Schitul Darvari are de astazi un blog pe care vor fi postate din cand in cand impresii, ganduri si cuvinte de folos.
Initial ne propusesem sa reorganizam si sa redeschidem forumul Schitului Darvari, insa parintii duhovnicesti ne-au sfatuit ca pe forumuri este multa “graire in desert”, iar moderarea lui ar presupune mult timp - timp pe care noi trebuie sa-l chivernisim cu multa iconomie intre programul de slujbe, spovedanii si ascultarile manastiresti.
Nadajduim cu ajutorul Bunului Dumnezeu ca aceasta lucrare sa ne fie de folos tuturor si in primul rand dumneavoastra, credinciosilor, pentru hrana sufleteasca fara de care omul nu poate trai !
Intr-o lume din ce in ce mai aglomerata dar foarte insingurata, propunem reintoarcerea la traditia comuniunii bisericesti si a indrumarii spirituale pe care parintii o implinesc ca misiune sfanta primita de la Insusi Hristos Domnul!
“Binecuvinteaza Doamne aceasta lucrare spre a fi de folos manturii sufletesti celor care te cauta, te iubesc si te propovaduiesc!”
Sărbatoarea Naşterii Domnului 2008 - Stareţ Arhim Teofil
Initial ne propusesem sa reorganizam si sa redeschidem forumul Schitului Darvari, insa parintii duhovnicesti ne-au sfatuit ca pe forumuri este multa “graire in desert”, iar moderarea lui ar presupune mult timp - timp pe care noi trebuie sa-l chivernisim cu multa iconomie intre programul de slujbe, spovedanii si ascultarile manastiresti.
Nadajduim cu ajutorul Bunului Dumnezeu ca aceasta lucrare sa ne fie de folos tuturor si in primul rand dumneavoastra, credinciosilor, pentru hrana sufleteasca fara de care omul nu poate trai !
Intr-o lume din ce in ce mai aglomerata dar foarte insingurata, propunem reintoarcerea la traditia comuniunii bisericesti si a indrumarii spirituale pe care parintii o implinesc ca misiune sfanta primita de la Insusi Hristos Domnul!
“Binecuvinteaza Doamne aceasta lucrare spre a fi de folos manturii sufletesti celor care te cauta, te iubesc si te propovaduiesc!”
Sărbatoarea Naşterii Domnului 2008 - Stareţ Arhim Teofil
21
Dec
Iertarea ne vindecă
Iertarea
implica dragoste si smerenie, dragoste pentru cel care ne-a suparat si
smerenie pentru pacatele noastre cele netamaduite. La randul ei,
neiertarea aduce cu ea ganduri rele, manie si ura, iar mai apoi,
deznadejde si boli psihice.
Faptele
sufletesti nu pot ocoli trupul, precum nici faptele trupesti nu pot
ocoli sufletul. Asa cum harul lui Dumnezeu, dobandit in urma luptei cu
patimile, curateste atat sufletul, cat si trupul, tot asa, pierderea
harului lui Dumnezeu, prin neiertare si rautate, intuneca atat mintea,
cat si trupul.
Iertarea ne vindeca
In
rugaciunea domneasca, insusi Mantuitorul Iisus Hristos ne indeamna sa
iertam si sa cerem iertare, precum bine stim: “Si ne iarta noua
gresealele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” (Matei 6,
12). Pornind de la aceasta porunca dumnezeiasca, indraznesc sa spun ca
neiertarea, adica tinerea minte a raului si dorinta de razbunare, atrage
dupa sine cele mai mare caderi sufletesti si trupesti: mintea se
intuneca, inima se impietreste, trupul se imbolnaveste.
Iertarea
este semnul cel mai evident al unei inimi iubitoare care Il cunoaste pe
Dumnezeu. Iertarea fiind intotdeauna direct proportionala cu iubirea,
putem spune: Cine iarta putin, putin iubeste!
Iertarea
tuturor “gresitilor nostri” este singura modalitate de a urma lui
Hristos in mod real, pe cand neiertarea lor este o boala care omoara
lent. Mentinand si intarind suferinte precum mania, ura, dorinta de
razbunare, tristetea, deznadejdea si depresiile, consider ca neiertarea
“gresitilor” este cauza celor mai multe din rele din viata noastra.
Cuviosul
Tadei, staretul de la Manastirea Vitovnita, cunoscand puterea
gandurilor asupra vietii omului, afirma: “Cum iti sunt gandurile, asa
iti este viata!” Astfel, neiertarea celor care ne-au suparat si tinerea
de minte a raului provocat de diavol prin aceia, pot fi vazute drept o
agresivitate permanenta fata de cei in cauza, agresivitate interioara
care tinteste “otravirea” intregii noastre vieti.
Neiertarea
impinge mintea noastra sa primeasca gandurile rele trimise de diavol,
sa le considere proprii si sanatoase, iar in cele din urma, sa tanjeasca
spre a le exterioriza fata de acela. Astfel, fara a lua aminte la
adevaratele cauze, cei care nu iarta ajung sa aibe stari tensionate
oridecate ori ajung langa cei care i-au suparat, dar si langa alti
semeni. Refuzul de a ierta intuneca mintea sub toate aspectele, cel in
cauza nemaiputand sa judece drept relatiile cu semenii.
Iertarea
nu anuleaza faptele celor care ne-au suparat, ci le imbraca in iubire,
diavolul nemaiputand sa le foloseasca spre a ne arunca ganduri
tulburatoare, de manie si de ura. Iertarea, care implica dragoste si
smerenie, are in sine o putere tamaduitoare deosebit de mare. Iertand,
mintea se lumineaza, fiind curatita de ganduri rele, inima se
incalzeste, izvorand mila si pace, iar trupul se intareste, domolind
viteza sangelui.
Din
pacate, multi sustin ca nu pot ierta sau ca au nevoie de mult timp, iar
daca ajung sa ierte, nu pot uita pe cei care i-au suparat. Fiecare
iertare cere insa o clipa de smerenie, omul mandru neputand ierta
niciodata cu adevarat. Iertarea acordata de cel mandru este una
aparenta, savarsita tot cu mandrie, spre a parea bun lui insusi sau
celor de langa el.
Iertarea
nu depinde de ceilalti, ci numai de noi insine. A spune “voi ierta cand
acela isi va da seama ca mi-a gresit si isi va cere iertare” nu
inseamna iertare, ci mandrie. Cand Iisus Hristos, Dumnezeu fiind, iar nu
om pacatos, a rostit de pe Cruce cuvintele: “Parinte, iarta-le lor, ca
nu stiu ce fac!” (Luca 23, 34), oare isi dadusera aceia seama ce au
facut si isi cerusera iertare?! Nu, nu si-au cerut iertare, nici atunci,
nici astazi.
Iertarea
nu ridica pretentii de la celalalt, ci numai de la noi insine: sa nu
ramana in noi nici un gand suparator fata de acela. Iertarea, ca miscare
buna a inimii si a mintii fata de cel ce ne greseste, este un dar al
Duhului Sfant daruit numai acelora care si-l doresc cu adevarat, care il
cer de la Dumnezeu si il cauta neincetat. Iertarea implica deci o lupta
continua impotriva duhului mandriei si a gandurilor de tinere minte a
raului, in vederea cresterii in iubire. Cine iarta putin, putin iubeste!
In
concluzie, iertarea ne vindeca sufletul si trupul, pe cand neiertarea
ni le imbolnaveste pe amandoua, intunecandu-ne viata. La randul ei,
pentru a fi tamaduitoare, iertare trebuie sa izvorasca din inima, fara
pretentii de la celalalt si sa fie neincetata.
18
Dec
Despre cumpătare….de Crăciun
- Craciunul a devenit o “afacere”, o
isterie colectiva. Majoritatea vad in acest moment nu Nasterea lui
Hristos, ci venirea lui Mos Craciun. Si totusi, evenimentul ESTE
Nasterea lui Hristos. Mos Craciun e o deturnare.
- Ce sa facem, atunci? Sa-l scoatem pe
“Mosul” din “calendar”? Este o solutie, dar un pic prea extrema, desi
nu de lepadat. Dar nu as face asta unor copii mici, care inca se bucura
de cadouri. Le-as lua insa mai putine, cu toate ca ispita e mare.
Magazinele sunt deja pline, iar adultii, coborati la mintea copiilor,
pun ochii pe tot ce le permite buzunarul. Nu vreau sa discut din punct
de vedere educativ, pentru ca nu e nimic educativ in a arunca o gramada
de bani pe lucruri. E chiar “ieftin”. Iar consecintele pe plan educativ
sunt grele, desi nu se observa neaparat la aceasta varsta. Fericirea nu e
de cumparat, desi unii parinti incearca sa-si spele constiinta cu bani.
Atunci cand nu-i poti oferi “altceva”, ii dai cadouri.
Dar daca ai face un efort sa-i oferi o jumatate de ora in plus
copilului tau? In locul masinutei cu telecomanda, fii tu masina lui. In
locul laptopului cu jocuri, ia o cutie de creioane colorate si desenati
impreuna. E drept, asta presupune un efort din partea ta, uneori prea
mare. Dar merita. Priveste-l ca pe o investitite.
- Sa daruim mai putin noua, care avem deja totul. Si mai mult celor care nu au nimic.
” Viaţa bucureştenilor de
altădată era ritmată de calendarul bisericesc. Cu decembrie, începea în
Bucureşti luna sărbătorilor, care ţinea până la Bobotează.
La sfârşitul lunii noiembrie, creştinii ortodocşi sărbătoreau
pe Sfântul Andrei, care a devenit mai târziu patronul spiritual al
României, şi la o săptămână mai încolo, pe Sfântul Ierarh Nicolae, când
oamenii, în familie şi între prieteni, aniversau pe toţi Nicolae sau
Niculae, Nicu, Nina şi Niculina, iar copiii pregăteau nerăbdători
ciuboţele să le umple Moşul cu daruri. Aceste petreceri, fiind în plin
post, erau ţinute cu dreaptă socotinţă, reprezentând un prilej de
adunare laolaltă, de bucurie şi împărtăşire între cei dragi, vecini şi
rude. Indiferent de stare, putem spune că exista o vocaţie a petrecerii
dimpreună, azi pierdută, pe care o constatăm şi în alte ocazii, de ordin
laic.După aceste însemnate praznice, începea tot gospodarul pregătirile pentru ziua sfântă a Naşterii Domnului. Ca şi astăzi, în familiile care mai ţin tradiţia sau care fac după cum (încă) au apucat de la părinţi, bucureştenii treceau la curăţenia generală a casei. În toate gospodăriile, fie ele mai pricopsite, boiereşti sau mai ponosite, de pe la marginea oraşului, se golea casa de ce se găsea prin ea, mobile, cioveie, preşuri, covoare, veşminte şi alte marafeturi, şi se îngrămădeau în tindă, în curte sau chiar în plină stradă, înspre trotuar (dacă era cazul). Apoi, se primenea interiorul, ’se scutura casa’, se freca şi se ştergea de praf şi mizerie fiecare colţişor. Apoi se luau la rând celelalte ce erau pe la casa omului de se spălau şi curăţau de colb, cum s-a pomenit din bătrâni, se pregăteau hainele de sărbătoare. Iar când totul era gata, femeile nu pridideau: coceau bucatele de Crăciun, căci nu era creştin, oricât de sărman, să nu aibă pe masă tradiţionala friptură de porc şi un cozonăcel. Din porcul a cărui tăiere se făcea în popor de Ignat, gospodinele pregăteau toba, cârnaţii şi caltaboşii, frigeau şoriciul, friptura şi se înfăşau gustoasele sarmale din varză acră, de butoi. Apoi, din aluatul frământat îndelung, coceau cozonacii cei rumeni şi pufoşi, cu nucă, covrigii şi colacii, punând de o parte şi pentru pomeni. Şi pentru că, pe lângă adulţii ce se osteneau cu pregătitul, şi copiii, şi tineretul aveau rostul lor, cu colindatul, şi încă pe gerul cel năprasnic, gospodinele făceau pentru aceştia bocceluţe cu mere, nuci şi alte bunătăţi, după putinţă. Cât despre băutură, poporul, ca şi mai-marii săi, închina carafele cu vin ales, la mesele mai răsărite, sau din producţie locală, uneori chiar din propria viţă din curte - ghiurghiuliul şi căpşunica.
Crăciunul poporan şi cel domnesc
Călătorii străini, care au poposit în târgul-grădină de veacurile XVII-XVIII, au rămas impresionaţi de obiceiurile la care au fost martori de prăznuirea Naşterii Domnului la Bucureşti. Nu este greu poate să ne închipuim atmosfera de atunci, Bucureştii vechi aveau multe biserici şi mănăstiri, care în acele zile sfinte porneau să-şi bată clopotele, fiecare cu sunetul său specific. Ion Ghica aminteşte, un secol mai târziu, de acest concert al clopotelor de la cele peste 100 de lăcaşuri sfinte, în noaptea rece, punctată de lumina difuză şi tremurândă a lumânărilor aprinse.
Paul de Alep, care vizitează oraşul la mijlocul secolului al XVII-lea, notează că, de Ajun, cete de copii, conduşi de preoţi şi de dascăli, purtând icoana Naşterii Domnului, colindau oraşul, făcând urări de sărbătoare la case mari şi glăsuind cântări de Crăciun. În dimineaţa de Ajun, plecau ţârcovnicii şi preoţii de la toate bisericile şi mănăstirile oraşului să umble prin mahalale, cu icoana, cântând ‘Naşterea ta, Hristoase’, şi erau primiţi în toate casele şi dăruiţi cu cele pregătite dinadins pentru ei: covrigi, bani etc. Separat, porneau să bată mahalalele (cartierele) alaiuri lăutăreşti care, în zgomot de dobe şi alămuri, făceau urările cele de cuviinţă persoanelor de vază ale locului. Se zice că în seara de Ajun boierii cu jupânesele urcau în săniile trase de cai falnici şi mergeau la prieteni, strigând ghiduş pe la ferestre: ‘Bună dimineaţa la Moş Ajun!’ Tot în noaptea aceasta, ca şi în cea de Crăciun, ieşeau cetele de colindători, cu traistele în spate, cu căciulile bine îndesate pe cap, făcându-şi drum prin omătul înalt, şi umpleau mahalalele cu glăscioarele lor firave: ‘Bună dimineaţa la Moş Ajun, Ne daţi ori nu ne daţi? Şi vestind vestea cea bună: Ia sculaţi, boieri, sculaţi, florile dalbe, Că v-aduc pe Dumnezeu, mititel şi-nfăşăţel, Curge mirul de pe el, Faşă albă de mătasă, Dumnezeu în astă casă’.
În dimineaţa de Crăciun, domnul dăruia veşminte scumpe boierilor săi, după cum şi aceştia, în preajma Crăciunului, ofereau daruri acestuia, potrivite după rang. Apoi, voievodul împreună cu suita sa, marii dregători, boierii, oaspeţi, participau la slujba din dimineaţa de Crăciun, la biserica domnească de la Curtea Veche. La terminarea slujbei, se împărţeau coliva domnească şi colacii, iar după ce era binecuvântat de patriarh, principele arunca, după datină, bani săracilor şi ostaşilor prezenţi. Apoi, alaiul domnesc se retrăgea spre sălile gătite de ospăţ. Aici, după cum era obiceiul de fiecare Crăciun, Paşti şi Bobotează, înşişi boierii de seamă slujeau la masa împărătească. Iar petrecerea continua, în sunet de muzici orientale, până la căderea întunericului, când fiecare se întorcea la casa lui.
Deşi, cu vremea, şi din cauza strâmtorării ţării (ospeţele şi darurile domneşti erau plătite din vistieria statului), aceste praznice şi-au mai pierdut din fast, ele au rămas de mare pomină în memoria populară, cântate fiind de lăutari:
„La oraş în Bucureşti, La case mari, împărăteşti, Masă mare se-ntindea, Mari boieri se-nveselea, Toată ţara-mi chiuia”.
În aceste zile sfinte, nici poporul nu se lăsa mai prejos, sărbătorind şi el, după puteri. După slujbă, gospodarii reveneau acasă, unde începea ospătarea, cei bătrâni cu vecinii şi rudele, iar tinerii cu prietenii, şi dacă erau ceva mai înstăriţi, aduceau şi lăutari să le zică din cobză şi ţambal. Copilaşii ieşeau la săniuş, pregătindu-se pentru ’seara cea mare a colindelor’ - seara de Crăciun.
(Articol publicat în „Ziarul Lumina de Duminică”, Ediţia din data de 18 decembrie 2011)
” 1- De mic, să nu-i refuzaţi
nimic. Daţi-i tot ce doreşte, tot ce cere, mai cu seamă atunci când
stăruie cu încăpăţânare şi plânge. Astfel va creşte şi va crede că
ceilalţi îi sunt datori mereu şi întru toate, că are doar drepturi.
2- Când începe să înjure şi să spună nerozii, dumneavoastră să râdeţi. Astfel îi veţi da de înţeles că este foarte deştept.
3 - Să nu-i spuneţi niciodată: „Asta-i
rău!” Aşa spun doar cei de modă veche, cu mentalităţi depăşite şi
înguşti la minte. Când, mai târziu, va întâmpina greutăţi în viaţa sa şi
va suferi, atunci va fi convins cu desăvârşire că societatea îl
nedreptăţeşte.
4 - Strângeţi dumneavoastră în urma
lui tot ce lasă aruncat ici şi colo: cărţi, haine, încălţăminte… Nu care
cumva să-i spuneţi vreodată: „Strânge-ţi lucrurile. Pune-le la locul
lor”. Astfel va avea certitudinea că mama este sclava lui şi că pentru
toate sunt ceilalţi întotdeauna răspunzători.
5 - Lăsaţi-l să vadă orice (mai ales
la televizor) şi să citească orice, fără să-l îndrumaţi niciodată.
Copilul dumneavoastră este supradotat şi ştie să discearnă! În acest
fel, instruirea şi educaţia lui va avea o gamă mai largă şi mai variată.
6 - Nu-i daţi vreo îndrumare
duhovnicească. Luaţi în zeflemea şi în batjocură înaintea lui credinţa,
Biserica, preoţii şi pe cei ce îi urmează. Când copilul va creşte, „va
alege singur”.
7 - Daţi-i bani de buzunar cu
nemiluita, ca să nu se simtă inferior celorlalţi şi „să fie în lipsă,
aşa cum aţi fost dumneavoastră”. Când va creşte, va fi convins că
valoarea omului o dă banul, indiferent de cum a fost obţinut.
8 - Nu-i spuneţi niciodată: „Fă asta!”
sau „Nu face asta!”, căci aşa îl constrângeţi, nu-i respectaţi
libertatea şi personalitatea. Ba chiar se poate să-i cauzaţi şi traume
sufleteşti! Când va creşte, va crede că viaţa înseamnă doar să
porunceşti, niciodată să asculţi.
9 - Certaţi-vă, vorbiţi-vă urât unul
cu celălalt, în faţa lui, fără pic de ruşine (nu vă neliniştiţi, astfel
nu-i veţi provoca… traume sufleteşti!). Mai târziu, când se va căsători,
îi va părea firesc să facă la fel.
10 - Când începe să se încurce în
mrejele plăcerilor trupeşti, dumneavoastră să închideţi ochii. Nu-i
spuneţi nimic. Nu-l povăţuiţi. Nu-l sâcâiţi cu sfaturile dumneavoastră.
Lăsaţi-l să se tăvălească în mocirla curviei, de vreme ce „asta-i ceva
normal”.
11 - Să-i ţineţi întotdeauna partea
înaintea profesorilor şi vecinilor. Să nu credeţi niciodată că
„îngeraşul” dumneavoastră poate să facă lucruri de ruşine şi probleme.
Ocărâţi-i pe aceia care, prieteneşte şi bine-intenţionaţi, vă aduc la
cunoştinţă ceva în legătură cu asta. Sunt… clevetitori şi invidioşi.
***
12 - Când veţi merge la secţia de poliţie, unde l-au dus pentru că a
furat sau a luat droguri, să strigaţi tare, de faţă cu toţi, că este un
nemernic şi o lichea, un golan; că v-aţi jertfit pentru binele lui, dar
n-aţi reuşit niciodată să-l cuminţiţi. Astfel veţi ieşi cu obrazul
curat.
****
PREGĂTIŢI-VĂ PENTRU O VIAŢĂ PLINĂ DE SUFERINŢĂ ŞI DE REMUŞCĂRI. O VEŢI AVEA…”
Episcopul Irineu al Ekaterinburgului – Mamă, ai grijă! (Editura Sfintei Mănăstiri Paraklitu, 2007
16
Dec
Scrisoare de ADIO….
”Dragii mei, scumpii mei părinţi!
Acestea ar fi trebuit să fie ultimele mele cuvinte…
Pregătisem totul, în detaliu…
Când am simțit să merg la mănăstire… Am refuzat inițial şi m-am dus să
mă culc; dar stând în pat m-am gândit că dacă tot m-am hotărât să mor,
ce mai contează? Dacă cineva m-ar face să mă răzgândesc, înseamnă că
hotărârea mea e o iluzie, înseamnă că mi-e frică, înseamnă că nu fac
decât să spun cuvinte goale, să-i mint pe toţi ca să mă dau în
spectacol, şi în cel mai scârbos, acela de a cerşi atenţie cu moartea
ta…
Când orice ai face şi tot nu eşti
băgat cu adevărat în seamă, nu-ţi mai rămâne decât moartea: ştii că la
înmormântare vor fi sentimente adevărate, că vei fi plâns şi regretat
aşa cum nu ai fost niciodată, ŞTII CĂ ATUNCI VEI AVEA VALOAREA PE CARE O
MERITĂ ORICE OM DE PE PLANETA ASTA CÂND ESTE ÎN VIAŢĂ, mila aceea
esenţială care, oricât de căzut ai fi, te împinge să te agăţi de viaţă…
Ştii că oamenii de lângă sicriul tău se vor fi trezit cu adevărat, că te
vor privi şi-ţi vor vorbi din inimă… DIN INIMĂ…DIN INIMĂĂĂĂ!!!!!!!!…..
Asta am găsit la mănăstire, mamă şi tată: propria INIMĂ!
Mă dusesem să dărâm ultima redută
a vieţii, mă dusesem să înfrunt şi ultimele argumente ale sufletului,
cele religioase… M-am dus cu o hotărâre furioasă…
Am intrat în chilia unui călugăr
subţire şi palid, care privea în podea ca şi cum ar fi urmărit o furnică
prin microscop… Mi-a făcut semn cu mâna să mă aşez pe un scaun, apoi
s-a aşezat şi dânsul…
Au trecut câteva minute până când
să-mi dau seama că tăcerea lui e mai puternică decât furia mea, şi
viaţa din trupul acela numai piele şi os, înmiit mai tare decât toată
lumea aceea plină de disperare şi ipocrizie din care veneam…
Încet-încet, fără un sunet, inima mi se dezgheţa: frigul din ea se
evapora ca şi cum suflarea caldă a cuiva ar fi cuprins-o, ca şi cum un
suflet ar fi intrat în mine şi mi-ar fi îmbrăţişat sufletul ca să-l
încălzească…
N-am crezut că există aşa ceva, o
astfel de dragoste…. Am văzut mereu numai atingerea trupurilor,
îmbrăţişarea lor disperată, care nu atinge sufletul, care lasă sufletele
şi mai singure şi mai pustii …şi mai reci…
EXISTĂ DRAGOSTE, MAMĂ!!!
EXISTĂ DRAGOSTE, TATĂ!!!
Suntem în noiembrie şi-n mine e primăvară! Înţelegeţi?
Sunt plin de izvoare care curg
prin noroiul pe care l-au lăsat toate iernile vieţii mele în urmă… care
acum nu mai e ascuns sub falsul alb al zăpezii…. Văd în mine toată
murdăria lumii şi am mai multă poftă de viaţă ca oricând! Dar e Soare
pe cerul sufletului meu, Lumină şi căldură, şi ştiu că El are puterea de
a usca totul şi de a face să crească iarba; şi că vor ieşi flori….
Stăteam în chilia aceea, într-o
tăcere tot mai caldă şi mai duioasă… Mă aşteptasem să fiu întâmpinat cu
reţinere, să fiu judecat şi combătut, mustrat, luat la rost, să mi se
ţină predici… Şi nimic din toate acestea… Doar un preot călugăr care
tăcea… Doar metaniile din mâna lui se mişcau încet ca un ceas care
măsura, nu timpul, ci mila… De la o boabă la alta, mila aceea plină de
înţelegere, tot creştea… până mulţimea ei mi-a apăsat inima atât de tare
încât am izbucnit în plâns… M-am aruncat la picioarele lui şi am
început, plângând în hohote, să spun totul, TOTUL, TOOOOTTTUULLL….
Nu mai ştiam cine şi unde sunt,
nu mai simţeam spaţiul şi timpul…. Doream cu disperare doar ca bunătatea
aceea ce mi se descoperise să rămână cu mine: să stau în casa ei şi să
mănânc la masa ei şi să privesc prin fereastra ei, să fiu copilul ei,
care se joacă în curtea ei, care se bucură de laudele ei… Şi pentru asta
trebuia să spun totul, să dau totul afară din mine, să mă eliberez de
tot ce fusesem până atunci…. Să dau afară tot ce era de afară, tot
întunericul şi scâşnetul dinţilor sufletului meu… Aici în dragostea
aceasta ar fi trebuit să mă nasc şi să locuiesc şi să cresc… Aici ar fi
trebuit să fiu dintotdeauna şi să nu cunosc altceva… Dar eu m-am născut
afară, din oameni izgoniţi din Rai, care s-au învăţat să trăiască afară,
în întuneric şi-n mijlocul disperării… Oameni care au colonizat ura şi
durerea continuă… Oameni care locuiesc în mlaştină şi s-au învăţat cu
căldura ei fetidă… Au uitat mireasma bunătăţii şi dragostei lui
Dumnezeu…
M-AM ÎNDRĂGOSTIT, MAMĂ!
Iubesc, tată!
Nu o fată…, nu o haină, nu o muzică, nu un liceu, nu o carieră!
M-am îndrăgostit de Viaţă, de
Dumnezeu şi de Om! Toate acestea m-au strâns într-o singură îmbrăţişare
de nesfârşită dragoste şi duioşie când m-au cuprins de umeri şi m-au
ridicat, nu de pe podeaua de lut a unei chilii, ci din adâncul
mormântului în care locuia sufletul meu…
Acum, chiar dacă lumea întreagă
ar pieri, cu toate lucrurile şi modele ei, FERICIREA MEA AR RĂMÂNE
NEŞTIRBITĂ! Pentru că acum ea nu mai vine din afara mea spre înlăuntrul
meu, ca să depindă de capriciile lumii: ci vine din lăuntrul meu şi
creşte până se revarsă în jurul meu: şi nu trebuie decât un singur
lucru: să rămâi credinciosIzvorului ei, Iisus Hristos Cel Răstignit. Din
El curge, nespus de bogată, această iubire duioasă, mângâietoare care
înţelege şi iartă şi îndreaptă, cu nespusă blândeţe, toate rătăcirile
sufletului….
Atât mi-a spus călugărul acela la sfârşitul spovedaniei mele: Acesta
Care a luat asupra Sa păcatele tale şi ţi-a dat iertarea, Acesta Care
ţi-a luat sufletul în braţe ca pe un prunc şi ţi l-a încălzit cu
Suflarea Lui dătătoare de viaţă, este IISUS HRISTOS, Dumnezeu Care S-a
făcut Om, răstignit pentru vina ta şi înviat pentru viaţa ta…
Ştiu că nu veţi înţelege… Oare poate cineva, fără să fi cunoscut el însuşi, din experienţă personală, cele scrise de mine?
Dar totuşi am îndrăznit să vă povestesc… totuşi, îndrăznesc să nădăjduiesc, că într-o zi, veţi înţelege…
În zori, după priveghere, la
sfârşitul Liturghiei, părintele mi-a făcut semn să mă apropii şi să mă
împărtăşesc… Nu vă pot spune ce s-a întâmplat atunci… Doar că ceea ce am
cunoscut în Sfânta Spovedanie a fost doar un mic prolog…
Ştiu că nu puteţi înţelege… Dar
vă rog, vă rog din toată inima să mă credeţi: NICIODATĂ NU MI-A FOST MAI
DOR DE VOI! NICIODATĂ NU V-AM IUBIT MAI CURAT ŞI MAI MULT!…
Aseară, când v-am cerut bani
pentru imaginara aniversare la care trebuia să merg nu ştiam că am spus
ultima minciună… Ştiam că mă duc să distrug şi ultimul argument al
vieţii… Şi, iată-mă, ca un întors din morţi, ca un ieşit din iad! Ca un
învins de Viaţă! Doar pentru că Cineva a readus Dragostea pe pământ,
deschizându-şi braţele înaintea noastră şi îmbrăţişându-ne aşa cum suntem cu preţul celor mai cumplite răni…
Acum, dragii mei, am pentru ce să
trăiesc… Am ce să dau… Acum nu mă mai sperie nici o durere… căci
Hristos le-a transformat pe toate în dureri de naştere ale Iubirii…
Aceasta trebuia să fie o
scrisoare de adio… Şi este! Spun ADIO întunericului, fricii şi morţii,
deznădejdii şi singurătăţii… Adio! În Numele Lui…”
din însemnările unui călugăr regăsit
27
Nov
Cuvânt pentru preoti
Cuvânt de învăţătură pentru preoţi, al Sfântului loan Gură de Aur
”Și iarăşi
tu, o preote, păstorule al oilor lui Hristos şi stătătorule înainte al
înfricoşătoarei Lui Mese, cel ce înalţi rugăciunile la Dumnezeu pentru
toţi cei ce sunt în locaşul şi în Biserica aceasta şi te rogi pentru
unirea credincioşilor, să te păzeşti de beţie, că ea îţi spurcă
rugăciunile tale. Să nu înlocuieşti cuvintele sfinte cu cele proaste
omeneşti, ştiind că eşti vorbitor cu Dumnezeu. Trupul tău să-1 păzeşti
curat, ştiind că eşti mijlocitor către Dumnezeu pentru fraţii tăi. Să
ai lină păşirea picioarelor tale de vreme ce stai la loc sfânt.
Păzeşte-ţi mâinile tale de toate necurăţiile, de vreme ce, cu acelea
amândouă, ridici Trupul lui Hristos. Să primeşti smerenia şi să te
socoteşti pe tine nimic, ca, strigând tu către Dumnezeu, să caute spre
tine, că spre cei smeriţi caută Domnul. Să ai curată limba ta de
osândirea a tot omul, de vreme ce cu limba slăveşti pe Dumnezeu laolaltă
cu îngerii. Retrage-te adeseori de la tulburarea cu poporul, ca mintea
la, fiind netulburată să înalţe rugăciune curată către Dumnezeu.
Milostiv să fii către cei săraci, că cel milostiv va afla mila de la
Dumnezeu. Când te apropii de Sfântul Prestol. să-ţi scoţi încălţămintea
grijilor lumeşti ş: necuratele gânduri din inima ta, că locul unde stai
sfânt este. La sfintele rugăciuni, adu-ţi aminte de fraţii tăi, până la
cel mai din urmă dintre ei. Să nu amesteci rugăciunile, nici să nu cânţi
pe glasuri multe la cântare, că acelea gonesc smerenia. Să citeşti cu
râvnă fraţilor tăi vieţile ş: învăţăturile Sfinţilor Părinţi, nu cu
înaltă cugetare şi dăscăleşte, ci smerindu-te pe tine şi cu înţeles,
însă toate cu porunca mai-marelui tău, şi nu ca de la sine, ca să nu cazi în cursa îndrăznelii.
Să nu-ţi
saturi peste măsură pântecele tău, ci nu cu înfocare trupească şi cu
aburii mâncării să goneşti pe Duhul Sfânt, Care se pogoară asupra
Darurilor. Când stai la Sfântul Prestol să nu te uiţi deseori înapoi, ci
ochii să ţi-i ridici numai spre Cel ce locuieşte în ceruri. Să ai pace
şi închinăciune şi cu cel mai de pe urmă, cerând de la toţi
binecuvântare şi rugăciune, ca stând, înaintea altarului, să-ţi ridici
fără osândire mâinile. încă o dată, iarăşi, îţi zic ţie, o slujitorule
al lui Hristos, păzeşte-te de băutură, că eşti serafim cu trup şi nu ţi
se cade ţie să te dai la băutură. încă, te mai păzeşte de iubirea de
avere, de mândrie, de osândire, de iubirea de slavă, de mânie şi de
desfrânatele gânduri. Că toate acestea sunt străine de rânduiala
îngerească şi tu slujeşti Trupului lui Hristos, primind slujirea
îngerilor şi amestecându-te cu dânşii. Că se zice: «Acum puterile
cereşti nevăzut împreună cu noi slujesc». Drept aceea, preotule, să fii
priceput, să înţelegi ce eşti şi ce slujeşti. Si, cunoscând aceasta, să
slujeşti Domnului cu frică şi cu dragoste, toate năravurile cele de
glumă să le lepezi. Că, după ce ai primit slujba îngerească, şi aceasta
păzind-o cu frică, cu dragoste şi cu evlavie, să ajungi a locui în
ceruri, împreună cu îngerii, în veci nesfârşiţi, întru Hristos Iisus
Domnul nostru, Căruia se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii
vecilor! Amin.”
cu prilejul
ANULUI OMAGIAL AL SFÂNTULUI BOTEZ ŞI AL SFINTEI CUNUNII
ÎN PATRIARHIA ROMÂNĂ
PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL,
PREACUCERNICULUI CLER
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI
DIN CUPRINSUL PATRIARHIEI ROMÂNE
Har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh,
iar de la noi părinteşti binecuvântări!
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi; Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,
Anul 2011 a fost consacrat în Biserica noastră omagierii Tainei Sfântului Botez şi Tainei Sfintei Cununii, având în vedere că atât Taina Sfântului Botez, cât şi Taina Sfintei Cununii stau la baza familiei creştine. Prin naşterea de copii, familia este dătătoare de viaţă, arătând astfel conlucrarea ei cu Dumnezeu – Izvorul Vieţii –, Care doreşte ca toţi oamenii să participe la fericirea Sa veşnică în Împărăţia Cerurilor. În familie, copiii sunt pregătiţi pentru a deveni buni cetăţeni ai patriei pământeşti, dar şi fii duhovniceşti sau cetăţeni ai patriei cereşti, ai raiului.
Familia este icoană şi arvună a iubirii Preasfintei Treimi, întrucât în ea omul trăieşte taina filiaţiei, fraternităţii şi paternităţii, respectiv bucuria de a fi copil(fiu sau fiică), frate (sau soră) şi părinte (tată sau mamă). De la familia conjugală sfinţită (creştină) copilul învaţă ce este familia spirituală sfinţitoare, adică Biserica, ai cărei membri sunt numiţi fii şi fiice, fraţi şi surori, părinţi şi maici duhovniceşti în Hristos Domnul.
Sfinţirea vieţii este principalul scop al familiei. Naşterea de prunci este semnul binecuvântării lui Dumnezeu şi rodul iubirii soţilor, al dorinţei lor de a avea copii şi de a-i creşte cu dragoste. Însă, nu numai naşterea de prunci afirmă vocaţia femeii ca mamă şi a bărbatului ca tată, ci şi educaţia sănătoasă dată copiilor, pentru că implică iubire şi răbdare, spune Sfântul Ioan Gură de Aur (Omilie la Sfinţii Macabei). Copiii sunt dăruiţi familiei de Dumnezeu, pentru a fi călăuziţi spre dobândirea vieţii veşnice. De aceea,părinţii după trup şi naşii, ca părinţi duhovniceşti, au datoria să se îngrijească de copii de la vârstă fragedă, să-i crească în credinţă şi să îi ajute să caute iubirea Tatălui ceresc. Părinţii, atât cei naturali, cât şi cei spirituali, care nu se îngrijesc de buna educaţie a fiilor lor în credinţă, ar trebui să fie socotiţi ucigaşi de copii, spune acelaşi Sfânt Părinte.
Educaţia copiilor în familie necesită multă dragoste, dăruire de sine şi jertfă, fiind o lucrare mai însemnată decât naşterea trupească a acestora. Familia creştină, binecuvântată cu naşterea de prunci, pregăteşte în sânul ei viitorul întregii lumi, prin sădirea în inimile curate ale copiilor a credinţei în Dumnezeu, a luminii vieţii curate şi a faptelor bune. Creşterea sănătoasă a copiilor trebuie să se întemeieze pe iubire, dialog şi ajutor. De la părinţii lor copiii trebuie să înveţe să dăruiască mai mult decât să primească, să asculte şi să ajute pe alţii. De aceea, cea mai de seamă moştenire pe care o pot lăsa părinţii copiilor este credinţa în Dumnezeu şi iubirea de aproapele.
Din păcate, astăzi traversăm o criză a familiei, consecinţă a educaţiei ateiste din timpul regimului comunist, dar şi a secularizării prezente. Societatea se confruntă acum cu izolarea şi înrobirea omului în individualism, care se manifestă adesea în violenţă domestică, divorţ, avort, abandonul copiilor de către părinţi şi al părinţilor vârstnici şi bolnavi de către copii, delincvenţă juvenilă, indiferenţă faţă de suferinţa altora, suicid, dorinţă de câştig material imediat şi cu orice preţ, alcoolism şi droguri, concubinaj etc. Dar, de fapt, egoismul sau individualismul este o luptă a omului împotriva propriei sale fiinţe, care a pierdut familiaritatea cu Dumnezeu, sensul sacru al vieţii şi iubirea smerită faţă de semeni.
Din cauza crizei morale şi materiale de astăzi, modelul familiei tradiţionale este considerat de unii ca fiind învechit sau perimat. Mulţi copii se nasc în afara căsătoriilor, pentru că tinerii preferă să trăiască împreună fără binecuvântare sau unire sfântă în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii prin Taina Cununiei, fără a-şi asuma toate responsabilităţile vieţii conjugale şi fără a căuta sfinţirea vieţii prin rugăciune şi prin fapte bune.
De mai multă vreme, România se confruntă şi cu fenomenul emigraţiei, motivat de căutarea în alte ţări a unui trai mai bun. În aceste condiţii, plecarea unuia dintre soţi în străinătate, pe o perioadă mai lungă, a condus adesea la destrămarea multor familii sau la infidelitate conjugală. Între părintele plecat peste graniţe şi copiii săi, legătura de iubire familială slăbeşte în mod considerabil. Scoşi din mediul firesc al familiei, copiii pot avea probleme de ordin afectiv sau pot suferi derapaje sociale, precum săvârşirea unor infracţiuni, deprinderea unor vicii sau patimi, comportamente dăunătoare lor şi societăţii în care trăiesc.
Constatăm astăzi, cu tristeţe, că numărul divorţurilor este în creştere, iar soţii care slăbesc comuniunea lor conjugală adeseori sărăcesc sufleteşte, în timp ce copiii din familiile dezbinate trăiesc drama singurătăţii şi lipsa afecţiunii ambilor părinţi.
Văzând toate aceste probleme, în cursul anului acestuia, dedicat omagieriiTainei Sfântului Botez şi Tainei Sfintei Cununii, Biserica noastră s-a implicat mai mult în lucrarea educativ-misionară a copiilor şi familiei, fiind convinsă că toţi copiii şi tinerii crescuţi în credinţă reprezintă prezentul şi viitorul Bisericii noastre şi al neamului nostru. Prin principalul său program misionar naţional, numit „Hristos împărtăşit copiilor”, Patriarhia Română revigorează cateheza parohială pentru creşterea spirituală a copiilor în iubirea lui Hristos şi a aproapelui.
În cadrul acestui program, peste 100.000 de elevi din întreaga ţară au participat la Concursul Naţional de Creaţie Creştină „Copilul în familie”, cei mai talentaţi dintre aceştia fiind premiaţi cu ocazia sărbătorii Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, la hramul din acest an al Catedralei Patriarhale. De asemenea, 4.800 de elevi au participat gratuit la tabere de creaţie în cadrul Proiectului „Alege şcoala!”, derulat cu fonduri europene.
Prin aceste proiecte Biserica noastră cultivă în viaţa copiilor şi a tinerilor duhul prieteniei şi al comuniunii şi trezeşte interesul şi preocuparea pentru educaţia în şcoală. Prin intermediul birourilor de cateheză parohială şi al taberelor de copii pe care le-a organizat, Biserica îi îndrumă pe copii spre Hristos, descoperă vocaţii şi încurajează copiii să le cultive în folosul societăţii. Ea promovează cooperarea activă cu şcoala şi cu ceilalţi factori educaţionali: familia şi comunitatea locală.
Acest an omagial al Tainei Sfântului Botez şi Tainei Sfintei Cununii a fost un prilej pentru eparhiile, parohiile şi mănăstirile din cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române, din ţară şi din străinătate, de a-şi intensifica misiunea şi activităţile social-filantropice şi educativ-culturale în rândul copiilor, tinerilor şi familiilor.
Astfel, s-a continuat acordarea de sprijin financiar şi material celor aflaţi în dificultate, s-a intensificat activitatea în cele peste 450 de centre sociale ale Bisericii, dintre care 83 aşezăminte pentru copii, 58 aşezăminte pentru vârstnici, 116 centre pentru asistenţa familiilor şi persoanelor aflate în dificultate, 7 centre pentru găzduirea victimelor violenţei în familie, 2 centre pentru protecţia victimelor traficului de fiinţe umane şi 10 centre educaţionale, s-au iniţiat noi programe sociale, s-au identificat noi posibilităţi de colaborare cu diferite instituţii publice sau private.
Prin televiziunea, radioul şi publicaţiile sale, Biserica noastră a evidenţiat valorile familiei creştin-tradiţionale şi le-a promovat în rândul credincioşilor. În toate eparhiile Bisericii Ortodoxe Române au fost organizate peste 500 de evenimente cultural-educaţionale (simpozioane, congrese, conferinţe etc.) şi au fost publicate peste 100 de volume şi broşuri, precum şi numere speciale în revistele bisericeşti şi teologice, centrale şi eparhiale, dedicate acestei teme.
Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti în Domnul,
Cu dragoste şi responsabilitate pentru mântuirea sufletelor voastre, vă îndemnăm părinteşte să nu vă lăsaţi copleşiţi de criza morală şi materială pe care o traversăm ca urmare a îndepărtării oamenilor de Dumnezeu şi a lăcomiei nemăsurate după cele materiale.
Fiecare dintre noi trebuie să avem o permanentă preocupare faţă de familia noastră şi faţă de viitorul familiei creştine şi al neamului românesc, prin redescoperirea şi trăirea valorilor creştine în casele noastre, în parohiile de care aparţinem şi în marea familie a Bisericii.
Să ne bucurăm totdeauna că zămislirea pruncilor este un dar dumnezeiesc, o binecuvântare pentru familie şi pentru popor, să îi sfătuim şi să îi sprijinim pe tinerii căsătoriţi să fie roditori de copii, să-i crească şi să îi educe. Să redescoperim dialogul, preţuirea şi ajutorarea reciprocă în familie şi între familii.
Să nu uităm niciodată că avortul este o crimă, o ucidere a unui om nevinovat care nici nu se poate apăra (copilul). De aceea, cei care-şi ucid copiii nenăscuţi nu se pot împărtăşi cu Hristos, Cel ce iubeşte copiii.
Familia creştină în care copiii sunt primiţi cu bucurie prin naştere sau prin adopţie, şi crescuţi cu dragoste, educaţi creştineşte şi sprijiniţi să urmeze un drum folositor în viaţă este binecuvântată de Dumnezeu cu darul mântuirii şi al vieţii veşnice.
Situaţiile dureroase ale abandonării părinţilor bătrâni şi bolnavi de către copii pot fi prevenite printr-o creştere şi educaţie creştină adecvată a copiilor şi tinerilor în familie, în şcoală şi în biserică. Pe cei abandonaţi de familiile lor să-i primim în propriile noastre familii şi să îi înconjurăm cu dragoste şi respect în mijlocul comunităţii parohiale. Greutăţile multiple cu care se confruntă societatea românească de azi, în general, şi familia, în special, nu pot fi depăşite decât prin ajutorare frăţească spirituală şi materială.
În acest sens, vă îndemnăm părinteşte să oferiţi, cu inimă bună, ajutorul frăţiilor voastre, mai ales familiilor sărace şi care au copii mulţi sau bolnavi, copiilor şi tinerilor ai căror părinţi au murit sau au emigrat, precum şi familiilor recent întemeiate care au nevoie de sprijin spiritual şi material.
Astfel, în această perioadă a Postului Naşterii Domnului, se vor organiza la parohii, mănăstiri, protopopiate şi la centrele eparhiale colecte de bani, alimente şi haine pentru a fi distribuite familiilor sărace, copiilor orfani, bătrânilor bolnavi şi altor persoane care au nevoie de ajutor. Totodată, se vor organiza în fiecare parohie întâlniri privind problemele cu care se confruntă familia creştină astăzi, mijloacele şi metodele de ajutorare a familiilor aflate în dificultate.
De asemenea, îndemnăm pe toţi copiii şi tinerii din Biserica noastră să viziteze şi să ajute oamenii singuri, bolnavi şi săraci, atât acasă, cât şi în aşezămintele sociale, exprimând respectul lor faţă de cei vârstnici, prin cântări duhovniceşti şi acţiuni caritabile.
Părinţii protopopi vor raporta centrului eparhial, iar centrele eparhiale vor raporta Patriarhiei Române modul în care au fost organizate la nivel local activităţile în favoarea familiei creştine, precum şi modul de colaborare între comunităţile parohiale, mai ales ajutorarea frăţească între parohiile care au o situaţie materială mai bună şi cele din zone sărace, îmbătrânite sau cu mulţi copii.
Cu nădejdea că îndemnul nostru pastoral va fi o întărire în credinţă şi o chemare la fapta cea bună în folosul familiei, ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să vă binecuvinteze cu darurile Sale cele bogate, să trăiţi vremea Postului Crăciunului în rugăciune şi în fapte de milostenie, spre a vă pregăti duhovniceşte pentru slăvitul Praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos.
Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! (II Corinteni 13, 13)
PREŞEDINTELE SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE,
† D A N I E L
Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,
Locţiitor al tronului Cezareei Capadociei
şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române și toți membrii Sfântului Sinod al BOR
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,
Locţiitor al tronului Cezareei Capadociei
şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române și toți membrii Sfântului Sinod al BOR
10
Nov
Mâini…
”În secolul al XV-lea, într-un oraş micuţ locuia o
familie care avea 18 copii. 18! Pentru a-şi întreţine familia tatăl,
bijutier de profesie, era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi pentru
a le oferi mâncare. În plus, se mai ocupa şi cu orice altceva găsea de
lucru prin vecinătate.
În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi dintre copiii familiei, cei mai
mari, voiau să-şi urmeze visul lor, acela de a-şi valorifica talentul
pentru desen. Ei erau conştienţi de faptul că tatăl lor nu-şi permitea
să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg.
După lungi discuţii noaptea în patul lor aglomerat cei doi au stabilit
un pact. Vor da cu banul, iar cel care va pierde va munci la mină şi va
câştiga bani pentru a-l susţine pe celălalt să studieze la Academie.
Apoi după ce fratele care va câştiga va termina Academia, după 4 ani îl
va susţine pe celălalt să-şi completeze studiile, fie prin vânzarea
operelor sale, fie muncind de asemenea la mină.
Apoi, într-o duminică după slujba de la biserică au dat cu banul, iar
Albrecht Dürer a câştigat şi a plecat la Nürenberg. Albert a plecat în
minele periculoase şi timp de patru ani şi-a susţinut fratele cu bani.
Lucrările fratelui său au făcut imediat senzaţie. Gravurile lui,
sculpturile şi pânzele cu ulei erau mai bune decât ale multor profesori,
iar atunci când a absolvit ajunsese să câştige sume importante. Când
s-a întors în satul său familia a dat o cină pentru a-i sărbători
triumfala întoarcere acasă. După o masă lungă şi memorabilă din care
n-au lipsit muzica şi râsul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru
a ţine un toast pentru cel mai iubit dintre fraţii săi, pentru anii de
sacrificiu pe care i-a îndurat pentru că el să-i îndeplinească visul. Şi
cuvintele de încheiere au fost: „Şi acum Albert, cel mai binecuvântat
frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poţi duce la Nürenberg să-ţi
urmezi visul şi eu voi avea grijă de tine.”
Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei
unde stătea Albert. Lacrimile îi curgeau pe faţa palidă, iar capul
plecat şi-l mişca dintr-o parte în alta, în timp ce repeta încontinuu
nu, nu, nu.
În final Albert s-a ridicat şi şi-a şters lacrimile de pe obraji şi a
privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi, ţinându-şi mâinile
aproape de obrazul drept a spus blând: Nu, frate, nu pot să merg la
Nürenberg. Este prea târziu pentru mine. Uite, uite ce au făcut cei 4
ani de muncă în mină mâinilor mele. Oasele de la fiecare deget au fost
strivite cel puţin o dată, iar în ultimul timp sufăr de artrită care
mi-a afectat atât de rău mâna dreaptă încât nu pot nici măcar să ţin
paharul pentru a toasta cu tine, cu atât mai mult să fac linii delicate
pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu frate, pentru mine e prea târziu.
Mai mult de 450 ani au trecut. Până acum sute din capodopereale lui Albrecht Dürer
portrete, schiţe, desene în cărbune, gravuri etc. sunt expuse în orice
muzeu mare din lume. Cel mai ciudat lucru este că ţie îţi e familiară
doar una singură, a cărei reproducere o poţi avea acasă sau la birou.
Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificial
sau, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui său mâinile muncite cu palmele
şi degetele subţiri îndreptate spre cer.
Şi-a denumit opera simplu „Mâini”, dar lumea întreagă şi-a deschis imediat inimile spre capodopera sa şi a redenumit tributul iubirii „Mâini în rugăciune”.
Şi-a denumit opera simplu „Mâini”, dar lumea întreagă şi-a deschis imediat inimile spre capodopera sa şi a redenumit tributul iubirii „Mâini în rugăciune”.
29
Oct
CONTINENTUL VIITORULUI
SPECIFICUL ORTODOXIEI PE CONTINENTUL AFRICAN
Interviul
acordat de Preafericitul Părinte Patriarh Teodor al Alexandriei şi al
întregii Africi cu prilejul venirii in Romania - 25 oct. 2011:
”
Preafericirea Voastră, este pentru prima dată când sunteţi oaspetele
Bisericii noastre în calitate de Patriarh al Alexandriei şi al întregii
Africi. Cu ce gânduri şi sentimente păşiţi pe meleagurile României?
Vizitez
Biserica Ortodoxă Română pentru prima dată de când, prin harul lui
Dumnezeu, sunt Întâistătătorul tronului apostolic şi patriarhal al
Alexandriei şi întregii Africi. Fac această vizită la invitaţia de
onoare adresată în duhul iubirii frăţeşti de către Preafericitul Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ca să prăznuim împreună sfânta
pomenire a Cuviosului Dimitrie cel Nou, apărătorul şi ocrotitorul
Bucureştilor. Bucuria mea este mare pentru că mă găsesc într-o ţară
ortodoxă soră, în mijlocul unui popor cu o remarcabilă şi măreaţă
tradiţie spirituală. Acestui popor îi aducem binecuvântarea străvechii
Biserici a Alexandriei, Biserica Sfântului Apostol şi Evanghelist Marcu,
binecuvântarea cuvioşilor asceţi, a monahilor care s-au sfinţit şi a
marilor părinţi din vestul Alexandriei care au contribuit într-o manieră
determinantă la formularea credinţei ortodoxe.
Predecesorul
Preafericirii Voastre, patriarhul Partenie al III-lea, afirma că Africa
este “continentul viitorului”, pe care o înţelegea, probabil, din
perspectivă eclesială. Cum înţelegeţi această expresie după şapte ani de
patriarhat?
Mă
emoţionează faptul că v-aţi referit la patriarhul Partenie al III-lea,
fericitul întru adormire înaintaş şi duhovnic al meu. A fost o mare
personalitate bisericească a secolului al XX-lea. El s-a distins prin
ascuţimea minţii, cultura vastă şi educaţia temeinică. Valoarea şi
autoritatea persoanei sale erau recunoscute în întreaga lume ortodoxă şi
în toată lumea creştină. Dumnezeu mi-a dat marea binecuvântare să-l
slujesc pe pururea pomenitul patriarh Partenie al III-lea ani la rând şi
să învăţ foarte multe de la el.
Într-adevăr,
a rămas în istorie expresia lui: “Africa este continentul viitorului,
punctul de întâlnire al culturilor şi civilizaţiilor.” Nu folosea
expresia aceasta numai cu referire la viitorul continentului greu
încercat din punct de vedere bisericesc, ci şi într-un sens mai general.
În această caracterizare se cuprindeau toate cele ce intuia că se vor
întâmpla pe pământul african, în sensul dezvoltării spirituale, sociale
şi tehnologice viitoare deoarece Africa este continentul cel mai bogat
în zăcăminte minerale de pe planeta noastră, unul dintre continentele cu
cel mai mare potenţial uman şi poate cel mai propice în ceea ce
priveşte căutările duhovniceşti şi posibilităţile de cultivare
spirituală.
Mă
aflu deja în al şaptelea an de patriarhat pe tronul Sfântului Apostol
Marcu. Anterior am fost mitropolit în două eparhii: Camerun şi Zimbabwe.
De aceea, îndrăznesc să spun că eu cunosc Africa de la o margine la
cealaltă. Astfel, confirm că această expresie a adormitului întru
fericire înaintaş şi duhovnic al meu nu este doar o viziune în sens
literal. Îngăduiţi-mi să adaug că, în timp, Africa se va ridica la
treapta de continent al viitorului, iar acest timp nu este îndepărtat.
Africa şi popoarele ei vor fi viitorul acestei planete! Atunci se va
săvârşi judecata conştiinţelor oamenilor din “lumea dezvoltată” pentru
toate hidoşeniile pe care le-au făcut fie cu fapta, fie prin tăcere,
împotriva Africii.
Deci,
dezvoltarea, progresul spiritual şi bunăstarea africanilor pe baza
valorilor creştine constituie pentru noi viziunea şi perspectiva noastră
personală.
Bunul cel mai de preţ pe care îl oferim popoarelor africane este adevărul Sfintei Evanghelii
Biserica
pe care o păstoriţi se întinde pe un teritoriu în care se regăsesc
oameni de diferite religii şi confesiuni, precum şi de diferite
naţionalităţi. Nu demult, un raport realizat de societatea americană
“Pew Research Center” arăta că religia persecutată în cele mai multe
ţări, între care sunt menţionate şi câteva din Africa, este
creştinismul. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă a Alexandriei şi a
întregii Africi este cunoscută ca un factor de pace, coeziune şi
echilibru în această societate caracterizată de pluralismul religios şi
cultural. Care sunt principalele problemele care se găsesc în spaţiul
african şi cum reuşeşte Biserica să se facă eficientă în acest context
social, rămânând în acelaşi timp neclintită în credinţă?
Astăzi,
Africa este constituită din 55 de state şi din mai multe seminţii şi
popoare diferite. Prin urmare, vorbim despre tradiţii, culturi,
civilizaţii şi mentalităţi diferite, deosebite între ele de la o zonă la
alta şi de la un caz la altul. Cu toate acestea, ca probleme comune ale
popoarelor africane le-aş menţiona pe cele de natură socială, politică
şi economică, precum şi problemele legate de sănătate, lipsa
infrastructurii necesare dezvoltării. De asemenea, este adevărat că în
anumite părţi ale continentului au loc conflicte religioase.
Aşadar,
dincolo de eforturile şi strădaniile depuse de Patriarhia noastră
pentru alinarea suferinţelor africanilor în ceea ce priveşte nivelul de
viaţă, prin înfiinţarea unor şcoli, aşezăminte şi instituţii de
binefacere, asistenţă medicală şi asistenţă socială, prin acordarea de
ajutoare constând în hrană şi apă potabilă, medicamente şi alte bunuri
necesare supravieţuirii şi ameliorării calităţii vieţii, bunul cel mai
de preţ pe care îl oferim este adevărul Sfintei Evanghelii, care îl
transfigurează pe om în integritatea lui făcându-l un alt Hristos.
În
această luptă, care ne aduce aminte de primele veacuri creştine, nu ne
temem de pluralismul cultural şi de alteritate, desigur, nici de
alterarea credinţei ortodoxe care rămâne întotdeauna întreagă,
neştirbită, aşa cum ne-a dat-o Domnul şi ne-au transmis-o Apostolii,
Părinţii, Sfânta noastră Biserică. Ca să fie substanţială şi eficientă,
strădania noastră constă în preluarea şi asumarea valorilor culturale,
ideilor, limbilor şi particularităţilor specifice locului, pentru a le
îmbiserici şi a le integra armonios în Trupul lui Hristos, Biserica.
Astfel, noi propovăduim vestea Învierii şi a libertăţii în Hristos,
pentru transfigurarea, în cele din urmă, a persoanei umane şi a lumii.
Care este rolul dialogului interreligios în promovarea păcii între popoare?
Într-o
lume în care domină conflicte, inegalităţi, nedreptăţi, patimi şi
interese nelegitime, într-o lume tulburată şi dezorientată, rătăcită şi
îndepărtată de valorile dreptăţii, păcii şi virtuţii, dialogul între
cele trei mari religii monoteiste, care au “arsenalul” spiritual al
sentimentului religios faţă de un singur Dumnezeu, devine deja o
datorie. Prin el se propovăduiesc mai intens decât în orice altă epocă
credinţa, dragostea şi pacea. Acesta este medicamentul sufletesc pentru
omenirea suferindă şi cuprinsă de angoasa existenţială.
În
aceste vremuri, noi, conducătorii religioşi, nu avem dreptul să tăcem şi
să stăm deoparte, când oameni nevinovaţi, copii şi prunci curaţi îşi
pierd viaţa, darul cel mai de preţ şi inalienabil făcut lor de Dumnezeu,
din cauza foamei, a setei, a războaielor, a terorismului sau, chiar mai
rău, din cauza conflictelor declanşate şi susţinute în numele lui
Dumnezeu.
Când
este invocată religia pentru susţinerea unui conflict, glasurile
credincioşilor ar trebui să se înalţe, să devină glasuri de protest
pentru apărarea hainei sfinte a credinţei în faţa tentativei de
schimbare a ei în sabie a violenţei şi a vărsării de sânge. Dacă
credinţa este mobilizată pentru a porni la război atunci, la polul opus,
noi toţi trebuie să ne unim glasul în strigăt de protest, în numele
păcii. Argumentul nostru rămâne valabil pentru totdeauna: credinţa
noastră vorbeşte despre pace. Textele noastre sfinte promovează pacea.
În consecinţă, numai dacă omul urmează calea dreptei credinţe – nu pe
cea a fanatismului religios – va exista pacea adevărată.
Unitatea creştină se impune pentru a face faţă animozităţilor sociale
În
dialogul cu celelalte religii, există cumva pericolul denaturării
adevărului de credinţă propovăduit de Biserica Ortodoxă? Nu există
riscul ca această pace, care se doreşte, să fie rezultatul
compromisurilor şi al renunţării la anumite aspecte din specificul
credinţei noastre?
Când
ne aflăm în dialog cu alte religii, nu dialogăm pe tărâm dogmatic.
Desigur, învăţătura mântuitoare nu se pune “pe masa tratativelor”. De
altfel, dogmele diferă de la o religie la alta. Discutăm însă pe baza
principiilor generale comune care inspiră religiile cum ar fi:
atitudinea lor faţă de persoana umană şi faţă de lume, idealurile lor de
pace, dragostea, dreptatea şi egalitatea etc. Un astfel de dialog, când
se desfăşoară sincer şi cinstit, nu poate să aducă decât rezultate
pozitive.
Prin
urmare, nu cred că acest efort constituie “rabat” de la credinţa
ortodoxă. Nu cred că vreunul dintre reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe
locale, ales cu grijă de acestea, are dreptul să negocieze credinţa
Părinţilor noştri. Reprezentanţii la astfel de dialoguri îşi asumă
răspunderea de a prezenta poziţiile ortodoxe înaintea partenerilor lor
de dialog de alte religii, cu speranţa că aceştia vor accepta adevărul
acestor poziţii spre folosul lumii.
Care
sunt semnificaţiile noţiunii de “unitate creştină” şi care sunt
beneficiile pe care le aduce înţelegerea ei societăţii de astăzi?
În
ciuda faptului că în cursul veacurilor cămaşa Domnului, cea fără
cusătură, a fost sfâşiată în multe bucăţi, Sfânta lui Biserică, porunca
Sfintei Evanghelii “ca toţi să fie una”, constituie un indicator de
suflet în ceea ce priveşte responsabilitatea noastră. Dialogurile
teologice se îndreaptă în această direcţie, în sensul cunoaşterii şi
înţelegerii reciproce, chiar dacă persistă mari devieri sau abateri de
la adevărul Bisericii celei “una, sfântă, sobornicească şi apostolică”.
Indiferent de felul în care se desfăşoară dialogurile, vă pot spune că,
în faţa problemelor uriaşe ale lumii contemporane, unitatea creştină se
impune pentru a face faţă nedreptăţilor sociale, violenţei,
terorismului, marginalizării şi excluderii sociale, discriminărilor,
distribuirii inegale şi nedrepte a resurselor şi bogăţiilor, formelor
contemporane de sclavie, sărăciei etc.
În
jurisdicţia Patriarhiei pe care o păstoriţi funcţionează şi o parohie
românească, ca semn al bunei cooperări dintre Patriarhia Ortodoxă a
Alexandriei şi întregii Africi şi Patriarhia Română. Cum a evoluat
această relaţie dintre Biserici până în acest moment şi care sunt
perspectivele unei cooperări tot mai strânse?
Într-adevăr,
în Africa de Sud există şi funcţionează cu roade frumoase o comunitate
parohială românească, sub omoforul ierarhului locului, Mitropolitul de
Johannesburg şi Pretoria, iar acesta se află în jurisdicţia Patriarhiei
Alexandriei şi a întregii Africi. Viaţa pastorală şi liturgică a acestei
parohii se desfăşoară în limba română şi conform tradiţiilor liturgice
specifice ţării dvs. Preoţii provin din Patriarhia Română şi slujesc cu
încuviinţarea şi binecuvântarea Patriarhului Alexandriei. Colaborarea
noastră de până acum este excelentă şi aceasta dovedeşte că ne lăsăm
purtaţi de duhul dragostei, al respectului reciproc, al iubirii şi al
încrederii. Acest duh călăuzeşte Patriarhiile noastre în relaţiile
dintre ele. În acest cadru, orice fel de colaborare nu poate să aducă
decât roade frumoase şi bogate.
Vă rugăm să transmiteţi un mesaj de suflet pentru poporul român!
De-a
lungul istoriei, poporul român a dovedit că rămâne statornic în credinţa
şi tradiţiile părinţilor săi. Aceasta este cea mai mare comoară şi
temelia neclintită pe care se zideşte viitorul, în lumea actuală aflată
în continuă schimbare. Din adâncul inimii, vă urez şi mă rog să mergeţi
înainte pe această cale, cu binecuvântarea Preabunului Dumnezeu, spre
slava sfântului său nume şi pentru mântuirea poporului vostru!
Închinarea la sfintele moaşte aduce credincioşilor binecuvântare cerească şi putere dumnezeiască
La
sărbătoarea Catedralei patriarhale din Bucureşti, foarte mulţi
credincioşi vin pentru a se închina la moaştele sfinţilor. Cât de
important este cultul sfinţilor cu moaşte în viaţa Bisericii şi ce folos
duhovnicesc aduce credincioşilor cinstirea lor?
Sfintele
moaşte, ca dovadă palpabilă a lucrării Duhului Sfânt, constituie izvor
de binecuvântare şi susţinere spirituală pentru poporul creştin de-a
lungul veacurilor. Cinstindu-ne sfinţii şi închinându-ne sfintelor lor
moaşte, dăm expresie înainte de toate stării noastre de închinare lui
Dumnezeu cel în Treime slăvit, de la care ni se dăruieşte tot harul
sfinţitor. În acelaşi timp, cinstim persoanele fraţilor noştri care au
arătat în mod clar că atunci când omul răspunde chemării lui Dumnezeu şi
i se încredinţează deplin pentru a dobândi mântuirea şi sfinţirea, el
poate să se facă pe sine, în integritatea fiinţei sale psiho-somatice,
lăcaş al harului dumnezeiesc. El devine propovăduitor fierbinte al
credinţei vii şi adevărate în Domnul mult milostiv, care atunci când
vrea, “biruieşte rânduiala firii, după cum s-a scris”, după cum se spune
în cântările Bisericii. Prin urmare, închinarea la sfintele moaşte, ca
legătură sau contact direct cu roadele îndumnezeirii, nu pot oferi
credincioşilor nimic altceva decât binecuvântare cerească şi putere
dumnezeiască. În acelaşi timp, închinarea constituie şi o dovadă sau o
pildă văzută a învăţăturii despre viaţa şi Împărăţia veşnică a Domnului
nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Biserica Alexandriei se poate
lăuda în Domnul cu sfintele moaşte pe care le păstrează ca pe o comoară
nepreţuită şi le cinsteşte după obiceiul Bisericii Ortodoxe.”
Interviu realizat de Gheorghe-Cristian Popa
1. O studentă dentistă, făcând
practică într-o clinică, şi-a lăsat pe masă, în cabinetul de lucru,
poşeta în care avea bani mulţi şi un ceas de mână, de mare valoare. Când
să plece acasă, a observat că lipsesc banii şi ceasul. Ea, fiind foarte
credincioasă, imediat a venit la Sfânta Paraschiva şi i-a spus durerea
sa, dar pentru pomelnic n-avea bani. După trei zile vine un om în vârstă
la cabinetul medical şi îi aduce ceasul şi banii, cerând mii de scuze
pentru feciorul său, care era un golan şi - fiind chiar clientul ei - a
profitat când ea a ieşit din cabinet şi i le-a furat. Tatăl băiatului i
le-a găsit ascunse, l-a bătut până i-a spus de unde le-a luat, apoi a
venit de i le-a adus înapoi.
2. O femeie tânără de 33 de ani
dintr-un sat de lângă Iaşi, a intrat într-o zi în Sfânta Mitropolie.
Părea abătută, nervoasă şi chiar nebună. S-a închinat la multe icoane şi
a venit la moaştele Sfintei Paraschiva. S-a închinat, însă când a vrut
să sărute sfânta raclă, o putere a izbit-o şi ea a căzut la pamant . A
inceput sa strige: “draci, diavoli..”. Oricine venea către dansa, ea ii
împingea, şi la un moment dat a venit paraclisierul Sfintei Mitropolii -
un diacon cu viaţă frumoasă călugărească -, a apucat-o de mână şi a
întrebat-o: “Spune, ce păcat ai făcut?” Ea a spus că a umblat cu
farmece, că a auzit că soţul ei o înşeală.
A întrebat-o de unde este şi cum o
cheamă? Nu ştia, ci se văieta de cei trei copilaşi ai săi. Atunci
părintele diacon a întrebat-o dacă ştie să citească. Ea a spus că ştie;
el i-a dat acatistul Sfintei Paraschiva ca să-1 citească. Ea s-a aşezat
în genunchi la picioarele sfintei şi a citit tot acatistul. Apoi preotul
duhovnic a chemat-o la el, a vorbit şi a văzut că ea s-a limpezit la
minte.
A mărturisit-o şi, fiindcă ea a spus
că de trei zile n-a luat în gură nici un strop de apă, a împărtăşit-o.
Femeia a plecat acasă sănătoasă.
3. Într-o zi o femeie de 40 de ani a
intrat în Sfânta Mitropolie, alergând prin biserică şi plângând în
hohote. Am întrebat-o ce are. Mi-a spus că lucrează ca femeie de
serviciu la tribunal, a făcut sinuzită, dar, neavând timp să se trateze,
a neglijat şi s-a pomenit cu dureri grozave de cap şi apoi i s-a umflat
tot capul. Era fără soţ, cu trei copii. S-a dus la doctor, care i-a
spus că tot creierul este acoperit cu puroi şi că trebuie să-i facă
operaţie foarte grea, dar că ea nu va rezista la această operaţie, şi de
aceea să aştepte moartea.
Am întrebat-o dacă crede în Dumnezeu, a
spus că da, dar la biserică vine rar, având serviciu, copii şi sărăcie
mare. Atunci am dus-o la Sfânta Paraschiva, ea s-a închinat, i-am făcut
pomelnic, dar ea avea numai cinci lei, a lăsat pomelnicul şi a plecat.
Peste trei luni am intalnit-o pe strada, sănătoasă, voioasă. Am
întrebat-o cum se simte, îmi spune: “Bine! Dar să vedeţi cum s-a
întâmplat. La vreo trei săptămâni după ce am dat pomelnicul, a început
să-mi curgă puroi din nas şi a curs mult timp. S-a scurs toată infecţia
de pe creier şi m-am făcut sănătoasă”.
5. O maică din Cheile Bicazului a
venit la Sfânta Paraschiva, fiind bolnavă de urechi de nu mai auzea
nimic şi avea şi dureri. A stat trei zile în rugăciuni cu lacrimi şi a
plecat complet sănătoasă.
6. Mi-a povestit un preot din Ardeal
că în parohia lui a fost o fată care trebuia să se căsătorească cu un
băiat. O fată cuminte, însă băiatul a fost rău, a lăsat-o şi s-a
căsătorit cu alta. Ea, fiind foarte necăjită, a venit la preotul paroh
şi i-a povestit durerea sa. Preotul a sfătuit-o să meargă la Iaşi, să se
închine la moaştele Sfintei Paraschiva şi să dea un pomelnic. L-a
ascultat. Peste o lună s-a căsătorit cu un băiat foarte bun şi e
fericită.
7. Un alt preot, tot din Ardeal, mi-a
povestit: A fost bolnav de plămâni - T.B.C. -, i s-au făcut multe
antibiotice şi el a simţit că începe să orbească. Când s-a dus la
doctor, acela i-a confirmat această nenorocire. Preotul imediat s-a
urcat în tren şi a venit la Iaşi. Era ora zece seara şi Sfânta
Mitropolie era închisă. Atunci el a stat în genunchi afară lângă
peretele unde stau moaştele Sfintei Paraschiva, s-a rugat câteva ceasuri
plângând. A doua zi a simţit că e sănătos şi până astăzi nu mai are
nimic nici cu ochii, nici cu plămânii, slujeşte şi azi Sfânta Liturghie
la o mănăstire din Ardeal.
8. A venit o doamnă de la Bucureşti
aducând în dar Sfintei Paraschiva un covor persan mare şi frumos. Am
întrebat-o ce înseamnă acest dar. Mi-a povestit că soţul ei, bărbat de
45 de ani, s-a îmbolnăvit. Cu tot progresul medicinii, doctorii nu
găseau leac la boala lui şi i-au jspus să se pregătească de moarte, că
are cancer, într-o zi vine la ei acasă un prieten evreu şi le spune că
el pleacă la Iaşi şi îi sfătuieşte să-i dea bani şi pomelnic să ducă el
la Sfânta Paraschiva. Şi l-au ascultat şi i-au dat. Peste două luni
soţul ei s-a făcut sănătos fără nici un tratament şi, drept mulţumire,
ea personal a adus acest covor la Sfânta Paraschiva.
9. O femeie de la ţară, foarte
disperată, a venit la Sfânta Paraschiva că i s-a furat vaca. A dat un
pomelnic şi a plecat. Peste o săptămână a venit să-i mulţumească Sfintei
Paraschiva, că a găsit vaca în al treilea sat.
10. Vine o mamă foarte necăjită la
Sfânta Mitropolie şi-mi spune că are o fată cam leneşă şi putin
credincioasa si ca are in fata bacalaureatul si admiterea în facultate.
Am sfătuit-o să o aducă şi pe fată la Sfânta Paraschiva. Când a venit cu
fata, am întrebat fata dacă ştie rugăciuni, mi-a răspuns că nu ştie
nici o rugăciune. Am dus-o în faţa sfintei racle a Cuvioasei Paraschiva
şi i-am zis să stea în genunchi să se roage cum ştie. Ea a spus sfintei
că are frică de română şi ştie numai despre Eminescu. Exact aceasta a
întrebat-o la bacalaureat şi fata a reuşit bine.
Vine altă grijă şi mai grea: admiterea
la facultate. Fetiţa vine de acuma singură la Biserică şi mai des. Iar
în ziua examenului la admitere vine şi îi spune Sfintei Paraschiva că ea
ştie la chimie mai bine oxigenul. Asta a întrebat-o şi a luat media
şapte. Dar nu avea loc, pentru că au intrat cu cea mai mică medie de
7,50.
Mama sa vine iarăşi cu lacrimi la
Sfânta Paraschiva şi iarăşi sfânta o ajută. Au rămas patru copii fără
locuri, însă unul din ei era băiatul unui şef mare al oraşului şi acesta
face demersuri la Bucureşti şi se mai aprobă patru locuri, în care
intră şi fetiţa în cauză. Aşa a ajutat-o cuvioasa să intre şi fetiţa ei
şi de atunci fata şi mama vin foarte des la cuvioasa să-i mulţumească.
11. Într-o seară a venit la Sfânta
Mitropolie o doamnă de 35 de ani, foarte agitată, emoţionată până la
lacrimi. Plângea şi se închina la toate icoanele, dar mai ales la
Cuvioasa Paraschiva. După ce s-a mai liniştit am întrebat-o ce are. Şi a
zis că e foarte fericită şi a venit să-i mulţumească lui Dumnezeu şi
Sfintei Paraschiva. Mi-a povestit: “Sunt funcţionară în Galaţi şi m-am
hotărât să fac facultatea de germană, dar nu mă simţeam aşa bine
pregătită, am vrut sa-mi încerc şansa, venind în drum spre Iaşi la
examenul de admitere, m-am întâlnit pe tren cu o domnişoară care era în
aceeaşi situaţie ca şi mine. Când am ajuns la Iaşi, eu i-am propus
domnişoarei să mergem amândouă la Sfânta Paraschiva să-i cerem ajutorul.
Domnişoara, foarte mândră, mi-a răspuns că ea n-are nevoie de ajutorul
nimănui, că este pregătită bine. Eu totuşi am venit la Sfânta Paraschiva
şi i-am cerut ajutorul şi mi l-a dat. La examen cea bine pregătită a
picat şi eu am reuşit, iar acum am venit să-i mulţumesc Cuvioasei”.
12. O doamnă din Bacău voia neapărat
să se mute la Iaşi. Mulţi ani s-a chinuit cu această problemă, dar nu
putea să reuşească. Şi atunci, după sfatul cuiva, a venit la Sfânta
Paraschiva, s-a închinat şi a lăsat pomelnic. Au trecut câteva luni şi
ea nu numai că a fost mutată la Iaşi, ci a căpătat şi locuinţă.
13. Două cumnate trăiau într-o casă,
în buna înţelegere, într-o zi la una din ele au dispărut 200 de lei. Ea a
reproşat cumnatei sale că aceea i-a luat, cea învinuită s-a jurat că nu
ştie nimica, dar degeaba… Atunci a venit la Sfânta Paraschiva, a dat
pomelnic în care s-a rugat ca Sfânta Paraschiva să arate cine este
vinovat, ea sau cea care cleveteşte. După două săptămâni copilul de nouă
ani al păgubaşei, jucându-se pe stradă, a fost omorât de o maşină. S-a
adeverit că acuzaţia era nedreaptă, femeia care acuza era mincinoasă.
14. Pe ziua de 16 octombrie 1968 vine o
mamă într-o stare de nebunie, ţipă, strigă, plânge, îşi rupe părul… Am
intrebat-o ce are. Mi-a spus că e foarte vinovată faţă de Sfânta
Paraschiva.
În ziua hramului, Sfânta Paraschiva,
14 octombrie, ea s-a apucat să facă pregătiri pentru iarnă. Mama ei, o
femeie bătrână şi credincioasă, îi spune: “Draga mea, să nu faci asta,
căci astăzi este o mare sărbătoare - ziua Sfintei Paraschiva”.
Ea îi răspunde: “în fiecare zi este
câte un sfânt, dar eu n-am timp să-i prăznuiesc pe toţi”. La o oră după
acesta discuţie, şi-a trimis fetiţa ei de nouă ani să cumpere ulei de la
alimentară, dar, luându-se cu treaba, n-a observat că a trecut un ceas
şi fetiţa nu mai vine. în cele din urmă, o vecină a venit şi i-a spus că
fetiţa e dusă cu salvarea la spital, deoarece a dat peste ea un
autobuz. Dar pocăinţa mamei a fost sinceră şi fetiţa s-a făcut
sănătoasă, fără nici o complicaţie.
15. În casa unui profesor universitar
era o mare păgânătate. în ziua de 14 octombrie - hramul Sfintei
Paraschiva - soţia profesorului i-a spus femeii din casă: “Astăzi să
faci săpun”. Aceea, fiind creştină, i-a răspuns: “Eu nu fac asta, că e
mare sărbătoare. Astăzi e Cuvioasa Paraschiva şi mă duc la Sfânta
Mitropolie la slujbă”. Şi g-a dus la sfintele slujbe.
Stăpâna, foarte supărată, s-a apucat
singură să facă săpunul. A aşezat un cazan afară şi acolo a clocotit
grăsimea cu soda caustică şi cu apa. Ea a intrat în casă, iar fetiţa ei
unică, de 12 ani, fugea în jurul cazanului şi la un moment-dat, a căzut
în el şi a murit imediat.
16. Fiica unei doctoriţe de aici din
Iaşi a căzut la un examen şi era ameninţată să rămână repetentă. A venit
mama ei la mine şi mi-a spus necazul ei, desigur rugându-se Sfintei
Paraschiva cu lacrimi. Doctoriţa mi-a făcut mie mult bine. Am rugat-o şi
eu pe Sfânta Paraschiva s-o ajute, s-o scoată din acest necaz
spunându-i: “Tu ştii, Sfântă Paraschiva, cât de mult m-a ajutat
doctoriţa pe mine, te rog ajut-o şi tu pe ea, că eu nu pot”. Noaptea am
visat-o pe Sfânta Paraschiva, care mi-a spus: “Şi ce datoare sunt eu
doctoriţei, dacă te-a ajutat pe tine? Dar hai să fie cum vrei tu!” Şi a
continuat: “Eu îţi trimit pe fiul tău, care-i prieten cu profesorul
fetei, să vorbească el cu profesorul s-o mai examineze o dată, iar eu o
voi ajuta la examen”. Peste două zile a venit băiatul meu de la
Bucureşti - nechemat -, a aranjat toate şi fata a luat examenul şi a
trecut în anul trei.
17. O fată farmacistă foarte cuminte,
având 32 de ani, tot voia să se căsătorească. Prin mine a dat rugăciuni
la Sfânta Paraschiva şi la 1 ianuarie 1968 a făcut cunoştinţă cu un
doctor văduv. Acela începe s-o curteze, dar ceva serios nu spunea. Apoi o
lasă şi se duce la altele. Ea, disperată, tot vine şi mi se plânge, iar
eu îi spun: “Să continuăm cu rugăciuni la Cuvioasa Paraschiva”.
Şi într-o duminică, pe neaşteptate,
vine doctorul la familia fetei şi o cere în căsătorie. Peste zece zile
s-a făcut nunta şi sunt fericiţi.
18. În anul 1968, prin luna martie,
într-o dimineaţă, Părintele Stareţ loanichie din Sfânta Mitropolie se
apropie de mine şi-mi spune, arătând spre o doamnă: “Vezi, doamna aceea a
venit din Bulgaria şi nu ştie româneşte, matale ştii ruseşte, încearcă
să vorbeşti ruseşte cu ea să vedem ce doreşte - dacă ştie şi ea
ruseşte”, într-adevăr, doamna ştia ruseşte. S-a bucurat că poate să-şi
spună durerea ei şi plângând mi-a povestit că are un singur băiat, care a
ajuns la facultate în anul doi şi subit a înnebunit, dar într-o formă
aşa de gravă că-1 ţine într-o cuşcă.
Ea întotdeauna a fost credincioasă, în
schimb soţul ei este un ateu şi întotdeauna îl blestema pe copilul lui
şi înjura pe Dumnezeu. Ea mereu se ducea la biserică, rugându-se cu
lacrimi pentru copilul ei. într-o noapte visează o femeie înaltă,
îmbrăcată în negru, care-i spune: “Dacă vrei să fie sănătos copilul tău,
să vii la mine”. Femeia n-a întrebat-o unde să meargă şi cine este
aceea pe care a visat-o.
Peste vreo două luni iarăşi visează
aceeaşi femeie care-i spune acelaşi lucru ca prima dată. Atunci ea o
întreabă: “Dar cine eşti şi unde să mă duc?”. Ea a răspuns: “Sunt Sfânta
Paraschiva din Iaşi!”
Doamna din Bulgaria locuia chiar în
capitala ţării - Sofia. Imediat s-a dus la ambasadă şi, căpătând
paşaportul, a venit la Sfânta Paraschiva. M-a întrebat ce să facă, cum
s-o roage pe Sfânta Paraschiva pentru fiul ei? Am învăţat-o, a dat
pomelnic pentru un an de zile, asta din proprie iniţiativă. Toată ziua
nu s-a dezlipit de la sfânta raclă până seara, apoi a plecat.
După un an a venit cu mama ei de 90 de
ani să-i mulţumească Sfintei Paraschiva că băiatul ei s-a făcut complet
sănătos şi continuă studiile la facultate.
19. O femeie care a lucrat mulţi ani
în Sfânta Mitropolie mi-a povestit că o durea un picior tare rău. Ea s-a
rugat mereu la Sfânta Paraschiva să-i aline durerea, într-o noapte a
visat pe Sfânta Paraschiva care s-a atins de piciorul ei şi i-a spus:
“Acuma n-are să te mai doară”. Şi, într-adevăr, aşa a fost.
20. O femeie a venit la Sfânta
Paraschiva cu rugăciuni pentru soţul ei care a fost condamnat la zece
ani de închisoare. După doi ani s-a întors acasă. Ea a venit şi a
mulţumit Cuvioasei Paraschiva.
21. În duminica de 21 februarie a
venit o femeie şi a întrebat cu ce poate ea mulţumi Sfintei Paraschiva
pentru ajutorul primit. Avea o singură fată studentă, care a fost
condamnată de doctori la moarte, găsindu-i-se cancer în sânge -
leucemie. Dar mama sa a dat rugăciuni la Sfânta Paraschiva şi fiica ei
s-a vindecat, este sănătoasă şi-şi continuă studiile. Am sfătuit-o să
dea rugăciuni de mulţumire şi să vină şi ele cât de des la biserică să-i
mulţumească Sfintei Paraschiva şi lui Dumnezeu pentru ajutorul primit.
22. Cu doi ani în urmă, într-o
dimineaţă, a venit în Sfânta Mitropolie o doamnă bătrână şi a stat toată
slujba lângă Sfânta Paraschiva. Apoi m-a rugat să-i dau adăpost să se
odihnească, căci la noapte pleacă acasă. Am luat-o la mine. Mi-a
povestit că e din Craiova, are un fiu membru al guvernului, dar nu vrea
să ştie de ea că este săracă. De mult are dorinţa să vină să se închine
Sfintei Paraschiva şi s-a rugat mult pentru aceasta, dar n-avea bani cu
ce veni. într-o noapte visează pe Sfânta Paraschiva care-i spune: “Te
voi ajuta să vii la mine”. A trecut o săptămână şi pe neaşteptate
primeşte de la fiul său suma de cinci sute de lei şi cu banii aceştia
imediat a venit la Sfânta Paraschiva să-i mulţumească că i-a împlinit
dorinţa.
23. O fată voia să dea la medicină.
Vine la Sfânta Mitropolie foarte necăjită că toată vara nu s-a pregătit
aşa cum trebuie şi îi e frică că nu va putea intra, căci din ce a
învăţat nu poate ţine minte decât structura splinei. Eu o sfătuiesc să
se ducă la racla Sfintei Paraschiva să se roage cum ştie şi ea îi va
ajuta.
Tânăra, stând în genunchi în faţa sfintei racle, spune: “Sfântă Paraschivo, nu sunt pregătită, ştiu bine numai splina”.
La examen intră trei candidaţi. Li se
dă cutia cu bileţele, trag primii doi bileţelele şi la urmă trage şi ea
cu strângere de inimă, şi mare-i fu mirarea că-i vine pe bileţel splina.
A ştiut perfect şi a luat zece.
A doua zi a venit la Sfânta Mitropolie
să-i mulţumească Cuvioasei Paraschiva. De la uşă a început să plângă şi
să strige: “Cuvioasă, tu ai luat zece, tu ai ştiut, tu eşti studentă…,
nu eu…”. Şi de atunci era nedespărţită de la Sfânta Mitropolie la toate
slujbele. A terminat cu bine facultatea de medicină şi acum e medic în
Iaşi.
24. În ultimul război mondial ostaşii
români şi ruşi au povestit următoarele: Când frontul era în jurul
laşului şi când ruşii porneau atac, apărea o femeie de statură uriaşă,
oprindu-se între cele două tabere de duşmani, ostaşii se simţeau sleiţi
de puteri şi nu puteau să mai lupte. Astfel oraşul Iaşi a fost scutit de
mari distrugeri. Era Cuvioasa Paraschiva - ocrotitoarea.
25. Mi-a povestit Preotul Popovici
Laurenţiu, care a luat parte la cele ce urmează: “în anul 1946 a fost
mare foamete în Moldova. Nu plouase doi ani. Soborul de preoţi şi
diaconi s-au pornit în pelerinaj cu sfintele moaşte ale Cuvioasei
Paraschiva; ne-am oprit în satul Mogoşeşti şi am început Sfântul Maslu,
eram în frunte cu episcopul-vicar Valeriu Moglan. La începutul Sfântului
Maslu a venit o ploaie torenţială”.
26. Tot părintele de mai sus
povesteşte că a fost de rând la Cuvioasa Paraschiva şi citea acatistul
sfintei la raclă, la picioarele sfintei. O femeie cerşetoare, făcându-se
că se închină, a pus mâna pe banii care erau la sfânta în raclă. Dar a
ţipat grozav, că mâna ei se încleştase şi nu putea să o scoată din
sfânta raclă. S-au făcut rugăciuni pentru iertarea ei şi ea şi-a scos
mâna, făgăduind că niciodată nu va mai fura bani, ori alte obiecte.
27. A venit o femeie necăjită că soţul
ei are pe faţă nişte bube care supurează şi-1 dor - toată faţa îi era
cuprinsă de acestea. A încercat la mulţi doctori, cu diferite tratamente
şi alifii, dar totul era în zadar, ba parcă după fiecare tratament se
înfocau şi se extindeau mai tare. Atunci soţia lui a venit la Cuvioasa
Paraschiva, a plâns, s-a rugat la cuvioasa şi a dat pomelnic. Cu o
batistă curată ce avea la ea, a desfăcut-o şi a şters sfintele moaşte.
Când a ajuns acasă, a pus batista pe
faţa soţului şi i s-au mai potolit durerile, iar după o săptămână au
dispărut bubele, în fiecare zi stătea câteva ore cu batista pe faţă.
Soţia a venit şi a mulţumit Cuvioasei Paraschiva şi lui Dumnezeu şi a
spus minunea.
28. În nordul Ardealului era un preot
cu soţia şi doi copii, foarte credincioşi. Fiind un sat mic cu 120 de
familii şi foarte sărac, cu o biserică de lemn, foarte dărăpănată, iarna
nu se făcea foc deloc în ea, iar vara era mâncată toată pe dinafară de
ciocănitori, încât în fiecare vară trebuia lipită pe dinafară cu pământ
şi până toamna era din nou găurită de ciocănitori.
Preotul şi credincioşii au făcut
demersuri şi cereri la superiori să aprobe să facă biserică nouă, dar
fiind sub regim comunist, nu le dădea voie. Era prin anul 1969.
Atunci preotul s-a apucat de făcut
biserica fără autorizaţie. Au ridicat-o din temelii, au acoperit-o cu
tablă, au tencuit-o pe dinăuntru, dar nu mai aveau putere s-o termine.
Atunci soţia preotului a venit la Cuvioasa Paraschiva, a plâns, s-a
rugat, a lăsat pomelnic şi a cerut ajutorul cuvioasei şi la urmă mi-a
spus mie ce necaz are.
Eu ştiam o maică care avea ceva bani
şi tot voia să facă o faptă bună, eventual să facă undeva o fântână, să
fie pomană la cei morţi. Aşa se gândea dânsa, că toţi care vor bea apă
din acea fântână vor zice o vorbă bună pentru cel ce a făcut-o. M-am dus
la ea şi i-am zis: “Uite, a venit o preoteasă din Ardeal unde
construiesc o biserică şi nu mai au putere s-o termine. Lasă fântâna şi
dă banii la biserică că-i mai mare pomană”.
Maica aşa a făcut - a dat o sumă mare
de bani de au făcut iconostasul, electrificarea şi jumătate din pictură,
apoi după câteva luni a mai dat o sumă de bani de au terminat pictura
şi pavimentul pe jos. Acest lucru a însufleţit pe credincioşi şi au
terminat Biserica. Banii aceştia i-a socotit direct de la Cuvioasa
Paraschiva şi de la Maica Domnului.
Drept mulţumire, preotul a pus pe
pictori s-o picteze în biserică pe Cuvioasa Paraschiva şi pe Sfânta
Muceniţă Sebastiana, al cărui nume îl purta maica milostivă. Aceasta a
fost minunea Cuvioasei Paraschiva de la Iaşi.
29. A venit preotul din Ardeal cu
soţia la Iaşi să-i mulţumească Cuvioasei Paraschiva de ajutorul primit,
că din greu impas i-a scos şi, drept răsplătire, Cuvioasa Paraschiva i-a
încărcat cu multe daruri pentru sfânta biserică. Maica care a dat banii
pentru pictură a mai dat un rând de veşminte preoţeşti. Preoţi şi
credincioşi au pus bani şi au luat un potir şi cele necesare pentru
slujit Sfânta Liturghie, au mai donat icoane, covoare şi alte lucruri
necesare sfintei biserici. Tot o minune a Cuvioasei Paraschiva este şi
împodobirea sfintei biserici(Biserica aceasta este în localitatea Bogata
de Sus, judeţul Cluj, protopopiatul Dej, iar preotul se numeşte Ramba
Gheorghe şi a stat acolo 15 ani.).
Mi-a mai povestit părintele Laurenţiu Popovici că în tinereţea lui a văzut două minuni ale Cuvioasei Paraschiva:
1) Într-un sat din apropierea laşului
au apărut omizi care rodeau tot; atunci preotul satului şi credincioşii
au cerut la Mitropolie să le-o dea pe cuvioasa, să o ducă în livezile
lor, ca să-i scape de această nenorocire. Li s-a aprobat.
Au mers cu sobor de preoţi şi
credincioşi şi au pus-o pe Sfânta Paraschiva într-o grădină sub un
copac, care nu mai avea frunze, ci numai omizi. In apropierea grădinii
curgea o apă şi în partea cealaltă era şoseaua naţională. După ce au
început rugăciunile toţi au văzut cum omizile coborau din copac şi
mergeau la apă, se aruncau în apă şi mureau, iar altele mergeau pe
şosea, se opreau acolo şi mureau strivite de maşini şi căruţe. Când s-a
terminat Sfântul Maslu şi rugăciunile, nu mai era nici o omidă pe copac,
şi nici în grădini. Le izgonise Cuvioasa Paraschiva.
Au mai zăbovit vreo două ore de i-au adus mulţumire lui Dumnezeu şi Sfintei Cuvioase Paraschiva pentru minunea făcută.
2) Prin anii 1950-1954 comuniştii au
vrut s-o îngroape pe cuvioasa ca să nu-i mai deranjeze mulţimea de
credincioşi care veneau să se închine zilnic.
S-au sfătuit în secret, într-o
dimineaţă au trimis nişte oameni să sape groapă în cimitir. Când au
început să sape, cerul, care până atunci era senin şi însorit, s-a
întunecat cu nişte nori mari şi negri, a început un vânt năprasnic, cu
ploaie şi gheaţă cât oul de porumbel, cu tunete şi fulgere, de credeai
că-i rade Domnul de pe faţa pământului. îngroziţi, oamenii au alergat cu
mic cu mare la mitropolie să se roage Cuvioasei Paraschiva să
mijlocească ea la Bunul Dumnezeu, ca să nu-i prăpădească. Au chemat
preoţii, au tras clopotele şi au făcut cu toţii acatistul şi paraclisul
cuvioasei şi alte rugăciuni către Domnul şi Maica Domnului, încât toată
biserica era numai lacrimi şi suspine. S-au rugat până târziu. Furtuna
s-a potolit. Intre timp au venit vreo 6 bărbaţi care au povestit
mulţimii unde au fost şi ce au vrut să facă edilii oraşului fără ştirea
preoţilor şi a mitropolitului, dar Cuvioasa Paraschiva le-a arătat că nu
ei conduc Iaşul.
Văzând minunea, mulţi s-au întors la
Dumnezeu şi cu toţii au dat slavă lui Dumnezeu şi au mulţumit cuvioasei
că a rămas în mijlocul lor, să le fie ajutătoare şi grabnic folositoare
în necazuri.
Multe, mari şi minunate minuni face
Cuvioasa Paraschiva în fiecare zi, cine le poate număra? Acestea scrise
de mine, păcătoasa, sunt numai o picătură din oceanul milostivirii sale
către oameni. Ea ajută pe toţi care-o cheamă în ajutor şi aleargă la ea
cu credinţă şi dragoste, nădejde şi smerenie.
Sfântă Cuvioasă Maică Paraschiva,
roagă-te lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră şi în această viaţă
ajută-ne să trecem cu bine peste greutăţile şi ispitele zilnice. Amin.
Bucură-te, Paraschivo, mult folositoare!
Bucură-te, Mireasă, Pururea Fecioară, că Fiul Tău a înviat a treia zi din mormânt!
Lăudat şi Preamărit să fie Dumnezeu întru sfinţii săi. Amin!
Alte minuni ale Cuvioasei Paraschiva, povestite de credincioşi:
După al II-lea război mondial, cam
prin anul 1946, fiind secetă mare, la cererea credincioşilor s-a făcut
procesiune cu rugăciuni şi deplasarea moaştelor Cuvioasei Paraschiva
prin satele afectate. Convoiul cu sfintele moaşte, preoţi şi credincioşi
cu prapori şi lumânări aprinse a pornit de la Iaşi spre nord, către
Ştefăneşti, făcând popasuri şi rugăciuni în mai multe sate.
Ajungând în satul Călăraşi, carul cu
boi care ducea sfintele moaşte s-a oprit şi boii n-au mai putut fi
urniţi din loc. Timp de două ore au făcut rugăciuni, neştiind care e
cauza. După acest timp au văzut că din partea cealaltă de deal venea un
alt convoi cu icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni de la Botoşani,
însoţit de preoţi şi mulţi credincioşi, făcând de asemenea rugăciuni
pentru ploaie. Icoana Maicii Domnului venea din direcţia
Botoşani-Ştefăneşti-Ilişeni-Bogdăneşti şi s-au întâlnit la Călăraşi. La
întâlnirea celor două procesiuni s-au făcut rugăciuni şi Sfântul Maslu,
iar apoi convoiul cu icoana Maicii Domnului şi-a continuat drumul spre
sud.
Deci Cuvioasa s-a oprit din smerenie,
aşteptând pe Impărăteasa Cerului şi dându-i întâietate să treacă ea mai
întâi, şi abia după aceea a pornit şi convoiul Cuvioasei spre nord.
Ca şi în alte daţi când au fost scoase
sfinte moaşte sau icoane făcătoare de minuni, Dumnezeu s-a milostivit
şi a trimis ploi binecuvântate.
în amintirea acestei minuni, credincioşii au ridicat o troiţă pe dealul de lângă satul Călăraşi, care poate fi văzută şi azi.
Elena G. din Iaşi, la vârsta de 22
ani, fiind în Roman, a visat într-o noapte pe Sfânta Paraschiva în
biserică, cu mai multă lume, unde parcă toţi aşteptau ca sfânta să se
scoale şi să vorbească cu cineva, într-adevăr, sfânta s-a ridicat din
raclă şi i s-a adresat astfel: “Fetiţo, tu eşti însărcinată, dar să nu
te duci să avortezi, că apoi o să ai mari greutăţi în continuare şi o să
mori. Dacă o să mă asculţi, o să naşti o fată frumoasă, deşteaptă şi
milostivă şi o să-ţi meargă bine în continuare şi nu o să ai necazuri
prea mari în viaţă”.
Soţul o îndemna la avort, dar nişte
rude o sfătuiau să nu facă aceasta. Acest vis l-a avut în noaptea
dinainte de a se duce la doctor. A doua zi a plecat totuşi la doctor,
dar cu oarecare frică şi nehotărâre. Ajungând la doctor, a luat-o frica
pe sală când trebuia să intre şi s-a întors acasă. Apoi a născut o
fetiţă de 4,5 kg, foarte frumoasă, care acum are 34 de ani şi este
foarte inteligentă (ştie cinci limbi străine), deşteaptă şi cu adevărat
milostivă şi credincioasă, încă de când era mică împărţea tot la săraci,
iar acum este doctoriţă şi orice rugăciune care o face ea la Sfânta
Paraschiva, în orice necaz ar fi, imediat este ascultată. Aşa a scăpat
Sfânta Paraschiva pe această mamă de la moarte - ea însăşi fiind
credincioasă de mică copilă - şi pe această fiică care este de folos
celor din jur cu inteligenţa sa, cu mila de săraci şi cu celelalte fapte
bune.
Mărturii consemnate în volumul: SUFERINTELE MAMEI BLONDINA – O MARTIRA A SIBERIEI; Editura Mănăstirea Sihăstria, 2005
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
O zi plina-ochi de pace, va ureaza cristian_kinetoterapy.....si tot ceva doriti in viata.. Doresc ca fiecare sa poata posta liber cu conditia pastrari bunului simt si fara postari xenofobe si rasiste. Cu totii suntem copii Divinitatii.