Viaţa românilor, aşa cum o plănuieşte Francmasoneria www.dezvaluiri.go.ro/
Atât de
grăbiţi încât am uitat de noi înşine...
Puţini dintre noi mai reflectăm
profund asupra a ceea ce a devenit la ora actuală viaţa noastră. Unii ne spun că
trebuie să ne trăim viaţa, că e mai bine să lăsăm cugetările pentru vremea când
vom fi bătrâni. Această situaţie se poate compara cu aceea în care am juca un
joc ale cărui reguli le aflăm abia la sfărşit, iar dacă ne păstrăm în această
situaţie nu ar trebui să fim surprinşi că, jucând după reguli greşite, am
pierdut lamentabil jocul. Totuşi nu este vorba de un joc oarecare, ci de unul
cu totul special, care este chiar viaţa noastră. Paradoxal, chiar dacă nu ştim
de unde venim în această viaţă şi unde vom ajunge după ce aceasta se va încheia,
nu avem timp să ne oprim şi să ne întrebăm încotro mergem. Prinşi în acest cerc
vicios, puţini mai au puterea să spună “vreau să ştiu cine sunt, vreau să-mi
trăiesc viaţa cu adevărat liber!” Articolul de faţă ne propune să medităm la
întrebarea dacă într-adevăr aceasta este viaţa pe care o vrem, dacă noi ne facem
viaţa sau dacă nu cumva un anumit mod de viaţă ne este impus...
Pentru majoritatea românilor,
existenţa este intrată în derivă, iar curgerea timpului se înteţeşte, parcă.
Românii nu mai au repere de viaţă memorabile. Viaţa s-a îmbolnăvit de cenuşiu,
de monotonie şi dintr-o dată ne-am dat seama că vremea vieţuirii noastre nu
mai are răbdare să ofere zile cu gust demn de aducere aminte, nopţi cu parfum de
neuitat, răgazuri înstelate de fericiri imposibil de pierdut prin vreme. În
schimb, sunt îmbrăcate, în mod artificial, în haine sărbătoreşti, întâmplări
lipsite de însemnătate, doar-doar vom încetini, cumva, fuga secundelor. Oamenii
caută să construiască baraje pentru a domoli căderea spre “moartea” sufletească
. Dar strădania românilor de a opri decăderea nu mai are vigoare, deoarece
lecţia conform căreia în unire stă puterea unui popor a fost uitată. Strigătul
poetului de odinioară “Opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori
destrămarea!“ nu se mai aude demult în sufletele oamenilor, ci a rămas închis,
între pagini prăfuite (dar care pot fi readuse oricând la viaţă acolo unde
oamenii pun suflet).
Majoritatea românilor merg cu paşi
obosiţi pe aceleaşi drumuri, cu aceleaşi scopuri banale, zi de zi, fără să mai
fie în stare, fără să mai vrea să deosebească ziua de azi cu aceea de ieri, pe
aceea de mâine de cea dinainte. Sufocaţi de rutina unor vieţi fără bucurii, nu
mai au curajul de a-şi încerca norocul pe cărări nebătătorite. Traseele
drumului lor amintesc de şinele trenuleţelor electrice cu care se jucau în
copilărie. Nu se poate ieşi din ruta prestabilită decât printr-o catastrofă sau,
desigur, printr-o minune dumnezeiască. Numai că românilor li s-a atrofiat demult
gustul pentru miracol, nădejdea către fericirile care vin pur şi simplu ca o
binecuvântare divină. Şi atunci se mulţumesc cu un destin îmbibat de plictis, de
monotonie, de apatie, care va duce inevitabil, dacă nu este schimbat, către
catastrofă. Totuşi, va trebui să se hotărască foarte curând ce aleg: minunea sau
catastrofa...
În paralel cu timpul lor fugar,
politica îşi ia tributul de nelinişte. Altfel trec anii într-o ţară în care nu
eşti nevoit să-ţi baţi capul cine ajunge preşedinte sau primar. La români,
vacanţele nu mai seamănă a vacanţe, ci a fugă. Toamnele sunt o povară, pentru că
smălţuiesc în cenuşiu toate neîmplinirile de peste an. Le alungă aşa cum alungă
şi iernile, pentru că viscolul se tânguie ca un muribund, iar sub brad stă
ghemuită sărăcia. Primăverile vin spre ei cu atâta fragilitate şi cu atât parfum
efemer, încât reîntoarcerea la viaţă devine, de multe ori, tristă şi dureroasă.
Canicula verilor le arde buzele, cuvintele, gândurile. Speranţele sunt secate,
ca un pârâu de câmpie, în iulie...
După atâtea iluzii mutilate, orice
plan se ofileşte tăcut. Într-un vertij straniu al derutei, ajung să se
contrazică în propriile gânduri, visurile se încaieră absurd, răzgândirile curg
ca o hemoragie a sufletului.
Aproape nimeni nu mai are timp
de demersuri spirituale. Clinchetul ultimelor monezi din portofel e ca un lacăt
care nu te lasă să pătrunzi prin albiile poeziei. E vremea trenurilor care stau
prea puţin în gară. Lumea modernă a făcut ca îndemnul “Bate fierul cât e cald !”
să prospere. Supravieţuim într-o viteză care e deja un atentat la drepturile
omului. Trăim mult mai repede decât în alte epoci. Obsesia de a umple viaţa până
la refuz cu diverse sortimente de senzaţii a declanşat o reacţie paradoxală: nu
mai avem timp pentru nimic, în timp ce “hoţii de timp” jubileză căci totul merge
încă aşa cum ei au plănuit.
Pragmatismul vremurilor a impus o
lege dură: timpul înseamnă bani, iar banii înseamnă totul. Oamenii au tăiat de
pe lista priorităţilor tot felul de lucruri care ţin de suflet, de încântare, de
adevărata fericire. Nu mai citim, nu mai medităm la propriile sentimente, nu mai
iubim. Un amestec de grabă şi teamă de ratare a făcut ca trăirile poetice să fie
înlocuite cu calcule. Nimic nu se face fără o planificare. Totul trebuie să aibă
un “rost”. Tehnica este fascinantă, până în momentul în care răpeşte hrana
spirituală. Îţi trebuie zile întregi să vezi Muzeul Luvru, parcurgându-l cu
pasul. Dar pe Internet îl expediezi în douăzeci de minute. Dacă citeşti “Anna
Karenina”, îţi ia o săptămână. Dacă vezi filmul îţi ia două ore. Treptat, lumea
opteză pentru cele mai rapide modalităţi de asimilare, fără să ia în seamă
faptul că adevăratele bucurii sunt legate de foşnetul molcom al paginii de carte
şi de nuanţele tulburătoare ale unui Van Gogh contemplat în original.
Cine mai are timp să asculte
simfonii întregi? Acum, lumea se limitează la nişte teme clasice cunoscute, de
regulă prescurtate drastic şi remixate uneori chiar penibil în ritmuri disco.
Oamenii trec pe lângă monumente şi sculpturi ca pe lângă stâlpii de curent
electric. Tradiţiile s-au preschimbat în demonstraţii de viteză.
Nu mai e timp de iubire. Până la
abandonarea în faimoasele “mreje ale dragostei”, oamenii se interesează ce
meserie are cel vizat, cât câştigă, dacă e o persoană dinamică, dacă poţi avea
bază pe el. Dacă toate condiţiile practice au fost îndeplinite, îşi face loc şi
câte un miez de dragoste. Amorurile se consumă fără o stare interioară adecvată.
Nici un băiat nu mai curtează o jumătate de an o femeie, pentru a ajunge în
alcov. Tandreţea se consumă după principiul văzut-plăcut. Oamenii nu mai au
capacitatea de a sesiza sublima atracţie sufletească ce aduce adevărata
împlinire afectivă şi dă viaţă unei relaţii de iubire. “Ritualurile”
sentimentale au ieşit din garanţie. Totul decurge rapid, goana este principiul
fundamental al comunicării.
Oamenii nu mai au timp pentru ei înşişi.
Vor să facă totul deodată. Cândva, fie şi numai băutul ceaiului era o
îndeletnicire amplă, tihnită. În prezent, o mână stă pe computer şi cealaltă pe
ceaşca de cafea. Apoi, mâna de pe computer se mută o secundă pe genunchiul
amantei, iar mâna de pe ceaşcă umblă într-un sertar, după vreun document. Între
timp, ochii se mai plimbă şi către televizor, să nu le scape ceva important. Cu
o atenţie napoleonică, obsedaţi de timp şi de spaţiu, alergând după autobuz şi
după cumpărături, oamenii s-au dezvăţat dramatic, de umanul din ei...
La
prima vedere tot ceea ce a fost descris anterior pare un tablou trist despre
nişte oameni care au uitat de ei înşişi. Românii aproape că s-au obişnuit deja
cu el. Totul pare o “întâmplare” nefericită, o “boală” care-i face pe români să
sufere. Dacă cineva îndrăzneşte să spună că totul este de fapt un plan diabolic,
foarte abil realizat, este catalogat drept paranoic de către presă, este
ameninţat de serviciile secrete şi este treptat scos din viaţa socială prin
diverse manevre care pornesc de la nivele guvernamentale. Prin toate aceste
măsuri, “cineva” doreşte ca nimic să nu perturbe somnul conştiinţei românilor.
Sărăcia,
monstrul care ucide lent, dar sigur România
Se pare că în mare parte planurile
francmasonilor de a îngenunchea poporul român au avut succes. Francmasoneria a
reuşit în mare parte să îmbolnăvească România de sărăcie. Dacă sărăcia ar fi
doar în exteriorul oamenilor problema nu ar fi chiar atât de gravă, dar când
sărăcia pune stăpânire pe suflet, situaţia este cu adevărat dramatică. Astfel,
sărăcia nu e numai un disconfort care se manifestă în salturi în această
perioadă, ci un mod de viaţă ce declanşează reacţii acute, întunecând mai ales
mintea oamenilor.
Sărăcia declanşează cea mai mare
parte din certurile conjugale, care nu o dată degenerează în divorţuri
traumatizante. Tracasaţi de o viaţă mizerabilă, oamenii se îmbată şi se ceartă,
omorându-şi timpul în veşnica harţă violentă. Femeile blazate şi nemulţumite de
viaţă îşi varsă oful în capul bărbaţilor vicioşi şi, de aici începe infernul.
Cine mai ştie de la ce a pornit prima ceartă? Sociologii ştiu: de la sărăcie. De
la lipsa de speranţă şi motivaţie care este cea mai gravă formă de sărăcie -
sărăcia interioară.
Lumea a început să priceapă că îi
oferă statului mai mult decât el are bună-voinţa să returneze către populaţie.
Şi atunci, printr-o formă firească de revoltă, apare o lehamite pă-guboasă. Omul
nu mai are chef să muncească şi să-şi dedice viaţa unor cauze pierdute din
start. Din ce în ce mai multe segmente din populaţie abandonează lupta, căutând
refugiu în cele mai inadecvate activităţi extraprofesionale.
Majoritatea românilor care emigrează
o fac din cauza sărăciei. Prea puţini mai au şi alte motivaţii. E o dramă să
părăseşti definitiv pământul părinţilor tăi. Dacă s-a ajuns până la acest
incredibil exod către ţările dezvoltate, aceasta spune enorm despre dezastrul
actual. Foamea e doar unul din chipurile mizeriei umane. În urma ei, ca un
cortegiu funebru, vin toate celelalte răzvrătiri: ura, înverşunarea, răzbunarea,
invidia, furia. În zadar vor trebălui psihologii încercând să depisteze sursa
acestor tare contemporane. Răspunsul e cu mult mai prozaic şi mai concret decât
s-ar fi putut bănui. Suntem atât de săraci, încât ne-am învelit în viciu ca într-o
vestă antiglonţ. Păcatul nostru zilnic (ignorarea sufletului) a devenit o
absurdă formă de apărare.
Mai ştim oare cum arată o carte?
Fac oare yoghinii excepţie de
la aceasta?
Recentul sondaj “C.U.R.S.” a semnalat
o realitate dramatică. Apetenţa şi preocuparea românilor pentru cultură au
scăzut atât de dramatic, încât ar trebui să fie găsită rapid o soluţie de oprire
a derapajului spre dezastrul numit incultură. Din cercetarea realizată de “C.U.R.S.”
se poate afla că 48% dintre români nu mai citesc cărţi. O jumătate din populaţia
ţării a abdicat de la exerciţiul minţii, de la “fericita zăbavă” despre care
cronicarul spunea că: “nu este alta nici mai frumoasă nici mai cu folos în toată
viaţa omului zăbavă, decât cetitul cărţilor”. Există oameni care nu au putut
niciodată străbate până la capăt traseul dificil al unei lecturi complete, care
au răsfoit cu silă şi obidă o carte şi apoi au rămas cu gustul eşecului.
Şcolile nu mai găsesc, se pare,
mijloace convingătoare pentru a-i antrena pe copii în “sportul” minunat al
cititului. Cu scuza că, după revoluţie, cărţile au devenit inaccesibile din
cauza preţurilor imense, oamenii au renunţat să citească. Aceia care nu sunt
dispuşi să facă asemenea investiţii în cultură sunt gata să plătească fleacuri
de pe urma cărora satisfacţiile sunt înzecit mai mici şi mai puţin durabile.
În fiecare oraş, în fiecare cartier,
în cele mai multe dintre comune se găseşte câte o bibliotecă pentru cei care nu
au într-adevăr bani de dat pe cărţi. Dar fişele bibliotecilor din ţară sunt tot
mai goale, oamenii nu-şi mai ostenesc paşii până în locurile în care se află
depozitată înţelepciunea marilor cărturari ai pământului. Scuzele sunt
mincinoase. Cei care doresc să citească pot găsi cărţi. Mai rămâne să se
hotărască să renunţe la obiceiul cronofag al privitului la televizor, patima
păguboasă a ultimelor decenii, să renunţe la nepăsare şi să refuze tentaţia
comodă a necunoaşterii, pentru a găsi apoi curajul de a căuta comorile
spirituale din cărţi.
Îngerii Justiţiei Divine
Prin nelegiuirile pe care le comit
francmasonii vor ca oamenii să creadă că Dumnezeu a “uitat” de oameni, şi că
acum forţele satanice conduc Pământul. Că acest lucru nu este adevărat, o arată
numeroase semne divine: miracole (pe care oamenii sunt “educaţi” să nu le creadă),
apariţii divine ( ale Fecioarei Maria), informaţii spirituale propagate de
mişcările spirituale divin inspirate, etc. Un exemplu zguduitor al faptului că
forţele divine sprijină umanitatea pentru a depăşi situaţia de decădere pe care
o traversează, este şi cazul pe care vi-l prezentăm în continuare: numeroase
incendii (peste 600 de clădiri), a căror cauză nu a putut fi determinată sub
nici o formă de anchetatori, au fost semnalate peste tot în lume, stârnind
bănuiala că originea lor este legată de intervenţia divină. Primul care a emis
această ipoteză este preotul italian Marco Galone, care susţine că aceste
incendii misterioase care au avut loc începând cu luna iulie a anului trecut în
mai multe ţări, printre care Statele Unite, Israel, Irak, şi în alte state ale
Orientului Mijlociu, sunt semne ale justiţiei divine.
Peste 900 de martori au asistat
înmărmuriţi la exploziile şi incendiile care au cuprins diverse clădiri şi alte
locuri unde poliţia suspecta desfăşurarea unor activităţi necurate. Intrigaţi de
legătura evidentă între distrugerea unor astfel de edificii şi manifestarea
justiţiei divine, înalţii prelaţi de la Vatican au ordonat deschiderea unei
anchete proprii, numindu-l la ”comandă” pe preotul Marco Galone. Acesta, o
adevărată autoritate în materie, fiind autorul câtorva tratate despre existenţa
şi intervenţia îngerilor, a fost “înzestrat” cu o echipă de alţi cinci
anchetatori, printre care un fizician şi un fost comisar-şef de poliţie.
Pe măsură ce rapoartele despre focuri
devastatoare care se iscau “ca din senin” în întreaga lume asaltau Vaticanul,
investigatorii se convingeau din ce în ce mai mult că este vorba despre pedeapsa
lui Dumnezeu, adusă la îndeplinire de aşa-numiţii “Îngeri ai Justiţiei Divine”.
Iată ce declară părintele Galeno: ”Nu poate fi vorba despre acţiunile unor
fiinţe umane. Nenumăraţi martori, printre care poliţişti şi militari, au afirmat
că au asistat la scene în care imenşi îngeri, purtând săbii de foc, au părăsit
în zbor locul incidentelor. Ei au mai descris cum îngerii incendiau clădirile
respective, lovind săbiile de pereţii exteriori, până când aceştia luau foc”.
Dar despre ce gen de clădiri este
vorba, mai exact? Un recent caz este cel al exploziei unui depozit de lângă
Ierusalim, unde poliţia bănuia că există o fabrică secretă de explozibil,
aparţinând teroriştilor arabi. Un alt exemplu este acela al unei case dubioase
din zona sudică a oraşului Los Angeles, loc preferat de întâlnire a
traficanţilor de droguri din zonă. Pompierii veniţi să stingă incendiul
declanşat puteau să jure că au văzut cel puţin zece îngeri, părăsind locul
dezastrului, după ce şi-au îndeplinit misiunea. Acelaşi lucru îl susţin şi
martori oculari ai unui incident asemănător petrecut în Bagdad (Irak), unde o
explozie misterioasă a distrus o clădire suspectă de adăpostirea unor arme
chimice. Şi cum numărul incendiilor de acest gen a ajuns la 615, e greu de
crezut că totul nu este decât o coincidenţă…
- sfârşit-
comunismul si socialismul si colonialismul au transformat tara asta a urmasilor lui decebal in cenusa!
RăspundețiȘtergerecu stima,
mm vice president of the PEOPLE'S PARTY-P.P)nu ppdd)