espre cucerirea Americii
de Felicia Mihali
Cum de a fost posibilă cucerirea Americii? Pînă in prezent s-au dat
tot felul de răspunsuri la aceasta întrebare. Cu toate acestea niciuna
din soluţiile propuse nu explică în totalitate cum a fost posibil ca o
mînă de oameni sa reducă la neant o întreaga populaţie. Statisticile
demografice estimează că la sfîrşitul secolului XIV populaţia globului
era de 400 milioane de locuitori, din care 80 de milioane locuia în
America. Un secol mai tîrziu, America număra numai 10 milioane. Mexicul,
de exemplu, avea la început 25 de milioane, pentru ca un secol mai
trîziu să numere doar un milion. Conquistadorii spaniolii sînt deci
autorii primului genocid la scara mondiala, niciodată egalat ca volum.
Cel mai des invocat argument al cuceririi Americii este
superioritatea tehnica a spaniolilor, a înzestrării lor cu cai, tunuri
şi praf de puşcă. Ori caii nu le erau decît arareori utili, în
condiţiile unor regiuni accidentate, tunurile nu erau nici ele prea
numeroase, avînd in vedere că un vapor nu putea transporta decît un
număr redus, iar praful de puscă era mai tot timpul umed. Într-una din
cărţile sale, publicată în 1982 la Seuil, Tzvetan Todorov emite o
impoteză lingvistică a acestul fenomen. Nu ştiu dacă Cucerirea Americii a
fost tradusă în româneşte. Pe vremea cînd eram studentă, la
Universitatea din Bucreşti, Todorov era asociat cu teoriile asupra
fantasticului în literatura. La una din lecturile de vacanţă, unde m-am
decis să recuperez toate titlurile de care nu am avut timp în timpul
studiilor la Université de Montreal, m-am decis să revin la această
carte, ale cărei idei le-am citat adesea din auzite fără să îl citesc cu
adevărat. Şi deoarece cartea mi-a plăcut ca lectură înainte de a mă
apleca asupra conţinutului său teoretic, încerc să o introduc publicului
românesc, într-o variantă prescurtată.
Cortes şi Montezuma În Cucerirea Americii,
Tzvetan Todorov analizează un anume loc, o anume perioadă şi un aspect
al colonizării. Este vorba despre cucerirea Mexicului, în jurul anului
1519 şi a conflictului dintre Cortes şi Montezuma. Premiza cărţii este
că cucerirea Americii - pe lîngă ceilalţi factori care nu sînt de
neglijat - a fost posibilă şi datorită codurilor lingvistice diferite, a
modului de receptare a semnelor, şi a genului diferit de comunicare
care regiza cele două tabere. Cortes pleacă să cucerească Mexicul din
Cuba, trimis de guvernatorul spaniol al insulei, în fruntea a circa 300
de persoane. De îndată ce navele părăsesc coasta, şeful său ierarhic se
răzgîndeşte şi revocă ordinul. Dar Cortes refuza să se supună deciziei
şi începe o expediţie pe cont propriu în imperiului aztec, condus la
acea vreme de Montezuma II. Capitala Mexico cade fără mari probleme, în
fapt el este chiar bine întîmpinat de localnici. Cu toate acestea,
Cortes îl face prizonier pe Montezuma, care se supune de bună voie
încarcerării, fără să opună nici un fel de rezistentă. Între timp,
Cortes afla ca ţărmul a fost invadat de trupele trimise din Cuba pentru
pedepsirea lui. Montezuma rămîne prizonier în Mexico, supravegheat de
spanioli, in timp ce Cortes se luptă cu proprii săi conaţionali, pe care
îi şi învinge. La sosirea sa, Montezuma fusese asasinat de gardieni.
Todorov se întreabă care ar fi raţionamentul acestui comportament la
un rege despre care se spun cele mai bune lucruri. E adevărat că unele
cronici îl caracterizează drept un tip melancolic şi resemnat. Dar la
acuzaţia de incapacitate politică, se poate răspunde că Montezuma era
şeful celui mai mare imperiu, care supusese toate triburile din jur, că
era şeful unei armate puternice, numeroase şi bine organizate. Spaniolii
vld în el fie un nebun, fie un înţelept. Ceea ce alţii consideră
naivitate politică, Tordorov ia deja drept un semn de ambiguitate
culturală, singura explicaţie plauzibilă a lipsei de rezistenţă în faţa
unui pericol atît de mare. Pentru Todorov este clar că la întîlnirea cu
un fenomen atît de nou, Montezuma este derutat de diferenţa, şi învins
de neputinţa de a comunica.
Limbă şi rit
Todorov
vorbeşte despre două tipuri de comunicare în general. Una este o
comunicare interumană şi se bazează pe interacţiunea între indivizi pe
baza unui bagaj comun de informaţii. Este tipul de comunicare folosit de
spanioli. Cel de al doilea este unul ritual, bazat pe comunicarea
dintre individ şi lume, sau individ şi zei, caracterizat în general prin
codificare, ritualizare şi reinterpetare. Este vorba despre tipul
practicat de indieni. Pentru indieni, societatea este cea care
decide asupra destinului fiecărui individ. Individul nu reprezintă prin
el însuşi o totalitate socială, el este numai un element constitutiv al
acestei totalităţi, reprezentată de colectivitate. Aztecii nu acordă
importanţă opiniei personale, iniţiativei individuale. Socialul are un
rol determinant în evoluţia individului şi decide asupra tuturor actelor
sale. În această societate suprastructurată, şi puternic ierarhizată,
un individ nu poate fi egalul altuia. Viaţa unui individ nu este un un
cîmp deschis şi nedeterminat, ci realizarea unei ordini prestabilite.
Viitorul individului este reglat de trecutul colectiv. Primul
gest făcut de Montezuma la sosirea spaniolilor este de a refuza constant
să comunice cu ei. Singurul mesaj pe care li-l trimite este că nu vrea
sa primească mesaje. Eşecul său începe cu modul în care foloseşte sau
valorifică informaţiile primite. Interpretarea lor se face în cadrul
comunicării cu lumea în general, şi nu cu indivizii. În loc să ceara
sfat consiliului de război, el cere sfat zeilor despre felul cum trebuie
să acţioneze. Identitatea spaniolilor este atît de diferită şi
imprevizibilă, că Aztecii nu reuşesc acolo unde excelaseră în războiul
dintre triburi, adică în adunarea de informaţii. Nereuşind să îi
integreze pe noii veniţi într-un sistem cunoscut, ei renunţă la propriul
lor sistem de a interpreta diferenţele, livrînd acest neprevăzut
zeilor, cronicilor, prevestirilor. În al doilea rînd, pentru
Azteci discursul are o funcţie rituală, puternic reglementată ca formă
şi ca funcţie. Cuvîntările sînt memorizate şi citate la emiterea
fiecărui nou discurs, care devine o repetiţie a ceea ce s-a spus de
secole. Ca şi interpretarea lor, producţia acestor discursuri este
dominată de trecut şi nu de prezent. În aceasta lume dominată de
tradiţie intervine sosirea spaniolilor.
Un eveniment unic, imprevizibil, surprinzător
Întîlnirea dintre o lume rituală şi un eveniment unic, îl reduce la
neant pe întreprinzătorul Montezuma, extrem de eficace în războiul
dintre triburile locale. Primul lui eşec se măsoară în incapacitatea sa
de a produce mesaje apropriate şi eficace. Maeştrii în arta de a produce
discursuri rituale, aztecii eşuează într-o situaţie de improvizaţie -
ori tocmai aceasta este situaţia sosirii spaniolilor. Paradigma lor
verbală favorizează codul în detrimentul contextului, conformitatea la
ordine în loc de eficacitatea momentană, trecutul în locul prezentului.
Marea majoritate a mesajelor adresate de azteci spaniolilor frapează
prin inadvertenţă. De exemplu, pentru a-i convinge să părăsească ţara,
ei le dăruiesc aur şi femei, ceea ce îi motivează pe invadatori să
devină stăpînii acestei lumi. Pe lîngă aceste mesaje voluntare, la fel
de ineficace sînt cele involuntare. Este vorba despre incapacitatea
aztecilor de a disimula adevărul, de a concepe o strategie perversă.
Strigătele de război nu fac decît să le trădeze prezenţa în cazul unui
atac, podoabele şefilor îi transformă în ţinte uşoare pentru trăgătorii
spanioli. Pe scurt, spaniolii nu respectă niciodată cuvîntul dat, în
timp ce Indienii ignoră minciuna. Creştin va deveni pentru indieni în
scurt timp sinonim cu mincinos. Un episod posterior cuceririi povesteşte
cum un preot îl întreabă pe un indian dacă este creştin, iar acesta îi
răspunde : «Da, domnule , eu sînt puţin creştin pentru că ştiu să mint
puţin. Într-o zi, voi şti să mint mai mult şi mult creştin voi fi».
A cuceri înseamnă a înţelege
Cortes cîştigă războiul pentru că el excelează în relaţiile
interumane. Lupta lui se bazează în primul rînd pe a înţelege. În faţa
unei armate care îl depăşeşte numeric, prima sa sarcină este de a
cunoaşte, şi mai ales de a-i cunoaşte slăbiciunile. De aici marea
importanţă jucată de traducători. Rolul cel mai important este jucat de o
femeie, cunoscută sub numele de La Malinche (în franceză), şi fără de
care - se spune - Mexicul nu ar fi fost cucerit. Considerată drept
primul model de metisaj cultural, prin cunoaşterea a trei limbi, ea este
considerată de Mexicanii de după eliberare drept trădătoare.
Malinche este aztecă, dar este cedată ca prizonieră populaţiei Maya, de
unde ajunge apoi în tabăra lui Cortez. În scurta vreme ea devine amanta
şi omul său de încredere. Malinche apare în toate picturile reprezentînd
întîlnirile dintre Cortes şi Montezuma, căruia Malinche îi poarta un
adînc resentiment. Se crede că Malinche a luat de multe ori discursul pe
cont propriu şi nu a tradus decît partial ce îşi spuneau protagoniştii.
În ciuda ajutorului său, cînd imperiul aztec este distrus, Malinche va
fi cedată de Cortes unuia din tovarăşii săi. Prima grijă a lui
Cortez este de a controla informaţia primită de la indieni, dar şi
efectul pe care discursul său îl face asupra indienilor. El este deci
atent nu numai la emiterea, ci şi la receptarea mesajelor sale. De
exemplu, el are tot timpul grijă sa îi facă pe ceilalţi să creadă ca
este mult mai puternic decît în realitate. Toată campania sa este
regizată în jurul efectelor spectaculoase. Praful de puşcă de care
vorbeam la început era în general folosit ca foc de artificii, pentru
a-i impresiona în afara cîmpului de bătaie. Folosirea armelor rămîne în
acest război mai mult simbolică decît practică. Pentru Montezuma
limbajul serveşte la integrarea individului în sînul comunităţii. Pentru
Cortez limba este o unealtă de manipulare. Un ultim argument adus de
Todorov - aztecii nu au înţeles importanţa politică a unei limbi
naţionale. Diversitatea lingivistică a triburilor supuse de azteci făcea
imposibilă comunicarea între ele. Spaniolii vor fi cei care vor impune
limba aztecilor drept limba naţională a tuturor triburilor, înainte de a
le impune spaniola. Cucerirea Americii coincide cu apariţia în
Spania a primei gramatici a unei limbi moderne europene. Autorul ei
este Antonio de Nebrija. Cunoaşterea teoretică a limbii face dovada unei
atitudini noi faţă de uneltele comunicării, o atitudine care
înlocuieşte veneraţia cu analiza, cu conştientizarea utilităţii sale
practice. În introducerea sa, Nebija scrie profetic : “Limba a fost
întotdeauna tovarăşa imperiului”.
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
O zi plina-ochi de pace, va ureaza cristian_kinetoterapy.....si tot ceva doriti in viata.. Doresc ca fiecare sa poata posta liber cu conditia pastrari bunului simt si fara postari xenofobe si rasiste. Cu totii suntem copii Divinitatii.