Ce ar putea spune astăzi o insulă mică din apropierea gurilor Dunării, o
insulă din Marea Neagră pe care acum se află doar o mică unitate de
grăniceri. Un tărâm sterp pe care vânturile mării vin şi şoptesc o
poveste tainică. Dacă pietrele ar putea vorbi, iar timpul ar putea fi
dat înapoi, oare ce s-ar putea găsi aici?
Neaşteptat, această mică insulă a fost cândva în antichitate o
civilizaţie numită hiperboreeană, despre care se spune că „era cel mai
religios, cel mai avut şi cel mai progresat popor al lumii vechi.“. „Pe
o insulă a Mării Negre, situată în nemijlocita apropiere de gurile
Dunării, insulă căreia în literatura grecească i s-a dat numele de
Leuce, adică Albă, a existat într-o epocă depărtată antetroiană, cel
mai important monument religios al lumii vechi, templul lui Apollo
Hiperboreul sau al Soarelui.“ (Nicolae Densuşianu – Dacia Preistorică)
Renumitul
gramatic şi poet Lycophron din Eubea, care a trăit în sec. III î.e.n,
ne spune că insula Leuce se află situată în faţă de gurile râului numit
Keltros, dar sub această denumire el se referă la Istru, care, după
cum scrie Herodot, venea din ţinuturile celţilor. Hecateu ne spune că
insula cea sfântă a lui Apollo se află în regiunea septerională (sau în
nordul zonei greceşti) şi în faţă de ţinutul celţilor, această insulă
purta numele de Helixoea, cuvânt de origine pelasgă, sau Felicia -
Insula Fericiţilor. Din insula cea sfântă a lui Apollo, scrie Hecateu
Abderida, se vedeau unele înălţimi de pământ de la Selina şi care nu era
mult depărtată. Selina din ţara hiperboreilor era o realitate
geografică. Insula Leuce sau Albă, care după războiul troian a fost
consacrată mormântului lui Ahile, se află situată în faţa celor două
guri de sus ale Dunării, Chilia şi Sulina. Acest braţ al Dunării,
Sulina, în secolul al X-lea e.n. a fost cel mai navigabil, apare în
scrierile lui Constantin Porfyrogenitul numele de Selina. Hecateu din
Abderida scrie că: din insula cea sfântă a lui Apollo se vedeau oarecari
înălţimi terestre de la Selina – dar el nu avea în vedere un aspect al
cerului sau depărtarea lunii de acest colţ de pământ, ci numai acea
parte a continentală din Delta Dunării, care şi în Evul Mediu era
cunoscută navigatorilor din Marea Neagra sub numele de SELINA.
statuie a zeului hiperboreean APOLLO
Din aceste scrieri se poate deduce că insula Leuce sau Albă, de la
gurile Dunării, a avut două epoci de înflorire maximă. Cea dintâi a
fost cea dinainte de căderea Troiei, când această insulă a fost
leagănul religiei primitive a lui Apollo, iar din această epocă derivă
numele său de Leuce sau Albă. A doua perioadă a început după războiul
troian, când insula Leuce a fost consacrată umbrei eroului Ahile, dar
păstrând vechea organizare a cultului lui Apollo, adică oracolul,
asupra căruia aveau drept exclusiv preoţii, dar şi dreptul la ofrande
pioase, la rugăciuni, voturi şi sacrificii, menţinându-şi statutul de
insulă sfântă şi spirituală.
Cercetările arheologice făcute în insula Albă, Leuce, confirmă aceste
date istorice şi
geografice.
In
mijlocul platoului acestei insule s-au găsit în anul 1823 ruinele unui
templu de o întindere extraordinar de mare. În unele locuri zidurile
acestei clădiri mai aveau încă o înălţime de 1m 67 cm. Construirea
acestui templu, spune Koehler, se reduce la epoca arhitecturii primitive
sau ciclopice. Zidurile erau formate din blocuri foarte mari de piatră
albă şi piatră de calcar, prea puţin prelucrate şi aşezate unele peste
altele, fără nici un ciment. Acest templu din insula Leuce, ne apar în
fragmentele descoperite la 1823 ca o operă de artă monumentală. Se mai
spune că era bogat împodobit cu marmură albă, după numeroasele
fragmente de sculptură descoperite aici. Astăzi, din toate ruinele ce
mai existau acolo la 1823 nu mai există aproape nimic. Despre
proporţiile grandioase ale acestui templu se spune că erau de 29 m 76
cm, fiecare latură a sa, iar aceasta ne indică faptul că acest templu a
fost construit pentru adorarea unui mare zeu. Se spune că acolo era
templul unui mare zeu sau a unei mari puteri divine, iar forma
arhitectonică a acestei construcţii corespunde pe deplin templelor
antice ale zeului Apollo.
templu al luiAPOLLO-din grecia antica
In afară de zidurile templului s-au mai descoperit în partea de răsărit
şi în partea de apus şi resturile altor trei construcţii foarte vaste,
din acelaşi material şi de aceeaşi origine cu vechiul templu. Se
presupune că destinaţia acestora a fost de a servi ca sanctuare,
locuinţe, dar şi adăposturi pentru pelerini. Lângă zidurile templului,
se mai vedeau în anul 1823, săpată în stâncă, o fântână adâncă de 15
picioare cu deschiderea circulară, iar altele două în partea de apus cu
deschiderea dreptunghiulară, fântâni care în conformitate cu tradiţiile
arhaice serveau pentru trebuinţele templului, dar şi pentru spălarea
pe cap şi pe mâini a credincioşilor. Homer în Hymn. in Apollo aminteşte
de un izvor frumos de lângă un templu al lui Apollo de la Crissa, iar
Pausaniia ne spune că lângă ruinele templului lui Apollo de la Hzsiae
în Beotia se vedea încă în timpul său puţul cel sacru, despre care
spuneau locuitorii din Beotia că în vechime cine bea de acolo căpăta
darul profeţiei.Scrierile străvechi menţionează despre acest templu
primitiv al lui Apollo de pe insula Leuce că era – Biserica cea mare cu
9 altare sau Mănăstirea Sfântă, descriind-o astfel: pereţii acestei
mănăstiri sunt făcuţi din lemn de tămâie, uşile de alămâie, iar
pragurile sunt de alămâie ori de marmură. Ea are 9 statui şi 9altare, e
cu 9 uşi, cu 9 uşiţe, cu 9 ferestre, cu 9 ferestruţe, cu 9 praguri, cu
9 prăgurele, cu 9 scaune, cu 9 scăunele, şi în ea ard 9 lumânări.
Conform unui alt text: mănăstirea are 9 stâlpi de ceară, 9 de tămâie şi
9 făclie. Ea este foarte veche pe dinafară este acoperită cu muşchi,
iar pe dinăuntru aurită. Ferestrele sunt în partea de răsărit către
Sfântul Soare. Uşile spre mare, usciorii sunt de făclie, iar în partea
de deasupra este cu zăbrele sus la stele. Altariul este de mărgărint.
Jeţurile sunt de aur, iar scaunul cel mare are 9 picături de soare.
Mănăstirea şi scaunele sunt scrise şi înăuntru este plină de prăpori.
Întreaga mănăstire e ca un mândru soare. Lângă mănăstire se află un lac
de mir şi un pârâu de vin, în care se scaldă şi se iordăneşte Bunul
Dumnezeu şi bătrânul Crăciun, iar după ce se scaldă şi după miruire ei
se îmbracă în alte veşminte. Calea de la malul ostrovului şi până la
mănăstire se numeşte Cărăruica raiului.Ruga sfântă este multă şi lungă
tare, seara, noaptea şi în zori de ziuă. Şi ea se de săptămâni de
către 9 popi bătrâni, de 9 patriarhi şi de 9 logofeţi (cântăreţi). Când
era slujba cea mare de la această mănăstire albă, atunci vin aici toţi
sfinţii, sosesc corăbii încărcate de îngeri şi vine în corabie însuşi
Dumnezeu. Scaunele, pe care şed în mănăstire Bunul Dumnezeu şi ceilalţi
sfinţi, se numesc veri de aur.
Acest lăcaş apare maiestuos nu numai prin splendoarea lui
incomparabilă, dar şi prin dimensiunile colosale ale construcţiei sale.
Mănăstirea Albă este atât de vastă încât cuprinde o lume întreagă şi
este cu turnul până la nori. Ea mai poartă numele de Mănăstirea
Domnilor, ceea ce este în deplină concordanţă cu ceea ce a afirmat
Hecateu că preoţii de la templul hiperboreenilor sunt fiii şi
descendenţii regelui Boreas. Biserica avea 9 altare pentru 9 divinităţi
puternice cereşti, iar ruga sfântă se făcea de către 9 preoţi şi 9
patriarhi (preoţi superiori) ai fiecărei divinităţi. Această credinţă
religioasă în 9 zei principali era dogma unei tradiţii precreştine.
Cele 9 altare şi cele 9 statui erau consacrate lui Bunul Dumnezeu fiu,
care este una şi aceeaşi cu Bonus deus puer sau Bonus deus puer
phosphorus (aducătorul luminii), epitete date zeului Apollo, al cărui
cult se afla răspândit în ţările Daciei şi în epoca romană mai ale la
Apulum, marele oraş, care poartă numele lui Apollo. În tradiţiile
arhaice, dar şi în tradiţiile latine Apollo era identificat cu Soarele,
această divinitate mai era invocată şi sub numele de Ilion, adică
Soare în limba greacă.
Legendele atribuie Mănăstirii Albe o origine divină, fiind construită
chiar de zeul Soare sau Apollo, dar această legendă mai era foarte
cunoscută şi răspândită în ţinuturile greceşti. Locuitorii de la
Delphi, după cum spune istoricul Pausania, povesteau că Apollo a trimis
la hiperborei o biserică, pe care o făcuse albinele din ceară şi din
planta numită mac. Acest templu al hiperboreilor era atât de vechi
încât începuturile sale ajunseseră să fie mitice în perioada greacă,
iar, pe de altă parte, strălucirea şi sfinţenia sa rămăseseră
legendară, chiar şi la locuitorii de la Delphi. Legendele au stabilit
cu certitudine că renumitul templu al zeului Apollo sau al Soarelui de
la hiperborei, care a strălucit cu atâta glorie în lumea preistorică,
se afla în insula Albă din Marea Neagră care se afla chiar lângă gurile
Dunării.
Hiperboreii constituiau, în acea epocă, cel mai religios, cel mai avut
şi cel mai avansat popor al lumii din perioada antichităţii. Acest
ilustru templu al lui Apollo de la gurile Dunărei de jos a avut un rol
imens în istoria civilizaţiei Europei orientale. El a fost templul mamă
al celebrelor locuri de adoraţie a lui Apollo din Delos şi din Delphi.
Influenţa sa culturală s-a extins peste toată Grecia continentală şi
insulară, peste părţile de apus ale Asiei Mici, în Africa, peste Egipt,
iar la nord şi la apus peste Sciţia, dacia şi ţinuturile Germaniei
numite în antichitate Celtica.
De la acest templu pelegrinau în continuu spre ţările de la miazăzi
apostolii şi profeţii li Apollo. La el veneau din oraşele meridionale
căpeteniile cultului apolinic şi alte cete de credincioşi inspiraţi de
această religie, ceea ce se exprimă în mod simbolic prin legendele
vechi de călătorie a lui Apollo la hiperborei. Această metropolă
religioasă de la gurile Dunării a fost şi u mare centru de cultură
teologică şi literatură. De aici au provenit profeţii şi poeţii Olen şi
Abaris, care pe lângă propagarea religiei apolinice, au introdus în
Grecia cele dintâi începuturi ale poeziei, sentinţele oracolelor şi
forma hexametrică a versurilor.
Boeo, o poetă, din provincia Phocis, spune într-un imn de-al său că
Oracolul din Delphi a fost întemeiat de nişte oameni veniţi din ţara
hiperboreilor, iar cel mai învăţat om al hiperboreilor se spune că se
numea Olen, profet al lui Apollo. El este se consideră ca fiind cel mai
vechi poet hieratic, pe care-l cunoaşte literatura greacă. El fiind
cel care a compus mai multe imnuri sacre, în care celebra pelegrinările
hiperboreilor în insula Delos. Apollo din delos, din Delphi, din Atena
şi din ţinuturile Greciei, nu este un zeu grecesc, nici egiptean, ci o
divinitate cu legende, cu dogme, cu ritualuri hiperboree.
Patria hiperboreilor era, după cum au relatat autorii epocii, în
părţile de nord ale Dunărei de jos şi ale Mării Negre. După Pindar,
(sec. VI î.e.n) cel mai erudit poet al antichităţii greceşti,
hiperboreii erau locuitorii de pe ţărmurile Istrului sau ai Dunării de
jos. Apollo, zeul cel mai mare şi mai popular al antichităţii, ai cări
preoţi, profeţi, descântători şi pelegrini cutreierau toate drumurile
ce duceau de la hiperborei până la Delos, ale cărui imnuri răsunau în
toate templele, la toate sacrificiile şi pe toate căile sfinte; acest
zeu iubit şi puternic al lumii vechi, după ce construieşte cu Neptun şi
cu muritorul Aeac zidurile cetăţii Troia se întoarce, după cum spune
poetul Pindar, în patria sa de la Istru, adică la hiperborei.
Templul lui Apollo hiperboreul sau Mănăstirea Albă de la gurile Dunării
a avut destin mare în lume. Cu toate că în realitate soarele nu
răsărea din această mică insulă a Mării Negre, după cum afirmă poeţii
greci, aici a fost locaşul cel sfânt al primilor zori ai civilizaţiei
europene.
Un alt monument important din această insulă s-a considerat a fi mormântul lui Ahile.
Pliniu cel Bătrân, care a fost considerat a fi fost cel mai erudit
bărbat al romanilor, spune foarte clar că: tumulul sau mormântul lui
Ahile se află în insula ce este consacrată dânsului, numită insula
Achillis sau Achillea departe 50 de mile romane de la Delta Dunării şi
că tot acolo se află construit un templu consacrat acestui erou.
Geograful grec Dionisie Periegetul din Bitinia, care a trăit în
perioada Împăratului Domiţian, scrie următoarele: Deasupra părţii din
stânga Pontului Euxin în drept cu Borystene se află în mare o insulă
foarte renumită consacrată eroilor şi care este numită Leuce, fiindcă
fiarele sălbatice, ce se află acolo sunt albe. După cum se spune, acolo
în insula Leuce se află sufletele lui Ahile şi ale altor eroi, care
rătăcesc prin văile lipsite de oameni ale acelei insule.
Cultul lui Ahile din insula Leuce a avut o mare răspândire în toată
antichitatea greco-romană nu numai în marile centre comerciale ale
Mării Negre, dar şi în diferite porturi şi oraşe maritime ale
Adriaticei, ale căror interese comerciale erau strâns legate de
avuţiile Mării Negre. Ahile din insula Leuce a fost venerat până târziu
în epoca romană, ca domnul şi stăpânitorul Mării Negre şi protectorul
special al navigaţiei din această zonă. În insula Leuce veneau
corăbierii Mării Negre, unii ca să depună obolul benevol ori silit,
drept vamă, pe altarul celui care purta titlul de pontif sau suveran al
Pontului Euxin, alţii ca să scape de furtunile cele groaznice şi de
ceţurile cele întunecate din această zonă, iar alţii ca să adreseze
rugăciuni zeului Ahile, pentru întoarcerea fericită din apele
neospitaliere. Aceasta reprezintă prima epocă a comerţului viu de pe
Marea Neagră, epocă în care insula Leuce apare cu drepturi suverane
asupra Pontului, dominând navigaţia şi traficul produselor de pe
această mare şi extinzându-şi influenţa asupra principalelor oraşe din
arhipeleag. Se mai spune că în insula Leuce se găseau ape vindecătoare.
Din cele expuse, din relatările lui Arctinos, din datele precise
transmise de Pliniu şi Mela, din cultul atât de sacru al lui Ahile din
insula Leuce, rezultă într-un mod foarte convingător că cenuşa acestui
mare erou al perioadei troiane a fost adusă şi depusă pe insula Leuce.
Aici a fost cunoscut până târziu tumulul sau mormântul său.
Într-un mod uimitor această mică insulă care cândva a fost un focar de
spiritualitate şi de cultură, astăzi nu mai este decât un loc în care
bat vânturile şi în care omul vine rar, doar pentru ca să o păzească.
Misterele trecutului învăluie această insulă care parcă doreşte să ne
spună cât mai multe despre perioadele sale de înflorire şi despre
oamenii excepţionali ce au trăit pe teritoriul ei cândva. Un loc atât
de sacru, atât de încărcat de istorie, dar atât de puţin cunoscut?Atât
de puţin mediatizat?
Poate că arheologii ar mai putea recupera câte ceva din relicvele
vechiului templu şi ar putea face să reînvie măcar o foarte mică parte
din acel glorios trecut. Cum de s-a aşternut atâta uitare pe acest
teritoriu? Cum de nu s-a mai păstrat aproape nimic din acea perioadă
glorioasă şi înfloritoare.
Insula Albă ar vrea să ne spună multe lucruri, dar noi suntem cei care
trebuie să fim capabili să o ascultăm şi să primim mesajul ei de
dincolo de timp. Oare ne mai poate rezerva surprize?
SARCOFAGUL LUI ACHILLE
Pe Ahile, moartea nu-l ajunge în Iliada. În cântul XXIV din Odiseea se
narează că osemintele lui Ahile ar fi fost aşezate într-o urnă de aur,
la un loc cu osemintele lui Patroclu; urna ar fi fost îngropată pe
ţărmul Helespontului, iar în acel loc s-ar fi ridicat un tumul care să
poată fi văzut de departe pe mare. Tradiţia nu confirmă deloc
istorisirea homerică.
Aflăm,
însă, din alte informaţii antice, în ce condiţii moare Peleianul, şi
unde este înmortmântat. Arctinos, de pildă, ne aduce la cunoştinţă că
Ahile este ucis de Paris, cu ajutorul zeului Apolo. Aias poartă cadavrul
la corăbii, în timp ce Odiseu ţine piept troienilor. Mama eroului,
zeiţa Thetis, însoţită de Muze, răpeşte trupul fiului său de pe rug (sau
doar cenuşa) şi-l transportă în Insula Leuce, aflătoare la gurile
Dunării.
Nu sunt puţine informaţiile privitoare la acest topos în izvoarele greco-romane. (Pentru toate ştirile antice menţionate aici, a se vedea Izvoare privind Istoria României, vol.
I.) Avem ştiri provenind de la Herodot, Scylax din Carianda,
Antigonos, Euripide, Pliniu cel Bătrân, Arian, Pausanias, Filostrat,
Ptolemeu ş.a. În descrierea şi poziţionarea Insulei, ele sunt, în
general, coerente. Astfel:
a1. Insula Leuce se găseşte la gurile Istrului, într-un golf, la coordonatele ptolemaice 57o şi 47o,
la o distanţă de 50.000 de paşi de Peuce, 120.000 de paşi de Tyras,
140.000 de paşi de Boristene, având o circumferinţă de 10.000 de paşi;
b1.
Pe Insulă se află un sanctuar al lui Ahile, statui, un idol de lemn cu
lucrătură străveche, cupe, inele, pietre nestemate (ofrande în
templu), inscripţii, în metri, în greacă şi latină, cu laude pentru
Ahile, dar şi unele închinate lui Patroclu;
c1.
Insula nu era locuită decât de slujitorii templului, ne spun ştirile;
dar, cum în Leuce existau “ape salutare” şi un oracol, putem presupune
că era des vizitată; în plus, fiind singura insulă cunoscută din Pont,
trebuie să fi fost popas pentru corăbieri;
d1.
Pe Insulă vieţuiesc capre şi mulţime de animale sălbatice; şi păsări
nenumărate, ca pescăruşi, lişiţe, ciori marine; cât despre vegetaţie,
Leuce era acoperită cu o pădure deasă, printre arborii cei mai întâlniţi
fiind plopii albi şi ulmii.
Istoriografia
modernă a identificat Insula Leuce cu Insula Şerpilor. Să comparăm
izvoarele antice cu datele istoriografiei moderne, bazându-ne şi pe
cercetările unor geografi ca Grigore Antipa, George Vâlsan, A.C. Banu,
L. Rudescu ş.a., relative la Delta Dunării şi Insula Şerpilor.
a2.
Insula Şerpilor se găseşte în largul Mării Negre, nu într-un golf; nu
cade pe coordonatele indicate de Ptolomeu; distanţele faţă de reperele
lui Pliniu sunt altele; suprafaţa Insulei este cu mult mai mică faţă de
ce ştim din izvoarele antice;
b2.
Koehler susţinea, la începutul secolului trecut, că a descoperit
sanctuarul lui Ahile în Insula Şerpilor, iar D.M. Pippidi afirmă că tot
aici s-au scos la lumină, în secolul trecut, câteva inscripţii. Nici
urmă de sanctuar azi pe Insula Şerpilor, iar cele ce s-ar fi fost găsit
aici (o statuie, inscripţii, ofrande) şi-au pierdut urma până azi; nici
o piatră n-a fost să fie reţinută de vreun muzeu oarecare. În aceste
condiţii, coroborând secvenţele a1/a2, c1/c2, d1/d2,
cade o îndoială vecină cu neîncrederea asupra veridicităţii spuselor
lui Koehler, care au cauzat o întreagă harababură în istoriografia
modernă referitoare la subiect.
(Căpitan
de vas, trimis al Ţarului Alexandru al II-lea, Koehler a fost primul
care a susţinut identificarea Insulei Leuce în Insula Şerpilor, în
articolul Mémoire sur les Îles et la course consacrées a Achille, în “Mémoire de l’Accademie de St. Pétersbourg”, din anul 1825. Nimic din ce
pretinde că ar fi găsit la faţa locului – şi ar fi transportat, nu se
ştie unde, ba el însuşi, ba căpitanul unui vas italian – nu poate fi
verificat. Şi totuşi, în Dicţionarul de istorie veche a României (sub
coordonarea lui D.M. Pippidi), ca de altfel în covârşitoarea parte a
istoriografiei tangenţială problemei, i se dă credit fără discuţii.)
c2.
Insula Şerpilor nu este locuibilă, abordarea ei de către corăbieri
făcându-se foarte anevoie; nu există urme de “ape salutare” pe această
Insulă, cum sunt azi în Deltă;
d2.
Pe Insula Şerpilor nu sunt condiţii de vieţuire pentru animale, nu
găsim nici căcăreze de capre; nici păsările nu-şi au cuib aici; nici
urmă de vreo pădure.
Insula
Şerpilor este, urmând descrierea geografilor şi naturaliştilor
menţionaţi, o îngrămădire de stânci colţuroase, de culoarea brună ori
roşiatică, lipsită de vegetaţie şi unde păsările nu se opresc decât obosite sau bolnave.
Din contră, Insula Leuce era un paradis de verdeaţă şi păsări, nestâncoasă. Insula se putea numi “albă” (leuke) după mulţimea copacilor cu scoarţă albă, ori după păsările albe care o populau. Insula se mai numea în vechime “a fericiţilor” (makaron). Insula
Şerpilor este, însă, cel mai nefericit loc… nu numai pentru cei
fericiţi! Leuce se mai numea “a Alergărilor lui Ahile”, pentru că era,
ca să punem situaţia în termeni moderni, bază de antrenament al fiului
lui Thetis. Insula Şerpilor, datorită reliefului pe care îl comportă şi a
micimii sale, nu ar fi putut oferi condiţii… de alergare “Celui iute
de picior”.
Se
desprinde concluzia că identitatea “Leuce” – Insula Şerpilor este
falsă. Coroborând informaţiile antice cu rezultatele studiilor
geo-naturale din acest secol, doi cercetători Români au propus, cu
argumente categorice, situarea Insulei Leuce în Delta Dunării de azi. Ei
se numesc Virgil-Alexandru Dragalina şi Caşin Popescu. Mai precis,
Insula Leuce ar coincide cu ceea ce se numeşte acum Grindul Letea, care,
după Gr. Antipa, se găseşte într-un vechi golf al mării, după cum o
probează nisipurile cu scoici de origine marină. Dintre Insulele Deltei,
doar Letea poate să nu provină dintr-un cordon litoral, cum se
întâmplă în cazul Insulei Dranovului şi Insulei Sf. Gheorghe.
Înainte
de formarea Deltei, Letea a fost o insulă. Argumentele hotărîtoare
expuse de V.-A. Dragalina şi Caşin Popescu ne determină să credem că era
chiar insula Leuce. Deşi aceştia şi-au făcut cunoscute descoperirile
în urmă cu multă vreme, Delta Dunării n-a fost “atacată” de nici un
arheolog.
Notă:
Caşin Popescu este autorul unor invenţii şi inovaţii în ştiinţe
(printre altele, a pus bazele teoretice ale hidrosonicităţii), dar şi al
unor studii de istorie străveche Românească, în care se discută
probleme ca PODURILE PESTE ISTRU construite în primul mileniu dinainte
de Hristos, LEGENDA ARGONAUŢILOR sau CINE SUNT ETRUSCII. A editat, în
emigraţie, în Germania, publicaţia culturală ZODII ÎN CUMPĂNĂ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
O zi plina-ochi de pace, va ureaza cristian_kinetoterapy.....si tot ceva doriti in viata.. Doresc ca fiecare sa poata posta liber cu conditia pastrari bunului simt si fara postari xenofobe si rasiste. Cu totii suntem copii Divinitatii.