Împăraţii daci ai Romei
Jul 9, 2012
Împăraţii
romani de origine dacică sunt un subiect foarte puţin cunoscut. Poate
numele lor le sunt familiare multora, dar cu privire la originea lor
dacică s-a păstrat tăcerea.
De-a lungul timpului, cei mai mulţi istorici români, dar şi unii
străini, le-au contestat originea, în ciuda documentelor care ne
garantează obârşia lor dacică. Totuşi, fără aceşti daci ajunşi la cârma
Imperiului, istoria Daciei, a Europei şi chiar a întregii creştinătăţi
ar fi fost alta. Istoria oficială le contestă dacismul şi astăzi, din
motive greu de înţeles.
Regalian, strănepotul lui Decebal?
Nu ştim ce s-a întâmplat cu dacii după cucerirea Daciei de către
romani. Dacă ar fi să dăm crezare manualelor, ei s-au romanizat rapid şi
fără cale de întoarcere, în decursul a doar un secol şi jumătate.
Totuşi, amintirea lui Decebal a rămas vie în secolele următoare, iar
numele de “dac” este purtat cu mândrie de mai multe personaje istorice,
ajunse pe cele mai înalte trepte ale ierarhiei militare sau politice a
Imperiului roman. După constituţia lui Caracalla din 212, prin care toti
cetăţenii imperiului născuţi liberi deveneau cetăţeni romani cu
drepturi depline, orice dac devenit cetăţean roman putea urca în
ierarhiile vremii.
Regalian este cel dintâi dac care a urcat în această ierarhie.
Documentele epocii spun că dacul cel ambiţios a intrat în istorie în
preajma anului 260 d.Cr. Şi susţineau că este un urmaş al lui Decebal,
un strănepot al marelui rege martir. Poate fi întru totul adevărat, sau
poate fi doar o genealogie imaginară. Ceea ce însă nu se poate pune la
îndoială este originea dacică a lui Regalian.
În anul 260, în vreme ce pe tronul Romei se afla Gallienus, dacul
Regalian, general cu talent de strateg, se afla în fruntea trupelor din
zona Dunării, din Pannonia şi Moesia. Nu mult după anul 260, el pune la
cale o rebeliune, în urma căreia este proclamat împărat de către trupele
sale. Monedele emise de el şi de soţia (sau mama) sa, Sulpicia
Dryantilla, o femeie cu nume dacic, s-au limitat la zona dunăreană. După
preluarea puterii, duce lupte împotriva sarmaţilor, dar Gallienus vine
de la Roma împotriva lui şi îl invinge. Conform surselor scrise,
Regalian este ucis într-un complot de propriii săi partizani, aliaţi cu
roxolanii.
Dacia – abandonată sau eliberată?
Figura lui Regalian este deosebit de importantă în istoria provinciei
Dacia, deoarece coincide cu un moment-cheie: abandonarea provinciei de
catre Gallienus. Deşi Aurelian este considerat autorul retragerii
trupelor şi administraţiei romane din Dacia, totuşi, izvoarele istorice
şi arheologice ne confirmă faptul că provincia Dacia a fost abandonată
mai devreme, în vremea lui Gallienus, iar Aurelian nu a făcut decât să
consemneze în acte un fapt deja consumat şi pe care oficialităţile multă
vreme nu au avut curajul să-l recunoasca.
Scrierile vechi ne informează că “Dacia a fost pierdută” în vremea
adversarului lui Regalian, iar arheologia ne arată că tot în vremea
acestui împărat au încetat inscripţiile romane din Dacia, precum şi
baterea de monede. Acest moment coincide şi cu o serie de atacuri dure
ale carpilor (daci liberi) asupra provinciei.
Contextul acesta este rareori invocat de istoricii noştri, care pun
retragerea romanilor doar pe seama atacurilor pricinuite de barbari şi
de goţi (chiar dacă izvoarele subliniază că este vorba de carpi,
istoricii insistă că prin “carpi” trebuie să înţelegem “goţi”).
Uzurparea puterii lui Gallienus în zonă, prin rebeliunea dacului
Regalian şi atacurile dacilor liberi, ne poate sugera că retragerea
armatei şi a administraţiei romane din provincie nu reprezintă un
abandon al Daciei ci, din contră, o eliberare.
Deci, romanii au fost, efectiv, alungaţi din provincie de către daci
şi au susţinut apoi, ca justificare, că Dacia este greu de apărat, din
pricina atacurilor barbare. Ulterior, Aurelian a creat, în sudul
Dunării, o altă Dacie, numită “Dacia Aureliana” şi mai apoi “Dacia
Ripensis”, pentru a păstra aparenţa unei Dacii romane. Ce s-ar fi
întâmplat dacă Regalian nu l-ar fi uzurpat pe Gallienus sau dacă dacii
liberi nu ar fi venit în ajutorul fraţilor lor din ţinutul ocupat de
romani? Poate că Dacia ar fi continuat, pentru cine ştie câtă vreme, să
fie provincie romană. În acest fel, Dacia a fost prima provincie a
imperiului din care romanii au fost nevoiţi să se retragă.
Aureolus, ciobanul din Carpaţi
Tot în vremea lui Gallienus a trăit şi Marcus Acilius Aureolus, dac
dintr-o familie de ciobani, el însuşi păstor în tinereţe. Istoricul
bizantin Zonaras spune despre el: “Aureolus era din ţara getică, numită
mai târziu Dacia, şi de neam obscur, fiind mai întâi păstor…”. Intrat ca
soldat de rând în armata romanâ, a câştigat simpatia împaratului
Valerianus şi a ajuns îngrijitor al cavaleriei. După ce a caştigat şi
încrederea lui Gallienus (succesorul lui Valerian la tron), a fost
trimis de împărat în anul 265 să lupte împotriva unui uzurpator din
Galia, Postumus, dar Aureolus s-a aliat cu acesta împotriva împăratului
de la Roma. A fost proclamat suveran la Mediolanum de către armatele
sale, în anul 268.
Totul
se petrecea în plină criza politică a imperiului, celebra criză a
secolului al III-lea, când s-au succedat la tronul Romei o mulţime de
împăraţi, mai toţi provinciali, mai adesea sprijiniţi de armată.
Gallienus a pornit împotriva celui de-al doilea dac autoproclamat
împărat, Aureolus, care i-a cerut ajutor lui Postumus. Acesta însă l-a
refuzat, trădând prietenia care îi lega. Totuşi, cel care a murit în
asediul de la Mediolanum a fost Gallienus, iar Aureolus a reuşit să-şi
păstreze titlul, până în vremea lui Aurelian, dar a fost trădat şi ucis,
ca şi Regalian, de propriii lui soldaţi.
Împăratul Galeriu, “olteanul” care i-a răzbunat pe daci
Galerius Maximianus (292-311) i-a urmat la domnie lui Diocleţian, al
cărui protejat a fost. S-a născut într-un sat din apropiere de Serdica
(Sofia), dintr-o mamă dacă, venita din nordul Dunării, din Dacia
Traiană. Se crede că, după numele său romanizat, Romula, mama sa ar fi
venit de undeva din Oltenia, din Dacia Malvensis, poate chiar din oraşul
Romula (astăzi Reşca, jud. Olt). Lactantiu, scriitorul creştin care ne
confirmă originea dacică a împăratului Galeriu, ne mai dă câteva
informaţii uluitoare despre acest dac ajuns împărat.
În primul rând, a vrut să supună la obligaţia plăţii impozitelor Roma
şi întreaga Italie, drept răzbunare pentru umilirea dacilor de către
Traian, care le-a impus tribut dacilor. În al doilea rând, a vrut să
schimbe numele Imperiului roman în Imperiul dacic. Înainte de a muri,
împăratul s-a retras în satul său natal, care a fost numit Romulianum,
după numele mamei sale. Galeriu a rămas în istorie pentru persecuţiile
sale împotriva creştinilor, atât în vremea lui Diocleţian, cât şi după
urcarea sa pe tron.
Totuşi, înainte de a muri, a dat primul edict de toleranţă din
istoria creştinilor, reeditat apoi de Constantin cel Mare. Pe arcul său
de triumf de la Salonic apar figuri de daci cu steagul lor naţional în
formă de şarpe cu cap de lup. Specialiştii încă nu s-au dumirit ce caută
aceşti daci pe arcul lui Galeriu, dar unii dintre ei au presupus că
este vorba de soldaţi daci din regiunea natală a împăratului. Dacismul
lui Galerius este incontestabil, la fel şi adversitatea sa faţă de
romani şi de numele de “roman”, declarată deschis de împărat. Nu ar fi
exclus ca seria lungă de documente ce relatau cucerirea Daciei, toate
dispărute astăzi, să fi fost cenzurate sau distruse în vremea lui
Galeriu sau a altor împăraţi de mai târziu, care au încercat să apere,
astfel, memoria dacilor.
Daia şi Licinius
Maximinus Daia (sau Daza) era nepotul împăratului Galeriu. S-a nascut
în Dacia Aureliană, la sud de Dunare, având-o ca mamă pe sora
împăratului. A ajuns să fie adoptat de unchiul său, dar chiar şi după
adopţie, a ţinut să-şi păstreze numele dacic. În schimb, despre
Licinius, izvoarele spun că se trăgea dintr-o familie de ţărani daci din
Moesia Superior. S-a născut în anul 265 şi a ajuns prieten foarte bun
cu Galeriu. Împăratul Galeriu i-a conferit lui Licinius titlul de
“Augustus” în vestul imperiului, în anul 308, în timp ce Daia, nepotul
împăratului, şi Constantin (şi acesta de origine moeso-dacică) au fost
numiţi “fiii augustilor”.
În felul acesta, toţi cei patru suverani care formau tetrarhia (formă
de conducere cu patru împăraţi, doi de rang superior şi doi de rang mai
mic), erau de origine dacică. După moartea lui Galeriu, în 311,
Licinius şi-a împărţit imperiul frăţeşte cu Daia, dar în 313, s-a aliat
cu Constantin, căsătorindu-se cu sora lui vitrega, la Mediolanum
(Milano). Constantin şi Licinius se reuniseră la Milano pentru un
eveniment extrem de important: promulgarea edictului prin care religia
creştină devenea egală în drepturi cu celelalte religii ale imperiului.
De cealaltă parte, Daia s-a aliat cu uzurpatorul Maxenţiu. Conflictul
dintre Licinius şi Daia era previzibil. Daia a fost înfrânt şi, spun
unele surse, a preferat să se sinucidă. Locul sau a fost luat de
Constantin, cumnatul lui Licinius. Dar trădarea a fost plătită. Licinius
şi Constantin au intrat într-un conflict, în urma căruia cel din urmă a
ieşit învingător şi a devenit unic împărat al imperiului. Cu aceşti
patru împăraţi de origine dacică, ce au condus imperiul simultan, a
început o nouă epocă în istoria Imperiului roman.
Constantin şi Elena. Enigma dacilor de pe Arcul lui Constantin
Dar
cel mai mare împărat roman de origine dacică este Constantin, primul
împărat creştin din istorie. S-a născut la sud de Dunare, la Naissus, în
Serbia de astăzi, pe atunci provincia Moesia Superior. Tatăl său,
împăratul Constantius Chlorus, era tot din Naissus. În anul 325, în
vremea conciliului de la Niceea, la Naissus este atestat un episcop care
îşi spune “Dacus”. Prezenţa dacilor la sudul Dunării, atât înainte de
cucerirea Daciei cât şi după aceea, este incontestabilă. Deci,
Constantin era, mai exact, un moeso-dac.
Deşi nu ştim în ce fel dacismul său i-a influenţat acţiunile, ştim
sigur un lucru: el este cel care, la doar două secole după cucerirea
Daciei, spoliază monumentele din splendidul for al lui Traian. Marea
friză de piatră a lui Traian, măsurând peste 30 de metri (după alţii
mult mai mult) şi fiind a treia ca mărime din întreaga antichitate, este
spartă în bucăţi de Constantin. Patru bucăţi sunt încastrate în arcul
său de triumf de la Roma, după ce figura lui Traian este ştearsă din
reprezentările reliefurilor. Mai mult, opt din grandioasele statui de
daci, înalte de trei metri, care împodobeau forul lui Traian, sunt
scoase de la locul lor şi urcate pe Arcul împăratului Constantin.
Ce logică să aibă dislocarea unor statui colosale de daci şi plasarea
lor pe un monument al unui împarat roman, dacă nu faptul că acesta era
născut tot în ţara dacilor? Cu siguranţă, Constantin avea o mare
preţuire pentru strămoşii săi. Documentele ne spun chiar că ar fi
încercat să aducă Dacia sub stăpânirea sa şi a refăcut podul de peste
Dunăre. Totuşi, cum de a fost posibilă această “profanare” a forului lui
Traian? Specialiştii spun că era nevoie de material de construcţie şi
că, în acelaşi timp, nu mai existau artişti talentaţi ca în vremurile
anterioare, arta romană aflându-se într-un declin evident.
E adevărat, pe lângă piesele luate din forul lui Traian, pe Arcul lui
Constantin există şi reliefuri atribuite de specialişti epocilor lui
Hadrian şi Marc Aureliu. Deci, Constantin ar fi luat ce i-a placut de pe
monumentele predecesorilor săi. Iulian Apostatul ne povesteşte că, după
ce a văzut pentru prima dată forul lui Traian, Constantin a fost abătut
timp de mai multe zile, spunând că el nu va avea niciodată un for atât
de grandios.
Dar nu este suficientă această explicaţie. Oricât de mare ar fi fost
lipsa de materiale şi de artişti talentaţi, nici un împărat nu ar fi
îndrăznit să distrugă monumentele unui predecesor, dacă acesta era
preţuit, memoria sa era onorată şi făcea parte din galeria sacră a
părinţilor Romei. Gestul atât de neobişnuit şi de şocant al plasării
celor opt statui de daci pe Arcul de triumf al lui Constantin îşi
găşeste în acest fel o explicaţie. Statuile de pe arc simbolizează
obârşia dacică, mândră şi iubitoare de libertate, a împăratului. Din
această perspectivă, nu ar fi deloc absurd să ne gândim că scrierea de
căpătâi a lui Traian despre cucerirea Daciei a dispărut, ca şi celelalte
scrieri ce relatează acest eveniment dramatic din istoria dacilor, din
ordinul lui Constantin. Dacă Galerius nu a contribuit la dispariţia
acestor scrieri, se poate să o fi făcut Constantin.
Constantin cel Mare este cel care a mutat capitala imperiului la
Byzantion, numit, după moartea sa, Constantinopol, iar după cucerirea de
către turci, în sec. XV, Istanbul. Orientul a devenit astfel izvorul
spiritual şi cultural al întregii Europe. În vreme ce occidentul bâjbâia
în întunericul în care barbarii migratori l-au aruncat, în orient
străluceau luminile Bizanţului creştin, Noua Romă.
Cât de mult a contribuit dacismul lui Constantin la această
transferare a gloriei romane în orient este foarte greu de spus. Dar
dacii de pe Arcul lui Constantin veghează vechea Romă şi astăzi, semn al
dăinuirii spiritului dac peste timp.
Elena, mama lui Constantin, era nascută, se pare, în Asia Mica,
într-o familie foarte modestă. A avut o legătura neoficială cu
Constantius Chlorus, viitorul împărat, şi l-a născut pe Constantin în
teritoriul dacic de la sudul Dunării. Scrierile vechi spun că Elena a
contribuit foarte mult la întărirea creştinismului ca religie a
imperiului. Ea a primit titlul de Augusta. Călătorind la Ierusalim, se
spune că a descoperit resturile crucii lui Isus, pe care le-a adus la
Roma. Descoperirea s-a făcut în urma unor săpături pe care ea însăşi
le-a comandat şi coordonat.
De aceea, astăzi, Sfânta Elena este patroana arheologilor. Sarcofagul
său din porfir roşu egiptean se află la Muzeul Vatican, în sala numită
“Crucea grecească”. Este ornamentat, în mod destul de bizar, cu scene de
luptă. Între soldaţii reprezentaţi se disting cu claritate figuri de
daci, cu inconfundabilele lor căciuli. Sfinţii împăraţi Constantin şi
Elena, prăznuiţi de Biserica Ortodoxă la 21 mai, au schimbat definitiv
cursul istoriei.
Falsificarea istoriei
Se impune o întrebare: de ce manualele de istorie nu pomenesc nimic
despre rolul dacilor în istoria imperiului roman? A existat şi continuă
să existe o adevărată conspiraţie în jurul acestui subiect. Istoricii
noştri, dar şi unii străini, în special maghiari, au făcut tot posibilul
pentru a “demonta” originea dacică a unor personaje ajunse pe tronul
împăraţiei romane. Despre mama lui Galeriu s-a spus că era o barbară, ba
roxolană, ba iliră, ba, în cazul cel mai bun, dacă romanizată, deşi
sursele ne spun răspicat că era dacă de la nordul Dunării, chiar dacă
avea nume latin.
Despre informaţiile pe care ni le dă Lactantiu cu privire la Galeriu
s-a spus că nu merită să fie luate de bune. Despre cele din “Historia
Augusta”, care ne atestă originea dacică a lui Regalian, la fel, că ar
fi vorba de nişte născociri. De ce toate acestea? Din doua motive
diferite, dar cu un unic scop. Unii istorici maghiari, în frunte cu A.
Alfldi (1940), au vrut să demonstreze că, după abandonarea provinciei,
în Dacia nu a mai rămas nici un dac şi că nu a existat nici un fel de
continuitate de-a lungul mileniului “întunecat”, până la venirea
maghiarilor în Transilvania.
Apariţia unor personaje istorice importante, de obârşie dacică, le
încurcă socotelile, şi au recurs la contestarea surselor documentare,
pentru a demonstra că nu este vorba de daci autentici. Istoricii români,
în schimb, au căutat să demonstreze că, după abandonarea Daciei, toată
populaţia rămasă în provincie era deja complet romanizată. Prin urmare,
şi împăraţii de origine dacică trebuiau să fie tot romani. La acea
vreme, “nu trebuiau” să mai existe decât romani, eventual proveniţi din
strămoşi daci romanizaţi.
Dar
faptul că scrierile la care ne-am referit insistă asupra originii
dacice a acestor împăraţi ne arată cu claritate că ei nu erau daci
integral şi definitiv romanizaţi, ci originea lor etnică era foarte
importantă. Cunoşteau, desigur, limba latină, erau integraţi în
societatea romană provincială, dar obârşia lor era dacică. Dacă ar fi
fost daci complet romanizaţi, fără să mai poarte vreo moştenire dacică,
li s-ar fi spus romani, pur şi simplu, fără prea multă insistenţă pe
originea etnică.
Probabil din acest motiv, istorici precum Constantin Daicoviciu, Radu
Vulpe şi alţii au contestat dacismul lui Regalian ori al lui Galerius
(despre Constantin nici nu se discută, dat fiind că s-a născut la sudul
Dunarii). Radu Vulpe chiar a insistat asupra faptului că mama lui
Galeriu, Romula, nu era dacă, ci provenea dintr-o familie de colonişti
iliri stabiliţi în Dacia, deşi nici un document nu sugera aşa ceva. După
trei decenii, într-o altă lucrare a aceluiaşi istoric, Romula “devenea”
o dacă romanizată.
În schimb, Dimitrie Cantemir nu se sfia să-l numească pe Aureolus
“hatmanul călărimii Avreulus Dacul”. Deci, atât pe istoricii maghiari,
cât şi pe cei români, îi deranja existenţa unor daci după retragerea
romanilor din Dacia. Şi într-un caz, si in celalalt, s-a dorit
înlăturarea dacilor din istorie, prin încălcarea adevărului ştiinţific
furnizat de izvoarele scrise. Această falsificare persistă până astăzi,
iar istoria oficială nu recunoaşte originea dacică a acestor împăraţi.
Ştergerea dacilor din istorie pare să fie urmarea unui blestem ce s-a
născut demult, dar continuă şi astazi. Istoricii nostri desăvârşesc
opera celor ce au ars scrierile despre daci şi i-au lăsat într-un
întuneric ce pare să nu se mai sfârşească.
un articol de Aurora Peţan (preluat din Formula AS)
Înscrie-te la Newsletter (pe Home) și află primul
despre cele mai importante articole pe care le postăm! Sprijină munca pe
care o facem și distribuie mai departe materialele pe care ți le
trimitem! Mulţumim!
Călătorește în locurile de taină ale României! Un proiect unic de turism http://locuridetaina.ro/
ISTORIA NOASTRA NU INCEPE CU... HERODOT
De
la inceput, o remarca se impune. Era de asteptat ca, dupa 1989,
autorii volumelor sa fi facut eforturi pentru a se distanta de acea
viziune ingusta, cu totul paguboasa, in care se trata Istoria Romanilor
doar referindu-se la teritoriul de astazi al Romaniei, pe care autorii
volumelor publicate il circumscrie doar la: "Cununa Carpatilor,
Dunarea care aduna aproape toate apele ce izvorasc din Carpati si Marea
Neagra", precizandu-l prin sintagma "Spatiul carpato-dunareano-pontic"
si prin termeni si mai lapidari, ingustat de "spatiul
carpato-dunarean".
Teritoriul poporului roman este strans legat de intinsul spatiu de
locuire al traco-geto-dacilor care sunt (asa dupa cum aprecia si
Herodot, "parintele istoriei" si el de neam dorian, din stirpea
geto-daca) "cei mai numerosi dupa inzi"; intelegandu-se aici intinsul
spatiu carpato-dunareano-panono-balcanic si pontic, cuprinzand si vaste
teritorii la nord de Carpatii nordici si de la nordul Marii Negre, pana
departe la rasarit de marele fluviu Nipru. Acesta este spatiul istoric
unde au trait locuitorii bastinasi, numiti de istorici pelasgi,
cimerieni (cimiri, gali, celti), hiperborei, sciti, traci, geto-daci,
sarmati, iasgizi, alani, rumani, vlahi sau romani, toti autohtoni,
provenind din marea ginta a Gaeei - mama pamantului - concluzie
pertinenta, argumentata si arheologic si istoric, care, din pacate, nu
se regaseste in paginile noului tratat de Istoria Romanilor. Sa se
inteleaga foarte bine, noi vorbim despre trecutul istoric, cu
reverberatii pana in prezent.
Numai asa, argumentat stiintific si arheologic, si istoric, suntem
datori sa relevam adevarul ca, in afara de teritoriul actual al
Romaniei, noi am posedat ca autohtoni si intinse teritorii din Ucraina
de astazi, din Ungaria si Slovacia, Austria si Elvetia, ca si in
intreaga Peninsula Balcanica, din Bulgaria, Serbia, Croatia, Bosnia,
Muntenegru, Macedonia si o mare parte chiar din Grecia, Polonia si
Cehia, si ca romanii care mai traiesc inca acolo, cu toate
vicisitudinile si vitregiile vremurilor, in afara granitelor actuale ale
Romaniei, sunt bastinasi acolo, cei mai vechi locuitori. Peste ei s-au
asezat multe semintii migratoare, venite din haul Asiei, formandu-se
ca popoare si creandu-si state aici pe pamanturile noastre stramosesti,
la realizarea si infaptuirea carora, ca popor cinstit, muncitor si
tolerant, romanii, prin plamada lor etnica si cultura, si civilizatia
multimilenara, au contribuit, dupa vorba populara, "din plin si apasat".
Aceasta este caracteristica, particularitatea deosebita a istoriei
poporului roman, ca unul din cele mai vechi popoare ale Europei.
Studiind cu atentie cele patru volume din Tratatul de Istoria Romanilor
mai rezulta si o alta scadere. Autorii (in jur de 30 pentru fiecare
volum, cam multi ce-i drept), tinand sa-si evidentieze propriile
cercetari si concluzii, nu au tinut seama si de cercetarile si
concluziile altora, ramanand, astfel, neevidentiate, dupa parerea
noastra, tocmai cele mai semnificative si mai realiste dovezi pentru o
etapa sau alta a istoriei. Nu s-a tinut seama nici de multe si noi
descoperiri de documente, scrieri, cronici sau lucrari noi, care aduc
lamuriri hotaratoare intr-o problema sau alta, fundamentala a istoriei
poporului roman. Descoperirile arheologice de la Turdas din epoca
neolitica, in care cercetatoarea Sofia Turma descopera 14 litere latine -
mai vechi cu cel putin 1.500 de ani decat scrierea pictografica de la
Tartaria -, nici macar nu sunt amintite; desi aceste descoperiri au
fost prezentate la congrese internationale de antropologie si apreciate
de vestitul Schlimann. Populatia "autohtona", caci autorii primului
volum din noul Tratat evita de multe ori sa o aminteasca sub denumirea
de "geto-daca", in cele doua epoci ale fierului, este tratata ca fiind
compusa din triburi primitive, mai ales multe triburi. Aceasta - desi
Herodot vorbea numai de "popoare", iar un arheolog bulgar, intr-o
comunicare la Congresul international de tracologie, tinut la Bucuresti
in anul 1976, argumenteaza ca la Dunarea de Jos, deci in spatiul nostru
stramosesc de pe ambele maluri ale Dunarii, existau cinci state,
organizatii politice infloritoare, conduse de regi, numele
cercetatorului nefiind nici macar amintit. Crestinismul la daco-romani
este tratat "in doi peri", desi cercetatori ilustri au scos la iveala ca
la daco-romani el a inceput sa fie raspandit de trei Apostoli -
Sfintii Andrei, Pavel si Filip - pe ambele maluri ale Dunarii, iar
Istoria Papilor pomeneste, la pagina 220, de existenta unui papa "de
origine romaneasca" in anii 686-687, cu numele Conone.
Desi avem, deja, peste zece surse documentare care atesta scrierea
autohtona la geto-daci, cu alfabet propriu, autorii tratatului nou le
ignora, multumindu-se sa repete ceea ce inaintasii lor i-au invatat, si
anume ca geto-dacii scriau numai cu alfabet latin si grecesc. Ei nu
amintesc nici de vestita Cronica Codex Rohonczi (448 de file), adusa in
tara de autorul acestor randuri, datand din secolele XI-XII, scrise cu
alfabet geto-dacic si in care cercetatoarea Viorica Enaciuc a
descoperit mentionarea tarii unitare a romanilor, Dacia, numele unui
domnitor Vlad si al mai multor mitropoliti, precum si o intreaga
istorie de peste un secol a romanilor. Arheologii si profesorii
universitari, asa-zisii "stiintificii", de la Institutele de
specialitate se fac ca nu exista aceasta cronica, desi, inca de la
sfarsitul anului 1983, s-au publicat in revista de istorie "Anale"
fragmente si comentarii din ea si despre ea. Dar, despre toate acestea
si despre multe altele cu alt prilej.
In problema "orginii poporului roman", se pare ca Academia Romana si-a
schimbat putin atitudinea. Mai intai, in noul tratat de Istoria
Romanilor nu mai figureaza un capitol distinct cu titlul de "Formarea
limbii si a poporului roman", capitol care nu lipsea din nici o lucrare
sau manual de Istoria romanilor. Este, aceasta, un progres intrucat
intr-un astfel de titlu de capitol se vehiculau teze nastrusnice
neadevarate, ca poporul roman este urmasul direct al romanilor veniti de
la Roma si al colonistilor romani adusi in Dacia. Descoperirea la
Sarmisegetusa romana a frontonului de piatra pe care era scris "Colonia
romana..." l-a facut pe directorul Muzeului de arheologie din
Cluj-Napoca s-o considere, intr-o sesiune stiintifica desfasurata la
Roma, drept "actul de nastere a poporului roman", popor nou, intrucat
geto-dacii fusesera, chipurile, nimiciti sau au pierit.
Teza noua a Academiei Romane este ca noi, romanii, nu suntem din plamada
etnica a romanilor veniti de la Roma, ci suntem continuatorii
geto-dacilor bastinasi, autohtoni, a aceluiasi popor mare condus de
Burebista si Decebal, dar care "si-au insusit, cu timpul, cultura
materiala si spirituala romana, foloseau limba latina ca singura limba
de comunicare si intelegere" (II, p. 160). "O trasatura esentiala,
definitorie, a romanizarii rezida in disparitia treptata a graiurilor
autohtone si inlocuirea lor cu latina populara", "schimbandu-si, astfel,
mentalitatea si insasi fiinta lor etnica" (II, p. 160).
Autorii tratatului, asemuindu-ne fortat populatiei occidentale, se fac
ca uita ca realitatile din Dacia erau cu totul altele decat la
populatiile de pe teritoriile Spaniei, Frantei sau Britaniei, care au
devenit neolatine. Aici, in Dacia, exista un popor, poporul geto-dac,
unitar, format de milenii, cu organizatii politice statale de secole,
aflandu-se intr-un stadiu de stat centralizat, cu puternice structuri
politico-administrative si militare, avand monede, steaguri si steme
distincte, cu o cultura materiala si spirituala proprie, caracteristice
lui. Un popor - intr-un stadiu avansat de dezvoltare, cu o limba
unitara, de neam latin, latina dunareana, forjata de milenii, din ale
carei numeroase cuvinte sunt amintite de Homer si Pitagora, limba in
care a scris si poetul latin Ovidiu, cu un alfabet propriu. Un popor -
cu puternice sentimente nationale, de libertate si neatarnare, care a
dus chiar si sub dominatia romana, aproape o suta de ani, lupte,
razboaie pentru eliberarea sa nationala, care, in ultimele doua decenii,
inaintea parasirii fortate de catre romani a pamantului Daciei
nord-dunarene, a si reusit sa se descotoroseasca de armata si
administratia romana. Un asemenea popor cinstit, viteaz si razboinic,
putea, sub dominatia romana, sa invete si limba romana, adica latina
culta, dar in nici un caz, la stadiul in care se afla, nu este de
inchipuit ca si-a uitat limba, traditiile, obiceiurile ancestrale, ci a
dainuit prin afirmarea in istorie cu acelasi nume de daci, de Dacia,
dar si cu altele, printre care si vlahi, rumani si, mai apoi, de
romani.
Toate teoriile si tezele autorilor noului tratat de Istoria Romanilor cu
privire la romanizare sunt presupusuri imaginare neargumentate
stiintific, preluate de la scriitorii straini, contrazise de felul
argumentat cum se prezinta in acest tratat poporul geto-dac, in parte
supus dominatiei romane si cel liber din afara granitelor vremelnice ale
imperiului, care, subliniaza autorii noului tratat, si-a pastrat, si
sub dominatia romana, toate trasaturile sale, traditiile si obiceiurile,
inclusiv limba materna, cu influentele de rigoare; ceea ce se apropie
de acea realitate istorica sustinuta pertinent de marii enciclopedisti
romani, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihai Eminescu, Nicolae Densusianu,
dr. Nicolae Lupu, Bratescu-Voinesti, Nicolae Iorga, Simion Mehedinti,
Emil Racovita, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, generalul Portocala,
George Calinescu, Dimitrie Gusti si nenumaratele Fundatii si Asociatii
nonguvernamentale ca "Noi Tracii", "Getica", "Renasterea Daciei",
"Academia Dacoromana" etc., precum si "Reinvierea Daciei" din New York,
al carei presedinte este patriotul dr. Napoleon Savescu, prin
straduinta caruia s-au organizat pana acum, la Bucuresti, trei Congrese
Internationale de Dacologie, tinute la Hotel Intercontinental, cu mare
rezonante interne si externe.
Astfel, spre deosebire de ceea ce se scria in tratatele anterioare, in
lucrari si manuale de istorie, ca noi romanii suntem o plamada etnica a
romanilor si colonistilor lor, autorii volumului II din tratatul de
Istorie a Romanilor subliniaza ca "s-a dovedit ca izvoarele narative,
reliefurile Columnei lui Traian (si ale lui Decebal, adaugam noi),
stirile epigrafice referitoare la trupele auxiliare formate din daci
recrutati pe teritoriul provinciei in sec. II-III, numele de persoane
traco-dace din iscriptii, elemente de toponimie si hidronimie majora,
anumite tezaure de monede romane si, mai cu seama, descoperirile
arheologice, toate arata plenar dainuirea poporului dac in tara lui,
stapanita de Roma biruitoare. Deci, realitatea este ca, in cursul celor
doua razboaie de cucerire si dupa anexarea unei mari parti din Dacia la
Imperiu, locuitorii bastinasi nu au fost exterminati ori alungati
peste noile frontiere, ci au continuat sa existe ca populatie supusa,
majoritara... " (vol. II, p. 139). La pagina 143 din acelasi volum se
precizeaza: "Rezultatele obtinute de cercetarea arheologica, mai ales in
ultimii 50-60 de ani, demonstreaza fara echivoc continuitatea masiva a
geto-dacilor in Dacia romana. In spatiul si in timpul provinciei s-a
constatat dainuirea de asezari rurale si cimitire, obiceiuri si rituri
funerare, persistenta a numeroase elemente de cultura materiala si
spirituala din timpul Daciei independente, nedeosebite de noile forme de
civilizatie aduse de romani". Si asemena concluzii, care niciodata nu
se gaseau in lucrarile de istorie romaneasca, se afla prezentate pe
larg in noul tratat de Istoria Romanilor. "Pe teritoriul rural al
provinciei se cunosc acum mai multe cimitire si grupuri de morminte ale
populatiei autohtone - majoritatea covarsitoare de incineratie...
Studiul ritualurilor funerare la geto-daci arata ca acestia, ca si alte
populatii din imperiu, si-au mentinut sub romani principalele forme de
inmormantare si anumite credinte religioase din epoca Daciei
independente". (Vol. II, p. 146) Asemenea aprecieri sunt facute si
pentru teritoriile geto-dacice neocupate de romani. Astfel, la p. 404 a
aceluiasi volum II, se remarca: "Continuitatea traditiilor dacice este
caracteristica tuturor regiunilor neocupate de romani si ele se
manifesta deopotriva in ocupatiile si activitatile economice, in modul
de organizare si in arhitectura asezarilor, precum si in unele produse
de arta".
Despre populatia libera din Moldova, se relateaza: "Toate informatiile
pe care arheologia a reusit sa le ofere pana acum arata o societate a
dacilor liberi care promoveaza in teritoriile de la est de Carpati
vechile traditii ale civilizatiei dacice cunoscute din perioada
anterioara cuceririi romane... Diferitele categorii de unelte si obiecte
de uz casnic, accesoriile vestimentare, podoabele si vasele de lut se
inscriu in tipologia generala a inventarului culturii dacilor liberi",
mentionandu-se aici neamurile dacice ale costobocilor si carpilor,
precum si un rege al costobocilor, pe nume Pieporus. (Idem, p. 430-440).
Cat priveste pe dacii liberi din partea vestica, in Tratat se
recunoaste ca: "Vestigiile arheologice din sudul Crisanei, ca cele de la
Arad si Cicir, de pe Valea Muresului... Santana-Arad si Chisineu-Cris,
din bazinul Crisului Alb, constand din cuptoare de ars ceramica,
olarie de factura romana tarzie, atesta nu numai legaturile cu
provincia Dacia, ci si dainurea dacilor in secolul al VI-lea" (II, p.
447).
Prin aceste concluzii este recunoscuta si de catre Academia Romana
continuitatea neintrerupta multimilenara a unui brav popor, unul dintre
cele mai vechi popoare ale Europei, precum si autohtonitatea etnica a
poporului roman.
Pacat, insa, ca aceste rezultate n-au fost intarite cu opinii pertinente
ale unor istorici si filologi romani de talie europeana, ca si cu ale
unor mari personalitati stiintifice de peste hotare, care s-au impus nu
numai prin maiestria concluziilor lor, ci si prin noutatea acestora.
Caci, iata ce scria marele nostru istoric Nicolae Iorga: "Originea
neamului romanesc trebuie cautata in traci, care au trait aici cu mii de
ani inaintea altor popoare si aceasta ne da dreptul de a ne considera
pe noi, romanii, singurii si adevaratii mostenitori ai acestor locuri",
relevand ca "Este vorba de un popor care, prin stramosii sai, isi are
radacini de patru ori milenare". In contrast cu acei "stiintifici",
care preamareau ocupatia romana a lui Traian, de cand s-ar fi "nascut",
"format", chipurile, poporul roman si de cand considerau ca incepe
istoria lui, Iorga sublinia: "Se va porni nu de la Traian, colonizatorul
in Dacia, ci de la cele mai vechi popoare din care venim, de la acea
rasa illiro-tracica, intaia cultivatoare a pamantului, intaia creatoare
de ordine politica de la Carpati - pana la Arhipelag". Sustinand
multimilenara existenta a poporului roman, ilustrul filolog George
Calinescu, in discordanta cu cei ce abordau inceputul istoriei romanilor
cu imparatul Traian, remarca: "Prin penetratia romana nu s-a nascut
un popor nou, ci un popor foarte vechi s-a modificat prin inraurirea
altuia mai nou... Nici datele istoriei, nici examenul etnologic nu
confirma tineretea noastra. Noi suntem, in fond, geti si daci,
geto-dacii reprezinta unul din cele mai vechi popoare autohtone ale
Europei". Acelasi incontestabil adevar il sublinia si reputatul om de
stiinta, Simion Mehedinti, cand declara: "Noi, romanii suntem locuitorii
cei mai vechi ai acestui pamant al Daciei, si anume unul dintre cele
mai vechi popoare ale intregului continent"... "Departe de a fi un popor
tanar, inceput cu razboiul dacic, neamul romanesc isi are originile
sale cu mult in trecut".
Marele nostru scriitor Mihail Sadoveanu se declara pe deplin convins ca
descindea din stirpa geto-dacica, evocand: "Filologii autohtoni, chiar
la inceputul intemeierii statului nostru independent, s-au gandit sa
afirme printr-un dictionar latinitatea noastra romana, deci nobletea
noastra, deci dreptul de a ajunge un mare si puternic popor. Marturisesc
ca nu inteleg tocmai bine de ce e nevoie sa se dovedeasca latinitatea
noastra (romana) exclusiva, deci nobletea noastra de la Roma, ca sa
devenim un mare popor. As inclina sa ma bucur mai mult de o origine
geto-dacica, intrucat acesti vechi pamanteni, geto-dacii, se bucurau de o
reputatie excelenta in lumea antica, pe cand despre romani nu se poate
vorbi numai de laude. In sfarsit, in ceea ce ma priveste, ma simt
onorat de a fi coborator din bastinasii care erau sub obladuirea
vechiului nostru rege - Burebista".
Poetul national roman, Mihai Eminescu se considera si el descendent al
marelui si viteazului popor geto-dac: "Era un popor brav acela care a
impus tribut superbei imparatese de marmura a lumii: Roma. Era un popor
nobil acela a carui cadere te umple de lacrimi, iar nu de dispret si a
fi descendentul unui popor de eroi, plin de noblete, de amor de Patrie
si libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost si nu va
fi rusine niciodata".
Existenta etnica a poporului roman, cultura lui materiala si spirituala
nu incepe, asadar, cu infrangerea lui Decebal si cu victoria
imparatului Traian, moment trecator in istorie, ea nu incepe nici cu
istoria geto-dacilor, parintii autohtoni ai poporului roman, cu s-ar
putea considera. "Daca vrem sa vorbim de continuitate - sublinia dupa o
cercetare atenta a vechimii noastre, Mircea Eliade - ea trebuie
cautata la un nivel mult mai adanc decat cel circumscris de istoria
geto-dacilor, a daco-romanilor sau a descendentilor lor - romanii. Caci
cultul lui Zamolxis, la fel ca si miturile si simbolurile care stau la
baza folclorului religios al romanilor, isi au radacinile intr-o lume
de valori spirituale care precede aparitia marilor civilizatii ale
Orientului Apropiat si ale Mediteranei". De aceea, inceputul istoriei
noastre este cel ancestral, precum preciza
La aceeasi concluzie ajung si numerosi oameni de stiinta straini, care
au fost atrasi de universul fascinant al cercetarii istoriei noastre
multimilenare. Subliniind vechimea, autohtonitatea si continuitatea
multimilenara ale poporului nostru, remarcabilul om de stiinta ceh
Jiulius Jung conchidea: "Consingenitatea vlahilor sau romanilor de
astazi cu strabunii lor daci de dinainte de doua mii de ani o dovedeste,
in chipul cel mai convingator, uniformitatea infatisarii lor
exterioare, nu numai trasaturile fetei si felul parului, ci chiar si
portul pe care poporul l-a pastrat neschimbat, asa cum ni-l arata
nemuritoarele figuri ale invinsilor ostasi daci ce se gasesc pe
monumentele de arta ridicate pentru preamarirea invingatorului lor,
Traian. Non datur saltus in natura!"
Subliniind aceeasi vechime si continuitatea multimilenara a poporului
roman, istoricul francez Albert Armand, in anul 1936, aprecia: "Acesta
(adica poporul roman) este unul dintre cele mai vechi popoare si cel mai
frumos exemplu istoric de continuitate a neamului, fie ca e vorba de
traci..., de geti sau de daci, locuitorii pamantului romanesc au ramas
aceeasi din Epoca neolitica, era pietrei slefuite pana in zilele
noastre, sustinand, astfel, printr-un exemplu poate unic in istoria
lumii, continuitatea unui neam".
Poate tocmai de aceea, cand Badea Cartan plecat din tara, admirand
Columna lui Traian si Decebal de la Roma, italienii au strigat uimiti:
"Doamne! A coborat un dac de pe Columna!".
PROF.DOCTOR AUGUSTIN DEAC
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
O zi plina-ochi de pace, va ureaza cristian_kinetoterapy.....si tot ceva doriti in viata.. Doresc ca fiecare sa poata posta liber cu conditia pastrari bunului simt si fara postari xenofobe si rasiste. Cu totii suntem copii Divinitatii.