veil (“Serenades” / Peceville Rec)
TRISTITIA – When Tears Cry (“Garden Of Darkness” / Holy Rec)
SOLITUDE AETURNUS – Together And Wither (“Downfall” / Pavement Rec)
COUNT RAVEN – Seven Days (“Mammons War” / I Hate Rec)
PAINTED BLACK – Via Dolorosa (“Cold Comfort” / Ethereal Studio Works)
TURAMBAR – Reclaimed Minds (“Dhatura” / Doomed Bard Rec)
YOB – Kosmos (“The Unreal Never Lived” / Metal Blade Rec)
THE HOWLING VOID – Oroboros (“Megaliths of the Abyss” / Black Plague Rec)
13 august 2010 – Pactul cu Diavolul
Friday, August 13th, 2010 Dintotdeauna au existat rumori privind persoanele care şi-au vândut sufletul diavolului şi asta mai ales în perioada ultra creştină, deşi pactul cu forţele malefice a existat în mai toate miturile şi culturile lumii. Succesul financiar, frumuseţea sau capacitatea de a face lucruri deosebite au fost etichetate ca puteri supranaturale obţinute printr-un pact secret cu o entitate, cum altfel decât răutăcioasă, în schimbul, evident, al sufletului. Muzicieni, scriitori, artişti de orice fel, au fost deseori acuzaţi că au încheiat un pact cu diavolul în schimbul virtuozităţii lor, a averii sau a faimei. În cele ce urmeaza vor fi prezentate poveştile a şase astfel de oameni, poate cei mai cunoscuţi din branşa celor cu suflete vândute, şi tulburatoarele lor experienţe ….
Urbain Grandier (1590 – 1634)
Urbain Grandier este numele de care se leagă, probabil, cel mai cunoscut caz de acuzaţie şi condamnare la moarte pentru pact cu diavolul şi acte de vrăjitorie. Grandier a fost, aşa cum puţini s-ar aştepta, un preot. Un preot catolic din biserica Sainte Croix, din Loudon, dioceza catolică de Poitiers, Franţa. Înainte, însă, de reputaţia sa ca om ce a îmbrăcat roba monahală, Grandier s-a făcut cunoscut prin aventurile sale amoroase şi pentru desele scandaluri sexuale în care a implicat femei din orice categorie socială, un veritabil Rasputin al Franţei. În plus, nărăvaşul preot a fost şi un duşman înfocat al celebrului cardinal Richelieu, cel împotriva căruia a scris mai multe pamflete acide şi căruia i-a adresat critici publice în repetate rânduri. Scandalul a început în anul 1632, an în care Maica Superioară a mănăstirii de maici ursuline din Loudun, sora Jeanne des Anges, l-a acuzat public pe Grandier că a trimis un demon puternic, pe Asmodai, pentru a comite acte impudice cu ea. La scurt timp, majoritatea măicuţelor depuseseră plângeri asemănătoare. Împotriva preotului se ridicase absolut toata lumea, inclusiv avocatul şi unul dintre consilierii personali ai regelui Franţei, ambii părinţi ai unor tinere seduse de Grandier, şi asta fără a-l numi aici pe principalul său inamic, cardinalul Richelieu. În faţa unui public format din peste 7000 de persoane, experţii exorcişti ai Bisericii Catolice ( părintele capucin, Tranquille, cel franciscan, Lactance şi cel iezuit, Jean-Joseph Surin) au efectuat cea mai mare exorcizare din istoria Franţei. Toate măicuţele ursuline au fost exorcizate public, preoţii susţinând că au reuşit să identifice nu mai puţin de 18 demoni puternici care le posedaseră. Atunci când Grandier a încercat să se apere cerând măicuţelor să răspundă unor întrebări simple în greacă (rostirea unor limbi necunoscute era în vremea aceea un semn al posedării demonice), acestea au refuzat, susţinând că au încheiat un pact prin care să nu vorbească niciodată limba greacă. În schimb, acasă la Urban Grandier, inchizitorii au scos la lumină un document despre care au suţinut că este dovada clară a pactului încheiat de acuzat cu diavolul însuşi şi cu demonii acestuia. Actul, scris cu sânge, în limba latină, de la coadă la cap, se păstrează şi astăzi în Biblioteca Naţionala a Franţei. Grandier a fost ars pe rug sub acuzaţia de vrăjitorie şi pact cu diavolul. Astăzi, scepticii înclină să dea dreptate celor care susţin că totul nu a fost decât un concurs nefericit de împrejurări pentru preotul acuzat de toate aceste nenorociri. Cardinalul Richelieu dorea cu ardoare înlăturarea sa, sora Jeanne des Anges fusese refuzată atunci când i-a făcut avansuri amoroase lui Grandier iar înalţi oficiali ai regelui se văzusera dintr-o dată bunici ai odraslelor acestui Don Juan francez. Sau poate nu a fost decât răzbunarea demonilor cu care Urban Grandier incheiase pactul?
Dr. Johann Georg Faust (1480 -1540)
Datorită asocierii sale cu personajele literare sau legendare pe care le-a influenţat, este greu de stabilit astăzi cursul real al vieţii personajului care a existat în realitate sub numele de Faust. Cel mai probabil, Faust s-a născut în Germania, la Helmstadt, în jurul anilor 1480/1481. Până la vârsta de 30 de ani, Faust îşi completează studiile în ţara sa natală şi la Cracovia, acolo unde obţine un doctorat în teologie. Pe lângă acesta, misteriosul personaj se remarcă prin abilităţile sale ca medic, alchimist, filozof, magician, astrolog şi realizator de horoscoape. La Cracovia îi întălneşte pe Martin Luther şi Philip Melachton, personaje cu care Dr. Faust leagă o puternică prietenie. Legenda spune chiar că cei doi au fost martorii pactului pe care Faust l-a încheiat cu Diavolul însuşi. Zvonurile s-au lansat încă din timpul vieţii sale, astfel că doctorul a fost concediat de la Universitatea din Ehrfut, acolo unde preda filozofie antică. Se spune că acela a fost momentul în care a recunoscut înţelegerea tenebroasă pe care o făcuse. Într-o discuţie cu un preot franciscan, Dr. Klinge, Faust ar fi mărturisit că are mai multe încredere în demoni decât în Dumnezeu. În urma unei asemenea reputaţii, Faust este izgonit din mediile universitare şi bisericeşti şi ajunge să îşi câştige existenţa vânzînd horoscoape şi încercând să transforme metalele simple în aur prin procedee alchimice. În urma unui astfel de experiment, nefericitul doctor este sfârtecat de o explozie. Raportul medical al vremii susţine că trupul său a fost “mutilat îngrozitor”, semn interpretat ca o acţiune a diavolului care venise să îşi ia răsplata. Ceea ce a urmat ţine strict de talentul literar al scriitorilor Frank Baron, Marlowe, Ghoete sau Thomas Mann.
Pustnicul Herman (sec. XIII d.Hr.)
Pustnicul Herman este un personaj pe cât de controversat, pe atât de misterios. De numele său se leagă apariţia pe scena culturală a lumii a celui mai mare document medieval cunoscut până în prezent – celebra Biblie a Diavolului, Codex Gigas, şi totusi, nimic, în afară de o scurtă legendă, nu vorbeşte de viaţa celui care a creat, poate impropriu spus, gigantica lucrare. Legenda spune că, undeva în secolul al XIII-lea, în mănăstira benedictină din Podlazice (Cehia de astazi), un anume preot Herman ar fi comis un păcat atât de greu încât nici măcar nu putea fi rostit. Şocaţi de fapta confratelui lor, mai marii mănăstirii benedictine au decis, de comun acord, că singura pedeapsă pe care Herman ar fi meritat-o era zidirea acestuia de viu. Îngrozit de perspectiva pe care i-o rezervaseră ceilalţi călugari, Herman i-ar fi implorat cu lacrimi în ochi să îi cruţe viaţa. În schimb, el ar fi urmat să scrie, într-o singură seară o carte care să cuprindă toate învăţăturile lumii, cea mai mare şi mai cuprinzătoare carte scrisă vreodată. Uimiţi, preoţii ar fi acceptat să îi ofere păcătosului încă o seară în care să dovedească ceea ce poate. A fost seara în care pustnicul Herman a făcut, din câte se spune, un pact cu diavolul. În schimbul sufletului său, diavolul ar fi scris ceea ce a rămas în istorie drept Codex Gigas – Biblia Diavolului, şi l-ar fi salvat pe Herman de la o moarte chinuitoare. Misterele manuscrisului încep, însă, abia din acel moment. Cu o greutate de 75 de kilograme şi o lungime de aproape un metru, Codexul a necesitat pielea tăbăcită a 160 de măgari pentru a fi realizat în întregime. Este nevoie de cel putin 2 bărbaţi puternici pentru a-l putea transporta. Pe lângă o variantă a Bibliei în latina vulgară, Biblie presărată cu imagini demonice şi cu un uriaş portret al diavolului, Codex Gigas mai conţine şi Etimologia lui Isidor din Sevillia, Istoria Evreilor scrisă de istoricului Flavius Joseph, Cronica Boemiei a lui Cosmas de Praga, numeroase tratate de istorie, medicină şi etimologie, o listă a călugărilor din mănăstirea Podlazice, un calendar cu un necrolog, o mulţime de formule magice, vrăji şi însemnări locale. Întregul document este scris în latina vulgară iar ultimele însemnări se opresc în anul 1229. Experţii în grafologie susţin că autorul Codexului a fost un singur personaj şi nu mai mulţi, aşa cum se obişnuia în Evul Mediu. Curios este faptul că pentru realizarea unui asemenea document monumental, ar fi fost necesari cel puţin 30 de ani (asta însemnând că Herman ar fi scris un rând la fiecare 20 de secunde şi că ar fi petrecut câteva ore pentru fiecare ilustraţie). Şi cu toate acestea, datele grafologice indică faptul că nu există nici cea mai mică schimbare a scrisului sau vreun semn de oboseală, modificări inevitabile pentru un om în decursul atâtor ani. Un alt mister ce înconjoară Codexul este şi cel al dispariţiei a 7 pagini din cele 320 originale. Nimeni nu ştie unde şi când au dispărut paginile, dar zvonurile susţin că lipsa lor se datorează tocmai conţinutului care ar fi putut afecta grav ordinul benedictin. În plus, Biblia Diavolului şi-a câştigat o veritabilă reputaţie de piază rea, ea aducând dezastre asupra majorităţii posesorilor săi, de la boli mintale, la incendii şi distrugeri aparent fără explicaţie. În prezent, Codex Gigas este păstrat la Biblioteca Regală din Stockholm, Suedia.
Niccolo Paganini (1782 – 1840)
Cu siguranţă că puţini dintre cei care ascultă muzică clasică s-ar putea gândi la marele compozitor şi violonist italian ca la un individ ce şi-a căpătat talentul în urma unui pact cu diavolul. Dar, o privire mai atentă asupra surselor vremii ne arată ca Paganini nu a fost deloc ferit de zvonurile rele şi, mai mult, el a ales să nu le infirme niciodată. În fapt, chiar din momentul naşterii sale în familia săracă a unui negustor lipsit de noroc, mama sa ar fi avut un vis premonitor, în care i s-a spus că fiul ei va ajunge cel mai mare violonist pe care lumea l-a cunoscut vreodată. Urmând acest vis, părinţii săi au făcut totul pentru a împlini profeţia. Până la vârsta de 7 ani, Paganini învăţase la perfecţie tainele mandolinei şi ale vioarei, primele instrumente la care a cântat. Până la vârsta de 11 ani începuse să dea spectacole singur, pentru ca până la 13 ani să fie deja cunoscut ca un virtuoz al vioarei. Până la 19 ani începuse să îşi compună singur muzica, iar la 23 de ani crea deja opere de o valoare uriaţă. La 27 de ani avea deja un public imens şi un succes nebun… iar zvonurile despre pactul secret care să îi asigure o atare faimă circulau deja pe buzele tuturor. Curios este faptul că atunci când a fost întrebat dacă este adevărat un asemenea zvon, Paganini a răspuns nonşalant: “Cum altfel credeti ca as putea canta in modul in care o fac?”. Declinul lui Paganini a început la vârsta de 40 de ani, atunci când a fost diagnosticat cu sifilis. Tratamentele empirice ale vremii, tratamente ce includeau mercur şi opiu, i-au distrus practic sănătatea. Îmbrăcat veşnic în negru, palid, aproape fără niciun dinte în gură, Paganini era doar o umbră a tânărului frumos şi talentat care uimise Europa. Oamenii erau convinşi că Paganini plătea de acum preţul celui care îi dăduse talentul nefiresc.
Robert Johnson (1911 – 1938)
Cu excepţia pasionaţilor muzicii blues, puţini sunt cei care să cunoască legenda acestui cântăreţ de culoare cu o ascensiune meteorică pe scena muzicii americane. Robert Johnson s-a născut pe o plantaţie în zona rurală din Mississippi, în anul 1911. Dorinţa sa cea mai mare, încă din copilărie, a fost aceea de a cânta la chitară şi de a deveni un blues-man faimos dar, din câte se pare, talentul său lăsa serios de dorit în această privinţă. Atunci, în anii adolescenţei, Johnson a fost sfătuit să îşi ia chitara cea veche şi dezacordată de încercări nereuşite de a compune muzică blues, şi să îşi caute norocul, la miezul nopţii, la o răscruce de drumuri. Chiar Robert susţine că a făcut acest lucru la întretăierea drumurilor de lângă plantaţia Dockery, acolo unde, la miezul nopţii, a întâlnit un bărbat masiv, de culoare (Diavolul). Acesta ar fi luat pentru câteva secunde chitara tânărului, ar fi acordat-o şi ar fi legat câteva acorduri blues, după care i-ar fi întins chitara înapoi. Pactul fusese făcut. Robert Johnson îşi vânduse sufletul în schimbul talentului.
În scurt timp, Johnson a devenit faimos, unul dintre cei mai mari cântăreţi de muzică blues din istoria Statelor Unite ale Americii. Piesele sale au ajuns să influenţeze muzicieni şi trupe celebre, de la Muddy Waters, Bob Dylan, Eric Clapton şi Jeff Beck, la Rolling Stones, Led Zeppelin şi Johnny Winter. Mai mult, Eric Clapton declara într-un interviu televizat că Robert Johnson a fost “cel mai important cântăreţ de muzică blues care a trăit vreodată”. Semnul diavolului? Pură coincidenţă? Nimeni nu va şti niciodată. Cert este că Johnson s-a stins din viaţă la numai 27 de ani, otrăvit, din câte se pare, de soţul gelos al unei femei pe care o invitase la dans… În urma sa au rămas şase (cifră predestinată?) albume de geniu. În majoritatea există melodii care să faca referire la întâlnirea cu diavolul din miez de noapte sau de temerile cântăreţului că va ajunge în iad.
Jonathan Moulton (1726 – 1787)
Supranumit şi Faust yankeu, Jonathan Moulton a fost, în fapt, un individ care a dat naştere multor legende cu iz supranatural, asta dincolo de influenţa sa reală asupra evenimentelor istorice din New Hampshire, Statele Unite ale Americii. Confruntat cu lipsurile materiale încă din copilărie, Jonathan a lucrat ca ucenic al unui tâmplar până la vârsta de 19 ani, moment în care şi-a părăsit slujba pentru a se înrola în miliţia statului New Hampshire. În scurtă vreme este numit căpitan al unui regiment de vânători de munte şi, în această calitate, poartă numeroase bătălii cu indienii Ossippe, aliaţii Franţei în războiul Anglo-Francez, cunoscut şi sub numele de Războiul Regelui George (1744-1748). Aici s-a remarcat prin faptele sale de vitejie şi, drept răsplată, a primit un teren întins din fostul teritoriu al indienilor Ossippe. La sfârşitul războiului, Jonathan Moulton s-a căsătorit cu Abigail Smith, cea care avea să îi ofere nu mai puţin de 11 copii. Tot atunci, Moulton a deschis un mic magazin şi a încercat să pună pe picioare o afacere prin care să importe bunuri din Europa către America de Nord. Afacerea sa, însă, s-a dovedit una nerentabilă iar lipsurile materiale au început să îşi pună amprenta asupra numeroasei familii. A fost momentul în care au început să apară şi legendele despre pactul pe care Moulton l-ar fi încheiat cu diavolul. Cert este că, din motive necunoscute, soţii Moulton au început să se poarte ca şi cum nu ar fi ştiut niciodată ce înseamnă sărăcia. Banii nu mai constituiau o problemă iar totul părea să le meargă ca pe roate. Legenda spune că Jonathan şi-ar fi vândut sufletul diavolului pentru a scăpa de săracia cruntă care îl apăsa. În schimbul sufletului său, în fiecare primă zi a lunii, diavolul ar fi trebuit să îi umple ghetele cu monede de aur. Asta până când Moulton, avid de banii nemunciţi, ar fi venit cu o idee năstruşnică. El a tăiat o gaură în podea, deasupra căreia a aşezat nişte ghete uriaşe, fără talpă. Astfel, oricât aur ar fi turnat diavolul, monedele s-ar fi scurs direct în subsolul casei lăsând impresia că nu au ajuns niciodată în ghete. Diavolul a înteles însă şiretlicul căpitanului şi, drept răsplată,
i-a ars casa din temelii şi a făcut ca tot aurul strâns în timp de familia Moulton să dispară fără urmă. Jonathan s-a stins în anul 1787. Se spune că atunci când rudele sale au vrut să îi deschidă sicriul, înăuntrul acestuia nu s-a găsit decât un sac cu aur cu semnul diavolului pe el. Scepticii susţin însă că Moulton a fost înmormântat într-un mormânt fără nume şi că nimeni nu ştie unde se află acest loc de veci.
Sursa: www.descopera.ro
PLAYLIST:
THEATRE OF TRAGEDY – And When He Falleth (“Velvet Darkness They Fear” / Maasscare Rec)
ANATHEMA – Flying (“A Natural Disaster” / Music For Nations)
VIRGIN BLACK – Cult Of Crucifixion (“Elegant… and Dying” / Massacre Rec)
DESPOND – Grief (“Supreme Funeral Oration” / Haceldama Productions)
AVA INFERI – Viola („The Silhouette” / Season of Mist)
SWALLOW THE SUN – The Morning Never Came („The Morning Never came” / Firebox Rec”)
DOLORIAN – Raja Naga-Rising (“Voidwards” / Avantgarde Music)
1000 FUNERALS – Igenous Lips (“Portrait Of A Dream” / self released)
ABSTRACT SPIRIT – From Behind the verge (“Liquid Dimensions Change” / Solitude Productions)
AHAB – Below The Sun (“The Call Of The Wretched Sea” / Napalm Rec)
SHAPE OF DESPAIR – … In The Mist („Shades Of…” / Spikefarm Rec)
Urbain Grandier (1590 – 1634)
Urbain Grandier este numele de care se leagă, probabil, cel mai cunoscut caz de acuzaţie şi condamnare la moarte pentru pact cu diavolul şi acte de vrăjitorie. Grandier a fost, aşa cum puţini s-ar aştepta, un preot. Un preot catolic din biserica Sainte Croix, din Loudon, dioceza catolică de Poitiers, Franţa. Înainte, însă, de reputaţia sa ca om ce a îmbrăcat roba monahală, Grandier s-a făcut cunoscut prin aventurile sale amoroase şi pentru desele scandaluri sexuale în care a implicat femei din orice categorie socială, un veritabil Rasputin al Franţei. În plus, nărăvaşul preot a fost şi un duşman înfocat al celebrului cardinal Richelieu, cel împotriva căruia a scris mai multe pamflete acide şi căruia i-a adresat critici publice în repetate rânduri. Scandalul a început în anul 1632, an în care Maica Superioară a mănăstirii de maici ursuline din Loudun, sora Jeanne des Anges, l-a acuzat public pe Grandier că a trimis un demon puternic, pe Asmodai, pentru a comite acte impudice cu ea. La scurt timp, majoritatea măicuţelor depuseseră plângeri asemănătoare. Împotriva preotului se ridicase absolut toata lumea, inclusiv avocatul şi unul dintre consilierii personali ai regelui Franţei, ambii părinţi ai unor tinere seduse de Grandier, şi asta fără a-l numi aici pe principalul său inamic, cardinalul Richelieu. În faţa unui public format din peste 7000 de persoane, experţii exorcişti ai Bisericii Catolice ( părintele capucin, Tranquille, cel franciscan, Lactance şi cel iezuit, Jean-Joseph Surin) au efectuat cea mai mare exorcizare din istoria Franţei. Toate măicuţele ursuline au fost exorcizate public, preoţii susţinând că au reuşit să identifice nu mai puţin de 18 demoni puternici care le posedaseră. Atunci când Grandier a încercat să se apere cerând măicuţelor să răspundă unor întrebări simple în greacă (rostirea unor limbi necunoscute era în vremea aceea un semn al posedării demonice), acestea au refuzat, susţinând că au încheiat un pact prin care să nu vorbească niciodată limba greacă. În schimb, acasă la Urban Grandier, inchizitorii au scos la lumină un document despre care au suţinut că este dovada clară a pactului încheiat de acuzat cu diavolul însuşi şi cu demonii acestuia. Actul, scris cu sânge, în limba latină, de la coadă la cap, se păstrează şi astăzi în Biblioteca Naţionala a Franţei. Grandier a fost ars pe rug sub acuzaţia de vrăjitorie şi pact cu diavolul. Astăzi, scepticii înclină să dea dreptate celor care susţin că totul nu a fost decât un concurs nefericit de împrejurări pentru preotul acuzat de toate aceste nenorociri. Cardinalul Richelieu dorea cu ardoare înlăturarea sa, sora Jeanne des Anges fusese refuzată atunci când i-a făcut avansuri amoroase lui Grandier iar înalţi oficiali ai regelui se văzusera dintr-o dată bunici ai odraslelor acestui Don Juan francez. Sau poate nu a fost decât răzbunarea demonilor cu care Urban Grandier incheiase pactul?
Dr. Johann Georg Faust (1480 -1540)
Datorită asocierii sale cu personajele literare sau legendare pe care le-a influenţat, este greu de stabilit astăzi cursul real al vieţii personajului care a existat în realitate sub numele de Faust. Cel mai probabil, Faust s-a născut în Germania, la Helmstadt, în jurul anilor 1480/1481. Până la vârsta de 30 de ani, Faust îşi completează studiile în ţara sa natală şi la Cracovia, acolo unde obţine un doctorat în teologie. Pe lângă acesta, misteriosul personaj se remarcă prin abilităţile sale ca medic, alchimist, filozof, magician, astrolog şi realizator de horoscoape. La Cracovia îi întălneşte pe Martin Luther şi Philip Melachton, personaje cu care Dr. Faust leagă o puternică prietenie. Legenda spune chiar că cei doi au fost martorii pactului pe care Faust l-a încheiat cu Diavolul însuşi. Zvonurile s-au lansat încă din timpul vieţii sale, astfel că doctorul a fost concediat de la Universitatea din Ehrfut, acolo unde preda filozofie antică. Se spune că acela a fost momentul în care a recunoscut înţelegerea tenebroasă pe care o făcuse. Într-o discuţie cu un preot franciscan, Dr. Klinge, Faust ar fi mărturisit că are mai multe încredere în demoni decât în Dumnezeu. În urma unei asemenea reputaţii, Faust este izgonit din mediile universitare şi bisericeşti şi ajunge să îşi câştige existenţa vânzînd horoscoape şi încercând să transforme metalele simple în aur prin procedee alchimice. În urma unui astfel de experiment, nefericitul doctor este sfârtecat de o explozie. Raportul medical al vremii susţine că trupul său a fost “mutilat îngrozitor”, semn interpretat ca o acţiune a diavolului care venise să îşi ia răsplata. Ceea ce a urmat ţine strict de talentul literar al scriitorilor Frank Baron, Marlowe, Ghoete sau Thomas Mann.
Pustnicul Herman (sec. XIII d.Hr.)
Pustnicul Herman este un personaj pe cât de controversat, pe atât de misterios. De numele său se leagă apariţia pe scena culturală a lumii a celui mai mare document medieval cunoscut până în prezent – celebra Biblie a Diavolului, Codex Gigas, şi totusi, nimic, în afară de o scurtă legendă, nu vorbeşte de viaţa celui care a creat, poate impropriu spus, gigantica lucrare. Legenda spune că, undeva în secolul al XIII-lea, în mănăstira benedictină din Podlazice (Cehia de astazi), un anume preot Herman ar fi comis un păcat atât de greu încât nici măcar nu putea fi rostit. Şocaţi de fapta confratelui lor, mai marii mănăstirii benedictine au decis, de comun acord, că singura pedeapsă pe care Herman ar fi meritat-o era zidirea acestuia de viu. Îngrozit de perspectiva pe care i-o rezervaseră ceilalţi călugari, Herman i-ar fi implorat cu lacrimi în ochi să îi cruţe viaţa. În schimb, el ar fi urmat să scrie, într-o singură seară o carte care să cuprindă toate învăţăturile lumii, cea mai mare şi mai cuprinzătoare carte scrisă vreodată. Uimiţi, preoţii ar fi acceptat să îi ofere păcătosului încă o seară în care să dovedească ceea ce poate. A fost seara în care pustnicul Herman a făcut, din câte se spune, un pact cu diavolul. În schimbul sufletului său, diavolul ar fi scris ceea ce a rămas în istorie drept Codex Gigas – Biblia Diavolului, şi l-ar fi salvat pe Herman de la o moarte chinuitoare. Misterele manuscrisului încep, însă, abia din acel moment. Cu o greutate de 75 de kilograme şi o lungime de aproape un metru, Codexul a necesitat pielea tăbăcită a 160 de măgari pentru a fi realizat în întregime. Este nevoie de cel putin 2 bărbaţi puternici pentru a-l putea transporta. Pe lângă o variantă a Bibliei în latina vulgară, Biblie presărată cu imagini demonice şi cu un uriaş portret al diavolului, Codex Gigas mai conţine şi Etimologia lui Isidor din Sevillia, Istoria Evreilor scrisă de istoricului Flavius Joseph, Cronica Boemiei a lui Cosmas de Praga, numeroase tratate de istorie, medicină şi etimologie, o listă a călugărilor din mănăstirea Podlazice, un calendar cu un necrolog, o mulţime de formule magice, vrăji şi însemnări locale. Întregul document este scris în latina vulgară iar ultimele însemnări se opresc în anul 1229. Experţii în grafologie susţin că autorul Codexului a fost un singur personaj şi nu mai mulţi, aşa cum se obişnuia în Evul Mediu. Curios este faptul că pentru realizarea unui asemenea document monumental, ar fi fost necesari cel puţin 30 de ani (asta însemnând că Herman ar fi scris un rând la fiecare 20 de secunde şi că ar fi petrecut câteva ore pentru fiecare ilustraţie). Şi cu toate acestea, datele grafologice indică faptul că nu există nici cea mai mică schimbare a scrisului sau vreun semn de oboseală, modificări inevitabile pentru un om în decursul atâtor ani. Un alt mister ce înconjoară Codexul este şi cel al dispariţiei a 7 pagini din cele 320 originale. Nimeni nu ştie unde şi când au dispărut paginile, dar zvonurile susţin că lipsa lor se datorează tocmai conţinutului care ar fi putut afecta grav ordinul benedictin. În plus, Biblia Diavolului şi-a câştigat o veritabilă reputaţie de piază rea, ea aducând dezastre asupra majorităţii posesorilor săi, de la boli mintale, la incendii şi distrugeri aparent fără explicaţie. În prezent, Codex Gigas este păstrat la Biblioteca Regală din Stockholm, Suedia.
Niccolo Paganini (1782 – 1840)
Cu siguranţă că puţini dintre cei care ascultă muzică clasică s-ar putea gândi la marele compozitor şi violonist italian ca la un individ ce şi-a căpătat talentul în urma unui pact cu diavolul. Dar, o privire mai atentă asupra surselor vremii ne arată ca Paganini nu a fost deloc ferit de zvonurile rele şi, mai mult, el a ales să nu le infirme niciodată. În fapt, chiar din momentul naşterii sale în familia săracă a unui negustor lipsit de noroc, mama sa ar fi avut un vis premonitor, în care i s-a spus că fiul ei va ajunge cel mai mare violonist pe care lumea l-a cunoscut vreodată. Urmând acest vis, părinţii săi au făcut totul pentru a împlini profeţia. Până la vârsta de 7 ani, Paganini învăţase la perfecţie tainele mandolinei şi ale vioarei, primele instrumente la care a cântat. Până la vârsta de 11 ani începuse să dea spectacole singur, pentru ca până la 13 ani să fie deja cunoscut ca un virtuoz al vioarei. Până la 19 ani începuse să îşi compună singur muzica, iar la 23 de ani crea deja opere de o valoare uriaţă. La 27 de ani avea deja un public imens şi un succes nebun… iar zvonurile despre pactul secret care să îi asigure o atare faimă circulau deja pe buzele tuturor. Curios este faptul că atunci când a fost întrebat dacă este adevărat un asemenea zvon, Paganini a răspuns nonşalant: “Cum altfel credeti ca as putea canta in modul in care o fac?”. Declinul lui Paganini a început la vârsta de 40 de ani, atunci când a fost diagnosticat cu sifilis. Tratamentele empirice ale vremii, tratamente ce includeau mercur şi opiu, i-au distrus practic sănătatea. Îmbrăcat veşnic în negru, palid, aproape fără niciun dinte în gură, Paganini era doar o umbră a tânărului frumos şi talentat care uimise Europa. Oamenii erau convinşi că Paganini plătea de acum preţul celui care îi dăduse talentul nefiresc.
Robert Johnson (1911 – 1938)
Cu excepţia pasionaţilor muzicii blues, puţini sunt cei care să cunoască legenda acestui cântăreţ de culoare cu o ascensiune meteorică pe scena muzicii americane. Robert Johnson s-a născut pe o plantaţie în zona rurală din Mississippi, în anul 1911. Dorinţa sa cea mai mare, încă din copilărie, a fost aceea de a cânta la chitară şi de a deveni un blues-man faimos dar, din câte se pare, talentul său lăsa serios de dorit în această privinţă. Atunci, în anii adolescenţei, Johnson a fost sfătuit să îşi ia chitara cea veche şi dezacordată de încercări nereuşite de a compune muzică blues, şi să îşi caute norocul, la miezul nopţii, la o răscruce de drumuri. Chiar Robert susţine că a făcut acest lucru la întretăierea drumurilor de lângă plantaţia Dockery, acolo unde, la miezul nopţii, a întâlnit un bărbat masiv, de culoare (Diavolul). Acesta ar fi luat pentru câteva secunde chitara tânărului, ar fi acordat-o şi ar fi legat câteva acorduri blues, după care i-ar fi întins chitara înapoi. Pactul fusese făcut. Robert Johnson îşi vânduse sufletul în schimbul talentului.
În scurt timp, Johnson a devenit faimos, unul dintre cei mai mari cântăreţi de muzică blues din istoria Statelor Unite ale Americii. Piesele sale au ajuns să influenţeze muzicieni şi trupe celebre, de la Muddy Waters, Bob Dylan, Eric Clapton şi Jeff Beck, la Rolling Stones, Led Zeppelin şi Johnny Winter. Mai mult, Eric Clapton declara într-un interviu televizat că Robert Johnson a fost “cel mai important cântăreţ de muzică blues care a trăit vreodată”. Semnul diavolului? Pură coincidenţă? Nimeni nu va şti niciodată. Cert este că Johnson s-a stins din viaţă la numai 27 de ani, otrăvit, din câte se pare, de soţul gelos al unei femei pe care o invitase la dans… În urma sa au rămas şase (cifră predestinată?) albume de geniu. În majoritatea există melodii care să faca referire la întâlnirea cu diavolul din miez de noapte sau de temerile cântăreţului că va ajunge în iad.
Jonathan Moulton (1726 – 1787)
Supranumit şi Faust yankeu, Jonathan Moulton a fost, în fapt, un individ care a dat naştere multor legende cu iz supranatural, asta dincolo de influenţa sa reală asupra evenimentelor istorice din New Hampshire, Statele Unite ale Americii. Confruntat cu lipsurile materiale încă din copilărie, Jonathan a lucrat ca ucenic al unui tâmplar până la vârsta de 19 ani, moment în care şi-a părăsit slujba pentru a se înrola în miliţia statului New Hampshire. În scurtă vreme este numit căpitan al unui regiment de vânători de munte şi, în această calitate, poartă numeroase bătălii cu indienii Ossippe, aliaţii Franţei în războiul Anglo-Francez, cunoscut şi sub numele de Războiul Regelui George (1744-1748). Aici s-a remarcat prin faptele sale de vitejie şi, drept răsplată, a primit un teren întins din fostul teritoriu al indienilor Ossippe. La sfârşitul războiului, Jonathan Moulton s-a căsătorit cu Abigail Smith, cea care avea să îi ofere nu mai puţin de 11 copii. Tot atunci, Moulton a deschis un mic magazin şi a încercat să pună pe picioare o afacere prin care să importe bunuri din Europa către America de Nord. Afacerea sa, însă, s-a dovedit una nerentabilă iar lipsurile materiale au început să îşi pună amprenta asupra numeroasei familii. A fost momentul în care au început să apară şi legendele despre pactul pe care Moulton l-ar fi încheiat cu diavolul. Cert este că, din motive necunoscute, soţii Moulton au început să se poarte ca şi cum nu ar fi ştiut niciodată ce înseamnă sărăcia. Banii nu mai constituiau o problemă iar totul părea să le meargă ca pe roate. Legenda spune că Jonathan şi-ar fi vândut sufletul diavolului pentru a scăpa de săracia cruntă care îl apăsa. În schimbul sufletului său, în fiecare primă zi a lunii, diavolul ar fi trebuit să îi umple ghetele cu monede de aur. Asta până când Moulton, avid de banii nemunciţi, ar fi venit cu o idee năstruşnică. El a tăiat o gaură în podea, deasupra căreia a aşezat nişte ghete uriaşe, fără talpă. Astfel, oricât aur ar fi turnat diavolul, monedele s-ar fi scurs direct în subsolul casei lăsând impresia că nu au ajuns niciodată în ghete. Diavolul a înteles însă şiretlicul căpitanului şi, drept răsplată,
i-a ars casa din temelii şi a făcut ca tot aurul strâns în timp de familia Moulton să dispară fără urmă. Jonathan s-a stins în anul 1787. Se spune că atunci când rudele sale au vrut să îi deschidă sicriul, înăuntrul acestuia nu s-a găsit decât un sac cu aur cu semnul diavolului pe el. Scepticii susţin însă că Moulton a fost înmormântat într-un mormânt fără nume şi că nimeni nu ştie unde se află acest loc de veci.
Sursa: www.descopera.ro
PLAYLIST:
THEATRE OF TRAGEDY – And When He Falleth (“Velvet Darkness They Fear” / Maasscare Rec)
ANATHEMA – Flying (“A Natural Disaster” / Music For Nations)
VIRGIN BLACK – Cult Of Crucifixion (“Elegant… and Dying” / Massacre Rec)
DESPOND – Grief (“Supreme Funeral Oration” / Haceldama Productions)
AVA INFERI – Viola („The Silhouette” / Season of Mist)
SWALLOW THE SUN – The Morning Never Came („The Morning Never came” / Firebox Rec”)
DOLORIAN – Raja Naga-Rising (“Voidwards” / Avantgarde Music)
1000 FUNERALS – Igenous Lips (“Portrait Of A Dream” / self released)
ABSTRACT SPIRIT – From Behind the verge (“Liquid Dimensions Change” / Solitude Productions)
AHAB – Below The Sun (“The Call Of The Wretched Sea” / Napalm Rec)
SHAPE OF DESPAIR – … In The Mist („Shades Of…” / Spikefarm Rec)
23 iulie 2010 – Cărţile apocrife
Friday, July 23rd, 2010 Pe lângă cărţile pe care le găsim în Noul Testament şi care au fost acceptate ca fiind canonice, au existat şi altele care au circulat în perioada bisericii primare şi pe care noi le cunoaştem sub numele de „cărţi apocrife”. Termenul de „apocrif” înseamnă ascuns, secret. Acest lucru se referă la faptul că mesajul conţinut în ele era rezervat unui număr restrâns de persoane. Sub denumirea aceasta se regăseau cărţile care nu fuseseră acceptate în canon. Mai târziu, acest termen a desemnat cărţile pe care biserica a refuzat să-şi bazeze doctrina şi credinţa şi, deci, nu a autorizat lectura lor publică în cadrul celebrărilor liturgice. După încheierea formării canonului biblic, termenul de „apocrif” desemna cărţile care au fost atribuite în mod fals apostolilor. Îndată după înălţarea la cer a lui Isus, apostolii au început să predice vestea cea bună la toate neamurile. Creştinii constituiau o minoritate într-o lume păgână sau în lumea iudaică. Astfel, primii creştini au simţit nevoia de a se justifica în faţa păgânilor, care aduceau diferite acuzaţii şi afirmaţii calomnioase la adresa lor. Apoi mai era şi dorinţa de a transmite mesajul creştin la toate neamurile, iar de acest lucru se simţeau responsabili cu toţii, cuprinşi fiind de un entuziasm nemaiîtâlnit. Un alt motiv care a dus la redactarea cărţilor apocrife a fost descoperirea unor aspecte din viaţa lui Isus şi a Sfintei Familii care nu apăreau în cărţile canonice. În această categorie intră „Protoevanghelia lui Iacob” şi „Evanghelia lui Toma”. Prima dintre ele vorbeşte despre naşterea Sfintei Fecioare Maria din părinţi sterili, Ioachim şi Ana, şi aducerea ei la Templu căutând să clarifice unele răspunsuri referitoare la naşterea feciorelnică, păstrarea fecioriei Mariei după naştere, descendenţa davidică a lui Isus şi dacă acesta a mai avut sau nu fraţi.
În legătură cu această ultimă problemă, „Protoevanghelia lui Iacob” spune că fraţii lui Isus provin dintr-o căsătorie anterioară a lui Iosif. Oricum, în centrul „Protoevangheliei lui Iacob” se află figura Sfintei Fecioare Maria şi astfel poate fi considerată drept o evanghelie de pietate populară. Bazându-se pe aceste relatări, Biserica a instituit o serie de sărbători ale Preacuratei cum sunt Naşterea Sfintei Fecioare sau Sfânta Marie Mică, Intrarea în Templu a Sfintei Fecioare Maria şi Adormirea Maicii Domnului, sărbători de o deosebită importanţă pentru toţi creştinii. „Evanghelia lui Toma” conţine o serie de relatări cu privire la copilăria lui Isus. Ca şi copil, Isus este prezentat ca fiind capricios, se distra făcând miracole etc. Dintre faptele prezentate de această evanghelie apocrifă unele s-au păstrat până în zilele noastre în pietatea populară din ţara noastră şi în tradiţii, de exemplu în colindul ce vorbeşte despre Isus care plantează în grădina sa un trandafir, din care să fie împletită cununa încoronării sale. Pe lângă aceste două evanghelii mai importante există şi altele mai puţin cunoscute cum sunt „Evanghelia evreilor”, „Evanghelia nazarinenilor” şi „Evanghelia ebioniţilor” (iudeo-creştini care nu acceptau convertirea păgânilor fără tăierea împrejur şi respectarea pietăţii iudaice), apoi „Evanghelia lui Filip”, „Evanghelia lui Petru” şi „Evanghelia Adevărului”. Există de asemenea fapte apocrife ale apostolilor, lucrări ce dezvoltă cu predilecţie elementul miraculos din viaţa apostolilor. Exemple sunt Faptele lui Toma, ale lui Andrei, ale lui Petru şi ale lui Pavel. Scrisorile apocrife sunt scurte tratate de teologie. Dar există apocalipse apocrife ca „Păstorul” lui Hermas, „Apocalipsa lui Petru” ce arată condiţia păcătoşilor şi a drepţilor după moarte şi are rolul pastoral de a speria păcătoşii şi a-i încuraja pe cei buni. „Apocalipsa lui Pavel” pretinde să detalieze viziunea din Corinteni capitolul 12, în care apostolul este ridicat până la al treilea cer. Apocrifele au fost atribuite în mod fals apostolilor sau persoanelor ce s-au bucurat de o oarecare autoritate pentru a le face mai credibile. Unele dintre aceste scrieri conţin elemente din diferite erezii care circulau în perioada respectivă şi de aceea au fost declarate de către biserică drept necanonice şi nefondate. Altele dintre ele au doar aspect de roman. Toate apocrifele sunt valoroase pentru literatura creştină. Biserica nu încearcă să ascundă conţinutul lor, de fapt textele apocrife sunt accesibile tuturor în librării. Este nevoie însă ca ele să fie citite în spiritul credinţei creştine şi cu asistenţă de specialitate.
În istoria literaturii române, rubrica cărţilor apocrife se cuprinde aşa-numita literatură bisericească apocrifă, adică poveşti anonime despre diferite întrebări, la care nu răspunde Biblia şi aşa-numitele pseudepigrafe, cărţi atribuite persoanelor biblice. Ele ne-au venit prin slavi, care le-au luat de la bizantini şi multe din ele au fost răspândite de secta religioasă a bogomililor. Dr. Gaster începe cu zidirea lumii şi cercetează comentariile eretice asupra diferitelor puncte, aşa cum se oglindesc în literatura slavilor din sud: Adam şi Eva, dracii, Cain şi Abel, Melhisedec, Avraam, Moise, Solomon, din Vechiul Testament, Hristos, Pilat, Apocalipsul Apostolului Pavel, Epistolia Maicii Domnului, Minunile sf. Sisoe, Vasile cel Nou, din Noul Testament. Unele din aceste legende se găsesc în colindele româneşti, în basme, în manuscrise de întrebări şi răspunsuri, în descântece sau în broşuri speciale. Legenda lui Melhisedec s-a tipărit întâia oară în 1812 în Iaşi. Trăia la hotarele Palestinei un fecior de împărat păgân, închinător la idoli. El a avut doi fii: Melhi şi Melhisedec. Tatăl trimise pe Melhisedec să aducă oi de la cireadă, pentru jertfă. Tânărul umblând pe câmp, se pătrunse de puterea lui Dumnezeu şi voi să întoarcă pe tatăl său de la cultul idolilor. Acesta se înfurie şi vru să-l jertfească zeilor. Intervenind soţia sa, traseră sorţi şi căzu să fie jertfit Melhi. Melhisedec se duse atunci la muntele Tavorului şi se rugă lui Dumnezeu să prăpădească cetatea şi aşa se făcu. Şi stete şapte ani Melhisedec acolo şi i se făcu pe spate o coajă ca de broască, şi-l află, mai târziu, Avraam şi fiindcă nu mai rămăsese nimeni din neamul lui Melhisedec, i s-a zis că e fără mamă şi tată.
În Apocalipsul Apostolului Pavel e vorba despre vedenia ce a avut Apostolul Pavel, care a văzut locaşul sfinţilor şi cum iese sufletul din om. Îngerul stă la capul omului şi când îi iese sufletul îi zice de trei ori: vezi, suflete, să cunoşti acest trup, căci cu el te vei împreuna la vremea judedăţii. Dacă e bun îl plimbă prin iad ca să vadă ce e acolo şi apoi îl duce în rai, unde se aşază într-un pat sub un pom şi aşteaptă ziua judecăţii. Se ştiu două redacţiuni româneşti: una pe scurt publicată de Hasdeu în Cuvinte den bătrâni (vol. II); alta pe larg, dar din acesta cunoaşte dr. Gaster numai un fragment. Epistola Maicii Donului este una din cărţile poporane cele mai răspândite la noi până în ziua de azi, pentru că se crede că ea are putere de talisman, aşa că au obişnuit s-o cumpere chiar oamenii care nu ştiu citi, de vreme ce, pentru a-şi face efectul e destul s-o pui sub perna unui copil sau unui bolnav. În cele mai multe ediţiuni se cuprind, sub acest titlu, trei cărţi deosebite: Călătoria Maicii Domnului la Iad, Visul Maicii Domnului şi Epistolia lui Hristos. Ele se află tipărite şi separat fiecare. a) Cea mai veche redacţiune românească a Călătoriei este cea publicată de Haşdeu în „Cuvente den bătrâni” şi datează din sec. al XVI-lea. Sfânta Maria se rugă de Dumnezeu să trimită pe arhanghelul Mihail pe pământ. Când se coborî îl întrebă: câte munci sunt şi unde se muncesc oamenii? Arhanghelul o duse în iad ca să vadă unde şi cum se muncesc oamenii. Urmează descrierea muncilor: unul spânzurat de picioare şi mâncat de viermi, pentru că a cumpărat aur prin înşelăciune; o femeie spânzurată de urechi pentru că a ascultat pe la vecini şi a învrăjbit oamenii; spânzuraţi de limbă mincinoşii şi clevetitorii ş.a.m.d. Maica Domnului s-a rugat lui Dumnezeu să-i ierte şi li s-a îngăduit să locuiască în rai din ziua de Paşti până la duminica mare. b) Redacţiunea cea mai veche a Visului se găseşte într-un manuscris nepublicat încă şi citat de dr. Gaster ca datând din 1874. E o povestire scurtă, în care se vede că Maica Domnului adormind, a văzut în vis pe fiul său judecat, bătut, răstignit, iar Hristos i-a spus că toate acestea are să le pătimească pentru norodul omenesc. c) Epistola lui Hristos, numită şi Legenda Duminicii, înfăţişează cea mai veche redacţie în citata colecţie studiată de Haşdeu. Într-o zi a căzut o piatră din cer, mică la vedere, dar grea la ridicare. Patriarhul Ierusalimului a adunat vlădicii şi a făcut rugăciuni ca să afle ce este. Un glas din cer le-a spus să desfacă piatra. Desfăcând-o au găsit închisă epistola prin care Hristos ceartă pe oameni, pentru că nu respectă ziua duminicii. Le cere deci să se îndrepte şi făgă duieşte răsplată celor ce vor urma sfatul şi pedepse grozave celor ce nu-l vor asculta.
Şi pentru legenda Sfintei Vineri, redacţia cea mai veche e publicată de Haşdeu. Textul e o copie după un original scris probabil în regiunea Braşovului, întrucât se poate judeca după particularităţile de limbă. Sf. Vineri, identică cu sf. Paraschiva, era fiica unor părinţi care multă vreme doriseră să aibă copii şi cărora îngerii le prevestise că vor dobândi unul. Când se făcu mare, plecă din casa părintească pentru a propovădui creştinismul. Ajungând la un împărat păgân, fu pusă la chinuri: dar ea scăpă neatinsă din toate încercările şi ajunse de boteză şi pe oamenii împăratului şi chiar pe împărat. Aşa se mai întâmplă şi în alte cetăţi, până când i se împlini şi ei soarta şi muri pentru credinţă. De aceea ziua de vineri trebuie serbată cu post şi rugăciune. Tot aşa de răspândită ca Epistolia Maicii Domnului este povestea sfântului Sisoe sau Sisin. E compusă din două letende: Avestiţa, aripa Satanei şi Minunile sf. Sisoe. Avestiţa, aripa Satanei, este întâmpinată de Arhanghelul Mihail tocmai în momentul când vrea să se ducă să omoare pruncul ce avea să nască Fecioara Maria. O apucă de păr, o bate şi o sileşte să spună cele 19 nume şi să dea încredinţare că unde se vor găsi scrise aceste nume nu se va apropia. Sfântul Sisoe avea o soră, mumă a şase copii, dintre care pe cinci îi luase Diavolul. Când intră sfântul în casă, se strecură şi Diavolul şi peste noapte fură şi celălalt copil. Sfântul alergă după el şi aflându-l îl sili să dea pe cei şase copii: ba chiar îl făcu să dea încredinţare că unde se va citi povestea aceasta şi se va pomeni numele lui Sisoe, nu se va apropia. Se vede că aceste legende au un element comun: încredinţarea ce dă Dracul că nu se va apropia de un anumit loc. Acest element comun explică contopirea celor trei legende. Redacţiunea veche, din sec. al XVI-lea pe care o publică Haşdeu, cuprinde povestea simplă a Sfântului Sisoe. Redacţia modernă este contopită. Aci vorbeşte Sf. Sisoe, care a văzut cum a pedepsit Arhanghelul pe Avestiţa. Reproducem numai încheierea: “Eu mă fac muscă – zice duhul necurat – eu mă fac păianjene, eu mă fac ogar şi toate nălucirile, văzute şi nevăzute şi merg de smintesc femeile şi iau copiii şi am 19 nume… Dar unde se vor găsi numirile mele scrise nu mă voi apropia de 7 mile de loc de acea casă, nici de nimeni câţi vor fi în acea casă, până va fi cerul şi pământul”.
Surse
http://adrianbotea.wordpress.com
http://biblior.net
PLAYLIST:
CONFESSOR – Eve Of Salvation (“Condemned” / Earache Rec)
CANDLEMASS – Dawn/A Tale Of Creation (“Tales Of Creation” / Active Rec)
REVEREND BIZARRE – Eternal Forest (“II: Crush The Insects” / Spikefarm Rec)
THE WOUNDED KINGS – The Swirling Mist (“The Shadow Over Atlantis” / I Hate Rec)
CORPORAL PUNISHMENT – Short Moments (“Stonefield Of A Lifetime” / Black Mark Rec)
GREYSWAN – Witness Of A Better Time (“Thought-Tormented Minds” / Cold Meat Industry)
GARDENS OF GEHENNA – Those Who Walk The Shadows (“Mortem Saluta” / Shiver Rec)
ANCIENT WISDOM – Invocation of the World Destroyers (“Cometh Doom, Cometh Death” / Avantgarde Music)
WHISPERING GALLERY – Mistress Guardian (“Lost As One” / self produced)
În legătură cu această ultimă problemă, „Protoevanghelia lui Iacob” spune că fraţii lui Isus provin dintr-o căsătorie anterioară a lui Iosif. Oricum, în centrul „Protoevangheliei lui Iacob” se află figura Sfintei Fecioare Maria şi astfel poate fi considerată drept o evanghelie de pietate populară. Bazându-se pe aceste relatări, Biserica a instituit o serie de sărbători ale Preacuratei cum sunt Naşterea Sfintei Fecioare sau Sfânta Marie Mică, Intrarea în Templu a Sfintei Fecioare Maria şi Adormirea Maicii Domnului, sărbători de o deosebită importanţă pentru toţi creştinii. „Evanghelia lui Toma” conţine o serie de relatări cu privire la copilăria lui Isus. Ca şi copil, Isus este prezentat ca fiind capricios, se distra făcând miracole etc. Dintre faptele prezentate de această evanghelie apocrifă unele s-au păstrat până în zilele noastre în pietatea populară din ţara noastră şi în tradiţii, de exemplu în colindul ce vorbeşte despre Isus care plantează în grădina sa un trandafir, din care să fie împletită cununa încoronării sale. Pe lângă aceste două evanghelii mai importante există şi altele mai puţin cunoscute cum sunt „Evanghelia evreilor”, „Evanghelia nazarinenilor” şi „Evanghelia ebioniţilor” (iudeo-creştini care nu acceptau convertirea păgânilor fără tăierea împrejur şi respectarea pietăţii iudaice), apoi „Evanghelia lui Filip”, „Evanghelia lui Petru” şi „Evanghelia Adevărului”. Există de asemenea fapte apocrife ale apostolilor, lucrări ce dezvoltă cu predilecţie elementul miraculos din viaţa apostolilor. Exemple sunt Faptele lui Toma, ale lui Andrei, ale lui Petru şi ale lui Pavel. Scrisorile apocrife sunt scurte tratate de teologie. Dar există apocalipse apocrife ca „Păstorul” lui Hermas, „Apocalipsa lui Petru” ce arată condiţia păcătoşilor şi a drepţilor după moarte şi are rolul pastoral de a speria păcătoşii şi a-i încuraja pe cei buni. „Apocalipsa lui Pavel” pretinde să detalieze viziunea din Corinteni capitolul 12, în care apostolul este ridicat până la al treilea cer. Apocrifele au fost atribuite în mod fals apostolilor sau persoanelor ce s-au bucurat de o oarecare autoritate pentru a le face mai credibile. Unele dintre aceste scrieri conţin elemente din diferite erezii care circulau în perioada respectivă şi de aceea au fost declarate de către biserică drept necanonice şi nefondate. Altele dintre ele au doar aspect de roman. Toate apocrifele sunt valoroase pentru literatura creştină. Biserica nu încearcă să ascundă conţinutul lor, de fapt textele apocrife sunt accesibile tuturor în librării. Este nevoie însă ca ele să fie citite în spiritul credinţei creştine şi cu asistenţă de specialitate.
În istoria literaturii române, rubrica cărţilor apocrife se cuprinde aşa-numita literatură bisericească apocrifă, adică poveşti anonime despre diferite întrebări, la care nu răspunde Biblia şi aşa-numitele pseudepigrafe, cărţi atribuite persoanelor biblice. Ele ne-au venit prin slavi, care le-au luat de la bizantini şi multe din ele au fost răspândite de secta religioasă a bogomililor. Dr. Gaster începe cu zidirea lumii şi cercetează comentariile eretice asupra diferitelor puncte, aşa cum se oglindesc în literatura slavilor din sud: Adam şi Eva, dracii, Cain şi Abel, Melhisedec, Avraam, Moise, Solomon, din Vechiul Testament, Hristos, Pilat, Apocalipsul Apostolului Pavel, Epistolia Maicii Domnului, Minunile sf. Sisoe, Vasile cel Nou, din Noul Testament. Unele din aceste legende se găsesc în colindele româneşti, în basme, în manuscrise de întrebări şi răspunsuri, în descântece sau în broşuri speciale. Legenda lui Melhisedec s-a tipărit întâia oară în 1812 în Iaşi. Trăia la hotarele Palestinei un fecior de împărat păgân, închinător la idoli. El a avut doi fii: Melhi şi Melhisedec. Tatăl trimise pe Melhisedec să aducă oi de la cireadă, pentru jertfă. Tânărul umblând pe câmp, se pătrunse de puterea lui Dumnezeu şi voi să întoarcă pe tatăl său de la cultul idolilor. Acesta se înfurie şi vru să-l jertfească zeilor. Intervenind soţia sa, traseră sorţi şi căzu să fie jertfit Melhi. Melhisedec se duse atunci la muntele Tavorului şi se rugă lui Dumnezeu să prăpădească cetatea şi aşa se făcu. Şi stete şapte ani Melhisedec acolo şi i se făcu pe spate o coajă ca de broască, şi-l află, mai târziu, Avraam şi fiindcă nu mai rămăsese nimeni din neamul lui Melhisedec, i s-a zis că e fără mamă şi tată.
În Apocalipsul Apostolului Pavel e vorba despre vedenia ce a avut Apostolul Pavel, care a văzut locaşul sfinţilor şi cum iese sufletul din om. Îngerul stă la capul omului şi când îi iese sufletul îi zice de trei ori: vezi, suflete, să cunoşti acest trup, căci cu el te vei împreuna la vremea judedăţii. Dacă e bun îl plimbă prin iad ca să vadă ce e acolo şi apoi îl duce în rai, unde se aşază într-un pat sub un pom şi aşteaptă ziua judecăţii. Se ştiu două redacţiuni româneşti: una pe scurt publicată de Hasdeu în Cuvinte den bătrâni (vol. II); alta pe larg, dar din acesta cunoaşte dr. Gaster numai un fragment. Epistola Maicii Donului este una din cărţile poporane cele mai răspândite la noi până în ziua de azi, pentru că se crede că ea are putere de talisman, aşa că au obişnuit s-o cumpere chiar oamenii care nu ştiu citi, de vreme ce, pentru a-şi face efectul e destul s-o pui sub perna unui copil sau unui bolnav. În cele mai multe ediţiuni se cuprind, sub acest titlu, trei cărţi deosebite: Călătoria Maicii Domnului la Iad, Visul Maicii Domnului şi Epistolia lui Hristos. Ele se află tipărite şi separat fiecare. a) Cea mai veche redacţiune românească a Călătoriei este cea publicată de Haşdeu în „Cuvente den bătrâni” şi datează din sec. al XVI-lea. Sfânta Maria se rugă de Dumnezeu să trimită pe arhanghelul Mihail pe pământ. Când se coborî îl întrebă: câte munci sunt şi unde se muncesc oamenii? Arhanghelul o duse în iad ca să vadă unde şi cum se muncesc oamenii. Urmează descrierea muncilor: unul spânzurat de picioare şi mâncat de viermi, pentru că a cumpărat aur prin înşelăciune; o femeie spânzurată de urechi pentru că a ascultat pe la vecini şi a învrăjbit oamenii; spânzuraţi de limbă mincinoşii şi clevetitorii ş.a.m.d. Maica Domnului s-a rugat lui Dumnezeu să-i ierte şi li s-a îngăduit să locuiască în rai din ziua de Paşti până la duminica mare. b) Redacţiunea cea mai veche a Visului se găseşte într-un manuscris nepublicat încă şi citat de dr. Gaster ca datând din 1874. E o povestire scurtă, în care se vede că Maica Domnului adormind, a văzut în vis pe fiul său judecat, bătut, răstignit, iar Hristos i-a spus că toate acestea are să le pătimească pentru norodul omenesc. c) Epistola lui Hristos, numită şi Legenda Duminicii, înfăţişează cea mai veche redacţie în citata colecţie studiată de Haşdeu. Într-o zi a căzut o piatră din cer, mică la vedere, dar grea la ridicare. Patriarhul Ierusalimului a adunat vlădicii şi a făcut rugăciuni ca să afle ce este. Un glas din cer le-a spus să desfacă piatra. Desfăcând-o au găsit închisă epistola prin care Hristos ceartă pe oameni, pentru că nu respectă ziua duminicii. Le cere deci să se îndrepte şi făgă duieşte răsplată celor ce vor urma sfatul şi pedepse grozave celor ce nu-l vor asculta.
Şi pentru legenda Sfintei Vineri, redacţia cea mai veche e publicată de Haşdeu. Textul e o copie după un original scris probabil în regiunea Braşovului, întrucât se poate judeca după particularităţile de limbă. Sf. Vineri, identică cu sf. Paraschiva, era fiica unor părinţi care multă vreme doriseră să aibă copii şi cărora îngerii le prevestise că vor dobândi unul. Când se făcu mare, plecă din casa părintească pentru a propovădui creştinismul. Ajungând la un împărat păgân, fu pusă la chinuri: dar ea scăpă neatinsă din toate încercările şi ajunse de boteză şi pe oamenii împăratului şi chiar pe împărat. Aşa se mai întâmplă şi în alte cetăţi, până când i se împlini şi ei soarta şi muri pentru credinţă. De aceea ziua de vineri trebuie serbată cu post şi rugăciune. Tot aşa de răspândită ca Epistolia Maicii Domnului este povestea sfântului Sisoe sau Sisin. E compusă din două letende: Avestiţa, aripa Satanei şi Minunile sf. Sisoe. Avestiţa, aripa Satanei, este întâmpinată de Arhanghelul Mihail tocmai în momentul când vrea să se ducă să omoare pruncul ce avea să nască Fecioara Maria. O apucă de păr, o bate şi o sileşte să spună cele 19 nume şi să dea încredinţare că unde se vor găsi scrise aceste nume nu se va apropia. Sfântul Sisoe avea o soră, mumă a şase copii, dintre care pe cinci îi luase Diavolul. Când intră sfântul în casă, se strecură şi Diavolul şi peste noapte fură şi celălalt copil. Sfântul alergă după el şi aflându-l îl sili să dea pe cei şase copii: ba chiar îl făcu să dea încredinţare că unde se va citi povestea aceasta şi se va pomeni numele lui Sisoe, nu se va apropia. Se vede că aceste legende au un element comun: încredinţarea ce dă Dracul că nu se va apropia de un anumit loc. Acest element comun explică contopirea celor trei legende. Redacţiunea veche, din sec. al XVI-lea pe care o publică Haşdeu, cuprinde povestea simplă a Sfântului Sisoe. Redacţia modernă este contopită. Aci vorbeşte Sf. Sisoe, care a văzut cum a pedepsit Arhanghelul pe Avestiţa. Reproducem numai încheierea: “Eu mă fac muscă – zice duhul necurat – eu mă fac păianjene, eu mă fac ogar şi toate nălucirile, văzute şi nevăzute şi merg de smintesc femeile şi iau copiii şi am 19 nume… Dar unde se vor găsi numirile mele scrise nu mă voi apropia de 7 mile de loc de acea casă, nici de nimeni câţi vor fi în acea casă, până va fi cerul şi pământul”.
Surse
http://adrianbotea.wordpress.com
http://biblior.net
PLAYLIST:
CONFESSOR – Eve Of Salvation (“Condemned” / Earache Rec)
CANDLEMASS – Dawn/A Tale Of Creation (“Tales Of Creation” / Active Rec)
REVEREND BIZARRE – Eternal Forest (“II: Crush The Insects” / Spikefarm Rec)
THE WOUNDED KINGS – The Swirling Mist (“The Shadow Over Atlantis” / I Hate Rec)
CORPORAL PUNISHMENT – Short Moments (“Stonefield Of A Lifetime” / Black Mark Rec)
GREYSWAN – Witness Of A Better Time (“Thought-Tormented Minds” / Cold Meat Industry)
GARDENS OF GEHENNA – Those Who Walk The Shadows (“Mortem Saluta” / Shiver Rec)
ANCIENT WISDOM – Invocation of the World Destroyers (“Cometh Doom, Cometh Death” / Avantgarde Music)
WHISPERING GALLERY – Mistress Guardian (“Lost As One” / self produced)
16 iulie 2010 – Despre Tobias, cu Geoffrey Hoppe
Friday, July 16th, 2010 DESPRE TOBIAS
de Geoffrey Hoppe
Nu auzisem niciodată de Tobias, atunci când mi-a apărut prima oară, în timpul unui zbor cu avionul, în anul 1997. Nu am auzit până mai târziu, timp de multe luni de zile, când am aflat cine a fost şi de unde venea. La început, comunicările mele cu Tobias erau cam confuze. Asemanatoare unui post de radio îndepărtat, mesajele erau truncheate sau subiect de interferenţă, prin intelectul meu. Într-o zi l-am ăntrebat : „Tobias, cine eşti tu, de fapt ?” Răspunsul lui a fost simplu, dar m-a derutat. „Mă vei găsi în Biblie”, mi-a spus. Chiar dacă cunoştinţele mele în materie de Biblie erau limitate, nu-mi aminteam să fi citit sau auzit de Tobias. Am căutat în Vechiul şi Noul Testament al lui Gideon, încercând să dau de Tobias. Ghinion! Am rugat chiar şi un prieten, care avea pe laptop-ul său un program de căutare în Biblie, să-l găseacă pe Tobias. Tot ghinion! Începusem să mă îndoiesc de existenţa lui Tobias şi a cui era, de fapt, vocea din capul meu. În culmea frustrării mele, am descoperit, în sfârşit, povestea lui Tobias. Tobias uitase să-mi spună că el fusese în Biblie. Cartea lui Tobit este în Apocrypha sau în „cărţile pierdute” din Biblie, care au fost îndepărtate din Biblie, în anul 1546, la Consiliul din Trent. Am descoperit mai târziu, că unele exemplare ale vechii biblii catolice mai conţin Cartea lui Tobit. Am fost încântat să-l găsesc pe Tobias şi m-am amuzat că am onoarea să vorbesc cu cineva, care fusese scos din Biblie. Tobias este unul din personajele principale din Cartea lui Tobit. Perioada istorică s-a situat undeva, între anii 700-600 î.H. Tobit (sau Tobias senior) aparţinea tribului evreiesc Naftali şi trăia în exil în Ninive (actualul Iraq). Conform doctrinei evlaviei evreieşti, Tobias ardea corpurile celor din neamul său israelit, după ce aceştia fuseseră executaţi. Tobias poate fi considerat, de asemeni, unul dintre primii „Mortii Gratificati”. Într-o zi, în timp ce ardea corpul unui mort, un găinaţ de vrabie încins, i-a sărit în ochi şi la orbit.
Ajuns la limita sărăciei, Tobias şi-a reamintit că odată făcuse un depozit în arginţi la Rages, în Media. L-a trimis acolo pe fiul său,Tobias junior, împreună cu un tovarăş de drum, care de fapt era Arhanghelul Rafael, deghizat în evreu, să recupereze acel depozit. În timpul călătoriei, pe când Tobias junior se scălda în Tibru, un peşte uriaş l-a atacat , aproape să-l ucidă. Rafael l-a sfătuit pe Tobias să scoată splina, inima şi ficatul din corpul peştelui. El i-a spus tânărului Tobias că fumul din inima şi ficatul peştelui are puterea de a exorciza demonii şi că alifia făcuta din splină, poate vindeca orbirea. Pe drum, Rafael şi tânărul Tobias s-au oprit în Ecbatana (Persia), unde locuia Raguel, un membru al familiei lui Tobias. Fata acestuia, Sarah, fusese măritată de şapte ori, dar bărbaţii ei fuseseră omorâţi de către demonul Asmodeus, chiar înainte de noaptea nunţii. Sfătuit de Rafael, Tobias cere să se căsătorească cu fiica lui Raguel. Ca şi până atunci, Asmodeus a venit să-l omoare pe Tobias junior în noaptea nunţii, pentru că acest demon se îndrăgostise de Sarah şi Sarah, la rândul ei, se îndrăgostise de el. Dar tânărul şi curajosul Tobias l-a gonit pe demon cu fumul şi mirosul emanat prin arderea ficatului şi a inimii pestelui.
Rafael a ajuns la Rages şi s-a întors cu suma de bani lăsată acolo. Întors în Ninive, împreuna cu tânăra sa soţie şi cu Rafael, Tobias i-a redat vederea tatălui său, ungându-l la ochi cu alifia făcută din splina peştelui. Atunci, Rafael le-a dezvăluit că el era unul din cei şapte îngeri ai lui Dumnezeu şi după aceea, s-a întors în împărăţia cerurilor. După ce am citit Cartea apocrifă a lui Tobit şi, mai târziu, versiunea romanţată a lui Frederick Buechner, „Pe Drum cu Arhanghelul”, l-am întrebat pe Tobias dacă povestea era adevarată. „Nu chiar !” a fost răspunsul lui. „Parţial, aşa s-a întâmplat”, a continuat el, „dar este o parabolă. Este o poveste despre frică şi despre cum poţi să-ţi depăşeşti frica”. La un atelier, câţiva ani mai târziu, Tobias a decodificat această poveste despre frică şi a spus celor prezenţi, că Arhanghelul Rafael era Îngerul Fricii. Energia Arhanghelului Rafael este disponibilă tuturor celor care au de-a face cu frica şi intenţionează să treaca prin ea, cu ajutorul virtuţilor iubirii, integrităţii şi curajului. De aceea, este de înteles de ce Arhanghelul Rafael joacă un rol atât de important în Cartea lui Tobit, o poveste a multor oameni, puşi faţă în faţă cu fricile interioare şi exterioare.
Tobias, entitatea fermecătoare şi plină de afecţiune cu care conversez, mi-a spus că a fost Tobias senior şi că m-a cunoscut în acea viaţă ca fiind fiul său, tânărul Tobias. Tobias a spus că ultima sa viaţă pe Pământ a fost cu puţină vreme înaintea venirii lui Iisus. El a fost deţinător de pământ şi negustor în acea perioadă. Un vecin lacom, care era în graţiile oficialităţilor locale, l-a aruncat în închisoare pentru tot restul vieţii. După spusele lui Tobias, aceea a fost cea mai chinuitoare dar şi cea mai înălţătoare viaţă a lui. În închisoare a învăţat să elibereze gratiile şi zidurile umane care-i ţineau spiritul ostatec. Dupa cum povesteşte Tobias, o pasăre minunată venea în fiecare dimineaţă la fereastra închisorii şi cânta bucuria vietii şi a libertăţii. La început, lui Tobias îi era necaz pe pasăre, o alunga de acolo, ca sa poată fi singur, cu suferinţa lui. Într-una din zile, înainte de moartea sa, pasărea s-a aşezat pe fereastră să cânte şi Tobias şi-a dat seama că ce auzea, era mai mult decât cântecul unei păsări. Era Arhanghelul Mihail, venit să-i ceară să se întoarcă „dincolo”. Arhanghelul i-a spus lui Tobias că urmau să vină pe Pământ timpuri de mari transformări. El i-a spus că sufletele înţelepte şi sfinte, care umblaseră pe calea umană, erau necesare de cealaltă parte, pentru a-i asista pe cei rămaşi pe Pământ. Tobias a decis să părăsească forma umană şi nu s-a mai întors de atunci, pe Pământ. Evenimentul la care se referea Arhanghelul Mihail, era trezirea conştiinţei Cristice din noi, un proces care a început cu Buddha, s-a intensificat cu Iisus şi a continuat cu Mohammed, cât şi cu alţi profeţi şi oameni sfinţi. Astăzi, Tobias şi cei din tărâmurile angelice, continuă să ne călăuzească şi să ne sprijine. Tobias spune că ei nu pot acţiona în locul nostru – noi trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru propria noastră călătorie şi divinitate – însă ei ne stau oricând la dispoziţie pentru îndrumare, prietenie şi sustinere. În limbajul obişnuit al lui Tobias, „voi nu sunteţi singuri, niciodată”.
Personajul Tobias este o energie, un spirit, canalizat prin Geoffrey Hoppe. Tobias face parte dintr-un grup spiritual, numit Consiliul Crimson. Acest consiliu are ca obiectiv spiritual să înveţe şi să predea utilizarea energiei pe această planeta şi în alte locuri ale Universului. Tobias si Consiliul Crimson aduc energia înţelepciunii, a iubirii şi o perspectivă din cealaltă parte a voalului. Mesajele lui Tobaias din Consiliul Crimson au început în 1999, printr-un grup de lucrători ai luminii, din zona Colorado, cunoscuţi ca Shaumbra. Ei obişnuiau să înceapă sesiunea de comunicari cu vorbe ca acestea: „În acestă zi, eu, Tobias, voi vorbi prin prietenul vostru, pe care noi îl numim Cauldre (Geoffrey Hoppe), dar în acelaşi timp, vă vom vorbi fiecaruiă, ne vom adresa inimilor voastre, Sinelui vostru Divin. Cuvintele pe care le veţi auzi (şi citi) nu sunt atât de importante, pe cât sunt mesajele, iubirea şi energia, pe care le aducem familiei Shaumbra în această zi”. Tobias a numit Cercul Crimson „Clasa Noii Energii Spirituale”. El este aici pentru ca noi să învăţăm dinamica noii împuterniciri şi iluminări. Asa cum a spus Tobias, noi ajutăm la crearea arhitecturii noii energii. Noi învăţăm cum să integrăm adevăratul nostru Sine în Sinele nostru Uman, pentru a deveni Divini Umani, care umblă pe acestă planetă. Pe măsură ce învăţăm despre natura noastră divină, uşor şi în linişte, noi îi instruim pe ceilalţi ca să-şi accepte şi să-şi înţeleagă propria divinitate.
“Shaumbra” înseamnă familie şi prietenie interioară profundă, iar conform lui Geoffrey Hoppe şi Tobias, simptomele shaumbra, adică cele douăsprezece semne ale trezirii divinităţii tale sunt urmatoarele: 1. Corpul manifestă durere şi suferinţă, mai ales în zona cefei, a umerilor şi a spatelui. Acesta este rezultatul schimbărilor intense ce apar la nivelul ADN-ului, pe măsura ce “sămânţa Cristică” din interior se trezeşte. Aceste dureri vor trece. 2. Sentimentul de profundă tristeţe interioară, fără nici un motiv aparent. Vă eliberaţi trecutul, din această viaţă şi din celelalte, iar acest lucru determină un sentiment de tristeţe. Această experienţă este similară cu cea pe care o aveţi atunci când vă mutaţi dintr-o casă în care aţi trăit foarte mulţi ani, în alta nouă. Oricât de mult v-aţi dori să vă mutaţi în casa nouă, există totuşi o tristeţe legată de lăsarea în urmă a amintirilor, energiei şi experienţei acumulate în vechea casă. Tristeţea vă trece. 3. Plângeţi fără nici un motiv aparent. Motivaţia este similară cu cea de mai înainte. Este bine şi sănătos să lăsaţi lacrimile să curgă. Ajută la eliberarea vechilor energii din interior. Şi aceasta va trece. 4. O schimbare bruscă a locului de muncă sau a carierei. Un simptom frecvent întâlnit. Pe măsură ce vă schimbaţi, lucrurile din jurul vostru se schimbă şi ele. Nu vă îngrijoraţi de găsirea unui loc de muncă sau a unei cariere perfecte, în acest moment! Şi aceasta va trece. Vă aflaţi acum în tranziţie şi poate că veţi schimba mai multe locuri de munca, până când vă veţi stabili la unul, care se va potrivi pasiunii voastre. 5. Retragerea din relaţiile cu familia. Sunteţi conectaţi cu familia biologică prin intermediul vechii karme. Când ieşiţi din ciclul karmic, legăturile din vechile relaţii sunt eliberate. Aparent vă îndepărtaţi de familie şi prieteni. Şi aceasta va trece. Dupa o perioadă de timp, veţi crea o nouă relaţie cu ei, dacă va fi potrivit. Relaţia se va baza pe noua energie, fără legaturile karmice. 6. Tipare neobişnuite de somn. Este posibil să vă sculaţi în timpul multor nopţi între 2:00 şi 4:00 dimineaţă . Multă activitate are loc în interiorul vostru şi aceasta vă determină să vă treziţi, pentru “o pauză”. Nu vă îngrijoraţi! Dacă nu puteţi adormi, sculaţi-vă şi decât să staţi în pat şi să vă îngrijoraţi de lucruri umane, faceţi ceva, orice vă poate ditrage atenţia. Şi aceasta va trece. 7. Vise intense. Acestea pot include vise despre bătălii şi razboaie, urmăriri sau monştri. Pur şi simplu, eliberaţi vechile energii din interior pentru că aceste energii ale trecutului sunt simbolizate adesea, prin războaie, fuga pentru a scap sau fuga dintre oamenii răi. Şi aceasta va trece. 8. Dezorientare fizică. Uneori, vă simţiţi foarte dezrădăcinaţi. Veţi fi “provocat spaţial” de sentimentul că nu sunteţi în stare să fiţi cu ambele picioare pe pământ sau că vă aflaţi între două lumi. Pe masură ce experimentaţi tranziţia către noua energie, corpul s-ar putea să rămână în urmă. Petreceţi mai mult timp în natură, pentru a ajuta la încorporarea noii energii în interior. Şi aceasta va trece. 9 . O “autoconversaţie” mărită. Vă veţi trezi vorbind cu voi înşivă, mai des. Dintr-o dată veţi realiza că aţi discutat cu voi înşivă, în ultimele 30 de minute. Apare un nou nivel de comunicare, care se instalează în interiorul fiinţei voastre şi autoconversaţia este doar vârful icebergului acelei comunicări. Conversaţiile se vor înteţi şi vor deveni mai fluide, mai coerente şi introspective. Nu aţi înnebunit, ci doar sunteţi Shaumbra, aţi pătruns în noua energie. 10. Sentimente de singurătate chiar şi în compania altora. S-ar putea să vă simţiţi singuri şi desprinşi de ceilalţi. S-ar putea să aveţi dorinţa să fugiţi de grupuri şi mulţimi. Ca Shaumbra, voi mergeţi pe o cale sacră şi solitară. Pe masură ce sentimentul de singuratate vă crează anxietate, devine mai dificil să aveţi relaţii cu ceilalţi. Sentimentele de singurătate sunt de asemenea asociate cu faptul că Ghizii voştri au plecat. Au fost cu voi în toate călătoriile voastre, pe parcursul tuturor vieţilor. Este timpul ca ei să se îndepărteze, ca să vă umpleţi spaţiul cu propria divinitate. Şi aceasta va trece. Golul din interior va fi umplut cu iubirea şi energia propriei tale conştiinţe Christice. 11 . Lipsa pasiunii. S-ar putea să vă simţiţi total lipsiţi de pasiune, cu o foarte mică dorinţă sau chiar fără dorinţa de a face ceva. Este în regulă, aceasta este o parte a procesului. Acordaţi-vă timp ca să nu faceţi nimic! Nu vă luptaţi cu asta, pentru că şi aceasta va trece. Este similar operaţiunii de rebootare a calculatorului. Este nevoie să fie deconectat un timp, pentru a instala noul şi sofisticatul software, sau în acest caz, noua energie a sămânţei Christice. 12. Un dor profund, de a merge Acasă. Aceasta este, poate, cea mai dificilă şi provocatoare dintre condiţii. S-ar putea să experimentaţi o profundă şi compleşitoare dorinţă de a părăsi planeta şi de a vă reîntoarce Acasa. Acesta nu este un sentiment de “sinucidere”. Nu este bazat pe furie sau frustrare. Nu vreţi să faceţi un spectacol sau o dramă din asta, pentru voi sau pentru alţii. Este o parte tăcuta a voastra, care îşi doreşte să meargă Acasă. Cauza principală este foarte simplă. V-aţi completat ciclul karmic. V-aţi completat contractul pentru această viaţă. Sunteţi pregătiţi să începeţi o nouă viaţă în timp ce încă sunteţi în corpul fizic actual. În timpul acestui proces de tranziţie, aveţi amintiri interioare despre cum este sa fiţi pe partea cealaltă. Sunteţi pregătiţi să vă înscrieţi pentru o altă serie de îndatoriri, aici pe Pământ? Sunteţi pregătiţi să vă asumaţi provocările intrării în Noua Energie? Da, într-adevăr aţi putea merge Acasă, chiar acum. Dar ajuns atât de departe şi după multe, multe vieţi anterioare, ar fi păcat să plecaţi înainte de sfârşitul filmului. Şi pe de altă parte, Spiritul are nevoie de voi aici, pentru a-i ajuta pe alţii în tranziţia lor către Noua Energie. Ei vor avea nevoie de un ghid uman, ca voi, care aţi pornit în călătorie de la vechea energie, la noua energie. Calea pe care mergeţi acum vă oferă experienţa care vă face capabili să deveniţi un Învăţător pentru Noul Om Divin. Oricât de întunecată şi solitară poate fi călătoria voastra, uneori, reamintiţi-vă că nu sunteţi niciodată singuri.
Dreptul de autor 2001 îl deţine Geoffrey Hoppe, Golden, CO. Pregătit în colaborare cu Tobias, din Consiliul Crimson. Material distribuit gratuit, fără scopuri comerciale. De la Tobias prin channeling, transmis prin Geoffrey Hoppe. Sursă:http://www.shaumbraconstanta.ro
PLAYLIST:
DAS ICH – Cabaret (“Cabaret” / Danse Macabre Rec)
THEATRES des VAMPIRES – Dracola Waide (“JUbilaeum Anno Dracula 2001″ / Blackend Rec)
THE 3rd AND THE MORTAL – Why So Lonely? (“Tears Laid In Earth” / Voices Of Wonder Rec)
NOVEMBRE – Gepetto (“Materia” / Peaceville Rec)
EN DECLIN – Lost…In The Trama (“Trama” / My Kingdom Music)
In RUINS – Beyond The Balck Lake (“Four Seasons Of Grey” / Metal Blade Rec)
KEEN OF THE CROW – Burning Away… (“Hyborea” / Grau Rec)
MOURNING BELOVETH – Narcissistic Funeral (“The Sullen Sulcus” / Aftermath Music)
DEPRESSED MODE – Suffer In Darkness (“Ghosts Of Devotion” / Firedoom Rec)
MY SHAMEFUL – Hope Torn (“To All I Hated” / Nocturnal Music)
de Geoffrey Hoppe
Nu auzisem niciodată de Tobias, atunci când mi-a apărut prima oară, în timpul unui zbor cu avionul, în anul 1997. Nu am auzit până mai târziu, timp de multe luni de zile, când am aflat cine a fost şi de unde venea. La început, comunicările mele cu Tobias erau cam confuze. Asemanatoare unui post de radio îndepărtat, mesajele erau truncheate sau subiect de interferenţă, prin intelectul meu. Într-o zi l-am ăntrebat : „Tobias, cine eşti tu, de fapt ?” Răspunsul lui a fost simplu, dar m-a derutat. „Mă vei găsi în Biblie”, mi-a spus. Chiar dacă cunoştinţele mele în materie de Biblie erau limitate, nu-mi aminteam să fi citit sau auzit de Tobias. Am căutat în Vechiul şi Noul Testament al lui Gideon, încercând să dau de Tobias. Ghinion! Am rugat chiar şi un prieten, care avea pe laptop-ul său un program de căutare în Biblie, să-l găseacă pe Tobias. Tot ghinion! Începusem să mă îndoiesc de existenţa lui Tobias şi a cui era, de fapt, vocea din capul meu. În culmea frustrării mele, am descoperit, în sfârşit, povestea lui Tobias. Tobias uitase să-mi spună că el fusese în Biblie. Cartea lui Tobit este în Apocrypha sau în „cărţile pierdute” din Biblie, care au fost îndepărtate din Biblie, în anul 1546, la Consiliul din Trent. Am descoperit mai târziu, că unele exemplare ale vechii biblii catolice mai conţin Cartea lui Tobit. Am fost încântat să-l găsesc pe Tobias şi m-am amuzat că am onoarea să vorbesc cu cineva, care fusese scos din Biblie. Tobias este unul din personajele principale din Cartea lui Tobit. Perioada istorică s-a situat undeva, între anii 700-600 î.H. Tobit (sau Tobias senior) aparţinea tribului evreiesc Naftali şi trăia în exil în Ninive (actualul Iraq). Conform doctrinei evlaviei evreieşti, Tobias ardea corpurile celor din neamul său israelit, după ce aceştia fuseseră executaţi. Tobias poate fi considerat, de asemeni, unul dintre primii „Mortii Gratificati”. Într-o zi, în timp ce ardea corpul unui mort, un găinaţ de vrabie încins, i-a sărit în ochi şi la orbit.
Ajuns la limita sărăciei, Tobias şi-a reamintit că odată făcuse un depozit în arginţi la Rages, în Media. L-a trimis acolo pe fiul său,Tobias junior, împreună cu un tovarăş de drum, care de fapt era Arhanghelul Rafael, deghizat în evreu, să recupereze acel depozit. În timpul călătoriei, pe când Tobias junior se scălda în Tibru, un peşte uriaş l-a atacat , aproape să-l ucidă. Rafael l-a sfătuit pe Tobias să scoată splina, inima şi ficatul din corpul peştelui. El i-a spus tânărului Tobias că fumul din inima şi ficatul peştelui are puterea de a exorciza demonii şi că alifia făcuta din splină, poate vindeca orbirea. Pe drum, Rafael şi tânărul Tobias s-au oprit în Ecbatana (Persia), unde locuia Raguel, un membru al familiei lui Tobias. Fata acestuia, Sarah, fusese măritată de şapte ori, dar bărbaţii ei fuseseră omorâţi de către demonul Asmodeus, chiar înainte de noaptea nunţii. Sfătuit de Rafael, Tobias cere să se căsătorească cu fiica lui Raguel. Ca şi până atunci, Asmodeus a venit să-l omoare pe Tobias junior în noaptea nunţii, pentru că acest demon se îndrăgostise de Sarah şi Sarah, la rândul ei, se îndrăgostise de el. Dar tânărul şi curajosul Tobias l-a gonit pe demon cu fumul şi mirosul emanat prin arderea ficatului şi a inimii pestelui.
Rafael a ajuns la Rages şi s-a întors cu suma de bani lăsată acolo. Întors în Ninive, împreuna cu tânăra sa soţie şi cu Rafael, Tobias i-a redat vederea tatălui său, ungându-l la ochi cu alifia făcută din splina peştelui. Atunci, Rafael le-a dezvăluit că el era unul din cei şapte îngeri ai lui Dumnezeu şi după aceea, s-a întors în împărăţia cerurilor. După ce am citit Cartea apocrifă a lui Tobit şi, mai târziu, versiunea romanţată a lui Frederick Buechner, „Pe Drum cu Arhanghelul”, l-am întrebat pe Tobias dacă povestea era adevarată. „Nu chiar !” a fost răspunsul lui. „Parţial, aşa s-a întâmplat”, a continuat el, „dar este o parabolă. Este o poveste despre frică şi despre cum poţi să-ţi depăşeşti frica”. La un atelier, câţiva ani mai târziu, Tobias a decodificat această poveste despre frică şi a spus celor prezenţi, că Arhanghelul Rafael era Îngerul Fricii. Energia Arhanghelului Rafael este disponibilă tuturor celor care au de-a face cu frica şi intenţionează să treaca prin ea, cu ajutorul virtuţilor iubirii, integrităţii şi curajului. De aceea, este de înteles de ce Arhanghelul Rafael joacă un rol atât de important în Cartea lui Tobit, o poveste a multor oameni, puşi faţă în faţă cu fricile interioare şi exterioare.
Tobias, entitatea fermecătoare şi plină de afecţiune cu care conversez, mi-a spus că a fost Tobias senior şi că m-a cunoscut în acea viaţă ca fiind fiul său, tânărul Tobias. Tobias a spus că ultima sa viaţă pe Pământ a fost cu puţină vreme înaintea venirii lui Iisus. El a fost deţinător de pământ şi negustor în acea perioadă. Un vecin lacom, care era în graţiile oficialităţilor locale, l-a aruncat în închisoare pentru tot restul vieţii. După spusele lui Tobias, aceea a fost cea mai chinuitoare dar şi cea mai înălţătoare viaţă a lui. În închisoare a învăţat să elibereze gratiile şi zidurile umane care-i ţineau spiritul ostatec. Dupa cum povesteşte Tobias, o pasăre minunată venea în fiecare dimineaţă la fereastra închisorii şi cânta bucuria vietii şi a libertăţii. La început, lui Tobias îi era necaz pe pasăre, o alunga de acolo, ca sa poată fi singur, cu suferinţa lui. Într-una din zile, înainte de moartea sa, pasărea s-a aşezat pe fereastră să cânte şi Tobias şi-a dat seama că ce auzea, era mai mult decât cântecul unei păsări. Era Arhanghelul Mihail, venit să-i ceară să se întoarcă „dincolo”. Arhanghelul i-a spus lui Tobias că urmau să vină pe Pământ timpuri de mari transformări. El i-a spus că sufletele înţelepte şi sfinte, care umblaseră pe calea umană, erau necesare de cealaltă parte, pentru a-i asista pe cei rămaşi pe Pământ. Tobias a decis să părăsească forma umană şi nu s-a mai întors de atunci, pe Pământ. Evenimentul la care se referea Arhanghelul Mihail, era trezirea conştiinţei Cristice din noi, un proces care a început cu Buddha, s-a intensificat cu Iisus şi a continuat cu Mohammed, cât şi cu alţi profeţi şi oameni sfinţi. Astăzi, Tobias şi cei din tărâmurile angelice, continuă să ne călăuzească şi să ne sprijine. Tobias spune că ei nu pot acţiona în locul nostru – noi trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru propria noastră călătorie şi divinitate – însă ei ne stau oricând la dispoziţie pentru îndrumare, prietenie şi sustinere. În limbajul obişnuit al lui Tobias, „voi nu sunteţi singuri, niciodată”.
Personajul Tobias este o energie, un spirit, canalizat prin Geoffrey Hoppe. Tobias face parte dintr-un grup spiritual, numit Consiliul Crimson. Acest consiliu are ca obiectiv spiritual să înveţe şi să predea utilizarea energiei pe această planeta şi în alte locuri ale Universului. Tobias si Consiliul Crimson aduc energia înţelepciunii, a iubirii şi o perspectivă din cealaltă parte a voalului. Mesajele lui Tobaias din Consiliul Crimson au început în 1999, printr-un grup de lucrători ai luminii, din zona Colorado, cunoscuţi ca Shaumbra. Ei obişnuiau să înceapă sesiunea de comunicari cu vorbe ca acestea: „În acestă zi, eu, Tobias, voi vorbi prin prietenul vostru, pe care noi îl numim Cauldre (Geoffrey Hoppe), dar în acelaşi timp, vă vom vorbi fiecaruiă, ne vom adresa inimilor voastre, Sinelui vostru Divin. Cuvintele pe care le veţi auzi (şi citi) nu sunt atât de importante, pe cât sunt mesajele, iubirea şi energia, pe care le aducem familiei Shaumbra în această zi”. Tobias a numit Cercul Crimson „Clasa Noii Energii Spirituale”. El este aici pentru ca noi să învăţăm dinamica noii împuterniciri şi iluminări. Asa cum a spus Tobias, noi ajutăm la crearea arhitecturii noii energii. Noi învăţăm cum să integrăm adevăratul nostru Sine în Sinele nostru Uman, pentru a deveni Divini Umani, care umblă pe acestă planetă. Pe măsură ce învăţăm despre natura noastră divină, uşor şi în linişte, noi îi instruim pe ceilalţi ca să-şi accepte şi să-şi înţeleagă propria divinitate.
“Shaumbra” înseamnă familie şi prietenie interioară profundă, iar conform lui Geoffrey Hoppe şi Tobias, simptomele shaumbra, adică cele douăsprezece semne ale trezirii divinităţii tale sunt urmatoarele: 1. Corpul manifestă durere şi suferinţă, mai ales în zona cefei, a umerilor şi a spatelui. Acesta este rezultatul schimbărilor intense ce apar la nivelul ADN-ului, pe măsura ce “sămânţa Cristică” din interior se trezeşte. Aceste dureri vor trece. 2. Sentimentul de profundă tristeţe interioară, fără nici un motiv aparent. Vă eliberaţi trecutul, din această viaţă şi din celelalte, iar acest lucru determină un sentiment de tristeţe. Această experienţă este similară cu cea pe care o aveţi atunci când vă mutaţi dintr-o casă în care aţi trăit foarte mulţi ani, în alta nouă. Oricât de mult v-aţi dori să vă mutaţi în casa nouă, există totuşi o tristeţe legată de lăsarea în urmă a amintirilor, energiei şi experienţei acumulate în vechea casă. Tristeţea vă trece. 3. Plângeţi fără nici un motiv aparent. Motivaţia este similară cu cea de mai înainte. Este bine şi sănătos să lăsaţi lacrimile să curgă. Ajută la eliberarea vechilor energii din interior. Şi aceasta va trece. 4. O schimbare bruscă a locului de muncă sau a carierei. Un simptom frecvent întâlnit. Pe măsură ce vă schimbaţi, lucrurile din jurul vostru se schimbă şi ele. Nu vă îngrijoraţi de găsirea unui loc de muncă sau a unei cariere perfecte, în acest moment! Şi aceasta va trece. Vă aflaţi acum în tranziţie şi poate că veţi schimba mai multe locuri de munca, până când vă veţi stabili la unul, care se va potrivi pasiunii voastre. 5. Retragerea din relaţiile cu familia. Sunteţi conectaţi cu familia biologică prin intermediul vechii karme. Când ieşiţi din ciclul karmic, legăturile din vechile relaţii sunt eliberate. Aparent vă îndepărtaţi de familie şi prieteni. Şi aceasta va trece. Dupa o perioadă de timp, veţi crea o nouă relaţie cu ei, dacă va fi potrivit. Relaţia se va baza pe noua energie, fără legaturile karmice. 6. Tipare neobişnuite de somn. Este posibil să vă sculaţi în timpul multor nopţi între 2:00 şi 4:00 dimineaţă . Multă activitate are loc în interiorul vostru şi aceasta vă determină să vă treziţi, pentru “o pauză”. Nu vă îngrijoraţi! Dacă nu puteţi adormi, sculaţi-vă şi decât să staţi în pat şi să vă îngrijoraţi de lucruri umane, faceţi ceva, orice vă poate ditrage atenţia. Şi aceasta va trece. 7. Vise intense. Acestea pot include vise despre bătălii şi razboaie, urmăriri sau monştri. Pur şi simplu, eliberaţi vechile energii din interior pentru că aceste energii ale trecutului sunt simbolizate adesea, prin războaie, fuga pentru a scap sau fuga dintre oamenii răi. Şi aceasta va trece. 8. Dezorientare fizică. Uneori, vă simţiţi foarte dezrădăcinaţi. Veţi fi “provocat spaţial” de sentimentul că nu sunteţi în stare să fiţi cu ambele picioare pe pământ sau că vă aflaţi între două lumi. Pe masură ce experimentaţi tranziţia către noua energie, corpul s-ar putea să rămână în urmă. Petreceţi mai mult timp în natură, pentru a ajuta la încorporarea noii energii în interior. Şi aceasta va trece. 9 . O “autoconversaţie” mărită. Vă veţi trezi vorbind cu voi înşivă, mai des. Dintr-o dată veţi realiza că aţi discutat cu voi înşivă, în ultimele 30 de minute. Apare un nou nivel de comunicare, care se instalează în interiorul fiinţei voastre şi autoconversaţia este doar vârful icebergului acelei comunicări. Conversaţiile se vor înteţi şi vor deveni mai fluide, mai coerente şi introspective. Nu aţi înnebunit, ci doar sunteţi Shaumbra, aţi pătruns în noua energie. 10. Sentimente de singurătate chiar şi în compania altora. S-ar putea să vă simţiţi singuri şi desprinşi de ceilalţi. S-ar putea să aveţi dorinţa să fugiţi de grupuri şi mulţimi. Ca Shaumbra, voi mergeţi pe o cale sacră şi solitară. Pe masură ce sentimentul de singuratate vă crează anxietate, devine mai dificil să aveţi relaţii cu ceilalţi. Sentimentele de singurătate sunt de asemenea asociate cu faptul că Ghizii voştri au plecat. Au fost cu voi în toate călătoriile voastre, pe parcursul tuturor vieţilor. Este timpul ca ei să se îndepărteze, ca să vă umpleţi spaţiul cu propria divinitate. Şi aceasta va trece. Golul din interior va fi umplut cu iubirea şi energia propriei tale conştiinţe Christice. 11 . Lipsa pasiunii. S-ar putea să vă simţiţi total lipsiţi de pasiune, cu o foarte mică dorinţă sau chiar fără dorinţa de a face ceva. Este în regulă, aceasta este o parte a procesului. Acordaţi-vă timp ca să nu faceţi nimic! Nu vă luptaţi cu asta, pentru că şi aceasta va trece. Este similar operaţiunii de rebootare a calculatorului. Este nevoie să fie deconectat un timp, pentru a instala noul şi sofisticatul software, sau în acest caz, noua energie a sămânţei Christice. 12. Un dor profund, de a merge Acasă. Aceasta este, poate, cea mai dificilă şi provocatoare dintre condiţii. S-ar putea să experimentaţi o profundă şi compleşitoare dorinţă de a părăsi planeta şi de a vă reîntoarce Acasa. Acesta nu este un sentiment de “sinucidere”. Nu este bazat pe furie sau frustrare. Nu vreţi să faceţi un spectacol sau o dramă din asta, pentru voi sau pentru alţii. Este o parte tăcuta a voastra, care îşi doreşte să meargă Acasă. Cauza principală este foarte simplă. V-aţi completat ciclul karmic. V-aţi completat contractul pentru această viaţă. Sunteţi pregătiţi să începeţi o nouă viaţă în timp ce încă sunteţi în corpul fizic actual. În timpul acestui proces de tranziţie, aveţi amintiri interioare despre cum este sa fiţi pe partea cealaltă. Sunteţi pregătiţi să vă înscrieţi pentru o altă serie de îndatoriri, aici pe Pământ? Sunteţi pregătiţi să vă asumaţi provocările intrării în Noua Energie? Da, într-adevăr aţi putea merge Acasă, chiar acum. Dar ajuns atât de departe şi după multe, multe vieţi anterioare, ar fi păcat să plecaţi înainte de sfârşitul filmului. Şi pe de altă parte, Spiritul are nevoie de voi aici, pentru a-i ajuta pe alţii în tranziţia lor către Noua Energie. Ei vor avea nevoie de un ghid uman, ca voi, care aţi pornit în călătorie de la vechea energie, la noua energie. Calea pe care mergeţi acum vă oferă experienţa care vă face capabili să deveniţi un Învăţător pentru Noul Om Divin. Oricât de întunecată şi solitară poate fi călătoria voastra, uneori, reamintiţi-vă că nu sunteţi niciodată singuri.
Dreptul de autor 2001 îl deţine Geoffrey Hoppe, Golden, CO. Pregătit în colaborare cu Tobias, din Consiliul Crimson. Material distribuit gratuit, fără scopuri comerciale. De la Tobias prin channeling, transmis prin Geoffrey Hoppe. Sursă:http://www.shaumbraconstanta.ro
PLAYLIST:
DAS ICH – Cabaret (“Cabaret” / Danse Macabre Rec)
THEATRES des VAMPIRES – Dracola Waide (“JUbilaeum Anno Dracula 2001″ / Blackend Rec)
THE 3rd AND THE MORTAL – Why So Lonely? (“Tears Laid In Earth” / Voices Of Wonder Rec)
NOVEMBRE – Gepetto (“Materia” / Peaceville Rec)
EN DECLIN – Lost…In The Trama (“Trama” / My Kingdom Music)
In RUINS – Beyond The Balck Lake (“Four Seasons Of Grey” / Metal Blade Rec)
KEEN OF THE CROW – Burning Away… (“Hyborea” / Grau Rec)
MOURNING BELOVETH – Narcissistic Funeral (“The Sullen Sulcus” / Aftermath Music)
DEPRESSED MODE – Suffer In Darkness (“Ghosts Of Devotion” / Firedoom Rec)
MY SHAMEFUL – Hope Torn (“To All I Hated” / Nocturnal Music)
9 iulie 2010 – Cartea lui Tobias
Friday, July 9th, 2010 Editura “For you” a publicat în 2004 volumul lui Geoffrey Hoppe, intitulat „Învăţăturile lui Tobias. Seria Creatorului.” Este vorba de un volum cu o puternică tentă New Age, aparţinând unui gen literar foarte „gustat” în ultimii ani în special de publicul american. Autorul acestui volum susţine că dialoghează cu o entitate superioară care prin intermediul său transmite învăţături fiinţelor umane. Ceea ce, în principiu, ar putea fi ceva nobil şi minunat. Problema reală vine de la conţinutul acestor învăţături. În marea majoritate a cazurilor, publicul le apreciază tocmai pentru că sunt foarte facile, ambigue şi laxe. Promit spiritualitate, dar nu cer eforturi reale şi creează cu dibăcie iluzia „superiorităţii” celor care devin adepţi şi propagă mai departe acele idei. O astfel de capcană întinde şi volumul lui Geoffrey Hope, care redă aşa-zisele învăţături spirituale pe care autorul le-a primit de la o entitate subtilă pe care o numeşte Tobias. Geoffrey Hoppe susţine că pentru prima dată Tobias i-a „apărut” în 1997, în timpul unei călătorii cu avionul. E vorba de o comunicare la nivel mental cu această entitate astrală nu foarte elevată. Geoffrey citise cărţi similare celei pe care a publicat-o el, cărţi din curentul New Age, şi ajunsese să creadă că a trăit experienţe iluminatorii extraordinare… Sau pur şi simplu i-a venit ideea că poate şi el să scrie la fel de bine ca ceilalţi autori New-Age. Geoffrey subliniază convingerea lui că entitatea cu care el comunică este personajul principal din „Cartea apocrifă a lui Tobias” şi că el însuşi a fost într-o viaţă anterioară fiul acestuia, care apare de asemenea în istorisirea biblică. Tobias aparţinea tribului naftali şi trăia în exil în Ninive, unde ardea trupurile celor executaţi până într-o zi, când i-au căzut scântei fierbinţi pe ochi şi l-au orbit. Fiul său însă a reuşit, după o serie de aventuri, să îi redea vederea lui Tobias. Oricum, simbolic şi istoric, Tobias este orb.
În 1999, după un an şi jumătate de „dialoguri” periodice cu Tobias, Geoffrey Hoppe a înfiinţat Cercul Purpuriu (Crimson Circle), un grup de persoane care se consideră profesori ai celorlalte fiinţe umane. Ei cred că menirea lor este să facă publice „mesajele lui Tobias” şi prin intermediul lor să îi îndrume spiritual pe ceilalţi oameni. Iată cum şi-a demarat activitatea acest grup: „Tobias a informat micul grup de acolo că Ghizii lor Spirituali erau pe punctul de a-i părăsi. Acest mesaj a şocat şi consternat pe mulţi dintre ei, dar Tobias le-a explicat, cu multă dragoste şi blândeţe, că era vremea ca oamenii să-şi accepte responsabilitatea pentru propria lor divinitate. El a spus că a venit momentul ca oamenii să devină Îngeri-pe-Pământ şi că, desprinzându-ne de Ghizii noştri şi de majoritatea vechilor credinţe şi ritualuri, vom începe să ne luăm în primire propria noastră divinitate. (…)Cercul Purpuriu este grupul de oameni care se numără printre primii ce păşesc în Noua Energie.” Acest mesaj, care desigur le-a gâdilat egoul multor auto-intitulaţi profesori, vine în contradicţie cu revelaţiile tuturor religiilor, care ne învaţă că fiecare om are un Înger Păzitor, înger care ne însoţeşte întreaga viaţă şi ne ghidează creşterea spirituală. Respingând protecţia şi inspiraţia divină a Îngerului Păzitor, nu ne vom apropia nicidecum de Dumnezeu! Dar tentaţia Cercului Purpuriu este puternică… în acestă epocă, fiecare vrea să fie maestru şi foarte puţini acceptă să fie discipoli. Problema este că nu e suficient să afirmi că eşti maestru. Ultimele revelaţii pe care Tobias le face prin Geoffrey au loc în Colorado şi durează 90 de minute, care este intervalul maxim pe care autorul îl poate susţine din punct de vedere fizic şi energetic. Dacă se răsfoieşte cartea, se va vedea ce ajung oamenii să creadă şi să spună atunci când se lasă conduşi de un „orb”. „Esenţa mesajelor lui Tobias este simplă: suntem primii care trecem prin acest proces de transformare spirituală de tip „de la omidă, la fluture”. Vor urma mulţi alţii. Apoi, va urma întreaga omenire, îngerii şi Spiritul vor veni după noi!”. Desigur, omenirea evoluează gradat, în ansamblul ei, acesta este mersul firesc al lucrurilor. Dar pe această planetă au trăit atât de mulţi înţelepţi care le-au dăruit oamenilor aspiraţie prin măreţia fiinţei lor, compasiune din generozitatea inimii lor şi învăţături din înţelepciunea lor… Este oare inteligent să presupunem că noi acum suntem primii? De ce să credem că toţi ghizii spirituali ne-au părăsit şi că înaintea noastră nimeni nu a atins starea de înţelepciune? De ce să credem că toată tradiţia spirituală a planetei este nulă ca valoare? Doar ca să ne amăgim în nebunia noastră că suntem „deschizători de drumuri”?
Îngerii sunt prin menirea lor, în cadrul creaţie,i mesageri între Dumnezeu şi oameni. Cine ne inspiră oare atunci când ne credem mai presus de îngerii, înaintea îngerilor? Dar atunci când ne credem mai presus de spirit şi mai presus de Dumnezeu? Prin această afirmaţie, Tobias îşi dezvăluie natura luciferică. La urma urmei şi Satana s-a crezut mai presus de Dumnezeu. Aici autorul recunoaşte că multe mesaje ale lui Tobias sunt „perle”, dar nu-i trece prin cap că sunt doar nişte prostii scornite de mintea lui şi inspirate de entităţi demoniace. Tobias zice: „…nu e vorba ca noi să vă predăm vouă. Este vorba despre ce învăţăm noi de la voi”. „Profesor drag, pătrundem în cercul tău acum, ca să te îmbrăţişăm şi să-ţi mulţumim şi să plângem de bucurie pentru ceea ce faci.” Moment euforic pentru egourile din Cercul Purpuriu: nu numai că sunt profesorii celorlalţi oameni, dar sunt şi profesorii entităţilor care le transmit mesaje şi sfaturi. „…Spiritul cel Etern nu deţinea controlul. Vă situaserăţi în afara Primei Creaţii.” Oare există vreun loc în acest vast univers sau vreun moment în spirala aparent nesfârşită a timpului în care să fie ceva mai presus de Spiritul Divin, mai presus de Dumnezeu? Cu siguranţă nu. Dumnezeu este atotputernic, dintotdeauna şi pentru totdeauna şi nu există nimic deasupra lui, nimic care să se sustragă voinţei sale supreme. Dumnezeu este prezent în fiecare fiinţă umană sub forma Sinelui său divin nemuritor, Atman. Ori iată că aici orbul Tobias afimă contrariul. „Tot prin ceea ce treceţi acum, în viaţa voastră, nu se referă la vieţile voastre trecute! Angajamentele voastre s-au încheiat.” „Nimic din ceea ce aţi făcut pe Pământ nu a fost greşit sau rău!”. „Nu mai sunteţi legaţi de karmă”. Iată o imensă tentaţie. După ce îi învaţă pe oameni că sunt mai presus de îngeri, Tobias caută să le distrugă şi simţul responsabilităţii. Nu contează ce faceţi, spune el. Nu contează ce aţi făcut… Chiar nu contează dacă facem bine sau rău? Legea karmei, legea cauzei şi a efectului, este o lege divină universală, care stă la baza întregii manifestări. „Bine faci, bine găseşti”, spune învăţătura populară. „Cine seamănă vânt, culege furtună”, ne învaţă Iisus. Legile universului sunt aceleaşi de când lumea şi vor guverna întotdeauna universul. Nu contează că Tobias „afirmă” altceva, iar Geoffrey Hoppe îşi publică ideile în milioane de exemplare şi se îmbogăţeşte din naivitatea oamenilor. Legea karmei va continua să funcţioneze, chiar şi pentru el. „Nu a existat niciodată un Lucifer care să vă arunce din rai. Toate acestea sunt metafore.” Aşa să fie? Un aforism al înelepciunii spune că „cea mai mare păcăleală a demonilor este să ne facă să credem că ei nu există”. „Eu, Tobias, împreună cu cei din Cercul Purpuriu privim în inimile voastre şi în chakra voastră unică.” Poate că privesc ei undeva, dar fiinţa umană în realitate are 7 chakre principale şi mai multe chakre secundare. Iată încă o amăgire pentru cei cu voinţa slabă: „Carne, cereale, fructe şi legume – nu contează, dragi prieteni, astea nu sunt lucruri negative. Acestea sunt resurse pentru a hrăni corpul vostru biologic.” Întotdeauna calea cea uşoară amăgeşte uşor oamenii. Este uşor să nu faci nimic, este uşor să nu respecţi nici o regulă. Dintoteauna falşii profeţi au avut un succes nebun. Ştiţi de ce? Pentru că îi fac pe oameni să creadă că sunt grozavi aşa cum sunt. Ei afirmă că spiritualitatea nu necesită eforturi, că nu există consecinţe ale acţiunilor noastre, că nu contează ce mâncăm sau ce prostii facem.
Pasul următor în amăgirea noilor învăţăcei ai lui Tobias este să-i facă să renunţe la diferitele tehnici spirituale pe care le practică. Şi mai ales la meditaţie, care le-ar putea trezi discernământul şi i-ar face să realizeze că sunt manipulaţi şi prostiţi. „Meditaţiile au fost, în majoritatea lor, chinuitoare şi dificile. Sigur însă că v-au ajutat să ajungeţi până aici. Vă îndemnăm ca să cinstiţi întotdeauna această parte a voastră. Dar, pe măsură ce pătrundeţi în Noua Energie, nu mai e nevoie să staţi zilnic jos şi să meditaţi un anumit interval de timp şi să vă luptaţi cu gândurile care vă trec prin minte.” Pentru un practicanţii yoga meditaţia este bucurie. Pentru un credincios creştin rugăciunea este pace. Pentru dervişii sufiţi dansul este extaz. Toate modalităţile şi tehnicile spirituale trebuiesc practicate stăruitor, cu bucurie, pentru că ele ne ajută să creştem şi să ne apropiem de Dumnezeu. A te opri din practica spirituală crezând că ai ajuns la capătul căii spirituale este cea mai frecventă eroare pe care o menţionează toate tratatele înţelepciunii. Şi iată acum la ce degradare se ajunge: Tobias îi învaţă pe „profesorii” Cercului Purpuriu să profite material de pe urma celor pe care îi vor ghida. Tobias afirmă: „În adâncul vostru există un sentiment că energia banului şi energia Spiritului să nu fie amestecate. Nu înţelegem de ce voi nu aveţi un respect egal şi echilibrat pentru amândouă. Şi acum mai venim şi noi cu ceva în plus. Voi sunteţi cei care mergeţi undeva ca să-i învăţaţi pe alţii. Veţi avea nevoie de o maşină ca să mergeţi la cabinet sau la casa cuiva. Veţi avea nevoie de căldură şi mâncare. Nu este oare potrivit să fiţi compensaţi pentru munca pe care o faceţi? Oare nu este potrivit ca cei care au nevoie de serviciul vostru să consume un anumit gen de energie şi efort ca să contrabalanseze ceea ce faceţi voi pentru ei? Munca pe care o faceţi pentru ei, ca învăţători, este mult mai valoroasă decât toţi banii lor din bancă. Cât veţi încasa ca să fiţi ghizi oameni şi să ajutaţi la iluminarea altora?”
Meschinăria acestei abordări nu are nevoie de comentarii. Dar niciodată şi sub nici o formă nu trebuie să ne imaginăm că banii şi Spiritul au aceeaşi valoare. Haideţi să revenim la înţelepciunea populară: „Banul este ochiul dracului”. Iar tentaţia banului, tentaţia materială, este considerată de toate religiile şi căile spirituale un obstacol foarte mare pe calea spirituală. Isus spunea: „Mai uşor trece o cămilă prin urechea unui ac decât intră un om bogat în Împărăţia Cerurilor”. Iar ca pervertirea adepţilor să fie completă, Tobias nu uită nici aspectul sexual: „noi vorbim mult despre sex, la fel ca şi voi, stăm în jurul vostru şi zâmbim pentru că nouă nu ne pasă deloc dacă relaţia este între un bărbat şi o femeie, sau oameni de acelaşi sex. Noi nu avem prejudecăţi în această privinţă. Ceea ce ne face plăcere este dragostea dintre doi oameni.” Şi atunci de ce oare toate religiile plantei noastre, exceptând satanismul, avertizează asupra pericolelor pervertirii sexuale? Principalul efect al homosexualităţii este că îl îndepărtează pe om de Dumnezeu. Iar oamenii au dreptul să ştie asta. Iniţierea noilor adepţi culminează cu nebunia de la originea dualităţii lumii. Aşa cum Lucifer s-a crezut mai presus de Dumnezeu, şi discipolii lui Tobias sunt învăţaţi că: „voi daţi naştere la un nou tip de Divinitate care nu a mai fost văzut în nici o altă creaţie.” Să ne mai mirăm atunci că după toată această învăţătură nebunească, Tobias conchide: „ nu puteţi merge înapoi, acasă. Nu puteţi?” Aici într-adevăr suntem de acord cu Tobias şi Geoffrey Hoppe. Cei care au crezut toate aceste aiureli şi, fiind amăgiţi, le-au pus apoi în practică, nu au nici o şansă să pătrundă în Împărăţia Tatălui Ceresc, să revină Acasă. Nu câtă vreme se lasă conduşi de orbul Tobias, care îi va conduce, ca în proverb, în prăpastie!
Sursă:
www.yogaesoteric.com
PLAYLIST:
ETERNAL TEARS OF SORROW – Bride of Crimson Sea (“Chaotic Beauty” / Spinefarm Rec)
PENUMBRA – A Torrent of Tears (“The Last Bewitchment” / Season Of Mist)
SOULSEARCH – Archaic Alliance (“Abred VS Annwn” / Serenades Rec)
ATROX – Changeling (“Terrestrials” / Season of Mist)
BESECH – Rainbowman (“From a Bleeding Heart” / Metal Blade Rec)
THY SERPENT – Go Free Are The Wolves (“Christcrusher” / Nuclear Blast)
KATATONIA – Without God (“Dance of December Souls” / Peaceville Rec)
ORPHANED LAND – The Path-Treading Through Darkness (“The Never Ending Way of ORwarriOR” / Century Media)
VOID OF SILENCE (“None Shall Mourn” / The Grave Of Civilization” / code666)
În 1999, după un an şi jumătate de „dialoguri” periodice cu Tobias, Geoffrey Hoppe a înfiinţat Cercul Purpuriu (Crimson Circle), un grup de persoane care se consideră profesori ai celorlalte fiinţe umane. Ei cred că menirea lor este să facă publice „mesajele lui Tobias” şi prin intermediul lor să îi îndrume spiritual pe ceilalţi oameni. Iată cum şi-a demarat activitatea acest grup: „Tobias a informat micul grup de acolo că Ghizii lor Spirituali erau pe punctul de a-i părăsi. Acest mesaj a şocat şi consternat pe mulţi dintre ei, dar Tobias le-a explicat, cu multă dragoste şi blândeţe, că era vremea ca oamenii să-şi accepte responsabilitatea pentru propria lor divinitate. El a spus că a venit momentul ca oamenii să devină Îngeri-pe-Pământ şi că, desprinzându-ne de Ghizii noştri şi de majoritatea vechilor credinţe şi ritualuri, vom începe să ne luăm în primire propria noastră divinitate. (…)Cercul Purpuriu este grupul de oameni care se numără printre primii ce păşesc în Noua Energie.” Acest mesaj, care desigur le-a gâdilat egoul multor auto-intitulaţi profesori, vine în contradicţie cu revelaţiile tuturor religiilor, care ne învaţă că fiecare om are un Înger Păzitor, înger care ne însoţeşte întreaga viaţă şi ne ghidează creşterea spirituală. Respingând protecţia şi inspiraţia divină a Îngerului Păzitor, nu ne vom apropia nicidecum de Dumnezeu! Dar tentaţia Cercului Purpuriu este puternică… în acestă epocă, fiecare vrea să fie maestru şi foarte puţini acceptă să fie discipoli. Problema este că nu e suficient să afirmi că eşti maestru. Ultimele revelaţii pe care Tobias le face prin Geoffrey au loc în Colorado şi durează 90 de minute, care este intervalul maxim pe care autorul îl poate susţine din punct de vedere fizic şi energetic. Dacă se răsfoieşte cartea, se va vedea ce ajung oamenii să creadă şi să spună atunci când se lasă conduşi de un „orb”. „Esenţa mesajelor lui Tobias este simplă: suntem primii care trecem prin acest proces de transformare spirituală de tip „de la omidă, la fluture”. Vor urma mulţi alţii. Apoi, va urma întreaga omenire, îngerii şi Spiritul vor veni după noi!”. Desigur, omenirea evoluează gradat, în ansamblul ei, acesta este mersul firesc al lucrurilor. Dar pe această planetă au trăit atât de mulţi înţelepţi care le-au dăruit oamenilor aspiraţie prin măreţia fiinţei lor, compasiune din generozitatea inimii lor şi învăţături din înţelepciunea lor… Este oare inteligent să presupunem că noi acum suntem primii? De ce să credem că toţi ghizii spirituali ne-au părăsit şi că înaintea noastră nimeni nu a atins starea de înţelepciune? De ce să credem că toată tradiţia spirituală a planetei este nulă ca valoare? Doar ca să ne amăgim în nebunia noastră că suntem „deschizători de drumuri”?
Îngerii sunt prin menirea lor, în cadrul creaţie,i mesageri între Dumnezeu şi oameni. Cine ne inspiră oare atunci când ne credem mai presus de îngerii, înaintea îngerilor? Dar atunci când ne credem mai presus de spirit şi mai presus de Dumnezeu? Prin această afirmaţie, Tobias îşi dezvăluie natura luciferică. La urma urmei şi Satana s-a crezut mai presus de Dumnezeu. Aici autorul recunoaşte că multe mesaje ale lui Tobias sunt „perle”, dar nu-i trece prin cap că sunt doar nişte prostii scornite de mintea lui şi inspirate de entităţi demoniace. Tobias zice: „…nu e vorba ca noi să vă predăm vouă. Este vorba despre ce învăţăm noi de la voi”. „Profesor drag, pătrundem în cercul tău acum, ca să te îmbrăţişăm şi să-ţi mulţumim şi să plângem de bucurie pentru ceea ce faci.” Moment euforic pentru egourile din Cercul Purpuriu: nu numai că sunt profesorii celorlalţi oameni, dar sunt şi profesorii entităţilor care le transmit mesaje şi sfaturi. „…Spiritul cel Etern nu deţinea controlul. Vă situaserăţi în afara Primei Creaţii.” Oare există vreun loc în acest vast univers sau vreun moment în spirala aparent nesfârşită a timpului în care să fie ceva mai presus de Spiritul Divin, mai presus de Dumnezeu? Cu siguranţă nu. Dumnezeu este atotputernic, dintotdeauna şi pentru totdeauna şi nu există nimic deasupra lui, nimic care să se sustragă voinţei sale supreme. Dumnezeu este prezent în fiecare fiinţă umană sub forma Sinelui său divin nemuritor, Atman. Ori iată că aici orbul Tobias afimă contrariul. „Tot prin ceea ce treceţi acum, în viaţa voastră, nu se referă la vieţile voastre trecute! Angajamentele voastre s-au încheiat.” „Nimic din ceea ce aţi făcut pe Pământ nu a fost greşit sau rău!”. „Nu mai sunteţi legaţi de karmă”. Iată o imensă tentaţie. După ce îi învaţă pe oameni că sunt mai presus de îngeri, Tobias caută să le distrugă şi simţul responsabilităţii. Nu contează ce faceţi, spune el. Nu contează ce aţi făcut… Chiar nu contează dacă facem bine sau rău? Legea karmei, legea cauzei şi a efectului, este o lege divină universală, care stă la baza întregii manifestări. „Bine faci, bine găseşti”, spune învăţătura populară. „Cine seamănă vânt, culege furtună”, ne învaţă Iisus. Legile universului sunt aceleaşi de când lumea şi vor guverna întotdeauna universul. Nu contează că Tobias „afirmă” altceva, iar Geoffrey Hoppe îşi publică ideile în milioane de exemplare şi se îmbogăţeşte din naivitatea oamenilor. Legea karmei va continua să funcţioneze, chiar şi pentru el. „Nu a existat niciodată un Lucifer care să vă arunce din rai. Toate acestea sunt metafore.” Aşa să fie? Un aforism al înelepciunii spune că „cea mai mare păcăleală a demonilor este să ne facă să credem că ei nu există”. „Eu, Tobias, împreună cu cei din Cercul Purpuriu privim în inimile voastre şi în chakra voastră unică.” Poate că privesc ei undeva, dar fiinţa umană în realitate are 7 chakre principale şi mai multe chakre secundare. Iată încă o amăgire pentru cei cu voinţa slabă: „Carne, cereale, fructe şi legume – nu contează, dragi prieteni, astea nu sunt lucruri negative. Acestea sunt resurse pentru a hrăni corpul vostru biologic.” Întotdeauna calea cea uşoară amăgeşte uşor oamenii. Este uşor să nu faci nimic, este uşor să nu respecţi nici o regulă. Dintoteauna falşii profeţi au avut un succes nebun. Ştiţi de ce? Pentru că îi fac pe oameni să creadă că sunt grozavi aşa cum sunt. Ei afirmă că spiritualitatea nu necesită eforturi, că nu există consecinţe ale acţiunilor noastre, că nu contează ce mâncăm sau ce prostii facem.
Pasul următor în amăgirea noilor învăţăcei ai lui Tobias este să-i facă să renunţe la diferitele tehnici spirituale pe care le practică. Şi mai ales la meditaţie, care le-ar putea trezi discernământul şi i-ar face să realizeze că sunt manipulaţi şi prostiţi. „Meditaţiile au fost, în majoritatea lor, chinuitoare şi dificile. Sigur însă că v-au ajutat să ajungeţi până aici. Vă îndemnăm ca să cinstiţi întotdeauna această parte a voastră. Dar, pe măsură ce pătrundeţi în Noua Energie, nu mai e nevoie să staţi zilnic jos şi să meditaţi un anumit interval de timp şi să vă luptaţi cu gândurile care vă trec prin minte.” Pentru un practicanţii yoga meditaţia este bucurie. Pentru un credincios creştin rugăciunea este pace. Pentru dervişii sufiţi dansul este extaz. Toate modalităţile şi tehnicile spirituale trebuiesc practicate stăruitor, cu bucurie, pentru că ele ne ajută să creştem şi să ne apropiem de Dumnezeu. A te opri din practica spirituală crezând că ai ajuns la capătul căii spirituale este cea mai frecventă eroare pe care o menţionează toate tratatele înţelepciunii. Şi iată acum la ce degradare se ajunge: Tobias îi învaţă pe „profesorii” Cercului Purpuriu să profite material de pe urma celor pe care îi vor ghida. Tobias afirmă: „În adâncul vostru există un sentiment că energia banului şi energia Spiritului să nu fie amestecate. Nu înţelegem de ce voi nu aveţi un respect egal şi echilibrat pentru amândouă. Şi acum mai venim şi noi cu ceva în plus. Voi sunteţi cei care mergeţi undeva ca să-i învăţaţi pe alţii. Veţi avea nevoie de o maşină ca să mergeţi la cabinet sau la casa cuiva. Veţi avea nevoie de căldură şi mâncare. Nu este oare potrivit să fiţi compensaţi pentru munca pe care o faceţi? Oare nu este potrivit ca cei care au nevoie de serviciul vostru să consume un anumit gen de energie şi efort ca să contrabalanseze ceea ce faceţi voi pentru ei? Munca pe care o faceţi pentru ei, ca învăţători, este mult mai valoroasă decât toţi banii lor din bancă. Cât veţi încasa ca să fiţi ghizi oameni şi să ajutaţi la iluminarea altora?”
Meschinăria acestei abordări nu are nevoie de comentarii. Dar niciodată şi sub nici o formă nu trebuie să ne imaginăm că banii şi Spiritul au aceeaşi valoare. Haideţi să revenim la înţelepciunea populară: „Banul este ochiul dracului”. Iar tentaţia banului, tentaţia materială, este considerată de toate religiile şi căile spirituale un obstacol foarte mare pe calea spirituală. Isus spunea: „Mai uşor trece o cămilă prin urechea unui ac decât intră un om bogat în Împărăţia Cerurilor”. Iar ca pervertirea adepţilor să fie completă, Tobias nu uită nici aspectul sexual: „noi vorbim mult despre sex, la fel ca şi voi, stăm în jurul vostru şi zâmbim pentru că nouă nu ne pasă deloc dacă relaţia este între un bărbat şi o femeie, sau oameni de acelaşi sex. Noi nu avem prejudecăţi în această privinţă. Ceea ce ne face plăcere este dragostea dintre doi oameni.” Şi atunci de ce oare toate religiile plantei noastre, exceptând satanismul, avertizează asupra pericolelor pervertirii sexuale? Principalul efect al homosexualităţii este că îl îndepărtează pe om de Dumnezeu. Iar oamenii au dreptul să ştie asta. Iniţierea noilor adepţi culminează cu nebunia de la originea dualităţii lumii. Aşa cum Lucifer s-a crezut mai presus de Dumnezeu, şi discipolii lui Tobias sunt învăţaţi că: „voi daţi naştere la un nou tip de Divinitate care nu a mai fost văzut în nici o altă creaţie.” Să ne mai mirăm atunci că după toată această învăţătură nebunească, Tobias conchide: „ nu puteţi merge înapoi, acasă. Nu puteţi?” Aici într-adevăr suntem de acord cu Tobias şi Geoffrey Hoppe. Cei care au crezut toate aceste aiureli şi, fiind amăgiţi, le-au pus apoi în practică, nu au nici o şansă să pătrundă în Împărăţia Tatălui Ceresc, să revină Acasă. Nu câtă vreme se lasă conduşi de orbul Tobias, care îi va conduce, ca în proverb, în prăpastie!
Sursă:
www.yogaesoteric.com
PLAYLIST:
ETERNAL TEARS OF SORROW – Bride of Crimson Sea (“Chaotic Beauty” / Spinefarm Rec)
PENUMBRA – A Torrent of Tears (“The Last Bewitchment” / Season Of Mist)
SOULSEARCH – Archaic Alliance (“Abred VS Annwn” / Serenades Rec)
ATROX – Changeling (“Terrestrials” / Season of Mist)
BESECH – Rainbowman (“From a Bleeding Heart” / Metal Blade Rec)
THY SERPENT – Go Free Are The Wolves (“Christcrusher” / Nuclear Blast)
KATATONIA – Without God (“Dance of December Souls” / Peaceville Rec)
ORPHANED LAND – The Path-Treading Through Darkness (“The Never Ending Way of ORwarriOR” / Century Media)
VOID OF SILENCE (“None Shall Mourn” / The Grave Of Civilization” / code666)
25 iunie 2010 – Îngerii căzuţi
Friday, June 25th, 2010 Apocalipsa 12:9 este cel mai clar pasaj din Sfânta Scriptură care descrie identitatea demonilor: “Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui”. Biblia indică faptul că demonii sunt îngeri căzuţi – îngeri care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu alături de Satan. Căderea lui Satan din cer este, deasemenea, descrisă în Apocalipsa, iar pasajul 12:4 pare să indice faptul că Satan a atras cu el o treime din îngeri atunci când a păcătuit. În versetul 6, Iuda face referire la îngerii care au păcătuit. Aşadar, demonii par să fie îngerii care l-au urmat pe Satan în păcatul lor de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Demonii sunt fiinţe spirituale, însă ei pot să apară înaintea oamenilor chiar şi luând forme fizice. Demonii sau îngerii căzuţi sunt duşmani ai lui Dumnezeu – însă creştinii spun că ei sunt inamici învinşi deja. Întunecatele duhuri ale răutăţii au săvârşit două nelegiuiri grele: prima a fost pricina lepădării lor din ceata sfinţilor îngeri; a doua a fost pricina lepădării lor fără putinţă de întoarcere. În cer ei s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu; căpetenia lor, oarbă din pricina părerii de sine, a vrut să se facă deopotrivă cu Dumnezeu. Aruncaţi din cer în tărâmul de sub cer pentru nelegiuita lor încercare, îngerii căzuţi au pizmuit fericirea omului nou-zidit şi au săvârşit o nouă fărădelege: amăgindu-l pe om, l-au tras în căderea lor. Cea din urmă nelegiuire a îngerilor căzuţi a hotărât soarta lor pentru totdeauna: prin ea au pus asupra lor pecetea răului pe veci; din pricina ei s-a depărtat de la ei cu desăvârşire harul lui Dumnezeu; au fost lăsaţi în seama lor, în seama răutăţii lor, în seama păcatului lor, pe care l-au zămislit şi l-au născut în ei, de care au îngăduit să se pătrundă firea lor. De atunci nici un gând bun, nici un simţământ bun nu i-a mai venit îngerului lepădat. El este pe de-a-ntregul, cu totul, cufundat în rău, doreşte răul, născoceşte răul. Ars de o sete nepotolită a răului, el caută să se sature prin rău – şi nu poate. Tot răul pe care l-a săvârşit şi îl săvârşeşte i se pare neîndestulător în faţa răului pe care şi-l închipuie el, pe care îl caută setea lui cea cu neputinţă de răbdat după rău.
Îngerii căzuţi sunt tot făpturi spirituale, sunt îngerii care l-au urmat pe Lucifer când acesta a fost alungat din rai. Îngerii căzuţi au aproape toate însuşirile îngerilor cu diferenţa că ei luptă neîncetat împotriva lui Dumnezeu, prin înşelarea şi aducerea omului în păcat, împiedicându-l să urce la ceruri de unde ei au fost aruncaţi. Păcatul lor cel mai mare este ura neînfricată faţă de Dumnezeu şi de aceea căderea lor este fără întoarcere. Ei î-şi găsesc plăcerea în tot felul de păcate, însă neputând săvârşi păcate trupeşti, ei păcătuiesc cu imaginaţia şi cu simţurile, astfel esenţa lor este obiţnuită cu viciile fireşti ale cărnii. Îngerii căzuţi nu pot face nimic rău Creatorului, aşa că ei î-şi indreapta intreaga răutate şi cruzime asupra oamenilor. Ei sunt îngerii lui Satana şi îi urmează poruncile pentru că se află într-un număr foarte mare şi sunt răspândiţi peste tot, în văzduh, pe pământ, în pământ, chiar şi în apă. Ei au puterea de a intra în mintea omului şi a-i insufla gânduri păcătoase. De remarcat este şi faptul că cel mai des se întâlneşte nu instalarea diavolului în om, ci posedarea omului de diavol, prin subordonarea sufletului său voinţei demonice. Duhul necurat al îngerilor căzuţi se poate înfăţişa sub chip prefăcut, întinzând oamenilor o cursă sau alta. Ei reprezintă fie răul evident, fie se transformă în înger luminos, luând chipul binelui şi cucerind astfel minţile noastre.
Demonii au nevoie de hrană, iar aceasta este jertfa în sange. În timp ce jertfele se ard în foc, sângele lor se transformă prin ardere în vapori si descompunându-se în felul acesta în particule fine, se prefac într-o stare ce corespunde esenţei demonilor. Ei se hranesc cu aceste emanaţii, desigur nu aşa ca şi cum le-ar mânca sau şi-ar umple cu ele pântecele, ci asemenea unor animale, care primesc hrana cu întreaga lor fiintă. Din aceasta pricină demonii devorează cu lăcomie gazele ce se produc în urma arderilor jertfelor si inhalează fumul aromatelor, ca substanţe pe care şi le-au adaptat pentru hrană. Iată cum se explică cultul jertfirilor în faţa statuilor idolilor, la popoarele păgâne.Toţi idolii la care se închină păgânii sunt înconjuraţi de diavoli, care îşi găsesc plăcerea în jertfele care se fac. Iată de ce toate sectele satanice aduc jertfe de animale şi chiar umane demonilor la care se închină si slujesc. Când se aducea jertfă unui idol, o parte din ea era destinată demonului. De aceea, cel care bea din paharul umplut pentru jertfele idoleşti, bea din paharul demonului. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune exact motivele pentru care Dumnezeu îngăduie existenţa diavolului şi nu-l împiedică să ne atace cu ispitele sale: “în primul rând ca să cunosti că te-ai făcut mai puternic decât diavolul, însemnându-te, în numele lui Hristos, cu Crucea dătătoare de viată; în al doilea rând, pentru trai în smerenie şi a nu te preamări prin bogăţia darurilor si să nu uiţi neputinţa ta şi puterea celui care te ajută; în al treilea rând pentru că acest duh necurat, văzându-ţi răbdarea cu care rezişti ispitelor, să se convingă că l-ai părăsit cu desăvârşire şi te-ai depărtat de el”. Satan şi îngerii lui nu şi-au pierdut prin căderea lor voinţa, simţurile, şi marea lor inteligenţă. Peste tot în Biblie este accentuată viclenia şi cunoştinţele lor. Ei Îl cunosc pe Domnul Isus, se pleacă înaintea Lui Îl recunosc ca Fiu al Celui Preaînalt, ca Dumnezeu Sfânt, dar niciodată nu Îl numesc „Domn“. Demonii cred că Dumnezeu este Unul, deci ei mărturisesc acest lucru ca şi iudeii, însă această credinţă este numai o credinţă intelectuală pentru că Icaov spune că „… dracii cred şi se înfioară“. Deci ei recunosc că între ei şi Domnul Isus nu poate exista nici o părtăşie şi ascultă când li se porunceşte să iasă din oameni. Îngerii căzuţi îşi împing victimele spre a se autorăni sau autodistruge şi sunt conştienţi că destinul lor veşnic este chin şi distrugere, aşa că ţinta lor este să distrugă cât de mulţi oameni posibil şi să îi ducă în locul hotărât pentru ei pe veşnicie. Demonii au însă o experienţă de secole petrecute în jurul omului. Ei ştiu exact cum reacţionează oamenii în anumite situaţii. Aceasta se poate compara ilustrativ, cu oamenii care prin observaţii şi fiind alături de animale, ştiu cum acestea reacţionează în anumite situaţii. Vicleni precum sunt, Satan şi îngerii săi intervin cu dibăcie în dorinţele oamenilor. Aşa a venit de fapt păcatul în lume.
Aşa cum Biblia îi numeşte pe îngerii aleşi „duhuri slujitoare“, pe demoni Biblia îi numeşte „duhuri rele“. Ei sunt deosebit de activi în distrugerea adevărului şi răspândirea minciunii, iar caracterul lor rău se evidenţiază în special prin necurăţie. De aceea citim deseori despre „duhuri necurate“. Satan nu dă numai „târcoale ca un leu care răcneşte“, ci el apare oamenilor şi ca „înger de lumină“, otrăvind gândirea oamenilor, promiţându-le libertatea. Pentru aceasta el foloseşte învăţători falşi. Aceştia povestesc istorii frumoase despre libertate, despre voinţa proprie şi le pun înainte oamenilor perspectivele a tot felul de plăceri. Prin inspiraţia acestor duhuri s-au ţinut predici despre libertatea sexuală. Urmările ? Familii distruse, apariţii de tot felul de forme de viaţă conjugală, familii dezechilibrate, tineri neînfrânaţi. Premisele libertăţii se dovedesc a fi factori ce conduc spre dependenţe mortale. Cutremurător de mulţi se lasă momiţi… Sfânta Scriptură ne spune că duhurile rele au facut parte, la început, din lumea îngerilor buni, dar prin răzvrătire au rupt comuniunea lor cu Dumnezeu. Despre aceste duhuri, Sfânta Scriputră ne vorbeşte în unele locuri, numind pe îngerii căzuţi duhuri rele, duhuri necurate, duhuri ale răutăţii, diavoli, draci, demoni, îngerii diavolului, îngerii Satanei, iar căpetenia lor este numită diavolul, ispititorul, Satana, Belzebul, Veliar, domnul lumii acesteia , domnul puterilor aerului, domnul dracilor şamd. Duhurile rele sunt şi ele în număr indefinit de mare, constituind o adevărată împărăţie a răului şi prezintă o ie¬rarhie, căci nu numai că au o căpetenie a lor, Satana, ci se găsesc împărţite pe trepte diferite : începătorii, domnii şi stăpânii întunericului. Mântuitorul însuşi confir¬mă existenţa diavolului în răspunsul dat fariseilor care îl acuzau că scoa¬te demonii cu ajutorul domnului acestora. Diavolii nu sunt personificari ale răului, ci fiinţe reale, rele, pe care le aşteaptă pedeapsa veşnică, fiinţe reale şi raţionale care cugetă, “cred şi se cutremură”, dar nu se mântuiesc, au voinţă pro¬prie, păcătuiesc dintru început şi îşi au planurile lor. Biserica a crezut totdeauna în existenţa duhurilor rele, cum dovedeşte practica ei de la botez, când celui ce se botează i se cere lepa¬dare de diavolul, de toţi îngerii lui şi de lucrurile lui.
Apariţia duhurilor rele pe Pământ se datorează despărţirii libere de Dumnezeu a unora dintre îngeri din mândrie, dorind să aibă fericirea în ei şi prin ei şi nu prin relaţia cu Dumnezeu. Acest lucru îl arată sfântul Vasile cel Mare descriind că¬derea Satanei, în opoziţie cu persistenţa lui Mihail în comuniune cu Dum¬nezeu : “De unde este rău omul ? Din propria lui libertate. De unde este rău diavolul ? Din aceeasi cauză, având şi el viaţa liberă şi prin liberta¬tea lui având putinţa să rămână lângă Dumnezeu sau să se înstrăineze de El. Mihail era înger şi a rămas lângă Dumnezeu pentru vecie. Satana era înger şi a căzut din treapta lui. Pe acela voinţa liberă l-a păzit în cele de sus ; pe acesta libertatea alegerii l-a alungat. Pe acela l-a salvat nesăturarea de iu¬birea lui Dumnezeu, pe acesta l-a făcut lepădat depărtarea de Dumnezeu. Acesta este răul: înstrainarea de lumină. O mică întoarcere a ochiu¬lui ne face să fim cu soarele sau cu umbra trupului nostru. Cel ce priveşte spre soare se luminează îndată; cel ce se întoarce spre umbră va avea parte în suflet de întuneric. Astfel diavolul are răutatea prin libera alegere, dar firea lui nu e opusă binelui”.
Explicaţia creştină a răului ca provenind din folosirea libertătii este singura care nu leagă răul de esenţa realităţii, a realitătii eterne sau a ce¬lei create de Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare zice: ” Răul este o lipsă a binelui. Ochiul a fost creat, orbia s-a produs ulterior prin pierderea ochilor… Aşa şi răutatea nu are o subzistenta proprie, ci vine dupa aceea, datorită rănilor sufletului.” Dar nici existenţa şi mărimea răului din lume nu s-ar putea explica numai din libertatea umană. Trebuie să admitem o origine suplimen¬tară a răului, libertatea unor spirite mai puternice decât spiritul uman, ca¬pabile de un rău cu mult mai mare, dar nu o origine a răului în libertatea spiritului divin atotputernic, căci atunci nu ar mai fi posibilă mântuirea lumii de rău. Oricât ar fi de stăpânit de rău, omul poartă în sine, totdeauna, resturi de bine, rezistente împotriva răului, puteri de întoarcere spre bine prin convertire şi puteri de frânare a răului şi de căinţă pentru el. Îngerii căzuţi, în schimb, nu mai păstrează în ei nici un rest de bine. Răul le-a devenit o a doua natură a lor. Dar chiar şi răul produs de duhurile rele nu-şi are originea în fiinţa lor, ci în libertatea lor, care consimte neîncetat cu ei. Posibilitatea căderii unor îngeri şi transformarea lor în duhuri rele, este implicată în faptul că au natura spirituală creată, deci ca sunt fiinţe raţionale şi libere, mărginite, putând să rămână şi să progreseze în bine, precum şi să se îndrepte spre rău. Căci orice creatură este schimbătoare, numai ceea ce este necreat este neschimbător. Diavolul s-a făcut din proprie iniţiativă cauza căderii pentru sine şi pentru ceilalti; înainte de diavol n-a păcatuit nimeni, iar el a căzut nu fiindcă în natura sa ar fi fost sădita aplecarea spre rău, ci fiind creat bun s-a hotarat el însuşi spre păcat. Sfantul Ioan Damaschin, vorbind despre aceasta, zice : “Dintre puterile îngereşti, întâistătătorul cetei celei mai de jos nu a fost rău prin natură, ci a fost bun, a fost făcut spre bine, şi nu avea în el, de la Creator, nici cea mai mică urmă de răutate; cu toate acestea, el n-a su¬ferit luminarea şi cinstea pe care Creatorul i-a dăruit-o, ci, prin voinţa lui liberă, s-a mutat de la starea sa naturală la o stare contrara naturii sale şi s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu care l-a facut, voind sa se împotrivească Lui… “
Cât priveşte căderea îngerilor răi, biserica nu a formulat o învăţătură oficiala.Totuşi, se poate determina cu siguranţă că aceasta a avut loc înainte de începutul istoriei umane, daca se are în vedere că: de la crearea îngerilor până la căderea unora a trebuit să treacă un oarecare timp; diavolul a apărut ca ispititor al celor dintâi oameni, deci căzuse înainte de a fi fost creat omul, şi că Sfânta Scriptură ne spune că „dia¬volul păcătuieşte dintru început”. Căderea îngerilor răi a fost, după învăţătura Bisericii, radicală şi de¬finitivă, pentru ei nemaiexistând posibilitatea mântuirii. Consecinţa căde¬rii lor este condamnarea veşnică. Diavolului şi îngerilor lui le este pre¬gatit focul cel veşnic, greşeala lor fiind aşa de mare şi împietrirea totală, încât nu mai pot fi cruţaţi, căci nu şi-au păstrat vrednicia şi au părasit locaşul în care au fost aşe¬zaţi la creaţie. Sfântul Ioan Damaschin spune: “După cădere ei nu mai au posibilitatea pocăin¬ţei, după cum nu o au nici oamenii după moarte”.
PLAYLIST:
SOLITUDE AETURNUS – Scent Of Death (“Alone” / Massacre Rec)
GODSEND – Starfall (“A Wayfarer’s Portrait” / Holy Rec)
EVOKEN – The Last of Vitality (“Antithesis Of Light” / Avantgarde Music)
ESOTERIC – The Blood Of The Eyes (“Subconscious Dissolution Into The Continuum” / Season Of Mist)
THE HOWLING VOID – Mollusk (“Megaliths Of The Abyss” / Black Plague Rec)
DARKFLIGHT – L’Ether Austral (“Perfectly Calm” / Ars Magna Rec)
ARCANA COELESTIA – Duskfall (“Le Mirage de L’Ideal” / ATMF Rec)
PANTHEIST – Envy Us (“O, Solitude” / Firebox Rec)
ABSTRACT SPIRIT – Sarabanda (“Liquid Dimensions Change” / Solitude Productions)
VOID OF SILENCE – Apt Epitaph (“The Grave Of Civilization” / code666)
KAUAN – Sokea Sisar (“Aava Tuulen Maa” / Firebox Rec)
SHAPE OF DESPAIR – Still-Motion (“Illusion’s Play” / Spikefarm Rec)
Îngerii căzuţi sunt tot făpturi spirituale, sunt îngerii care l-au urmat pe Lucifer când acesta a fost alungat din rai. Îngerii căzuţi au aproape toate însuşirile îngerilor cu diferenţa că ei luptă neîncetat împotriva lui Dumnezeu, prin înşelarea şi aducerea omului în păcat, împiedicându-l să urce la ceruri de unde ei au fost aruncaţi. Păcatul lor cel mai mare este ura neînfricată faţă de Dumnezeu şi de aceea căderea lor este fără întoarcere. Ei î-şi găsesc plăcerea în tot felul de păcate, însă neputând săvârşi păcate trupeşti, ei păcătuiesc cu imaginaţia şi cu simţurile, astfel esenţa lor este obiţnuită cu viciile fireşti ale cărnii. Îngerii căzuţi nu pot face nimic rău Creatorului, aşa că ei î-şi indreapta intreaga răutate şi cruzime asupra oamenilor. Ei sunt îngerii lui Satana şi îi urmează poruncile pentru că se află într-un număr foarte mare şi sunt răspândiţi peste tot, în văzduh, pe pământ, în pământ, chiar şi în apă. Ei au puterea de a intra în mintea omului şi a-i insufla gânduri păcătoase. De remarcat este şi faptul că cel mai des se întâlneşte nu instalarea diavolului în om, ci posedarea omului de diavol, prin subordonarea sufletului său voinţei demonice. Duhul necurat al îngerilor căzuţi se poate înfăţişa sub chip prefăcut, întinzând oamenilor o cursă sau alta. Ei reprezintă fie răul evident, fie se transformă în înger luminos, luând chipul binelui şi cucerind astfel minţile noastre.
Demonii au nevoie de hrană, iar aceasta este jertfa în sange. În timp ce jertfele se ard în foc, sângele lor se transformă prin ardere în vapori si descompunându-se în felul acesta în particule fine, se prefac într-o stare ce corespunde esenţei demonilor. Ei se hranesc cu aceste emanaţii, desigur nu aşa ca şi cum le-ar mânca sau şi-ar umple cu ele pântecele, ci asemenea unor animale, care primesc hrana cu întreaga lor fiintă. Din aceasta pricină demonii devorează cu lăcomie gazele ce se produc în urma arderilor jertfelor si inhalează fumul aromatelor, ca substanţe pe care şi le-au adaptat pentru hrană. Iată cum se explică cultul jertfirilor în faţa statuilor idolilor, la popoarele păgâne.Toţi idolii la care se închină păgânii sunt înconjuraţi de diavoli, care îşi găsesc plăcerea în jertfele care se fac. Iată de ce toate sectele satanice aduc jertfe de animale şi chiar umane demonilor la care se închină si slujesc. Când se aducea jertfă unui idol, o parte din ea era destinată demonului. De aceea, cel care bea din paharul umplut pentru jertfele idoleşti, bea din paharul demonului. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune exact motivele pentru care Dumnezeu îngăduie existenţa diavolului şi nu-l împiedică să ne atace cu ispitele sale: “în primul rând ca să cunosti că te-ai făcut mai puternic decât diavolul, însemnându-te, în numele lui Hristos, cu Crucea dătătoare de viată; în al doilea rând, pentru trai în smerenie şi a nu te preamări prin bogăţia darurilor si să nu uiţi neputinţa ta şi puterea celui care te ajută; în al treilea rând pentru că acest duh necurat, văzându-ţi răbdarea cu care rezişti ispitelor, să se convingă că l-ai părăsit cu desăvârşire şi te-ai depărtat de el”. Satan şi îngerii lui nu şi-au pierdut prin căderea lor voinţa, simţurile, şi marea lor inteligenţă. Peste tot în Biblie este accentuată viclenia şi cunoştinţele lor. Ei Îl cunosc pe Domnul Isus, se pleacă înaintea Lui Îl recunosc ca Fiu al Celui Preaînalt, ca Dumnezeu Sfânt, dar niciodată nu Îl numesc „Domn“. Demonii cred că Dumnezeu este Unul, deci ei mărturisesc acest lucru ca şi iudeii, însă această credinţă este numai o credinţă intelectuală pentru că Icaov spune că „… dracii cred şi se înfioară“. Deci ei recunosc că între ei şi Domnul Isus nu poate exista nici o părtăşie şi ascultă când li se porunceşte să iasă din oameni. Îngerii căzuţi îşi împing victimele spre a se autorăni sau autodistruge şi sunt conştienţi că destinul lor veşnic este chin şi distrugere, aşa că ţinta lor este să distrugă cât de mulţi oameni posibil şi să îi ducă în locul hotărât pentru ei pe veşnicie. Demonii au însă o experienţă de secole petrecute în jurul omului. Ei ştiu exact cum reacţionează oamenii în anumite situaţii. Aceasta se poate compara ilustrativ, cu oamenii care prin observaţii şi fiind alături de animale, ştiu cum acestea reacţionează în anumite situaţii. Vicleni precum sunt, Satan şi îngerii săi intervin cu dibăcie în dorinţele oamenilor. Aşa a venit de fapt păcatul în lume.
Aşa cum Biblia îi numeşte pe îngerii aleşi „duhuri slujitoare“, pe demoni Biblia îi numeşte „duhuri rele“. Ei sunt deosebit de activi în distrugerea adevărului şi răspândirea minciunii, iar caracterul lor rău se evidenţiază în special prin necurăţie. De aceea citim deseori despre „duhuri necurate“. Satan nu dă numai „târcoale ca un leu care răcneşte“, ci el apare oamenilor şi ca „înger de lumină“, otrăvind gândirea oamenilor, promiţându-le libertatea. Pentru aceasta el foloseşte învăţători falşi. Aceştia povestesc istorii frumoase despre libertate, despre voinţa proprie şi le pun înainte oamenilor perspectivele a tot felul de plăceri. Prin inspiraţia acestor duhuri s-au ţinut predici despre libertatea sexuală. Urmările ? Familii distruse, apariţii de tot felul de forme de viaţă conjugală, familii dezechilibrate, tineri neînfrânaţi. Premisele libertăţii se dovedesc a fi factori ce conduc spre dependenţe mortale. Cutremurător de mulţi se lasă momiţi… Sfânta Scriptură ne spune că duhurile rele au facut parte, la început, din lumea îngerilor buni, dar prin răzvrătire au rupt comuniunea lor cu Dumnezeu. Despre aceste duhuri, Sfânta Scriputră ne vorbeşte în unele locuri, numind pe îngerii căzuţi duhuri rele, duhuri necurate, duhuri ale răutăţii, diavoli, draci, demoni, îngerii diavolului, îngerii Satanei, iar căpetenia lor este numită diavolul, ispititorul, Satana, Belzebul, Veliar, domnul lumii acesteia , domnul puterilor aerului, domnul dracilor şamd. Duhurile rele sunt şi ele în număr indefinit de mare, constituind o adevărată împărăţie a răului şi prezintă o ie¬rarhie, căci nu numai că au o căpetenie a lor, Satana, ci se găsesc împărţite pe trepte diferite : începătorii, domnii şi stăpânii întunericului. Mântuitorul însuşi confir¬mă existenţa diavolului în răspunsul dat fariseilor care îl acuzau că scoa¬te demonii cu ajutorul domnului acestora. Diavolii nu sunt personificari ale răului, ci fiinţe reale, rele, pe care le aşteaptă pedeapsa veşnică, fiinţe reale şi raţionale care cugetă, “cred şi se cutremură”, dar nu se mântuiesc, au voinţă pro¬prie, păcătuiesc dintru început şi îşi au planurile lor. Biserica a crezut totdeauna în existenţa duhurilor rele, cum dovedeşte practica ei de la botez, când celui ce se botează i se cere lepa¬dare de diavolul, de toţi îngerii lui şi de lucrurile lui.
Apariţia duhurilor rele pe Pământ se datorează despărţirii libere de Dumnezeu a unora dintre îngeri din mândrie, dorind să aibă fericirea în ei şi prin ei şi nu prin relaţia cu Dumnezeu. Acest lucru îl arată sfântul Vasile cel Mare descriind că¬derea Satanei, în opoziţie cu persistenţa lui Mihail în comuniune cu Dum¬nezeu : “De unde este rău omul ? Din propria lui libertate. De unde este rău diavolul ? Din aceeasi cauză, având şi el viaţa liberă şi prin liberta¬tea lui având putinţa să rămână lângă Dumnezeu sau să se înstrăineze de El. Mihail era înger şi a rămas lângă Dumnezeu pentru vecie. Satana era înger şi a căzut din treapta lui. Pe acela voinţa liberă l-a păzit în cele de sus ; pe acesta libertatea alegerii l-a alungat. Pe acela l-a salvat nesăturarea de iu¬birea lui Dumnezeu, pe acesta l-a făcut lepădat depărtarea de Dumnezeu. Acesta este răul: înstrainarea de lumină. O mică întoarcere a ochiu¬lui ne face să fim cu soarele sau cu umbra trupului nostru. Cel ce priveşte spre soare se luminează îndată; cel ce se întoarce spre umbră va avea parte în suflet de întuneric. Astfel diavolul are răutatea prin libera alegere, dar firea lui nu e opusă binelui”.
Explicaţia creştină a răului ca provenind din folosirea libertătii este singura care nu leagă răul de esenţa realităţii, a realitătii eterne sau a ce¬lei create de Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare zice: ” Răul este o lipsă a binelui. Ochiul a fost creat, orbia s-a produs ulterior prin pierderea ochilor… Aşa şi răutatea nu are o subzistenta proprie, ci vine dupa aceea, datorită rănilor sufletului.” Dar nici existenţa şi mărimea răului din lume nu s-ar putea explica numai din libertatea umană. Trebuie să admitem o origine suplimen¬tară a răului, libertatea unor spirite mai puternice decât spiritul uman, ca¬pabile de un rău cu mult mai mare, dar nu o origine a răului în libertatea spiritului divin atotputernic, căci atunci nu ar mai fi posibilă mântuirea lumii de rău. Oricât ar fi de stăpânit de rău, omul poartă în sine, totdeauna, resturi de bine, rezistente împotriva răului, puteri de întoarcere spre bine prin convertire şi puteri de frânare a răului şi de căinţă pentru el. Îngerii căzuţi, în schimb, nu mai păstrează în ei nici un rest de bine. Răul le-a devenit o a doua natură a lor. Dar chiar şi răul produs de duhurile rele nu-şi are originea în fiinţa lor, ci în libertatea lor, care consimte neîncetat cu ei. Posibilitatea căderii unor îngeri şi transformarea lor în duhuri rele, este implicată în faptul că au natura spirituală creată, deci ca sunt fiinţe raţionale şi libere, mărginite, putând să rămână şi să progreseze în bine, precum şi să se îndrepte spre rău. Căci orice creatură este schimbătoare, numai ceea ce este necreat este neschimbător. Diavolul s-a făcut din proprie iniţiativă cauza căderii pentru sine şi pentru ceilalti; înainte de diavol n-a păcatuit nimeni, iar el a căzut nu fiindcă în natura sa ar fi fost sădita aplecarea spre rău, ci fiind creat bun s-a hotarat el însuşi spre păcat. Sfantul Ioan Damaschin, vorbind despre aceasta, zice : “Dintre puterile îngereşti, întâistătătorul cetei celei mai de jos nu a fost rău prin natură, ci a fost bun, a fost făcut spre bine, şi nu avea în el, de la Creator, nici cea mai mică urmă de răutate; cu toate acestea, el n-a su¬ferit luminarea şi cinstea pe care Creatorul i-a dăruit-o, ci, prin voinţa lui liberă, s-a mutat de la starea sa naturală la o stare contrara naturii sale şi s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu care l-a facut, voind sa se împotrivească Lui… “
Cât priveşte căderea îngerilor răi, biserica nu a formulat o învăţătură oficiala.Totuşi, se poate determina cu siguranţă că aceasta a avut loc înainte de începutul istoriei umane, daca se are în vedere că: de la crearea îngerilor până la căderea unora a trebuit să treacă un oarecare timp; diavolul a apărut ca ispititor al celor dintâi oameni, deci căzuse înainte de a fi fost creat omul, şi că Sfânta Scriptură ne spune că „dia¬volul păcătuieşte dintru început”. Căderea îngerilor răi a fost, după învăţătura Bisericii, radicală şi de¬finitivă, pentru ei nemaiexistând posibilitatea mântuirii. Consecinţa căde¬rii lor este condamnarea veşnică. Diavolului şi îngerilor lui le este pre¬gatit focul cel veşnic, greşeala lor fiind aşa de mare şi împietrirea totală, încât nu mai pot fi cruţaţi, căci nu şi-au păstrat vrednicia şi au părasit locaşul în care au fost aşe¬zaţi la creaţie. Sfântul Ioan Damaschin spune: “După cădere ei nu mai au posibilitatea pocăin¬ţei, după cum nu o au nici oamenii după moarte”.
PLAYLIST:
SOLITUDE AETURNUS – Scent Of Death (“Alone” / Massacre Rec)
GODSEND – Starfall (“A Wayfarer’s Portrait” / Holy Rec)
EVOKEN – The Last of Vitality (“Antithesis Of Light” / Avantgarde Music)
ESOTERIC – The Blood Of The Eyes (“Subconscious Dissolution Into The Continuum” / Season Of Mist)
THE HOWLING VOID – Mollusk (“Megaliths Of The Abyss” / Black Plague Rec)
DARKFLIGHT – L’Ether Austral (“Perfectly Calm” / Ars Magna Rec)
ARCANA COELESTIA – Duskfall (“Le Mirage de L’Ideal” / ATMF Rec)
PANTHEIST – Envy Us (“O, Solitude” / Firebox Rec)
ABSTRACT SPIRIT – Sarabanda (“Liquid Dimensions Change” / Solitude Productions)
VOID OF SILENCE – Apt Epitaph (“The Grave Of Civilization” / code666)
KAUAN – Sokea Sisar (“Aava Tuulen Maa” / Firebox Rec)
SHAPE OF DESPAIR – Still-Motion (“Illusion’s Play” / Spikefarm Rec)
Tags: Misterele istoriei, Mitologie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
O zi plina-ochi de pace, va ureaza cristian_kinetoterapy.....si tot ceva doriti in viata.. Doresc ca fiecare sa poata posta liber cu conditia pastrari bunului simt si fara postari xenofobe si rasiste. Cu totii suntem copii Divinitatii.