Istoria politica a getilor in sec. VI-IV a.Chr.

 

 IZVOARELE  SCRISE DESPRE ISTORIA POLITICA A GETILOR ÎN SEC. VI-IV a. Chr.

SITUATIA POLITICA ÎN BALCANI ÎN SEC. VI-IV a. Chr.

Spre sfârsitul sec. al VI-lea, sub Darius (522-486), Imperiul persan ajunge la maxima lui stralucire.  În urma expeditiei organizate în 514/512 împotriva scitilor, cei mai periculosi si numerosi barbari din zona, Darius îsi extinde stapânirea asupra Peninsulei Balcanice, cu precadere asupra zonei litorale si a cetatilor grecesti. Demonstratia de fortǎ, desi calificata de izvoarele greceşti ca o nereusita, împiedica vreme de douǎ secole expansiunea sciţilor spre vest, iar Tracia este transformatǎ în satrapia  Skudra. În 500- 494 se rãscoalã împotriva stǎpânirii  persane cetãţile greceşti din Asia Micã, în frunte cu Miletul. Atena şi Eretria sprijinã destul de timid aceastã rãscoalã, oferindu-i, totusi,  lui Darius pretextul unei intervenţii în Grecia. Drept urmare, se declanşeazã aşa-zisele rãzboaie medice. În 492 si 490 Darius organizeaza douǎ expeditii  împotriva grecilor . În 490 sufera o grea înfrângere la Marathon din partea atenienilor condusi de generalul Miltiade. Ulterior, Imperiul persan trece printr-o perioadã criticã care întrerupe ofensiva din Grecia. Mai précis, în 486 izbucneşte o rãscoalã în Egipt şi, tot în acelaşi an, moare Darius. Fiul si urmasul lui Darius, Xerxes I (486-465), desi repeta încercarea de cucerire a Eladei, înfrânt în bãtãlia navalã de la Salamina din 480, iar mai apoi, în 479 de generalul Mardonius la Platea,  este obligat sa renunte la politica expansiva în aceasta zona, datorita situatiei interne dificile a imperiului, agravata de frecventele rascoale ale neamurilor subjugate (486-Egiptul, 482-Babilonul).

Curând dupa 480, profitând de slabiciunea Imperiului persan si de faptul ca Grecia era ocupata de razboaiele cu persii, se întemeiaza, pe ruinele satrapiei Skudra si dupa modelul ei,  Regatul odrisilor,  care aduce sub autoritatea sa întreaga Tracie pâna la Dunare si întreg litoralul cuprins între Abdera si gurile Istrosului. Statul odrisilor este în sec. al V-lea si in prima jumatate a sec. al IV-lea principalul factor de putere din zona. Locul lui va fi luat ulterior de Macedonia, sub Filip II care, în 341, cucereste Tracia. Dupa moartea lui Alexandru Macedon, survenita în 323, generalii sai, diadohii, poartǎ patru razboaie pentru suprematie, care duc la slabirea statului macedoneean si la dezmembrarea lui.

ISTORIA GETILOR    ÎN SEC. VI-IV a. Chr.

Getii sunt consemnati de izvoare pentru prima data în secolul al VI- lea, dacii de abia în sec. I a. Chr. Strabon ne da asigurari ca getii vorbesc aceeasi limba cu tracii, dar si ca dacii vorbesc aceeasi limba cu getii. Desi ar trebui sa ne linisteasca aceasta afirmatie, ea este destul de improbabila. Ca un necunoscator al acestor limbii, Strabon putea lesne sa se însele si aceste limbi sa fi fost doar asemanatoare. Este foarte probabil sa fi fost dialecte diferite, care însa  asigurau inteligibilitatea între geti si daci. El ne face ss întelegem ca deosebirea dintre ei ar fi doar una strict geografica, data de plasarea getilor pe cursul inferior al Dunarii, spre Pont si a dacilor mai spre izvoare, înspre germani. Probabil ca pozitionarea dacilor departe de Grecia si de cetatile din Pont a facut ca ei sa fie o buna perioada de timp necunoscuti şi ignoraţi de scriitorii antici.

În ciuda faptului ca izvoarele opereaza cu doua denumiri, de geti si de daci, azi, în literatura de specialitate se utilizeaza adeseori termenii hibrizi de geto-daci sau daco-geti. Relativ recent, un cercetator strain, Karl Strobel si-a expus pe larg, într-un articol publicat în revista SCIVA,  nemultumirea ca se utilizeaza acesti termeni care reprezinta o fictiune istorica, o creatie artificiala riscanta a istoricilor moderni, care ignora realitatea izvoarelor scrise. multi istoricii români prefera însa folosirea lor în continuare, mai ales atunci când este vorba de cultura materiala a epocii latene, motivand cǎ este vorba de o conventie mult prea uzitata pentru a mai putea fi abandonata. Potrivit lui Al. Vulpe si Mircea Babes, este totusi necesar ca aceasta sintagma sǎ nu se foloseasca atunci când este vorba de izvoarele literare, iar, daca se foloseste pentru cultura materialǎ, este bine sa se utilizeze sub forma geto-daci si nu daco-geti şi doar pentru cultura materiala a perioadei clasice,  când se constata o omogenitate a culturii materiale si când avem certitudinea ca existau dacii. Unii prefera sa foloseasca pentru desemnarea tracilor de la nord de Haemus termenul de tracii nordici, mai ales când este vorba de istoria timpurie a acestora.

Date despre geografia teritoriului locuit de geti si daci avem de la Herodot, Strabon dar si de la o serie de alti autori antici. Ar fi de remarcat mai ales douǎ izvoare geografice importante, e drept tarzii, : Îndreptarul geografic al lui Ptolemeu, scris în sec. al II-lea p. Chr., dar care se refera la o perioada anterioara cuceririi romane si Tabula Peutingeriana, care dateaza din sec. III-IV p. Chr. Primul izvor consemneazǎ 15 neamuri tracice de la nord de Dunare si  numele a 44 de localitati, cele mai multe terminate în sufixul dava. Ptolemeu precizeaza si coordonatele geografice ale acestor localitati, dar, din pacate, a avut în calcul o raza a pamântului alta decât cea reala, drept pentru care unele  dintre localitati au fost greu de identificat în teren cu precizie. Tabula Peutingeriana mai adauga la lista lui Ptolemeu localitatile Buridava si Pelendava. 

Din sec. al V-lea se cunosc trei izvoare care-i pomenesc pe geti. Cel mai vechi este o tragedie numita Triptolem, scrisa de Sofocle, care consemneaza numele unui basileu al getilor din sec. al V-lea, numit Charnabon. Dupa unii istorici, numele nu pare a fi tracic, drept pentru care este foarte probabil sa fie vorba de alt neam din Pen. Balcanica, altii considera credibila aceasta informatie. Al doilea izvor, în ordine cronologica, si cel mai important, este Herodot cu Istorii-le sale. Cel din urma, Hellanicos din Mitilene, este inspirat de Herodot si, ca atare, se rezuma  la a repeta aceleasi informatii. În cartea a IV-a a Istoriilor, Herodot descrie cu lux de amanunte expeditia lui Darius împotriva scitilor, expeditie care a avut loc cândva între 514-512 i.e.n. Aflam ca Darius, cu o armata incredibil de mare pentru vremea aceea, de 700.000 de ostasi, dublata de o flota ce numara 600 de corabii, a trecut Bosforul pe un pod de vase si a înaintat spre gurile Dunarii, prin zona litorala. Tracii pe care i-a întâlnit în cale i s-au supus, mai putin getii care locuiau mai jos de Dunare, care i s-au împotrivit, dar care  au fost repede zdrobiti, macar ca sunt cei mai viteji si drepti dintre traci. Herodot ne spune ca getii se cred (stiu a se face) nemuritori si ne ofera câteva date despre religia si ritualurile lor. Potrivit lui Herodot, expeditia lui Darius ar fi avut caracter punitiv: scitii erau pedepsiti pentru ca, la un moment dat, dupa ce au intrat în tara cimerienilor si s-au instapanit in ea , i-au urmarit pe acestia pâna departe, intrand în Media. Fara îndoiala ca nu acesta a fost motivul real al expeditiei, el ar fi putut fi, eventual, pretextul, caci evenimentele cu pricina avusesera loc cu douǎ secole în urma. Oricum, calea aleasa pentru atacarea scitilor era ocolita, ceea ce ne facem sǎ credem cǎ însǎşi Tracia era interesantǎ pentru perşi. În realitate, Darius pregatea un razboi împotriva Greciei si aceasta expeditie trebuia sa fie o demonstratie de forta care sa-i intimideze pe sciti si pe greci, mai ales ca n-ar fi fost imposibila o alianta a grecilor cu scitii aflati la vremea aceea în plina ascensiune. În plus, expeditia lui Darius deschidea perspectiva aducerii Pen. Balcanice sub autoritatea imperiului persan ca si stapânirea cetatilor grecesti din Pont cu o economie prospera. Ionienii, participanti la expeditie, cu siguranta erau interesati de o activare a schimbului cu cetatile din Pont.

Întâlnirea dintre armata de uscat si flota urma sa aiba loc la gurile Dunarii si ionienii aveau misia, daca ajung înainte, sa ridice un pod de vase care sa asigure traversarea Dunarii. Se crede ca Dunarea a putut fi traversata undeva în zona Isaccea, unde este mai îngusta. Ne pare importanta delimitarea Scitiei pe care o face Herodot. Potrivit lui, Scitia avea o forma patrata. De la Istros la Boristene (Nipru) era cale de 10 zile, de la Boristene la Lacul Meotic (Marea de Azov) tot 10 zile, la fel de la tarm spre interiorul tarii. Tot Herodot însira vecinii scitilor, pe care îi ordoneaza de la vest spre nord si apoi spre est: agatirsii, neurii, androfagii si melanhlenii. Scitii pustiesc teritoriul si se retrag, refuzând confruntarea directa cu persii. Potrivit lui Herodot, expeditia ar fi durat douǎ luni. Obosit de urmǎrirea sciţilor, Darius a fost obligat sa abandoneze expeditia  si sa faca cale intoarsa. Desi campania este considerata de Herodot un esec, nu prea este asa, caci ea are drept urmare transformarea Traciei în satrapie, sub numele de Skudra si Darius, in urma ei,  îsi asigura controlul Pen. Balcanice si a cetatilor din Pont. În plus expeditia a stopat înaintarea scitilor spre vest si sud-vest o buna bucata de vreme.

De pe vremea regatului odrisilor avem doar puţine informaţii despre geţi. Astfel, de la Herodot, aflǎm ca au fost supusi şi integraţi în regat si getii de la nord de Haemus si ca în stapanirea odrisilor s-a aflat tot litoralul, de la Abdera  pâna la gurile Istrului. Geţii de la nord de Haemus participǎ la expediţia de 30 de zile a regelui Sitalkes, din 429 i.e.n.

În 341 Tracia este cucerita de Filip al II-lea si,  la scurta vreme,  are loc o încercare a scitilor condusi de regele Atheas de a pǎtrunde în Dobrogea. Despre conflictul dintre Filip al II-lea si Atheas avem informatii de la Trogus Pompeius, care a scris în sec. I  p. Chr. , în limba latinǎ, Istoria lui Filip, lucrare  în 44 de cǎrţi, care s-a pierdut, transmiţând-se din ea doar câteva fragmente, pe care le gasim la Iustin, un scriitor din sec. al II-lea p. Chr. Trogus ne informeaza ca Atheas, strâmtorat de luptele cu histrienii (a se înţelege niste locuitori de pe Istros), a cerut, prin intermediul cetatii Apollonia, ajutor  militar de la Filip al II-lea, facandu-i acestuia promisiunea ca i-ar lasa tara drept mostenire. La scurta vreme,  rex histrianorum a murit, iar Atheas i-a trimis pe macedonenii veniti în ajutor acasa, având obraznicia de a-i transmite lui Filip ca scitii nu au nevoie de ocrotirea macedonenilor, iar el are un fiu teafar si sanatos caruia îi va lasa tronul. Filip al II-lea tocmai asedia Bizantul si avea nevoie de bani pentru continuarea asediului, motiv pentru care i-a cerut lui Atheas sa-i plateasca pe soldatii din corpul expeditionar macedonean pentru drum si serviciile aduse. Atheas, insolent în continuare, îi raspunde ca scitii nu se remarca prin bogatie, ci prin vitejie. Înfuriat de raspuns, Filip renunta la asedierea Bizantului si se îndreapta împotriva scitilor, anuntîndu-l pe Atheas printr-o solie ca vine cu gînduri pasnice, chipurile ar dori sa ridice o statuie a lui Hercules,  din care regii Macedoniei pretindeau a se trage. Atheas promite ca va topi statuia si isi va face din ea vârfuri de sageti. Atheas este înfrînt de Filip si moare în lupta. Lucian din Samosata precizeaza ca ar fi avut peste 90 de ani la moarte. Trecând peste poveştile cu caracter anecdotic de mai sus, fǎra îndoiala cǎ intervenţia lui Filip se datoreazǎ unor interese politice majore, regele macedonean dorind sǎ controleze el însuşi zona Pontului stâng. Cucerirea zonei de catre sciţi putea compromite cuceririle lui Filip din Tracia. În timpul conflictului cu Atheas, Filip captureaza 20.000 de femei si copii si trimite în Macedonia 20.000 de iepe. La întoarcerea din expeditie, însǎ, este atacat de tribali care pretind o parte din prada scitica. În lupta cu tribalii, Filip este ranit, fapt ce produce panica în tabara macedoneana si este pierduta întreaga prada de razboi. Frontinus, în Stratageme, spune ca tribalii ar fi participat la expeditia împotriva scitilor. Asta s-ar putea sa fie explicatia pretentiilor tribalilor la prada. Pentru noi este important în text acel rex histrianorum. Fara îndoiala ca nu poate fi vorba de un rege al Histriei, ci probabil al locuitorilor de pe Istru, care ar putea fi geti. Vladimir Iliescu crede ca rex histrianorum ar putea fi un rege al tribalilor si asa s-ar explica pretentia tribalilor la împartirea prazii de razboi. Desi ipoteza nu este lipsta de logica, este greu de crezut ca un regele al tribalilor ar fi putut avea interese teritoriale in zona Dobrogei.

La scurt vreme, în 335 getii sunt mentionati de Arian, autor grec din Bitinia, din sec. al II-lea p. Chr., într-o lucrare numitǎ Expediţa lui Alexandru Macedon(Anabasis) care a avut la dispozitie informatii foarte precise si credibile pe care le-a luat dintr-o lucrare pierduta a lui Ptolemeu a lui Lagos, viitor rege al Egiptului, care a participat expeditiile lui Alexandru Macedon, în calitate de general al acestuia. Ca urmare a razvratirii tribalilor si illyrilor, Alexandru a organizat o expeditie punitiva. Aceastǎ expediţie era utilǎ pentru cǎ Alexandru se pregǎtea pentru expediţia orientalǎ şi trebuia sǎ-şi asigure stǎpânirea asupra Traciei. El a înaintat prin Muntii Balcani, în trecatorile carora tracii au organizat o ambuscada, folosindu-se de carute pe care intentionau sa le pravale asupra macedonenilor. Alexandru reuseste sa scape din ambuscada si are o lupta cu tribalii pe un râu numit Lyginos. Tribalii evacuasera femeile si copii dincolo de Istru, iar mai apoi, neputând face fata atacului macedonean, tribalii s-au refugiat pe un ostrov al Dunarii numit Peuce. Urmarindu-i, Alexandru, cu ajutorul unor corǎbii venite din Bizanţ prin Pont şi apoi pe Dunǎre, a încercat sa debarce pe acel ostrov, dar nu a  reusit pentru ca avea malurile foarte înalte, iar curentul fluviului era foarte rapid. Între timp, pe malul nordic al Dunarii se adunase o armata considerabila a getilor, care num|ra 10.000 de pedestrasi si 4000 de calareti. Alexandru, folosindu-se de monoxilele riveranilor si burdufuri din piele umplute cu paie, trece cu 4000 de pedestrasi si 1.500 de calareti Dunarea si înainteaza prin holdele înalte de grâu spre un oras al getilor, unde acestia s-au retras. Potrivit autorului antic, orasul se afla la o parasanga distanta de Dunare ( aprox. 5 500 m). Fiind prost întarit orasul, getii l-au abandonat dupa ce si-au luat familiile si o parte din bunuri. Patruns în oras, Alexandru îl distruge din temelii si ia o prada destul de bogata. În aceeasi zi,  se întoarce pe malul celalalt, unde primeste o solie a regelui Syrmos al tribalilor,  cu care ajunge la o întelegere.

S-a încercat identificarea în teren a orasului prost întarit si unii cercetatori au crezut ca trebuie sa fi fost Zimnicea, datorita faptului ca aici a fost identificata prin sapaturi arheologice o cetate de vreme latene care dispare violent, prin incendiu, cam în aceasta perioada. Alexandru Vulpe crede ca orasul cu pricina trebuie cautat în amonte de Zimnicea, undeva la est de Portile de Fier, între Timok si Isker,  pentru ca acolo exista numeroase ostroave si doar acolo curentul fluviului este mai iute. El crede ca râul Lyginos este posibil sa fi fost Rosita. Numele ostrovului -Peuce- este foarte probabil gresit. Acest nume îl purta o insula aflata în apropierea varsarii Istrului. Oricum, este clar ca la nord de Dunare a existat o formatiune politica getica cu o reşedinta, poate tribala sau unional- tribalǎ, care era destul de prospera din punct de vedere economic.

A treia expeditie macedoneana în zona Dunarii a fost condusa de generalul Zopyrion. Povestea ei, destul de succinta, o gasim la Curtius Rufus  si la Trogus Pompeius. Ea este pomenita si de un autor din sec. al IV-lea p. Chr., Macrobius. Data ei este incerta, ori 331 ori 326, sau poate ca au existat doua expeditii conduse de acelasi general, una în 331, alta în 326. Potrivit unuia din autori, Curtius Rufus, ea a avut loc pe vremea când Alexandru se afla în India (deci în 326). În aceasta vreme, guvernatorul Pontului, Zopyrion ar fi organizat o expeditie care se dorea o demonstratie de forta împotriva getilor sau scitilor (izvoarele difera, Rufus spune ca sunt geti, iar Trogus ca ar fi sciti), cu o armata de 30.000 de soldati. Macrobius vorbeste despre asedierea orasului Boristhene (Olbia) caruia locuitorii i-au facut fata. Daca este vorba de asedierea Olbiei data este 331. La întoarcerea din expeditie,  Zopyrion, împreuna cu toata armata, au fost zdrobiti din cauza unei furtuni, care a izbucnit pe neasteptate, şi care, probabil, le-a facut imposibila trecerea Dunarii. Este posibil sa fi fost douǎ expeditii diferite,  cea din 331 sǎ fi fost împotriva scitilor, iar cea din 326 împotriva getilor. De nereuşita acestei expediţii ar fi profitat Seuthes al III-lea, regele odrisilor, care şi-a stârnit supuşii la rǎscoalǎ. Situaţia din Tracia devine foarte dificilǎ, provincia fiind aproape pierdutǎ.

BIBLIOGRAFIA:

Gheorghe Stefan (coord.),Izvoare privind istoria României, vol. I, Bucuresti, 1964

Mircea Petrescu Dimboviţa, Scurta istorie a Daciei preromane, Iaşi, 1978

Vladimir Dumitrescu, Alexandru Vulpe,Dacia inainte de Dromichaites,Bucureşti, 1988.

Dionise M. Pippidi, Dumitru Berciu,Din istoria Dobrogei. Geţi şi greci la Dunărea de Jos din cele mai vechi timpuri până la cucerirea romană, Bucureşti, 1965.

Karl Strobel, Dacii. Despre complextatea marimilor etnice, politice si culturale ale istorei spatiului Dunarii de Jos, in SCIVA 49, 1998, 1, p.61-95.