Secrete.

marți, 19 iunie 2012

Extraterestrii Printre Noi

Istoria Tunelelor de sub Bucuresti

De la daci, trecand pe la Vlad Tepes si culminand cu Ceausescu, labirintul tunelelor secrete de sub Bucuresti – si povestile despre ele – nu au incetat sa creasca.  Cititi mai jos un amplu material despre tunelele si catacombele pe care le ascunde Bucurestiul si imprejurimile sale.

La 12 metri sub platoul Pieţei Revoluţiei există o reţea de catacombe prin care se circulă cu barca. E vorba de culoare betonate, cu lăţimea de aproximativ 2 metri, prin care curge un rîu subteran adînc de 1 metru. Cu apă curată.

Debitul rîului secret e de aproximativ 1,5 metri cubi pe secundă. La intrare, aceste căi navigabile, care străbat Capitala, sînt utilate cu bărci pneumatice. Informaţiile ne-au fost furnizate de Dan Falcan, şeful Secţiei de Istorie a Muzeului Municipiului Bucureşti. Istoricul a cules toate datele existente despre catacombele Bucureştilor, mai vechi şi mai noi, şi le-a pus cap la cap, pentru a-şi face o imagine asupra istoriei oraşului. Capitala României are o tradiţie de secole în materie de tainiţe şi coridoare secrete. Din datele pe care le deţin istoricii, primele coridoare subterane demne de luat în seamă au fost beciurile producătorilor de vinuri. Acestea aveau zeci de metri şi erau atît de largi, încît se circula prin ele cu carele. În Secolul al XIX-lea au apărut edificiile care aveau tuneluri de refugiu, cum e tunelul care leagă Palatul Ghica Tei de Mînăstirea Plumbuita, lung de mai bine de 1 kilometru.
În nordul Parcului Cişmigiu, Biserica Schitu Măgureanu e lagată prin subterane de Palatul Kretzulescu.
Sub Palatul Golescu, situat lîngă Stadionul Giuleşti, a fost depistat un coridor subteran care da înspre lunca Dîmboviţei. Coridorul a fost folosit şi de Tudor Vladimirescu. “De pe la 1826 ne-au rămas cîteva relatări, care ne dau o imagine asupra catacombelor de sub Capitala Ţării Româneşti. La acea vreme haiduceau în zonă vestiţii Tunsu şi Grozea. Timp de mulţi ani, ei au băgat spaima în boierii din Bucureşti, în special în cei care aveau casele în zona actualei Şosele Panduri. Îi călcau mereu, iar poterele nu puteau face nimic. Deşi reuşeau să îi localizeze, cînd să pună mîna pe ei, haiducii dispăreau «intrînd în pămînt», adică coborau în subteran. Astăzi, putem afirma că, sub această şosea, erau o mulţime de coridoare subterane, late de 3 metri şi înalte de 2 metri. dar toate datele acestea au pălit atunci cînd am intrat în contact cu alte informaţii recente. Labirintul subteran vechi al oraşului pare neînsemnat pe lîngă cel construit din ordinul lui Ceauşescu. Datele mi-au parvenit de la militarii care au intrat în subteranele fostului Comitet Central, actualul Senat al României, respectiv de la maiorul Gheorghe Grigoraş şi căpitanul Nicolae Grigoraş, de la unitatea specială de luptă antiteroristă. Ei au intrat în aceste catacombe chiar pe 25 decembrie 1989, împreună cu un grup de genişti şi pirotehnişti”, explică muzeograful Dan Falcan.
Conform relatării militarilor, la subsolul clădirii au găsit un tunel, nu prea lung, care coboară într-un fel de cazarmă. Opt camere cu paturi pliante. Din aceste camere pornesc mai multe culoare, unul ducînd chiar pînă la etajul II al clădirii.
Pe un alt culoar se poate ajunge la un buncăr mai larg, la 7 metri adîncime. Se trece, apoi, de o uşă blindată şi se ajunge la un apartament spaţios, la adîncimea de 9 metri. Militarii au căutat, apoi, camera în care se afla sistemul de ventilaţie şi s-au trezit pe un nou culoar. După ce au străbătut aproximativ 30 de metri, au găsit o nişă cu o ladă mare, în care erau 16 bărci din cauciuc, cu pompe de umflare. După alţi 20 de metri, militarii au observat că pereţii tunelului au altă culoare, sînt mai noi şi sînt acoperiţi cu un fel de răşină sintetică. După încă 10 metri, culoarul se înfundă. Chiar la capăt se afla un piedestal din lemn pe care era aşezat un capac de WC. Au ridicat capacul, iar sub el au găsit un chepeng de fier. L-au ridicat şi au găsit… un rîu cu apă curată, care curge într-o matcă artificială din beton. Are lăţimea de cca. 1,5 metri şi adîncimea de aproximativ 1 metru. Rîul se află cam la 12 metri sub platforma Pieţei Revoluţiei.
Cele 16 bărci erau folosite, de fapt, pentru această cale de navigaţie. Albia amenajată are pe lateral bare metalice făcute pentru oprirea sau impulsionarea bărcilor. “În opinia militarilor, rîul secret duce către unul dintre lacurile din afara oraşului, în nord, şi Dîmboviţa, în sud-est”, subliniază Falcan. Ofiţerii au vorbit, însă, de existenţa unui alt canal similar, la capătul unui alt tunel, precum şi de un sistem de inundare a labirintului, pe secţiuni.
În cazul în care un eventual fugar e urmărit, el poate inunda porţiuni de tunel în spatele lui, pentru a-i opri pe următori. A mai fost găsită o gură de ieşire din labirint în curtea interioară a fostului CC, de unde, printr-o reţea de canale, se poate intra în canalizarea oraşului, de unde se poate ieşi către Dîmboviţa. Reţeaua are guri de ieşire în Palatul Regal, Biserica Kretzulescu şi Magazinul Muzica. “În urma unor cercetări ulterioare a reieşit că ramificaţiile subterane au corespondenţă cu circa 80 de obiective din Bucureşti, cum ar fi clădirea ASE, Casa Enescu, Opera Română etc. Subliniez, relatările sînt ale unor ofiţeri din cadrul Armatei. Lucru foarte interesant, nimeni nu neagă existenţa acestor căi de navigaţie secrete, dar, cînd am încercat să le explorăm, nu ni s-a permis, pe motiv că… nu se poate.


Despre aceste galerii ale lui Ceauşescu ne-a vorbit şi Rădulescu Dobrogea, preşedintele Asociaţiei Eco-civica, fost inspector de mediu în Primăria Capitalei, omul care s-a ocupat mulţi ani de pînza freatică a oraşului. El susţine că ştie de aceste galerii ale lui Ceauşescu şi că aşa apa limpede care curge prin ele este pînza freatică de sub oraş. Administratorii Senatului au văzut numai intrarea în catacombe: “Pot să vă spun că am auzit despre aceste lucruri, dar nu le-am văzut. Există o cale de comunicaţie subterană care ple acă din Senat către Piaţa Revoluţiei, o cale care pleacă de la Palatul Regal către Piaţă şi încă una, tot din Palatul Regal, către Biserica Kretzulescu. Intrările în aceste căi de acces le-am văzut, dar unde se opresc, nu ştiu, nu este treaba noastră să cotrobăim pe acolo”, ne-a declarat inginer Constantin Bratu, directorul tehnic al administraţiei clădirii fostului CC, apoi a Senatului României, iar acum a Ministerului de Interne.

Ceausescu vroia sa umble cu masina pe sub Bucuresti.

Casa Poporului are un singur buncăr antiatomic, legat de principalele instituţii ale statului prin 20 de kilometri de catacombe. Aceste secrete ale Bucureştiului au fost dezvăluite pentru Libertatea de colonelul în rezervă Nicolae Kovacs.

“Ceauşescu voia să demonstreze prin Casa Poporului că e cel mai tare conducător din blocul socialist. Şi a reuşit”, spune colonelul în rezervă Nicolae Kovacs (82 de ani), omul care a condus partea cea mai secretă a lucrărilor de la Casa Poporului.

Kovacs, absolvent al secţiei de construcţii speciale din Academia Militară, a avut comanda celor 12.000 de militari rezervişti care au lucrat la acest edificiu gigantic. Colonelul dezvăluie că în Casa Poporului sunt 5.000 de încăperi şi că în subteran există şapte etaje, ultimul fiind ocupat de buncărul antiatomic al lui Ceauşescu, o incintă cu pereţi din beton de 1,5 metri grosime, acoperiţi cu o placă de eclatare, care nu poate fi penetrată de radiaţii.

Adăpostul e compus din sala principală, adică punctul de comandă – cartierul general care trebuia să aibă legături telefonice cu toate unităţile militare din România – şi mai multe apartamente de locuit, destinate conducerii statului, în caz de război.

“Sala principală urma să fie dotată cu o masă mare în mijloc şi pe pereţi, cu un sistem de hărţi ale României, în relief. Pentru ventilaţie s-au adus pompe suedeze, cu filtre speciale, care au fost încastrate în pereţi. Aveam vreo 12 camere mari cu filtre de rezervă, stivuite pe rafturi. Acestea au fost singurele componente străine din Casa Poporului”, ne-a declarat Kovacs.

Kovacs a lucrat la toate tunelurile

Ca ofiţer superior specializat în construcţii speciale, Kovacs a lucrat la tot ce înseamnă pasaje secrete realizate în timpul lui Ceauşescu.

“Este vorba de aproximativ 20 de kilometri de tuneluri realizate în aşa fel încât să se poată circula prin ele cu maşini cu motor electric. Tunelurile principale leagă Palatul Cotroceni de Academia Militară, pe aceasta de Casa Poporului, iar de aici pleacă două tuneluri mari: unul spre fostul Comitet Central (actualul Minister de Interne din Piaţa Revoluţiei – n.r.) şi unul spre actualul Minister al Apărării. Cele dinspre Piaţa Revoluţiei sunt întrerupte din loc în loc de uşi de şapte tone greutate fiecare, pentru a închide etanş zona în caz de necesitate. Au fost înglobate în acest sistem şi catacombele mai vechi, realizate în perioada interbelică, cum e cea din zona Cotroceni, a lui Carol al II-lea. Sunt şi multe tuneluri secundare, cum e cel dintre Casa Poporului şi staţia de metrou Izvor, care probabil că vor fi folosite, la un moment dat, pentru utilităţi publice”, ne-a explicat colonelul Kovacs.

Unele catacombe, ţinute secrete până acum – mai precis cele situate în zona Pieţei Victoria -, vor fi amenajate pentru parcaje subterane.

Al doilea buncăr al lui Ceauşescu… a fost început de Hitler

Concomitent cu şantierul de la Casa Poporului, Kovacs a lucrat şi la clădirile “speciale” din apropiere, actualul Hotel Marriott şi Ministerul Apărării. “Pe locul ales pentru minister era deja un buncăr cu un planşeu din beton de 1,2 metri grosime, construit de nemţi prin 1942. De acolo, armata germană dislocată în România avea legătură telefonică directă cu Hitler. Am încercat să demolăm acea structură, dar era prea greu şi am hotărât să o înglobăm în noul imobil. Aşa a devenit construcţia lui Hitler al doilea buncăr antiatomic al lui Ceauşescu, care nu este sub Casa Poporului, cum s-a spus mereu, ci, repet, sub Ministerul Apărării”, a detaliat Nicolae Kovacs.

La mijlocul anilor ’80, colonelul Kovacs (rândul de jos, primul din dreapta) era în relaţii foarte bune cu generalul Ion Coman (rândul de jos, al patrulea din dreapta), consilierul special al lui Ceauşescu la şantierul Casei Poporului

Casa Poporului este pe locul doi în lume ca mărime

Casa Poporului, astăzi Palatul Parlamentului, este pe locul doi în lume ca mărime, după Pentagon, şi are 86 de metri înălţime, de la nivelul solului, şi încă 90 de metri sub pământ. Face parte din zona sistematizată de Ceauşescu, în care sunt cuprinse Ministerul Apărării, Hotel Marriott, Casa Radio, Casa Academiei şi bulevardul Unirii.

 O opinie gasita pe un forum

Odata cu construirea Palatului Peles, s-a tinut seama de formatiunile subterane iar constructiile realizate in regiune au intrat in cadrul unor scheme de amenajari ce cuprindeau atat obiective aflate la suprafata cat si in subsol. Odata cu venirea comunistilor obiectivele acestea strategice au fost preluate de noua ordine si administratie care a numit persoane ce urmau sa le conserve si administreze, PENTRU A LE TINE DEPARTE DE MANA COMISARILOR SOVIETICI. Stiu ca este pentru unii greu de crezut, dar pana si comunistii romani s-au ferit de amestecul prea “adanc” al rusilor in treburile Romaniei. Bunicul subsemnatului (pe linie materna) s-a ocupat de preluarea Castelului Peles, inventarierea, conservarea si administrarea acestui obiectiv; cu aceasta ocazie fostii agenti ai serviciilor secrete regale (ai Sigurantei) au prezentat tot felul de rapoarte si evident, s-au oferit sa-si exercite pe mai departe atributiile in slujba noului regim. De la ei s-au aflat informatii care i-au socat pe noii administratori, acestia la randul lor intocmind rapoarte detaliate pe care le-au trimis catre conducerea de Partid. S-a decis conservarea imediata a obiectivelor respective (fapt pentru care intrarile in subterane au fost zidite si mascate cu diverse constructii de suprafata, nu doar la Peles ci si la toate manastirile si asezarile fortificate din Carpati si Moldova, acestea FIIND TOATE asezate in schema unor amenajari subterane strategice) si mentinerea lor in stare de neutilizare, precum si stergerea oricaror urme si dovezi, fapt pentru care majoritatea fostilor agenti secreti care aveau astfel de informatii, au fost omorati. Iar cei trimisi de comunisti sa administreze Pelesul, dupa luarea masurilor de baza (de conservare) au fost imprastiati prin tara (ca sa nu mai aiba legatura intre ei) si numiti in functii de comanda (asta pentru a-i incarca cu responsabilitati care sa-i faca sa fie permanent supravegheati si deci sa inteleaga ca este cazul sa taca) la alte obiective similare.
Bunicul meu a fost trimis la conducerea unor santiere pentru obiective strategice, cum ar fi de pilda construirea marilor baraje si lacuri de acumulare, tuneluri transmontane, mine si prospectiuni miniere, etc – acestea toate nu au facut altceva decat sa mascheze o serie de lucrari de foarte mare amploare (ce implicau dislocarea unor mari cantitati de pamant) si care trebuiau mascate cu ceva. La fel s-a procedat si mult mai tarziu in cazul asa-numitului “canal Dunare-Marea Neagra” care nici nu va trece voua prin minte ce a mascat de fapt, la fel si in cazul “Casei Poporului” despre care toata lumea e impresionata de dimensiunile EXTERIOARE ale acesteia – hi,hi,hi, stati asa sa le vedeti pe-alea INTERIOARE ! Ce s-a publicat pana acum despre Casa Poporului- partea subterana, este o nimica toata; regiunea Bucurestiului de astazi, in vechime era o regiune alternanta de padure si mlastini, cu dealuri calcaroase si un bogat bazin de ape curgatoare; de la regiunea Calugareni si pana in Bucurestiul de acum se intindeau o serie de munti calcarosi de mici dimensiuni, scobiti in subteran si traversati de numeroase canale dintre care unele inundate; acest lant de munti calcarosi (despre care astazi nici nu se sopteste in scoli…) se intindea pe aproape mai multe sute de kilometri, plecand de la Dunare din regiunea Orsova, mergand apoi pe o linie neregulata, cand mai aproape cand mai departe de cursul Dunarii, urcand la un moment dat putin spre nord si trecand prin regiunea Calugareni si Bucuresti, apoi cotind iarasi catre sud si mergand aproape paralel cu Dunarea.

Regiunea de padure, mlastini si munti calcarosi tociti pe care s-a amplasat mai tarziu Bucurestiul, a atras atentia dacilor pentru numeroasele ascunzatori subterane de mari dimensiuni dar si canale lungi sapate in peretele de calcar, acestea putand fi usor amenajate si adaptate diverselor scopuri. La inceput, dacii au utilizat aceste cavitati si galerii pentru a stoca rezerve strategice de alimente, piei si blanuri, etc. Cu timpul, la suprafata s-a format inca din perioada antica staulul si mai tarziul targul de animale, pe care in Evul Mediu avea sa se dezvolte la un moment dat si asezarea omeneasca de mai tarziu.
Primul care a sesizat potentialul strategic al Bucurestiului a fost Domnitorul Vlad Tepes, cel care a facut si primele amenajari “moderne” ale tunelurilor subterane. Mai tarziu, peste amenajarile facut de Tepes alti domnitori au construit obiective de mascare si prelungiri sau altfel de amenajari.
Retineti de pilda, ca de la Curtea Domneasca a lui Tepes pleaca un canal care trece pe sub Hanul lui Manuc dupa care se ramifica in trei directii diferite- unul merge inspre Universitate cotind spre Cismigiul de azi (fost munte calcaros si impadurit care avea la baza o mlastina de dimensiune medie) loc unde mai tarziu (incepand din perioada regelui Crol I) s-au amenajat obiective strategice de foarte mare importanta, alaturi de “centura fortificata” a Bucurestiului si altele; un alt canal pleaca de la Curtea Domneasca inspre ceea ce azi numim “Palatul Parlamentului” iar cel mai important si mai lung canal ducea catre cel mai mare din muntii calcarosi pe care este asezat Bucurestiul de astazi si ale carui ramasite se mai pot vedea si astazi in regiunea Parcul Tineretului (fosta Mlastina Cocioc); pe vremea lui Tepes, era un munte de dimensiuni mai mari, partial impadurit si inconjurat de cea mai mare mlastina din aceasta regiune, deci o fortareata inexpugnabila ! Acolo, pe varful muntelui si in mijlocul padurii, tunelul lui Tepes avea iesirea- astazi, locul iesirii este mascat de Crematoriul Cenusa, despre care unii din voi se mira de ce e aparat ca un obiectiv militar si nu poate nimeni la ora actuala sa se apropie la mai putin de 300 de metri si nici sa fotografieze/filmeze…
Mai retineti totodata ca toate manastirile din apropierea Bucurestiului sunt de fapt amplasate pe schema unr importante galerii subterane, ale caror porti de acces le si mascheaza cu aceasta ocazie; de pilda, fostul Sanatoriu TBC si actualul Palat si Restaurantul Lebada.

 Obiective care sunt pozitionate pe importante galerii subterane-   Palatul Cotroceni (fondat de Printul Serban Cantacuzino, amenajat ulterior si extins de Ferdinand, cand s-a extins legatura subterana pana la Clinceni, via Fortul Domnesti); Palatul Mogosoaia(la 14 km de Bucuresti, fost construit in anul 1702 de Constantin Brancoveanu); Palatul Ghica(ridicat de domnitorul Grigore Dimitrie Ghica in anul 1822); Palatul Stirbei (construit in anul 1835); Palatul Sutu (a apartinut marelui postelnic Costache Grigore Sutu, fiind realizat in 1834, astazi Muzeul de Istorie si Arta a Municipiului Bucuresti dupa ce fusese muzeul PCR, punct nodal aflat deasupra stravechilor galerii subterane, in apropierea locului unde comunistii au construit obiective subterane strategice de dimensiuni foarte mari, situate astazi sub Intercontinental/TNB);Palatul Universitatii – (1857-1869) constructie ridicata dupa planurile arhitectului Al. Orascu si K. Storck, universitatea de astazi- impreuna cu Palatul Sutu, s-a amplasat pe una din cele mai mari cavitati subterane naturale care a fost amenajata si utilizata succesiv incepand cu perioada antica a dacilor, ale caror urme se pot gasi aproape peste tot in Bucuresti si apropierea acestuia (de pilda sit-uri arheologice importante sunt in comuna Pantelimon, in apropiere de Palatul de pe insula); Palatul de Justitie (1890-1895) si Palatul Cantacuzino.

Toate acestea sunt amplasate in schema marilor galerii subterane,- de pilda de la Insula Sfantul Pantelimon, unde Grigore Ghica a construit la 1735 manastirea si spitalul Pantelimon (partial fost demolate de Ceausescu) unde e acum complexul de agrement si hotelul Lebada,- pleaca un canal de mari dimensiuni (sosea pietruita) care leaga acest palat de alte obiective similare, respectiv Palatul Ghica si Manastirea Plumbuita.
Retineti ca TOATE aceste manastiri si palate, desi au fost contruite la intervale mari de timp unul de altul, NU AU FOST AMPLASATE INTAMPLATOR ele fiind in schema unor galerii subterane de mari dimensiuni,- Palatul ASE (cladirea veche), palatele si manastirile dintre care o parte le-am mentionat mai sus, regiunile in care au existat dealuri calcaroase de dimensiuni relativ mari si mlastini importante (Cismigiul si Parcul Tineretului de azi, dar si fostul munte tocit pe care este amplasata actualul Palat al Parlamentului, etc), toate acestea sunt asezate pe obiective subterane strategice si mascheaza porti de acces in ele.

Источник: http://www.2012en.ro/2011/02/istoria-tunelelor-secrete-de-sub-bucuresti/

 

Mierea – un miracol?

Dacă Dumnezeu ar vrea, ar putea începe lumea dintr-un stup de albine. . .

Lector al Asociaţiei Naţionale pentru Terapii Complementare din România şi profesor de istorie la Târgu Jiu, Vasile Andriţoiu a descoperit proprietăţile miraculoase ale mierii, căutând leacuri pentru a se trata pe sine şi pe cei apropiaţi lui. Astăzi este unul dintre cei mai vestiţi apiterapeuţi din România, cu participări constante la conferinţele internaţionale de apiterapie şi cu rezultate spectaculoase în vindecarea unor boli, cărora medicina alopată le oferă de obicei speranţe minime.


Domnule Andriţoiu, de ce este mierea, acest elixir auriu, un aliment atât de lăudat ?

Să facem mai întâi puţină istorie… E bine să ştiţi că albina a apărut pe pământ înaintea omului. Arăta ca o larvă şi se hrănea cu ferigi. Apoi treptat, când flora s-a dezvoltat, i-au crescut aripi şi a început să zboare pe flori, să adune nectar. Dar ea a funcţionat dintotdeauna ca un adevărat laborator zburător, care adună acest nectar şi polenul pentru a-şi hrăni urmaşii. Noi oamenii, o jefuim. S-au găsit desene pe pereţii peşterilor din Spania, datând din epoca de piatră, ce ilustrează modul în care oamenii preistorici culegeau fagurii de miere folosindu-se de fum. Albina a memorat în codul ei genetic că fumul reprezintă pericol. Când simt fum, albinele îşi umplu guşile cu miere de rezervă şi pleacă. Când guşile sunt pline, nu-şi mai pot îndoi abdomenul să înţepe. De aceea, unii apicultori, mai puţin experimentaţi, afumă când umblă în stup.

În Egipt şi în India antică mierea era considerată un dar al zeilor. Se pare că mana care a fost dată poporului în drum spre Ţara Canaanului era de fapt miere. Sf Ioan Botezătorul s-a hrănit în deşert cu miere. Soldaţii din India antică primeau înainte de luptă o punguţă de piele plină cu miere care se lega la brâu. S-au găsit papirusuri care îndeamnă la consumul de miere pentru că “este bună”. Elevii din Egiptul antic, ce primeau în raţia lor miere, erau mai sănătoşi şi puteau învăţa mai bine decât ceilalţi. Nu era doar un aliment extraordinar de hrănitor şi energizant, ci şi un antiseptic şi un conservant de excepţie. Trupul lui Alexandru Macedon a fost îmbălsămat într-un sicriu cu miere şi propolis. Mai târziu, în Evul Mediu, aproape toate mănăstirile aveau stupine, iar ţăranii ce aveau casă pe pământul mănăstiresc erau obligaţi să plătească o danie în miere şi mai ales ceară, pentru fabricarea lumânărilor. Documentele amintesc existenţa unei ceri verzui în Moldova, care nu scotea fum la ardere, din care se făceau lumănări ce ardeau în palatele dogilor din Veneţia. Dar să revin la întrebarea dumneavoastră. De ce toată această faimă ? Ei bine, pentru că mierea conţine toate vitaminele, mineralele, enzimele cunoscute vreodată în lumea medicală. Are toţi aminoacizii esenţiali cunoscuţi, ceea ce o face o hrană proteică de excepţie, are glucide şi chiar hormoni. Sunt foarte multe asemănări între organismul uman şi produsele stupului. Dacă Dumnezeu ar vrea, ar putea crea un om din substanţele care se găsesc în stup, pentru că toate se regăsesc şi în corpul uman. Inclusiv hormonii, care sunt de o asemănare uluitoare cu cei umani şi care nu au nici o contraindicaţie sau efect negativ, faţă de cei de sinteză. Doar că, evident, consumarea produselor cu potenţial hormonal trebuie făcută numai sub îndrumarea unui specialist. În plus, mierea este perfect igienică, antiseptică şi un antibiotic de excepţie. Orice microb, inclusiv agentul patogen al ciumei bubonice, care în Evul Mediu a distrus oraşe intregi, dacă stă în miere, este ucis. În miere, bineînţeles într-una de calitate, nu rezistă nici un microb.

Ştim că petreceţi nenumărate ceasuri în stupină, pentru a studia viaţa albinelor. Povestiţi-ne şi nouă câte ceva din ceea ce aţi observat mai interesant la ele.

După ce a ieşit din celula ei, albina rămâne în stup ca albină tânără, ca mamoş, adică doică pentru larve, pe care le hrăneşte cu lăptişor de matcă secretat de nişte glande din cap. În primele trei zile hrăneşte toate larvele, apoi lăptişor de matcă, care este hiperestrogenic şi dezvoltă caracterele feminine, primeşte numai regina, iar albinele şi trântorii primesc altfel de hrană care duce la androgenizare, adică la dezvoltarea caracterelor masculine. Este o “castrare” determinată de hrana pe care o primesc, pentru ca fiecare albină să fie pregătită pentru rolul pe care îl are în cadrul coloniei. Albinele obişnuite trebuie să producă miere. La început, pleacă în căutarea nectarului albinele cercetaşe. Zboară în arii concentrice, largi de până la 6 km, apoi se întorc şi execută un dans deasupra urdinişului, un dans ce explică în ce direcţie se află sursa, cât de bogată e, cam care este distanţa şi alte repere. Cel care a descifrat dansul albinelor cercetaşe a primit premiul Nobel. Apoi pleacă celelalte albine, adună cu limba nectarul de pe flori şi când umplu guşile cu nectar se întorc spre casă. Încă de pe drum albina începe prelucrarea acestui nectar, secretă nişte enzime care dau valoare mierii şi care o deosebesc de zahăr. În stup, depune în ramă acest nectar care este foarte lichid. În cursul nopţii albinele lucrătoare se aşază într-o anumită ordine şi încep să bată din aripi în timp ce altele iau nectarul dintr-o celulă şi-l mută în alta şi iar şi iar, până ce acest aer încărcat cu vaporii din nectar iese prin urdiniş. Se numeşte vânturare. Mierea vânturată natural de albine este densă, ajunge la o consistenţă de maximum 18% apă şi conţine foarte multe enzime, căci la fiecare mutare în altă celulă i se mai adaugă enzime, mai ales inhibină, care este un antioxidant redutabil. Cu cât o miere este mai vânturată, cu atât este mai bogată în enzime. La final, albinuţele tinere depun pe fiecare celulă o peliculă de ceară, o căpăcesc. Atunci când fagurele este căpăcit 2/3 din suprafaţă, mierea e bună de recoltat. Ca să închei răspunsul la întrebarea pe care mi-aţi pus-o, pentru un kilogram de miere albina trebuie să aducă în stup 4 litri de nectar, din care jumătate este apă, ce va fi vânturată.

Cum ne putem da seama că mierea pe care o cumpărăm este de calitate ?


Cel mai sigur indiciu este greutatea. O sticlă de un litru ar trebui să aibă 1,450 kg miere. Cam asta e densitatea mierii faţă de apă. Apoi este gustul, dar gustul mai poate înşela. Există miere dreasa cu zahăr fiert cu plante, din care lipseşte polenul. Urmele de polen din miere sunt un indicator categoric al plantelor din care provine mierea, dar numai specialiştii cu aparatele lor pot depista dacă mierea e falsificată. Apoi, important de ştiut, mierea cristalizează. Dacă sunt cristale mari, ca sarea grunjoasă, mierea e bună, dar a avut cam prea multă apă, deci albinele n-au mutat-o de suficiente ori din celulă în celulă, prin urmare, nu i-au adăugat suficiente enzime. Mierea bine vânturata este mai onctuoasa, are cristale mai mici, mai finuţe. Nu ar trebui cumpărată mierea care stă pe tarabe în plin soare. Aceea are cu 40%mai puţine calităţi. Mierea este creată de albine la întuneric, ea nu trebuie expusă luminii solare, ci doar la lumina încăperii şi la o temperatură constantă, ce nu depăşeşte sub nici o formă 40 de grade. Unii stupari ştiu că oamenii se feresc de mierea zaharisită, fiindcă suspectează că e făcută cu zahăr. Nimic mai fals. Totusi, ca să-şi vândă mai bine marfa, ei o fierb la 90 de grade, ca să nu mai cristalizeze. Ca gust, devine un pic mai bună, dar pierde enorm în calitate. La acea temperatură toate enzimele sunt distruse, mierea rămâne doar un zahăr lichid. De aceea, mierea nu se pune nici în ceaiul fierbinte. Toate mierile bune zaharisesc după câteva luni, deci dacă vreţi să fiţi sigur că luaţi o miere naturală, cumpăraţi una zaharisită. O altă metodă de a testa mierea este întoarcerea borcanului cu fundul în sus. Înăuntru trebuie să se creeze o bulă de aer în formă de pară. Dacă bula urcă repede spre fundul borcanului, înseamnă că este o miere cu multă apă în ea, deci nevânturată suficient. Bula trebuie să urce lent, ceea ce arată că mierea este coaptă, maturată, bună de consum şi vânturată natural, de către albine, deci culeasă când fagurii au fost căpăciţi pe trei sferturi. Uneori, stuparii, pentru a grăbi producţia, recoltează mierea înainte să fie căpăciţi şi o scot la soare în butoaie să mai evapore din apă, pentru a elibera fagurii mai repede, pentru o nouă miere. Mierea obţinută astfel este mai lichidă şi foarte săracă în enzime.

Ce alte produse ale stupului folosiţi în cadrul tratamentelor pe care le recomandaţi ?

O colonie produce, desigur, mult mai multe lucruri decât miere. Lăptişorul de matcă este un fel de vitamină naturală, cel mai energizant aliment care a fost creat vreoată de lumea vie. Nu există ceva mai energizant. Se administrează cu prudenţă, în functie de afecţiune şi niciodată la voia întâmplării. Polenul, elementul mascul al florii, este un rezervor de acizi ribo şi dezoxiribonucleici. Are o valoare colosală în alimentaţia şi medicaţia umană. Este un aliment impresionant de complet, conţine toţi aminoacizii esenţiali şi neesenţiali, care îl transformă într-o hrană proteică absolut completă. Polenul este adus pe picioruşe, descărcat de alte albine, aşezat în faguri, îmbunătăţit cu enzime, frământat cu puţină miere şi apoi bătut şi lipit în celulă cu capul, cu mişcările berbecului. Masa proteică ce se creează se numeşte păstură. Viitorii trântori primesc ca hrană şi păstură. Are o valoare biologică mai mare decât polenul simplu, pentru că este suplimentată cu enzime. Un grăunte de polen are 2 învelisuri, exină şi intină, şi nucleul care este cel mai valoros. Unii oameni mănâncă polen degeaba pentru că, datorită unor deficienţe, sucurile gastrice nu pătrund intina şi nu pot dizolva nucleul, ca atare substanţele nu se asimilează.

Păstura este un polen care, în condiţiile de umiditate şi căldură din stup, suferă un proces controlat de fermentare care face ca nucleul să iasă din intină, devenind sută la sută asimilabil. Căpăceala de pe faguri are şi ea o importanţă medicală mare, căci conţine un antibiotic extrem de important în bolile aparatului respirator, care este însă distrus imediat de soare. Căpăceala trebuie extrasă într-o încăpere unde nu intră soarele şi depozitată în vase cu pereti opaci.

Propolisul este o răşină pe care albinele o recoltează de pe mugurii unor arbori. O depozitează pe picioarele din spate, o aduc în stup, unde este descărcată de către alte albine. Uneori procesul durează şi două zile. Rolul major al propolisului este de a fi principalul medicament cu care se menţine sănătatea coloniei. Cu el se lipesc ramele între ele, se astupă crăpăturile stupului. Substanţele volatile care se evaporă din propolis menţin sănătatea coloniei.

Apilarnilul, este un triturat larvar din larvele de trântori, recoltate în a noua zi de stadiu larvar. Bătrânii din Ardeal îl numeau lapte de taur. Este practic un concentrat de hormoni steroidieni, substanţa care stă la baza tratamentului făcut de cabinetul nostru în bolile autoimune. Mai există ceara, care este folosită în cosmetică, are aplicaţii medicale şi multe aplicaţii industriale. Dar şi veninul, arma de apărare a albinei, din care s-au obţinut extracte standardizate, cu efecte pozitive în tratarea artritelor, poliglobuliilor, a reumatismelor şi bolilor autoimune.

Câtă miere avem voie să mâncăm?


Ar trebui consumate zilnic1-3 grame pe kilogram corp, ceea ce înseamnă cam 120 de grame la o persoană de 60 de kg. O linguriţă de miere aşa cum o scoatem din borcan are cam 12 grame. În timpul copilăriei este însă indicată o doză mai mare. Copiii au un consum mai ridicat de energie, ard mai multe calorii. Din păcate, deseori medicii spun că consumul de miere de către copii produce botulism. În România sunt mii şi mii de stupari, n-am văzut niciodată copilul unui stupar bolnav de botulism. Neînţelegerea provine din faptul că produsele apicole au fost asimilate produselor animale, iar produsele de origine animală pot provoca botulism copiilor.

Ce tipuri de boli pot fi vindecate cu produse apicole ?

Absolut toate. Produsele apicole intervin inclusiv în cancere. Am avut markeri tumorali negativaţi prin apiterapie. Mierea şi derivatele au capacităţi antitumorale, antivirale, combat toate tipurile de anemie şi, în anumite dozări, ajută imens în leucemii.

Hepatitele virale sau autoimune, cele toxice, cirozele pot fi vindecate apiterapeutic. Avem cazuri unice în lume în care hepatita virală C a fost negativată. Este un caz pe care, de altfel, l-am prezentat într-o conferinţă internaţională de apiterapie. Efecte foarte importante au şi în tratarea bolilor autoimune. Avem singurele cazuri de vindecare din lume. Apiterapia, prin corticosteroizii pe care îi conţine, înlocuieşte perfect corticoterapia de sinteză, însă fără dezavantajele şi efectele secundare ale acesteia. Produsele apicole ajută la fixarea calciului, care nu are nevoie doar de vitamina D2, ci de încă 22 de elemente, minerale, vitamine, enzime şi hormoni pentru a deveni bioactiv. Multe fete tinere care au ovare polichistice sunt de fapt hipocalcemice. Multe mămici hipocalcemice dau naştere unor copii ce fac bronşite astmatiforme de mici. Bolile autoimune nu se vindecă până ce calciul nu ajunge la valori normale or corticoterapiile de sinteză spală calciul. Apiterapia vindecă infertilitatea, fibroamele, chisturile ovariene, dar şi endometrioza (noi avem singurele cazuri din Europa vindecate fără operaţie).

Miere cu lăptişor de matcă – folositoare în toate afecţiunile, este anticancerigenă, stimulează metabolismul, combate anemia, are efect imunodepresor. Miere cu apilarnil – recomandată în cazul disfuncţiilor sexuale, infertilitate, pubertate întîrziată, mastoze, noduli mamari, hipertrofie de prostată. Miere propolizată cu extract moale de propolis – indicată în anemii, hipoglicemii şi osteoporoză. Propolis natural – dezinfectant bucal împotriva cariilor dentare, pentru afecţiuni respiratorii, parodontoză. – cu indicaţii terapeutice cunoscute de toată lumea: Tinctură de propolisboli de piele, infecţii urinare, boli de prostată, antiviral de excepţie. Miere cu hrean – indicată în afecţiuni cardiace. Miere cu ţelină – indicată în disfuncţii sexuale. Miere propolizată cu lăptişor de matcă – efecte antivirale deosebite, eficient în tratamentul virusului herpetic dar şi împotriva virusului hepatic B”.

Albina adună din plante numai lucruri folositoare. În produsele apicole găsim proteine, enzime, aminoacizi, minerale, vitamine, substanţe hormonale, factori de creştere, substanţe antibiotice, citostatice. Mierea conţine 22 din cele 24 de elemente care compun sîngele uman, iar împreună cu lăptişorul de matcă, păstura şi polenul au şi o importantă acţiune hematopoietică (de refacere a sîngelui). Cele mai bune rezultate le-a observat în tratamentul anemiilor, lipsei de calciu, spasmofiliei, afecţiunilor digestive (inclusiv ulcere cu nişă, ciroză), fibroamelor uterine şi chisturilor ovariene, infertilităţii feminine şi masculine.

Cu mulţi ani în urmă, soţia mea suferea de ulcer gastric, hipocalcemie ajunsă în stadiul spasmofiliei, astm bronşic şi chisturi ovariene. Înghiţise o sumedenie de medicamente, iar medicul i-a recomandat operaţia. Am convins-o să folosească produse şi preparate apicole. Aşa cum m-am priceput eu atunci, am încercat să-i atenuez măcar crizele provocate de ulcer şi accesele de spasmofilie. Rezultatele au fost uimitoare: hipocalcemia, ulcerul şi astmul s-au vindecat. După vreo cîteva luni, a făcut un control medical. Chisturile dispăruseră! Am început să umblu prin sate în căutarea bătrînilor care ştiau taine ale tamăduirilor dar şi să studiez tot ceea ce se publicase pînă atunci despre apiterapie.

Unde puteţi fi găsit de cei care vor să încerce produsele dvs ?

Mă găsesc în comuna Bălăneşti nr 336 din Jud Gorj, aproape de Târgu Jiu. Centrul medical se numeşte Apiregia Imunostim, cuprinde mai multe laboratoare, în care creăm produsele. Dintre ele, 48 sunt deja autorizate ca suplimente alimentare. În curând vom avea şi laborator propriu de analize medicale, căci nu oferim nici un tratament până nu vedem diagnosticul clar. Iar stupina noastră se află pe un deal cu un nume predestinat, Dealul Prisăcii. Este un deal cu o floră spontană completă. De primăvara, de când înfloreşte alunul, salcia, cornul, până toamna tarziu, cu tot felul de floricele. Mai mult decât atât, în apropierea stupinei creşte o orhidee foarte rară, care seamănă perfect cu o tijă pe care s-a aşezat o albină. Oamenii din zonă îi spun albinuţă. Vedeţi, aşadar, că nimic nu este întâmplător pe lumea aceasta!

Convins de puterea tămăduitoare a produselor apicole, a făcut diverse combinaţii şi a realizat preparate noi. În anul 1999, a sintetizat experienţa acumulată timp de 20 de ani în cartea “209 reţete apiterapeutice”. Acum este convins că stupul este o farmacie în care se găseşte leac pentru orice boala.

De-a lungul timpului, Vasile Andriţoiu a realizat şi o serie de preparate apiterapeutice proprii: Miere cu germeni de grîu pentru avitaminoze, remineralizarea organismului, afecţiuni digestive, adjuvant în boli neoplazice, arterită, artroză. Miere cu suc de orz verde Sirop din miere şi muguri de brad cu extract de propolis folosit cu succes în combaterea tusei, afecţiunilor respiratorii şi a celor ale sistemului nervos. Sirop din pătlagină şi miere propolizată indicat în afecţiuni respiratorii, cu rezultate de excepţie în bronşite şi astm bronşic. Untul-pămîntului propolizat, remediu extern foarte eficient în reumatisme, lumbago, spondilite şi spondiloze. Lichior hipotensiv şi vin tonic Prisaca, din miere, măceşe, mălaiul-cucului şi coacăze negre. Efecte deosebite au unguentele Nikederm, pentru boli de piele, noduli mamari, furunculoze; Hemofort pentru circulaţie deficitară, boli de piele, psoriazis, Zona Zoster; Venosan pentru varice şi multe alte remedii care încap doar într-o carte.

Un articol de Sonia Pantazi  preluat de pe Bucătăria.net

 

Zalmoxis, primus Getarum legislator

 

CAROLUS LUNDIUS

 ZAMOLXIS – FIRST LEGISLATOR OF
UPSALA – 1687

 După o îndelungată disertaţie în cadrul Academiei de Ştiinţe,
s-a hotărât să se facă public cunoscut acest adevăr istoric de către autorul Carolus Lundius.
Cu aceeaşi ocazie s-au mai adăugat câteva date privind antichităţile Sveonilor, Goţilor/Geţilor,
precum şi ale altor neamuri; lucruri care până acum nu fuseseră atacate de către alţii, sunt date acum la lumină, pe scurt, de către acelaşi autor.

PREA STRĂLUCITULUI ŞI PREA PUTERNICULUI PRINCIPE ŞI STĂPÂNULUI

CAROL AL XI-LEA, REGE AL SUEONILOR, GOŢILOR ŞI VANDALILOR

MARELUI PRINCIPE AL FINLANDIEI, DUCE AL SCANDINAVIEI, ESTONIEI, LIVONIEI, CARELIEI, Bremenului, Verdenului, Stetinului, Pomeraniei, Cassubiei şi Vandaliei, principe al Rugiei, Ingriei, stăpân al Vismariei şi deopotrivă al Comitatului Palatin Rhenania, duce peste munţii Bavariei, Jüllich şi Clivie, prea credinciosului şi fericitului August, prea bunului meu Rege şi Stăpân

Prea strălucite şi prea puternice REGE, prea blândule STĂPÂN!

Cutează această umilă cărţulie – şi totuşi demnă de atenţia unui spirit elevat – să fie supusă privirii serenissime a Majestăţii Voastre Regale; ei bine, da, pentru că prin aceasta oricine îşi va putea aminti de acele lucruri despre care cărţulia glăsuieşte şi cărora Maiestatea Voastră REgală li s-a dedicat, cu trup şi suflet, încă din anii tineri – toate o mărturisesc cu prisosinţă: vreau să spun JUSTIŢIA şi ECHITATEA germană; acestor două nobile misii şi calităţi li se adaugă BLÂNDEŢEA de o rară fineţe şi cu multă prudenţă mânuită de Maiestatea Voastră Regală, aşa încât în EA se oglindeşte prefecţiunea înţelepciunii umane, aşa încât, dacă aceste însuşiri ar fi reprezentate pe scena unui teatru, acesta ar răsuna într-o asemenea măsură de strigătele şi aplauzele mulţimii, încât s-ar răspândi pe întregul glob terestru până la capătul lumii. Şi nu e deloc de mirare, căci oriunde s-ar prezenta un asemenea spectacol, ştergându-se lacrimile şi mizeria unor bieţi oameni nevoiaşi, iar cei năpăstuiţi pe nedrept / încărcaţi pe nedrept de povara unei pedepse privative de libertate /, vor afla libertatea şi un refugiu lipsit total de griji la pieptul Maiestăţii Voastre Regale; şi de ce nu şi alţi cetăţeni, din alte pături sociale, vor găsi salvarea alergând spre această sfântă Ancoră; prin mişcări lente ale navei lor, vor descoperi şi portul mult râvnit şi locul cel mai tihnit, unde să-şi arunce ancora. Aşadar, condiţia umană în acest chip şi câte altele se restabileşte, prevăzând toate legate între ele, păstrând cu multă grijă atât pe cele generale, cât şi pe cele particulare, până şi chiar bugetul statului menţinându-l, în chip fericit, constant, este foarte firesc să fie salutat, strigându-se într-un glas, cu totul meritat, că Tu, o Auguste, eşti REGE şi TATĂ AL PATRIEI (Pater Patriae). Dar acest om uriaş, pe bună dreptate, este înconjurat de laude, pretutindeni şi pe câmpul de luptă este încărcat de laude şi de învinşi şi de învingători, fie bătrâni, fie în floarea vârstei, aşa că laudele pe care eu i le aduc sunt cu totul neînsemnate faţă de cea mai înaltă stimă pe care ar trebui să i-o arăt. De ce nu am  spune-o deschis că Majestatea Voastră este în imediata apropiere a Dumnezeirii, pe bună dreptate, căci, după cum se vede, chiar şi în această mică ocazie – tipărirea prezentei cărţi – s-a implicat. Cu adevărat sunteţi întruchiparea Dumnezeului celui Mare despre care se crede că nu poate fi abătut de nici o meteahnă a omului de rând, sau într-o măsură cu totul neînsemnată, căci El se înalţă de la sine prin orice mijloc cu putinţă. Priviţi, Înălţimea Voastră Regală, cu fruntea senină la acest omagiu mult prea modest, la cărţile, deloc voluminoase, care Vi se depun, cu multă închinăciune, la altarul Maiestăţii Voastre. Pentru cărţulia de faţă sunt recunoscător mai întâi Maiestăţii Voastre Regale şi apoi celor devotaţi mie care au sprijinit publicarea ei, în frunte cu Alteţea Voastră: fie ca şi în viitor să fiţi la fel de blând la rugăminţile, speranţa şi încrederea celor care apelează la mărinimia Alteţei Voastre ca la un Dumnezeu atotputernic al scumpei noastre patrii, precum şi al întregului glob pământesc şi să vă avem sănătos şi ferice cât mai multă vreme de aici încolo, spre bucuria celor care au nevoie de Maiestatea Voastră! Prea sărbătorească să fie ziua şi să ţină şi la urmaşii noştri, în care cerul ne-a trimis această mult strălucitoare stea, stea prea binecuvântată, aducând cu ea pe pământ bunătatea unui destin fericit – din cer să ne-o trimită din nou şi să ne izbăvească de toate relele. De ce nu, aş vrea ca Muzele să poruncească să rupă tăcerea buzelor mele şi să compun un poem acompaniat la liră prin glasul căruia, prin urări imaculate, să întrunească sufragiile altora şi totodată să fiu răsplătit cu aplauze şi să mă înalţe mai sus.

Carole, tu rege al Nordului, glorie a Pământului, podoabă a lumii, prea mare învingător,
Pe care îl cântă artele, virtuţile înălţându-l la stele:
Justiţia nu-i ea prima laudă? Bastonul noduros nu
Sunt muncile lui Hercule pe care le cinstesc toate neamurile, într-un glas:
Printre primele neamuri, cel al Svionilor fu de tine cu arma învins
Şi câte mai alte noroade căţărate pe ziduri
Şi-astefl regatul acesta fu într-o clipă prefăcut în ruină.
Căci nu aceasta a fost treaba noastră?
Să lovim cu cruzime corpul şi articulaţiile  lui.
Spuneţi-mi, Muze, cine prin legi şi-a mărit aşa de mult ţara, hotarele ei,
Spuneţi cine a fost cel dintâi ce a stins cumplitele focuri ale crudului Marte?
El a fost cel ce a stins şi-ntr-o clipă, el singur reclădi totul.
Aşa mi s-a înălţat peste toţi slăvitul CAROL, de a redat multor neamuri traiul lor veşnic.
Aşa prin măreţul lui Suflet, măreaţă şi CONCORDIA domniei lui fu,
PIETATEA-nfloreşte, DREPTATEA ce mamă a egalităţii e;
Iar străbuna CURIE strălucească-ndestul în veşmântul Senatului.
Cetăţenii s-adună cu toţii spre a-l cinsti întru totul pe Regele CAROL,
Cel care, ştergând vechile norme penale, institui noi pedepse, mai drepte ca altele;
El socotind, cu dreptate, că legile nu pot fi de-a pururi aceleaşi,
Făcu legi mai drepte. După EL, CAROLUS, LEGEA e tot ce pe lume-i mai sfânt.
EL CAROLUS, întru totul mai drept şi măreţ, îl întrece pe Apollo.

Trăiască Augustus, doar prin el se salvează, prosperă tot ce-i bun pentru patria noastră; să sporescă forţele ei, ocolită să fie de rele, căci numai astfel va putea năzui către culmi;

Regina lui – mamă, cine-i – desigur, e Hedwig, născută din sânge de nobil dintr-o familie de nordici
Cu totul aparte vestiţi pe Pământ. Să trăiască!
Ea care MAREA DRAGOSTE faţă de popor întrupează!
Parte numai de bucurii să aibă acuma şi-n veci de-aci înainte!
Să trăiască şi să înflorească UDALRICA, regina soaţă
Şi cea mai mare stăpână de pe pământ,
Pildă de cinste şi onoare a spiritelor cereşti!
Să înflorească şi vlăstarele regale prea demne de regat!
CAROLUS, înainte de toate, al cărui schiptru va sta aşa tihnit
După ce a purtat războaie mari, iar scuturile vor fi părăsite în cer.
Rămâne mai departe familia sortită, urmaşii; printre ei se numără nepoţii,
Dar prin destine asemănătoare, de aceeaşi strălucire.
Mereu să aibă parte numai de lucruri BUNE,
Să nu fie clintită nici de limita lucrurilor şi nici de veacuri!
Acestea, Muza mea graţioasă îţi urează,
Cântându-ţi virtuţile în note iţite din inimă.
Primeşte, blândule REGE, primeşte, Tu, GLORIA REGILOR,
Primeşte aceste cuvinte născute în sufletul meu înflăcărat;
Şi, oriunde mă aflu te cântă pe Tine cuvintele mele
În note atent rostuite, pe tine te-nalţă, te cântă, atât cât ele-s în stare,
Se târăsc pe pământ ca o fibră subţire
Şi-ţi cad la picioare, la picioarele MAJESTĂŢII VOASTRE SACRE.

Cu o credinţă foarte devotată
Şi foarte supus cât voi trăi
CAROLUS LUNDIUS

 NOTE ADĂUGITOARE, 1-22

1. A se vedea şi Jacob. Ziegler Landav. Bavarus în Descript. Scandiae, edit. Argentorati, 1536, p. 86: “Printre alţii, acesta este Plinius care vorbeşte despre aceste ţinuturi binecuvântate de natură şi în care s-au aşezat oamenii cei mai drepţi dintre toţi muritorii; tot de aici s-au dus la Delphi fecioare, ducând cu ele daruri la sărbătorile religioase: acestea sunt dovezi foarte clare că din întreaga lume antică, neamul Scandinavilor a fost cel care se mândrea, ba încă foarte des de măreţia şi puritatea seminţiei lor.”

2. Iată ce spune Procopius în lucrarea De bello Gothorum, lib. II, c. 15, p.m. 426: “outw  men Qoulitai biousin, wn  eno  en poluan rwpon, oi Gautoi eisi. Par ou dhEroulwn tote oi ephlutai idrusanto“. “Acesta este modul de a trăi al locuitorilor insulei Thula, care se deosebesc de multe alte naţiuni. Una din ele, mult mai înfloritoare decât celelalte şi foarte numeroasă, este cea a Gautonilor care s-au aşezat lângă Herulii (popor scit locuind în regiunea lacului Maeotis, Marea de Azov de azi, n.t.) sosiţi acolo.” Aşadar, am aflat pentru întâia oară că ceea ce în istoriile noastre găsim cu numele de Goţi sunt de fapt GAUTOI, adică Geţi. La Procopius găsim indicaţia că Thula era situată la extremitatea Oceanului Septentrional (pro th Arktw ta eataDe Bell. Goth., lib. IV, cap. XX, p.m. 620), la Cicero, în regiunea de unde suflă Crivăţul, pe care cei vechi, după cum am spus mai sus, o numeau Scandia sau Scandinavia. Şi, deşi la origine s-a folosit de către autorii greci cuvântul Arkto, de altfel bine ales, diferă doar interpreţii. Eu, totuşi, socot că este vorba de un popor marţian care ar sta la origine, luând martor limba getică din care s-a inspirat limba greacă; căci dacă Grecii spun Arh însemnând Marte, la Goţi/Geţi avem Ari; gr. kottein/ în loc de koptein, “a despărţi”, “a ucide”, “a pustii prin sabie”, în getică avem kotta; deci, din ari + koto > arkto .

3. Tacit (De Mor. Germ., c. II) relatează: “Pe aceiaşi germani i-aş crede indigeni, căci   într-o foarte mică măsură sunt amestecaţi cu alte neamuri sosite acolo.” Apoi: “Ei sărbătoresc prin cântece vechi pe Tuist ca unul care, în tradiţia orală, dar şi în anale, trece drept făuritor de neam” – prin legea genealogiei, el este crescut de zeul Pământ şi Fiul Omului ( Filium Mannum), care sunt făuritori ai originii neamului. Iar spre sfârşitul capitolului: “De la aceştia vine numele.”. Iar în capitolul III: “Popoarele germanice au dat naştere unui neam propriu, sincer şi foarte asemănător cu neamul lor.” De aici şi Teutona şi Adelfou  la scriitorii greci, iar Romanii     i-au numit Germanos. Spun adelfou, format din a + delfu = “născuţi din aceeaşi mamă (Terra)”; Germanos = “din acelaşi germen”. Cu sensul de Germani, Germanoi, Galli pe care Grecii îi numesc Galata, fraţi cu Romanii, susţine Strabon (Geogr. , lib. VII, p.m. 290); gnhsioi = gonesioi, de la gignomoi = “eu sunt născut”, “eu nasc”, deci, aceeaşi origine: tw pleonasmw tou megetou kai te xanothto = “asemănători în privinţa mărimii corporale” (toţi fiind înalţi), prin culoarea blondă a părului şi pielea albă şi prin obiceiuri, pe atunci, cu totul asemănătoare.

4. Conform Plinius (Hist. Nat., lib. II, c. 75): “Unde nopţile clare de vară confirmă la rândul lor că ceea ce raţiunea a cugetat, e demn de crezut;  în  zilele solstiţiului, soarele înălţându-se mai aproape de axa lumii, printr-un spaţiu îngust al luminii, pământul are şase luni de zile fără întrerupere, noapte, cu o distanţă diferită de solstiţiul de iarnă. Tocmai aşa ceva avea loc pe insula Thula, a scris Pythias din Massilena (navigator originar din Marsilia din sec. IV î.e.n.; a stabilit latitudinea Marsiliei şi a întreprins fructuoase explorări în mările nordice, n.t.), la o distanţă de şase zile de navigaţie din Britania spre nord.”

5. Că unele vocabule din getică au afinităţi cu cele din limba persană şi din alte limbi, turcă şi arabă, de pildă, se poate proba prin nenumărate exemple, care îşi au de fapt originea în limba noastră. Turc. Ata , “tată”, de la goticul/geticul Ata sau Atta; aett din got./get., “rubedenie”, “consanguinitate”, “arbore genealogic”; tot de aici vine şi gr. Atta şi Tetta, Peder şi Pezer din persană şi Pader sau Fader al Geţilor, căci literele p şi f sunt alternative; tot de aici vine şi gr. pathr, precum şi pater din latină: nu de la paw, pentru că este pasco; chiar şi mithra din persană vine din goticul /geticul mother, la fel şi grecescul mhthr şi latinescul mater; la fel stau lucrurile şi cu cuvântul dochter din persană, care nu este altceva decât Dochter, doter, dotter din gotică / getică; id. Datr din egipteană, nume cu care este numită fiica mării, Unda; id. cu ugathr din greacă; şi în alte limbi, numai că diferă modelul de notare. La fel stau lucrurile şi cu cuvântul frate, adică Buräder, got. brodher, broder, brodhir, brother, lat. frater din gr. frathr, căci fr?tria sau fratr?a (deci accentul este pe ultima silabă, n.t.) înseamnă curia (subdiviziune a poporului roman, loc de adunare a acestuia, senat, n.t.) în latină, iar fr?trio , curialis, fr?thr (“frate”) în baza aceluiaşi drept şi asociat al curiei. Etimonul lui frater, după Nigidius, este fere alter, adică asociat în acelaşi drept şi al aceleiaşi curii; soror însă se trage din anticul serus, dar care de fapt este dedus din nectus, “sămânţă”, i.e “legătură de frate şi soră / şi de sânge”, deci legată prin rudenie de drept; agha – turc. şi pers., aghaian, arab., aghaewar, la vechii sciţi însemnând “stăpân”, iar agha şi aghan, di din latină, după cum o demonstrează multiplele fragmente din vechile noastre legi. La fel stă cazul şi cu pers. wezir = “principe, administrator suprem”, care în gotică este wisir, popular wise de aici şi epitetele ornante ale lui Odin/Odinus, walhallar wisir Manium princeps, numit şi dominus. În ce priveşte latinescul dominus, acesta provine din geticul sir care înseamnă tot “stăpân, domn”, cuvânt pe care în cărţile străvechi de istorie şi în anale, îl regăsim sub forma de kiri şi iri, de unde elinescul kuro; acest sir sau sire din limba getică a trecut la britani, scoţieni, gali, hispani şi italici; kirar,  “a se odihni, a sta liniştit” vine din goticul kyra, de unde kyrr, “liniştit” şi quietum (“liniştit”, în acuzativ) = kyrdum, um kyrt, “liniştit, fără zgomot”; aceeaşi origine are şi turcescul kaerarlyk = “permanenţă, perseverenţă, calm”, kararlii, “permanent”, kararsyzliz , “nonpermanenţă, inconstanţă”; comp. cu cuvântul arab şi persan karargab,  “loc liniştit”, “eu rămân, stau” şi cu turcescul kara, “pământ solid, continent” , cu grecescul kuroumai (cred că acest verb exista şi în greaca ecleziastică a Evului Mediu, căci în Bailly nu se regăseşte decât verbul kurow, “eu dau putere de lege”, n.t.), deci kuroumai însemnând “eu fortific”, “eu confirm”, kuro, “firmament”, kuriw, “cu fermitate”; ber în pers., contras din bar, “sarcină, fruct, rod”, în gotică ber, baer, de la baera, de unde barn, “copii” şi Abarigar = Aborigines, care au fost şi primii cultivatori în Italia, conform informaţiilor furnizate de Justinus (lib. XLIII, c. 1), Hervat. Saug. (c. XII), Torst. Wikings. Saug. (c. II), Cicero (lib. XV, Epistul. Fam. IV), în arabă berr şi baer, însemnând “sol”, “pământ”, în pers. mai frecvent ber, comp. cu got. baebr, baer, “pământ, proprietate, vilă”;  gr. baro, înseamnă “sarcină, greutate” ; verbul este barew; bari este “încărcătura navei”; arab. Bürg, pers. baru, gotică burg, borg, de la baeurga, burga, byrga, gaerda, “a ocroti, a ascunde, a închide într-un castel, a împrejmui cu ziduri un castrum”. În legile comune ale regilor Erich cel Mare şi Christophor (p.m. 806) se spune: radha Borgom och Landom; la Ulphila (Sverr. Saug. p.l. Vege, IV, 10) se numeşte Baurg; în gr. Purgo, Promaewn, la Hesychius, la Jon. se va regăsi Promawn, “întăritură, fortificaţie”; purgow înseamnă “înalt, ceva asemănător unui turn”. La Vegetius (IV, 10) regăsim cuvintele castrum, castellum, “burg, fortăreaţă”, care vin din goticul kastali; la Livius (XXVII, 32) regăsim Pyrgus , iar la Tacit (De Mor. Germ., c. III) se menţionează Asciburgii, “locuitorii fortăreţei”, iar în Dreptul roman, regăsim cuvântul Burgorum (genitiv plural),  “al locuitorilor fortăreţei”; în turcă, bajir, “munte pleşuv”, în got. bairg, biargh, biaerg care se scrie baergh Hysar, după cum am spus, sunt zidurile şi întăriturile; la fel găsim şi la strămoşii noştri (Konungz Bal.), în legile lor: Hwsom eller Landom rada, “a domni peste burguri şi provincii”; al, “progenitură, urmaşi”; în got. al, ald, iar verbul este ala, “a genera, a mări, a creşte”; de aici, în gr. aldew = “eu cresc, măresc”, precum şi aldhskw = “eu sunt crescut”; nu vine de la alea, cuvânt prin care se înţelege “căldura solară”, nici de la ali, însemnând “din abundenţă”, după cum sună unele opinii, ci de la a, de unde şi aga, auga, auka şi de aici auxw în gr., augeo în latină. Alda odhal, “posed prin moştenire”, “proprietate moştenită”; mäar alder, “vârstă virginală”, “floare virginală”, ca în cap. XXII, Arsd. Up. L.L., simboluri care au scăpat, din greşeală unor codice, din această cauză, vor fi citite / interpretate greşit. Sangiar alster, “copii avuţi din cununii legale”. P.T. pasa, “principe”, got. Biassa, Bassa, pasa, cf. Artimpasa,  “zeiţa Pământ”, “Artimpasa” (c. I. Princ. Jordbr. Vp. L.L., c. V şi c. XIX, p. 129, Cat. Reg. Leg. W. Goth. Ann. Vit. R. ER. Şi R. Can. Torst. Saug. , c. IV şi XXIII). Sau: rahaet, “odihnă, uşurare”, got. rast, ruh, ruhe, ro. Verbul este rasta, “a se odihni”, roa, “a se ocroti”  şi oroa, “a nelinişti, a tulbura, a ataca”, orosta,  “război”. În greceşte raswneuw, “mă bucur de tihnă”, raswnh, “încetarea lucrului, odihnă, linişte”, adică anapausi , cum figurează în dicţionarul lui Suidas la care întâlnim şi subst. raswneusi, de la verbul ruw sau mai curând de la ruomai, însemnând  “eu mă apăr, eu sunt liber”;  în turcă avem rahaerlii, “odihnit” şi rahaetlyk, “comoditate”, comp. cu goticul rahstlii, rolii, roligh. Cât priveşte terminaţiile Leikur, leikr, leik, lyk şi lek (din suedeză), nimeni nu se îndoieşte de faptul că acestea sunt absolut getice, nici măcar de către cei mai puţin pricepuţi în ale lingvisticii. Suedezul kémz, “a aduna”, “a acumula”, got. kemza este în gr. kampw, “a rostogoli spre a aduna”, iar în cuvinte compuse Sugkamptw, “a aduna, a reuni”. Erz în arabă ier, în turcă zemin, în pers. = “pământ”, got. aer, er, her , pe care la Tacit (De mor. Germ., c. XL) îl regăsim sub forma de Herthum, însemnând Pământul-mamă, numit astfel de la Herthu, de aici şi un titlu în legile antice. Artir sau ardar bolker, aeria, araere, aaer, aering sau aring, “recoltă, fructe”; arins hws, “grânar”, arder aratrum. Aro la latini este arow la greci. Zemin la perşi este din sa al geţilor, însemnând “a însămânţa”. La Greci chiar sensul de pământ arat este exprimat prin cuvântul aroura zeidwro, ca şi zudwro aroura  = alma Tellus (pământul hrănitor); pa în pers. (picior), la Greci este pou, în gotică este pus, fus, fot. Tripou (trepied) este în gotică tripus, trifus, trifot; în eoliană este tripo. Cuvântul din arabă awan, ewan este în gotică aewe, aesi de la awa, “a avea”, pe care cuv. ev (secol, vârstă) îl conţine cu sensul de temporalitate, cf. latinescului aevum sau seculum; în gr. este aiwn aiwno , care în dialect doric este aiwn aiono, “ţărm”, iar verbul aiwnizw înseamnă a face veşnic.

Mah din pers înseamnă luna, în got. este mana de la ma care înseamnă “a fi în putere”, deci “a fi şi mare”, căci în concepţia superstiţioasă a unor profani, se crede că luna are o forţă magică, influenţând toate cele care se nasc pe pământ (cele din cer mai puţin). Ea este aceea care rânduieşte lunile calendaristice, întregind anul. În gr. este mhnh şi mana, dup cum am arătat în alte locuri, No de la  meioun este de origine getică. Lesa, “a aduna, a alege”, got. lesa, lesa ax,  “a culege spicele”; ax olaesin, “spice neculese”, de aici şi legw din greacă, lego din latină, iar la Ulphila lisan (Torst. Saug., c. XV). Kürde, karde, kare în got., tot astfel şi maeker, gr. maaira, lat. Machaera şi gia, giai din pers. însemnând “spaţiu, loc, regiune, pământ”, gia în got. înseamnă “pământ, spaţiu, hiat fără ruptură”. Verbul ge, gae, gaeta , “a răspândi, a fundamenta cu mare largheţe, a oferi, a dărui”, got. gia, begia, arabă giabir, “mândru”, got. Giabir, Giasir, azi Giaeswer, “a-şi atribui pe drept mai mult”, gr. gauro , verbul este gaiw, “sunt mândru”. Turc giaba, “dar, dat ca dar”, got. Giba. În legile antice era Giaes, în limba populară Gäwa; la Geţi se scria Gauja, Gaja, Goja, la Greci Gaia, de la verbul gaw, “eu nasc”; de adăugat şi ghaeti şi ghuti, însemnând “plin de vigoare” (A se vedea şi Haavamaal LXXI, Gell., Noct. Att., lib. X, c. XXV, sup. c. I, p. 3), precum şi Fragm. De legi antice, c. I, Ars. Br. Westg. L.), “a produce ramuri din abundenţă”; la Goţi, arborele genealogic se numeşte gaetertrae aettertrae; ghaela, “a fi un lucru de mare preţ” vine din gotică gaela, gaella,  “a fi de preţ”; de aici şi grecescul khlew, w, însemnând “a mângâia uşor cu mâna”. Ghaemret şi ghumer, în got. ghaemur, jaemr, Jaemmer, “a distruge bogăţia apelor”, vine de la verbul gotic gauna, ghaema, ghaemra, aemra, “a distruge” (de aici şi vechiul cuvânt românesc iama şi expresia a da iama în; şi cum la origine se referă la distrugerea faunei apelor, adică a peştilor, înseamnă că peştii au fost hrana străveche a populaţiilor nordice şi nu numai, vezi şi simbolul cu cei doi peşti; şi omul a fost mai întâi peşte, apoi morsă, adică amfibie, n.t.), precum şi verbul “a se plânge de soarta sa”, “a se căina”. Tot de aici vine şi grecescul Goaw şi goaomai , precum şi latinescul gemo (“eu gem”) şi gemebundus (“cel care geme”, “muribundul”) căruia în greacă îi corespunde gohmwn, goo = lat. luctus = “durere, bocet (după un mort)”, gowdh, lat. lugubris, “trist, în doliu”, de aici şi gemoniae, gemoniae scalae, adică nişte râpe la marginea Romei, unde se aruncau trupurile celor torturaţi şi executaţi; bend, got. bend, baend, de la binda; la fel şi haldsbend care se scrie şi haldsbaend şi haldsbaena, fiind derivat de la halda, “a ţine” şi bana, “omor”. Lui Bend însă sau Band îi corespunde în latină vinculum, “lanţ”, ligamen, “legătură, cordon”; în gr. este biw, în lat. vincio sau vieo, “a lega, a ataşa”, ca şi la noi banda; lui bia din greacă îi corespunde vis în latină (“forţă”), iar lui biasmoviolentia, iar lui Bindingi sau Bindingi din gotică îi corespunde în latină vinculis constrictus, “strâns în lanţuri, legat”. Lui bees din suedeză îi corespunde bes şi bas în gotică, precum şi pas (pentru că consoanele b şi p sunt alternative, n.t.), echivalente în latină cu poena (“pedeapsă”), de la verbul basa sau pasa care în latină este battuere, “a bate”; bassara, lat. sica (“mică sabie”), iar la Cicero se regăseşte cu sensul de “asasinat” sau dolo, “armă închisă într-o teacă”, biornbasara, machinae = “unelte de război” şi foveae, “gropi”, “excavator de ucis urşi”; în greacă  patew, “eu zdrobesc, calc în picioare”. Maehas , “unealtă cu care se retează fânul”, vine din goticul maa şi maita, “a reteza:; de aici maekr, machaera, Metz, “cuţit”, Stekametz, “pumn”, Weldhemetz, “ţeapă”; în gotică hae, hö, höo = lat. foenum, “fân”. De la maita avem în lat. meto, “a recolta” şi amaw şi amaomai în greacă, de unde amhto, messis (“recoltă”), amhth, messor (“culegător”), amh = falxmessoria, “seceră”. Hyr tuman, got. hyr, yr, tuma, dima, dimba, nebula (“negură”), nimbus (“nimb”), vis venti (“forţa vântului”), de la hyra, yra, harwa, orwa, “a mişca, a agita”. De aici gyrus în latină şi guro în greacă, “cerc, ambitus”; gurow din greacă, apoi hair, hior, gladius (“sabie”). Grecescul aor sau aor = lat. ensis (“săgeată”) de la aerw, “ridic, înalţ”, pentru că săgeţile (şi armele în general) vibrează legat de arf şi orf, care, ca nişte aripi, zboară prin aer, aeirw , care este chiar conţinutul sintagmei  ei aera airw; în acelaşi chip Homer spune despre Achille entea aeirein (“a trimite cu mâna proprie din piept”; cred că aluzia este la curajul proverbial al eroului, n.t.);  s-a încetăţenit şi la vechii goţi ideea că prin saltul armelor (se referă mai ales la săgeţi, n.t.) nu se reţine numai un joc, ba chiar, printr-un consens general, este şi o sursă de zgomote. Din aceeaşi rădăcină este şi hairta, haerta, hierta, cor, kear, contras khr (“inimă”) de la verbul kaiw sau kew (“a aprinde, a arde”): căci putem vorbi la oameni despre o inimă care “arde”, la animale, despre o inimă care “varsă flăcări”, căci inima, atâta vreme cât pulsează, poartă în sine şi viaţa. Deşi în cazul când inima se odihneşte profund, se poate totuşi observa o mişcare, care continuă să dureze în auricule, ultima, în auriculul drept; acolo are loc ultima pulsaţie, în propriul sânge, conform opiniei exprimate de Harvey (William Harvey, 1578-1658, medic englez, vestit prin descoperirea circulaţiei sângelui, n.t.) în lucrarea sa de căpătâi De genere animalium, cap. 51, în care relatează că “într-o slabă unduire şi un tremur neînsemnat sau o palpitaţie se găseşte ultimul semn de viaţă”. De aici se trage totodată concluzia că sângele este izvorul vieţii şi locul principal al sufletului; de fapt, din el sunt toate celelalte părţi ale corpului care “se hrănesc cu sângele fierbinte irigându-le şi astfel capătă viaţă”. A se vedea şi capitolul având ca temă “Mişcarea sângelui”. Raţiunea cea mai puternică a originii circulaţiei sângelui care influenţează şi toate celelalte mişcări naturale este inima, de ea depind toate acestea; toate acestea sunt comandate de creier, care dirijează totul, spun medicii că fără ele animalele nu ar putea exista (Id. cap. Exercit. LVII).

Jük din turcă înseamnă “povară, jug”, în got. este juk, ook, lat. jugum şi în greacă zugo ; sued. Satt, lat coetus (“ceată”, dar şi saetae în textele vechi, deci mult mai aproape de suedeză sau invers suedeza de getă, n.t.), got. satt, sueit, swet, de la verbul saewa, swawa, swaeswa, “a veni la un loc, a se aduna, a intra şi a ieşi”; sassa = lat. sodales, “însoţitor, soţ” (cu sens de amic, tovarăş, dar şi cu cel actual, deci prin suedeză – şi prin gotică -, vedem clar că originea este getică, căci o regăsim ca atare în toate textele vechi româneşti, n.t.), gr. suositoi (“comeseni”), de la verbul suositew. Şi chiar dacă vrem să deducem cuvântul din grecescul sito, chiar şi atunci am avea la origine cuvântul getic saed care înseamnă “cereale, grâne, mâncare”, got. setta, satta, sattarbod (cf. Fragm. de legi vechi Gaut. Oc. Hrolf, c. V, comp.  Herv., f. c. XIII şi Hirdikra în diferite capitole, a. c. III şi XVII, Torst. Saug., Herv. f. c. IV, XIV şi XVIII), “dar, ofrandă, în vederea reîmpăcării”, satt mal , “masă de reconciliere”, satt mal ok bött, “procese acurate şi amendate”, sattarfunder, “întrunire de împăcare”, saettas, “adună laolaltă”, semin, “de mare cinste, la mare preţ, pentru care demnitatea este lucrul cel mai important”, got. semin, saemd, “demnitate, ordine, decenţă” şi saemeliger, “conform demnităţii, cinstit”, med semeligum , “care convine publicului”, semeliga, “în chip onorific”, semia, “a administra cu demnitate”, gr. semnon, “demnitate”, semno, “cinstit”; preteritul pasiv al pers. I sesemmai , de la sebomai, dar chiar şi acesta este de origine getică, după cum am arătat, sued. Der, pers. Janua, “poartă”, got. der, dyr., dor, gr. ura, “poartă, gură”, urax ,  la Hesychius Purgo (c. XII, Tors. saug., p.m. 451 şi 453) , “zid de apărare”, idem. itwn, “tunică, cuirasă”, în ionică kiwn, sued. Derban, “paznic al porţii la vechii goţi”, wrax, “cuirasă” şi thorax, “platoşă”, interpretează Hesychius (c. XII, Torst. Saug. la urax), în gr. se spune itwn, zho şi lwrikion (şi nu Purgo ) – iată cum Ovidiu avea dreptate când spunea (Tr., V, 3): “Limba greacă sună aici mai mult a getică, fiind amestecată cu multe getisme” (Grajaque quod getico mixta loquela sono).

Eu am ales doar câteva exemple dintr-un număr mare, iar dacă Dumnezeu îmi va ajuta, voi mai ilustra faptul că nenumărate cuvinte din greacă şi latină, precum şi din alte limbi, trecând prin suedeză şi gotică, îşi au originea în getică. Iată: pers. nisesten, “a se aşeza”, got. sitia, nisitia, nidsittis, sued. Kaz, got. kaz, gaz, gas, nausgas, anas, , turc. Kul, pers. got. gsol, “lac, băltoacă”, püst, “apă mică, izvor”, got. puss (Her. Saug., c. XII. C. III, Vygbr., LI. R. C. şi M.E.), s. laest, “lovitură, aruncare uşoară”, got. laest, “rană”, s. kaest, “intenţie, consiliu”; verbul însuşi înseamnă “a discerne, a alege cu sufletul”; la fel stau lucrurile în limba noastră vorbită, unde kaesa, kioso > kaest, kaestar, “ales” (de aici şi latinescul Caesar şi qaestor, după opinia mea, n.t.), kogghlamak, “a defăima”, got. koghla, kokls (Hertraud och. Saug., c. IV). În legătura cu particula mak, lucrurile nu stau clar. Semir, butyrum, got. semir, smir, smör, ar. Sewr, “bou, turmă”, got. sewr, seur, sor, saudr, södr, ilmek, “a ultragia”, ilenmek, “a blestema”, got. ilmaeka, ilmaela, “a profera o injurie, a trăi în concubinaj, a ultragia”, ceea ce în Legenda lui Thorst. (f. c. XVI şi urm.) este numit illyrda.

Ujandürmak, “a tulbura, a blama”, got.  ika, weka, weckia , “a trezi din somn”; acelaşi lucru înseamnă şi viandurmak. Infinitivele având terminaţia în mak sau mek sunt cuvinte turceşti. Aceeaşi situţie cu expresia ciftlendür mek , “a se lega prin căsătorie”. Pers. cist, turc. Cist şi giüst,   “soţie”, got. gipt, gift, igiad, “consiliu”, got. igiad, higiad, higiu, brysthygiu, verb. Higga ,  “am ameninţat”, giran, ar. pl., “vecini, consorţi”, got. girannar, grannar, graend, “vecinătate” (Praef. R. Berg. Leg. Upl. Fragm., L.I., Ion. Rugm., p. 25, Gaut. Ok Hrolf. Saug. , c. XIV, Torst. Saug., c. XX, c. XXII şi c. XXIV), de la verbul greina, “a separa”, daechsem, “gras, corpolent”, got. saeck, duk, dicksam, tiock, digur, dikur. Dar dikur swaerd, “trupă de gladiatori  legaţi” (o companie formată din 200 de oameni, n.t.) şi nu cum arată Stiernhielmius (Kiopmbr. St., c. XXII, q. 4), hyta, “întăritură, casă”, got. hyta, hydda , verb. Hyta, serkerd, sergerda, “vertij al capului, furie, când cineva nu ştie ce face”; got. serkr, “furie” şi beserk, beserkur, “bătând din pumni de mânie”, regd, “turbaţi de mânie” (Torst. Saug., c. III şi XVII, Merv., f. c. 1), got. redaes, redas, s. rüg, “revenit, reîntoarcere”; rügan, “a reveni, reconcilia”, got. ryggia, rygga, “partea posterioară a corpului”, rygg, “spate”, s. raefz, “a separa, a se instrui (într-un proces)”, got. raewa, raefsa, de unde Refsingar thing, Refstathing, Refsinga thing, “Judecată Regească în scopul aducerii la cunoştinţă” (Regium judicium pro cognoscendis), împotriva celor care au comis ultragii la adresa ordinii publicii. Reffing, “pedeapsă”, ruf. ref., “exilare” (Olafs s., c. XCI, Raestabr. DL. Tingdr. West. LI., c. III, Herv. s. c. III şi Torst. f. c. XII); raewgh şi rewaeghan, “a acţiona ca o vulpe, a avea viclenia unei vulpi”, got. raef, raewugr, raefachtig, refkeyla, “vulpoaică”, krokaref, “dejucând, conducând în eroare prin viclenii”, s. asik’ar, “clar”, pers. asikar, “a demonstra, a clarifica”, got. asikar, asikar eru raan (Byorn) , “claritatea are putere de lege”. În codexul de legi editat de Stierhielmius se citeşte asikkia (West. LI. Vigarth. Dr., c. XIII şi Kättibr., c. VIII), afet, pl. afat , “noxă, defect”, got. afat. Huat ock ar hin hethne lat afat vara,  “ceea ce de la profani lui Vigerus îi lipseşte”.

Toate aceste cuvinte, persane, arabe, turce, pe care le-am folosit la timpul prezent sunt extrase din limba getă, un adevăr pe care, din ai noştri, nimeni nu-l poate nega. Mai sunt nenumărate altele, pe care le voi publica într-un opuscul viitor. Am spus din ai noştri, pentru că, totuşi, cărturarul Gravius (Elem. Ling. Pers., p. 90) semnalează zece cuvinte de origine persană care par să fie nişte spice rămase după strângerea recoltei gotice, după cum pot fi văzute. Aceasta pentru că la perşi există chiar şi legi care sunt foarte asemănătoare celor foarte vechi ale noastre. Conţinutul acestora se rezuma la a inculca în sufletul cetăţenilor obiceiul de a nu cădea niciodată în vicii şi de a nu comite delicte împotriva legilor. De aici şi Xenophon în De Instit.Cyri,lib.I,subliniază: “oi de  Persikoi  nomoi,  prolabonte   epimelontai   opw   thn   arhn   mh toioutoi   esontai   oi  politai  wse  ponhrou  tino  ergou  h  aiorou  efiea” (“Legile persane, de fapt, urmăresc prevenirea delictelor, ele prevăd ca încă dintru început cetăţenii să nu iasă din litera lor, să nu cadă în ceva necinstit sau să se amuze de un lucru ruşinos sau de o faptă criminală .” – extras din capitolul Copilăria lui Cyrus) (foarte important, aceasta este şi esenţa legislaţiei lui Zamolxe, n.t.).

Aşadar, de cea mai mare importanţă în aceste legi era, nu atât teama de pedeapsă şi supliciu, cât mai ales să-i determine pe cetăţeni să se ruşineze şi să se ţină departe de o viaţă păcătoasă şi criminală. Iată ce spune Tacit (De moribus Germ., c. XIX) despre strămoşi: “Nimeni nu se amuză pe seama viciilor. Aceasta se cheamă a nu corupe şi a nu te lăsa corupt” şi puţin mai încolo: “Pentru cei mai mulţi valorează mai curând bunele moravuri de acasă decât bunele legi de aiurea”. Acelaşi lucru spune şi Justinus  (I., II, c. 20): “După cum se poate vedea, ceea ce este de admirat la Sciţi, este ceea ce le-a dat lor natura, ceea ce Grecii nu pot obţine nici prin nesfârşitele doctrine ale înţelepţilor şi preceptele filosofilor, căci sunt întrecuţi, punându-i în  balanţă de bunul simţ înnăscut şi obiceiurile neşcolite ale barbariei: căci Sciţilor le-a folosit mai mult necunoaşterea viciilor, decât le-a folosit Grecilor cunoaşterea virtuţii.” Dar adevărata cauză reiese clar din cele de mai sus. Sunt sfinte cuvintele regelui Birgerus din Prefaţa la Legile Upsala: “Warin allir raetwisir, tha thursti aei lagha widh” (“Dacă toţi ar duce o viaţă cu dreptate, nu ar mai fi nevoie de legi”).

 CAPITOLUL I, 1-14

Rezumat I.1-4§1. Zamolxi, în pergamentele noastre SAMOLSES. La el sunt raportate începuturile legilor paterna1e şi apărarea acestui adevăr. Cine este el şi de unde vine? E1 aparţine Geţilor, care sunt aceeaşi cu Goţii şi Sciţii. §2. Celor care sunt numiti Geţi li se mai spune şi SVEONES. §3. Unii neagă faptul că li se spune Svioni de la Svidur: argumentu1 lor poate fi lesne răsturnat. §4. Inainte de ODINUS, nu se face niciodată menţiunea acestui cuvânt în scrierile celor vechi. .

§1. Tăbliţele cerate împreună cu celelalte manuscrise, atunci când vorbesc despre originea legilor paternale (naţionale), fac referire la SAMOLSE. Despre el nu se ştie foarte exact dacă a fost sau nu om şi când s-a născut. Totuşi, cei mai mulţi autori afirmă, cu cea mai mare uşurinţă, că s-a născut într-un loc pe Pământul Tracic. Pe atunciacolo locuiau Geţii, “Qreikwn andreiotatoi kai dikaiotatoi ” (Hdt., IV, XCIII, spre final),adică “cei mai curajoşi şi mai drepţi dintre traci”, cu cuvintele lui Herodot. Dintre virtuţile lăudabile, pe bună dreptate, este adăugată cea de neînvinşi cu care Procopius (IV, Hist. Goth., 419) îi înfrumuseţează pe Goţi.

Cei care în Tracia erau numiţi Geţi au fost numiţi pe vremea lui Procopius (istoric grec mort A.D. 562) Goţi şi în vremuri mai vechi fuseseră numiţi Sciţi. Acestor autori le datorăm încrederea cuvenită, căci ei sunt printre cei mai buni; pe lângă aceştia, printr-o demnitate şi autoritate străbună, s-a impus şi strălucitul Messenius (Praefaţa la ed. versific. a legilor semnată Ragvaldus) care în puţine cuvinte, a arătat cu atâta claritate şi perspicacitate că cele dintâi legi la Svioni1 şi Goţi (Geţi) au fost alcătuie de Samolse. Că această concluzie este în chip necesar cea mai corectă, a înveşmântat-o în cuvântul infailibil. În subsidiar, dacă mai era nevoie, s-au înscris după aceea opiniile unor străluciţi savanţi ca BOXHORNIUS (Hist., VII, la anul 101), LOCCENIUS (Antiquit. Sveog., lib. I, c. 1), SCHERINGHAM (De orig. Angl. , c. IX, X, XI), HACHENBERGIUS (De orig. Sved., § X1I, ff.), IACOB GISLON (în pref şi Chron. p.m. 5 spre final) şi în câte alte locuri unde se exprimă aceeaşi părere despre Geţi, Goţi şi Sciţi, pe baza diferitelor argumente şi în mintea scriitorilor de discipline ale doctrinelor, scriitori printre cei mai luminaţi: acest adevăr este perfect confirmat de nenumărate probe. De reţinut acest adevăr unic şi anume că Geţii şi Goţii au fost unul şi acelaşi neam şi că aceştia s-au mai chemat şi cu numele de Sciţi (Joh. Magn. Hist., S. 4, lib. I, c. IV, f.f,  Schol. Antiq. In Adam N. LXXXVII şi autorii cap. urm.)

§2. Aşadar ei sunt numiti GETAE, GOTHONES, GOTHINI, GETAR, GETTAR, JETTAR, JOTTAR, GAUTAR2, GOTAR3, ca şi la indigeni, attrâ de la GA, GE, care e totuna cu GAU, GO, JO, GIO, GOJA, TERRA de Ia GIETA, care însemnează a naşte, a dezvolta, a răspândi cu mare largheţe (alţii sunt de cu totul altă părere şi anume că de la GAUT sau de la ATTYS, fiul râului Sangarius iubit de Cybele s-ar trage numele lor). SVIONES, SVEVI, SVIDIAR, SVIAR, SVEAR, SVIANAR s-ar trage de la Attys, de dată mai recentă; care mai este numit şi ODINUS, SVIDUR, SVIUR, SVIFR, FTOLSVIDUR, SVIDUDUR, SVIDRIR, SVIDI, de la SVIDIA, însemnând a devasta prin incendii. Şi se mai adaugă: SIGFADUR, SIGTHYR, SIGMUNDUR, SIGTHER, SIGTHROOR, SIGI; ba încă şi GAUT, GAUTE, GAUTUR şi WALGAUTUR, un ansamblu de nume administrative (de afaceri) şi care se purta în acea vreme, desemnând şi curaj şi înţelepciune şi o fineţe încântătoare la toate popoarele învingătoare; distrugerea ogoarelor duşmanilor, incendii, asedii, a mai fost numită şi ravagiu, ruină. De ce nu şi Thrasar (mai vulnerabil de cruzimea tăierii şi a arderii se cheamă, nu rareori este atacată mereu ca să fie expusă în public). Acesta mai este chiar şi nume şi obiect de cult al străbunului Attys prin ce1e mai nefolositoare jocuri (capricii) şi magii; după aceea l-au invadat superstiţiile, după cum aflăm din monumentele Eddice (este vorba de două culegeri de tradiţii mitologice şi legendare ale vechilor popoare scandinavice, n.t.) în locul şi la locuitorii SVITHI-OD, SVI-THOD, ni se transmite că s-a dat de la sine un nume nou şi perpetuu, acesta de abia pomenit.

§3. Şi nici nu sunt experţi în opere literare vechi care să nege această denumire pentru ODIN. Mai întâi, din motive gramaticale, aşa trebuind să fie scris numele lui, ca venind de la SVIDRIR, SVIDRISTHIOD şi nu SVITHIOD; sunt un fel de sofisme, ca nişte enigme pe care nu le poate dezlega nimeni. Dar mulţimea grămăticilor se umflă în pene, umblând după glorii zadarnice, precum ignoranţii noştri, din vanitate, le consideră admirabile. Fiindcă nu atât SVIDRIS, ci totodată prin alte titluri flexionare ale numelor, poate fi recunoscut Odinus, după cum deja am arătat mai sus. În cazul acestor vocabule în dezordine este întotdeauna mai clar dacă nu se exprimă decât în cazul unei multitudini de exprimări legate de acest cuvânt. Astfel este rezonabil de la GAUT sau GAUTUR, GAUTLAND, de la SIGI sau SIGTYR, SIGTUNA, de la SEMMINGUR, SEMMIING – HUNDRA, de la RAUMUR, RAUMELF, RAUMARIKE, de la INGI, INGLINGAR, de la SKIOLDUR, SKIOLDUNGAR, şi se vor găsi în genul acestuia cu miile, unde cel de-al doilea caz, nu clar, ci precis, spre care se înclină, este de preferat. Vezi pe lângă acestea şi alte documente de istorie – Thorstiens viikings soanr saugu (c. I), unde pot fi citite tocmai aceste cuvinte: pad eru Kallader Alfheimar, er Alfur Konungar ried fyri. Afheimo de la numele de rege Alfo. Ce vrea să spună? Că atacatorul, în opinia sa, ar avea mai degrabă nevoie să dovedească un alibi; dintr-un motiv similar cuvântul SVITHIOD sună popular SVEON şi mai mult, şi că întreaga afacere, în sine, în această manieră este spusă, că se poate duce la bun sfârşit numai prin sabie.

§4. Apoi, această vocabulă de ODINUS pare să fie cu mult mai veche decât sosirea lui pe lume. Iată pe ce se bazează cei care susţin acest lucru: sigur este că nu s-a făcut niciodată menţiunea acestui nume, înaintea apariţiei lui Odinus, nici de către scriitorii străini şi nici de către cei indigeni. Ei se forţează să impună contrariul cu abilitate şi prin bagatele, că după cum reiese din scrierile Eddice, aşa ar sta lucrurile. Căci astfel se găseşte în prefaţa scrierilor Eddice, unde în ambele cărţi, scrise cu multă grijă, ei numesc DROTZET al Inaltului Tribunal Pretorian, eroina prea cerescului şi însoţitorului, stăpânului, MARELUI GABRIEL de la Gardie, pe care Academia din Upsala o are de multă vreme: ” thadan for Othin i Svithiod, thar var sa Kongur er Gylsi het: oc er han fretti til Asia manna er Aesir voru Kalladir, for han i moti theim, oc baud seim i fit riki en fatimi fylgdi ferd theirra. Hwar sem their dvol thust i londum, ja thar par ar oc trutho men artheir voru theßradandr thui ar rikis menn sa tha olika flestum mannum othrum at segurd oc vitj. Thar thotti Othin sagrit vellir, oc Landzkostir godur, oc Kaus fier thar Vorgarstadt sem nu heitir Sigtun. Odinus a plecat de acolo în Sveonia al cărei rege era Gylso. La el ajunsese cu faima numelui asiaticilor, cel căruia i se spunea AESIR şi care, la urcarea lui pe tron, i-a invitat pe toţi: aceştia au dat curs invitaţiei, fără zăbavă. Oriunde ţi-ai fi îndreptat privirea, nu vedeai decât recolte înfloritoare, căci pretutindeni înflorea pacea, printre localnicii de bună credinţă, erau acceptate de ei acele lucruri care erau gândite, în vreme ce pentru alţii, ştiinţa şi excelenţa formei erau mai ademenitoare. Odinus, acolo unde a văzut că-i merge recoltei şi că solul este fertil, a ales locul pentru cetate, pe care acum localnicii o numesc Sigtuna, thadan, spune autorul, for Othin et Svithiod. De aici, Odinus a sosit în Sueonia, după cum se numeşte ea astăzi. Cu numele acesta se etalează ea, dar, în afară de acesta, ea s-a numit mai înainte Svithiod după cum o confirmă scrierile Eddice editate de prea-deliberatul Ressenius, fiind vorba de o ediţie rezultată prin colaţionarea mai multor exemplare: Esstr thad for han nordut that sein nu heiter. Cuvinte care sunt absolut aceleaşi, ne asigură interpretul danez; aceasta concordă şi cu versiunea latină a islandezului Olaus Magnus din anul 1629. Prin urmare este vorba de acelaşi loc care acum se numeşte Svithiod, adică Svecia. De aceeaşi părere este şi Stephanus Olaus Islandezul când, în anul 1646, demonstrează interpretarea ornamentată a Hauniei. Dar despre aceasta şi despre multe alte cuvinte, nu mi se pare util a face apel la mai multe precepte decât s-a făcut până acum – ajunge.

 CAPITOLUL II, 1-20

Rezumat, Cap. I, 1-8 §1. Se poate proba perfect cu nouă argumente solide că armele straşnice ale Goţilor / Geţilor care au străbătut pământul în lung şi în lat, au pornit din Scandinavia. §2. De acest adevăr nu s-a îndoit niciodată nici unul dintre scriitorii vechi; această teză este susţinută şi de numeroasele colonii răspândite pe tot globul. §3. După mărturisirea lui Jornandes, dacă aceasta va fi aprobată de către toţi, va fi o argumentare în plus. §4. După Procopius, nu ar fi vorba atât de Goţi, cât mai cu seamă de Longobarzi şi Vandali. §5. Concordă, cu numele său, foarte popular, fiind de origine longobard, Paulus Warnefridi Longobardul. La acesta se adaugă şi autoritatea unui DEXIPPUS, ABLAVIUS, EUNAPIUS, AMMIANUS, DIO, ZOSIMUS, ZONARA şi a multor altora. §6. Se pun de acord vechea istorie a patriei cu străbunele anale; de asemenea chiar şi cu cei mai vechi scriitori greci. §7. Acestora li se adaugă şi Hispanii. §8. Cât despre Italici,   nu-şi are rost o dezbatere. De ce ar avea loc, atâta vreme cât Sciţii sunt şi întemeietorii Italiei? Acest adevăr este confirmat şi de o serie de cuvinte foarte vechi, căci nenumărate sunt de origine scită, după cum o putem bine vedea.

§1. Socot că s-a demonstrat suficient pentru a spune clar că Goţii şi Geţii sunt aceiaşi (este primul autor întâlnit de mine care pune punctul pe i în această dilemă pe care  nu a dezlegat-o nici M. Eliade, n.t.), cei mai neînvinşi prin virtute şi fapte şi care mai sunt cunoscuţi şi sub alte nume; atât titulatura cât şi oraşele şi popoarele le sunt comune; au subjugat multe alte popoare prin asediu, le-au adus sub stăpânirea lor. De ce? Aşa cum din pământul însămânţat ies ierburile verzi, grâul cu tija noduroasă se înalţă zvelt la suprafaţa pământului cu spicele-i ieşite ca dintr-un pântec, oare nu tot astfel au ieşit şi din Scandinavia noastră, în diferite momente ale istoriei, o grămadă imensă de colonişti şi s-au răspândit, din acest pântec, în toate părţile lumii, după cum se vede? Acest lucru a fost întărit ca atare, cu mult înainte, de către Jornandes, numind aceeaşi Scandinavie “o fabrică”, “un pântec al naţiunilor”. De bună seamă aceştia au fost Geţii sau Goţii care adesea, înainte şi după Christos, au colindat înarmaţi pământul în lung şi în lat şi l-au cucerit; în susţinerea tezei că aceştia au plecat din Gothia sunt mai multe argumente. Şi mai întâi de toate, acest adevăr istoric este susţinut de: I. Monumentele vechilor poeţi pe care ai noştri îi numesc SCALLDI; descrierile lor se sprijină pe atare argumente care, de la natură, sunt imuabile. Acestea sunt deduse chiar din cer, din soare, mare, lacuri, izvoare, râuri, copaci, munţi şi din altele; de unde şi adevărul poate fi clar perceput. II. Deplina concordanţă a istoriilor naţionale cu cea a cărţilor şi analelor. După cum lui Olaus Petri (autor al unui Chronicon) i-a scăpat să specifice acest lucru, eu însumi nu ştiu în ce chip au fost smulşi de către alţii şi duşi cu forţa în alte locuri Goţii aceştia. Date fiind împrejurările, de o foarte mare nestatornicie, de fapt din necunoaşterea adevărului, au fost cuprinşi în preambulul Cronicii într-un context ridicol şi stupid. III. Consensul general al scriitorilor străini, pe care cu greu îl vom distinge. De ce? Pentru că aproape nu există nici un loc, nici atât de lung şi nici atât de ascuns pe care teroarea virtuţii Goţilor să nu-l fi pătruns, în acele timpuri. IV. Legile Ostrogoţilor în Italia, legile Vizigoţilor în Spania; pe lângă altele, ba chiar multe ale Longobarzilor, Burgunzilor, Francilor, Alemanilor şi ale altor neamuri (V. Aug. Buchn. Saxon. Soll., p.m. 43 şi străvechile legi ale diferitelor popoare şi neamuri), care au fost de origine certă şi evidentă, după cum o arată numele, percepute ca atare cu ochii şi mintea. Se adaugă şi confirmarea regelui Carol al IX-lea privitor la Dreptul comun al lui R. Christophorus; şi nu numai prefaţa lui Stiernhielmus la legile West-Gotice, care, printr-o decizie publică nu fuseseră editate astfel la început, ci printr-o unire intrinsecă a codului de legi antice ale lui Lindenbrogius. Şi nici nu trebuie deloc trecut cu vederea ceea ce, în cuvântarea sa, acel Ill. Johannes Scitul, tratând cu erudiţie tocmai despre aceste legi gotice, a afirmat cu eleganţă despre vechimea şi virtutea militară a Sueonilor şi Goţilor. Şi cu ce talent nemaipomenit a scris acest prea frumos opuscul, de mână, de aceea, şi în puţine exemplare şi de foarte puţini poate fi folosit: tocmai de aceea nu m-am îndoit nici o clipă de faptul că a fost transcris cu cea mai mare atenţie. Care, printr-un şir continuu al cuvintelor, aşa se va citi: Ce vreţi mai mult? Olaus Magnus relatează că a văzut cu ochii lui în Italia, la Perusia (oraş în Etruria, situat între lacul Trasimene şi Tibru -n.t.) un volum de legi gotice / getice, scris cu caractere gotice şi că, în ciuda vechimii acestui monument literar-juridic, căci desigur se scurseseră mulţi ani de la acea perioadă de când Goţii locuiseră Italia, era cu grijă conservat şi custodiat de către Perusieni. Acest volum este o carte conţinând legi ale Goţilor, reunind un ansamblu de legi, de care se folosesc şi astăzi Sueţii şi Goţii, aşa că s-au descoperit exact aceleaşi legi care sunt şi astăzi în vigoare. Această concordanţă a conţinutului legilor ne-a condus spre un argument foarte sigur şi anume că Goţii, când au plecat în Italia, au luat cu ei şi codurile de legi. Autoritatea mai amplă a acestui Olaus a fost scoasă în evidenţă de ilustrul bărbat Joannes Metellus Sequanus, cel mai strălucit istoric al împăralului romanilor, Rudolf al II-lea, care atât mie, cât şi prea nobilului bărbat Johannes Rosenhan din colonia de Torp, a făcut cunoscut în lăcaşul stăpânului Neulandiei, Carol Uthenhov, şi a susţinut mereu că această carte, chiar înaintea anilor ’50, a răsfoit-o împreună cu fraţii Joannes şi Olaus Magnus. De ce? Pentru că prea strălucitul principe, stăpânul Fridericus, duce de Braunschweig şi de Luneburg, i-a arătat prea-luminatului şi prea-puternicului principe, Stăpânului Carol şi desemnat rege al Suediei şi prea-milostivului meu stăpân, cu o nobilissimă frecvenţă a celor mai mai nobili oameni, nu cum arătase mai înainte, ci acelaşi volum, cu care fusese plecat la Roma în Perusia şi pe care îl văzuse cu deosebită admiraţie. Până aici a fost Ill. Scitul. Dar au mai fost văzute mai multe monumente – semne de străveche virtute a strămoşilor noştri, Goţii, prin Italia şi prin alte regate cu prilejul peregrinării lor, cu mult tâlc şi cu bună rânduială întocmite în jurnale de călătorie, cum este şi cazul celui dat la lumină din întâmplare, de nobilul tânăr Johannes Gabriel Sparvenfelt: acesta este în mod fericit şi cu ingeniozitate adnotat; astfel, graţie destinului care guvernează totul, în cele din urmă, au putut fi recuperate. V. Legile străvechi paternale ale tuturor goţilor şi, în parte, privitor la expediţiile la West-Gotice, atât cea militară, în Grecia, cât şi în alte locuri, cu un cuvânt, se menţionează clar regiunile migraţiei. VI. Obiceiurile, literele, limba, cele sacre şi altele privind relaţiile cu exterioriul. Toate acestea au fost clar arătate la locul lor. Sigur este că Grotius (Proleg. Hist. Goth. Melancht. în Cronica Busbeq. Ep. IV. Scal. lib. III) întăreşte ideea că la Marea de Azov chiar şi în zilele noastre sunt vii obiceiurile, limba şi numele Goţilor (adică ale Geţilor, n.t.). El mai adaugă numeroase nume în limba persană5 de locuri scite, locuri pe care Persia le stăpânise multă vreme (deci pentru că fuseseră locuite / stăpânite de perşi au căpătat nume persane, cum a fost cazul la noi cu traducerea în slavoneşte a multor toponime pur geto-dace, în perioada năvălirii popoarelor slave, conducând la soluţii eronate din partea acelor lingvişti care nu cunosc istoria ţării, sau, pur şi simplu, chiar dacă o cunosc, o mistifică, n.t.), de-abia acum, pentru prima oară transmise. Apoi, despre folosirea actuală a unor cuvinte gotice în Chersonesus Taurica (Crimeea de azi) şi în Tartaria Praecopensis ne-o mărturisesc bărbaţi prea iluştri ca Melancht., Busbeq., Scal., Vulcan., Boxhorn., Rachel. Chiar şi Verelius al nostru (Chron., p.m. 338, Vulcan în ad. dit. Not. la Jordanes, Boxhorn. Hist. Univ. ad. Rachel De jure Publ. Imp. Germ. CXIII), a arătat pe marginea textului şi la notele făcute adăugirilor operate de Vulcanius, că nu puţine din acele cuvinte sunt absolut getice. Din acelaşi motiv, pot fi şi celelalte trimise la aceeaşi origine, văzute pe aceleaşi scrieri. Chiar acesta este un motiv de îngrijorare exprimat în recent apăruta carte a ilustrului bărbat Wolff şi a deja dispărutului Verelius, pe care noi o lăsăm spre a fi dusă la bun sfârşit. VII. Migraţia naturală a popoarelor spre sud sunt vorbe aparţinând lui Cromerus (I, I, CXV, de R. Pollon). “Este mult mai normal”, zice el, “ca popoarele nordice să migreze spre miazăzi. Acesta este cazul Cimbrilor, Goţilor, Vandalilor şi Longobarzilor”. După cum spuneam mai sus, ceea ce i-a separat pe Goţi de celelalte popoare, acestea sunt sănătatea şi robusteţea corporală; scriitorii care se respectă afirmă acelaşi lucru: căci ei au trupul alb, pletele blonde şi sunt mai înalţi cu un cap decât alţii. Prin aceste calităţi blonda Ceres va naşte o mlădiţă măreaţă, aşa cum a cântat Lucanus (Lib. IV, De bello Civili, p. 104); pe lângă alţii, acesta a fost Procopius (Lib. I, Hist. Vandal.), care a adăugat: “Naţiunile gotice au fost multiple şi odinioară, dar sunt şi astăzi. Cele mai nobile dintre toate sunt Goţii / Geţii, Vandalii, Vizigoţii şi Gepizii care mai fuseseră numiţi Sauromaţii străvechi şi Melanchleeni. Sunt unii care i-au numit Geţi pe aceştia.” (Este foarte limpede că, exact ca pretutindeni în cartea sa, aşa cum de fapt o şi enunţase, Goţii sunt totuna cu Geţii, n.t.). Dar aceştia, adică Geţii, nu diferă deloc de Goţi decât prin nume (v. şi Maria Crişan, Ubicuitatea Geto-Dacilor - anexă la Arta poetică la G. Coşbuc şi Limba strămoşilor noştri şi primul poet romano-geto-dac, Publius Ovidius Naso în care autoarea vorbeşte despre alternanţa vocalică e/o; deci Goţii nu sunt altceva decât triburi de Geţi războinici, aşa cum erau inclusiv la gurile Niprului – Borysthene, după cum ne-o atestă Dio Chrysostomus în Getica, Geţi încă nesedentarizaţi, n.t.): toţi au trupul alb, pletele blond roşiatice, foarte înalţi şi frumoşi la chip. Legile le sunt comune şi nici cultul zeilor nu îi deosebeşte pe unul de celălalt. Iată ce spune Coelius prin gura lui Horaţiu (c. II, c. XXI, la Horat. Epod. XVI): “Şi nici Germanii sălbatici nu au putut fi îmblânziţi de invazia Teutonilor şi Cimerienilor cu ochi albaştri (este vorba de invazia Teutonilor şi Cimerienilor oprită de Marius în 102 şi 101 î.e.n. la Aix şi Verceil, n.t.). Ei îşi duc viaţa sub Polul Nord, după cum ne transmite Vitruvius (arhitect roman din sec. I î.e.n, autor al unui preţios tratat de arhitectură, n.t.)’ sunt foarte corpolenţi, au piele albă, firul părului drept şi roşiatic, ochii de culoarea cerului albastru şi au sânge mult; ca urmare a unei îndestulări umorale, sunt foarte rezistenţi la geruri. În timp ce cei care trăiesc în regiunile sudice sunt mult mai scunzi, sunt bruneţi, au părul ondulat, ochii negricioşi, au picioarele betege şi sânge puţin”. Bonfin. (l.c.): “Nu ştiu ce anume lucru special şi propriu influenţează până într-atât fiinţa umană legat neapărat de locul în care s-a născut – aşa încât numai după aspectul exterior, după constituţia trupului, poţi numaidecât să deosebeşti un German de un Gal, un Gal de un Hispan şi, ca să fiu şi mai explicit, pe un Insubru (Insubres au fost un popor al Galiei Cisalpine care locuiau regiunea milaneză actuală cu capitala la Milano,  n.t.) de un Ligur, un Ligur de un Etrusc, un Roman de un Venet, un Venet de un Florentin”. La fel cum se pronunţă Procopius despre Goţi, relatează şi Alphonsus Carthaginezul şi împăratul Constantin Porphirogenetul (Anat. Reg. Hisp., c. IX, Const. Porph. ref. Hachenb. Orig. Germ. n. XVIII spre final), la fel o face şi Lucanus (De bello civ., lib. 11).

“Sciticul Masaget nu se opreşte la Istru, el străbate mai departe înspre nordul îndepărtat, la Suevii cei blonzi şi corpuri albe6.

De comun acord cu  aceştia se exprimă şi Lucretius (De R. Nat., lib. VI):

“Ce osebire, ce-i drept, între cerul Britaniei însăşi

Şi între cel din Egipt unde bolta albastră se-nclină,

Sau între cerul din Pont şi-acel al oraşului Gades,

Şi al ţinutului unde sunt negrii cu feţele arse.

Astfel sunt patru tărâmuri cu tot osebite-ntre ele,

Căci fiecare îşi are şi vântu-i şi partea din ceruri.”

(Titus Lucretius Carus, Poemul naturii, traducere, prefaţă şi note D. Murăraşu, Bucureşti,
Ed. Minerva, 1981)

Vezi şi la Tacitus (De vita Julii Agricolae, c. XI) locul în care se relatează despre poziţia cerului care dăduse corpurilor umane un anume habitus; iar la Diodor din Sicilia (Bibl. Hist., c. 8, p.m. 212) care pomeneşte despre părul Galateilor care creşte în funcţie de natură (ek fusew). Vezi şi Cicero (De Divin., lib. 11, p.m. 1 23), care şi el, prin cuvinte foarte clare, vine să confirme absolut acelaşi lucru. “De ce? zice el: deosebirea dintre locuri, oare nu este firesc să atragă după sine şi progenituri diferite la oameni? Pe acestea le putem trece în revistă cu uşurinţă: de ce există deosebiri foarte mari între Etiopieni şi Sirieni în privinţa trupurilor şi sufletelor lor, după cum este de diferită şi regiunea de baştină: de unde se poate înţelege că la naştere contează mai mult aşezarea pământului (locurilor de obârşie) decât traiectoria Lunii.” VIII. La Înainte-Stătătorul celor Sfinte din aproape întregul Univers Creştin, la Conciliul Regal a fost spus acest lucru de către energicul Nico1aus Ragvaldus (pe atunci ca delegat de Wexionensus, trimis la numitul conciliu, mai apoi chiar înalt pontifice de Upsala (v. C. Stephanus) la care au subscris cu toţii, lucru cuprins în Actele instrumentate ale conciliului şi chiar în istorii. Acest lucru se găseşte în discursul prezentat acolo şi cu anexa unei contestaţii solemne, publicat atât în latină, cât şi în limba paternă. IX. Este atacată autenticitatea (a?tentik) confirmării date legilor lui CHRISTOPHORUS’ regele Sueoniei, Daniei şi Norvegiei, care se păstrează până în zilele noastre în Arhivele Regatului (Istoria străveche a lui Ablavius, rămasă în manuscris confirmă faptul că legile Regatului Sueoniei erau comune cu cele ale Danezilor, întrucât sunt iscălite de regele ambelor regate. Şi aceste argumente sunt importante, deoarece de către noi, juriştii, se înţelege deposedare juridică (evincentia) şi care tocmai “într-un atare prilej, aproape numai printr-un semn (cred, făcut cu degetul arătător, n.t.) ar fi fost suficient să-l obţii (cred că este vorba de recunoaşterea / confirmarea autenticităţii legilor în discuţie, n.t.).

§2. Am spus şi în paragraful precedent că aceasta este opinia comună a scriitorilor: aceasta este forţa adevărului care atrage după sine acordul unanim. Şi cine dintre istorici s-a
îndoit, cu adevărat, de aceasta? Dacă, din prea multă preocupare faţă de noutate, negi acest lucru, atunci este nevoie să negi totul: dacă vei spune că aceasta este o minciună care vine de la cei vechi, atunci este nevoie să spui că toate sunt minciuni. Aşadar, ce forţă mai puternică decât cea a istoriei, căreia se cuvine să-i dai crezare, decât mandatele celor vechi transmise nouă prin monumente. Şi de ce chiar ei despre care este vorba acum, Goţii, Longobarzii şi ceilalţi; de aici se mărturiseşte că au plecat în diverse colţuri ale lumii: în ce anume direcţii şi în ce chip; prin propria mărturisire a tuturor, în calitate de fiinţe vii, dotate cu văz, cu prudenţă, a celor a căror memorie încă nu a dormit, observ că mi se cuvine să arăt în întregime adevărul şi să dizolv neînţelegerile.

§3. Aşadar, să începem cu Jornandes, el însuşi got (adică get, n.t.) care şi-a extras opera din scrierile anticilor; el relatează că Goţii au venit din SCANZIA (Scandinavia de azi) exact ca un roi de albine (De Getarum sive Gothorum origine et rebus gestis, C. I, II, III, IV, V). Apoi ne arată ce vrea să însemne această SCANZIA şi naţiunile care o locuiau; astfel, folosindu-se de un vocabular bogat, ne arată chipul în care Goţii şi-au părăsit lăcaşurile. Aşa că el numeşte Scandia noastră drept fabrică a popoarelor, un pântec al naţiunilor. Ceva mai departe apoi ne arată răspândirea Goţilor de răsărit şi a celor de apus, deşi la inflexiunea vocii Geţilor (deci cântând, pentru că ei îşi cântau şi legile ca pe nişte psalmi, dovedind că limba lor era o limbă armonioasă şi melodioasă, caracteristică dovedită şi de faptul că Ovidiu a putut adapta prosodia latină la limba getică, vezi poemul Laudes de caesare, n.t.) îi numeau pe aceştia Ostrogoţi şi Vizigoţi. Înţelegeţi deci: cu o altă trupă de goţi au plecat din Scanzia (sub conducerea regelui Berich (a se citi Herich), aminteşte Jornandes; lucruri de care vorbise mai sus, acum le repetă pe scurt.

§4. Procopius ( Hist. Goth., IV, fragment, p.m. 241 şi 248) îi scoate pe Ostrogoţi şi pe Vizigoţi din aceeaşi Scanzia, precum şi pe Longobarzi (deci, i-a adăugat aceluiaşi fragment de istorie şi pe acesta, legat de ţinuturile locuite de Goţi). La fel procedează şi Procopius7, adăugând la ei şi alţi nenumăraţi Vandali (la Tacitus, De Mor. Germ., c. II, îi găsim sub numele de VANDALII, la Procopius şi Zosimus bandiloi, iar la Eutropius ouandaloi, cu variantele Vandeli, Vindili, Vinili, Vinuli, Winili, Winuli), la Goţi  întărind că  au aceeaşi origine:  Goqoi  te  eisi  kai Bandiloi kai Ouisigoqoi kai Gepaide? (“Goţii sunt şi Vandali şi Vizigoţi şi Gepizi”, Hachenberg, Orig. Germ., XIII); că Vandalii s-au adăugat celorlalţi Goţi, ne-o confirmă o sursă de mare încredere (Procop., Vandal., lib. I, lib. 1V, c. 39) – sub regele Gilimer care se bucura de o mare simpatie; el a avut sub conducerea sa întreaga progenitură a neamului şi pe cea mai nobilă; dintre scriitorii care se bucură de cea mai mare încredere este Grotius (Proleg. Hist. Goth.).

§5. Deopotrivă şi Paulus Warnefridi longobardul (De Gestis Longobardorum, lib. I, c. II), după cum el însuşi ne-o mărturiseşte, făcând o menţiune despre naţiunea lui, s-a dovedit că locuitorii săi (longobarzii) împreună cu Goţii, plecând din Scandinavia noastră, s-au apropiat de Scandinau. Johannes Boëmus (De Mor., leg. et ritibus omnium gentium, lib. III, cap. 8) o numeşte chiar cu acelaşi nume, dar şi cu multe altele; apoi chiar la Ptolemeu avem menţionaţi Goţii care locuiau pe Vistula. Desigur că şi Mela (lib. III, c. 6) îi numeşte la fel, cu acelaşi cuvânt. La fel şi Plinius (IV, 1 2), precum şi Solinus (III, 19 şi 20). Chiar aici în Scandia (exact cum o spusese şi Plinius) afirmă Isidorus (Init. Chron. Gothorum) că a existat cel mai vechi regat al Goţilor (= Geţilor, n.t.). Şi cum foarte corect aminteşte, acesta s-a născut din regatul Sciţilor. De aceea Dexippus (lib. II) în cărţile sale dedicate treburilor Goţilor, şi le-a intitulat Ta Skuqika (“Faptele Sciţilor) ca să fie clar pentru toţi scriitorii de bună credinţă acest adevăr istoric (şi anume că geţii se trag din sciţi, n.t.). Iar Eunapius îi pomeneşte pe Sciţi într-un limbaj confuz, idem Ammianus; iar Ablavius Gothus, printr-un limbaj ales, vorbeşte cel mai acurat dintre toţi (Nicol. Ragv. Orat., p.m. 165 ex Ablav.). Dar Dio Chrysostomus în cartea despre războaiele Goţilor, le zice Getikon, “getic”8 (Aici Carolus Lundius comite o gravă greşeală, căci este ştiut că Dio a trăit în sec. I e.n. şi a scris un tratat Getika (Treburile getice) din care s-a inspirat JORDANES / JORNANDES, cum îl numeşte mereu Lundius, în timp ce Goţii (chiar dacă sunt totuna cu Geţii) au apărut în istorie, cu siguranţă desprinşi din Geţi, de abia în sec. IV-V e.n., n.t.). Să-i mai adăugăm şi pe Zosimus şi pe Zonaras, în mai multe locuri din operele lor; pe lângă aceştia, însuşi Plinius îi numără pe Geţi în rândul popoarelor scite (IV, 12); la fel şi la Trebellius Pollio (Vita Galieni et Claudii), la care Austrogoţii sunt cuprinşi în numărul aceloraşi neamuri. Aici se adaugă şi Anastas. (Hist. Chronol.) Skuqai oi legomenoi Gotqoi (“Sciţii care sunt numiti Goţi”). Rosendius ( Antiquit. Lusit.):Multe popoare”, spune el, “îşi trag numele gotic de la Scania, un lucru trecut cu vederea de către scriitorii vechi şi înfăţişat confuz sub titlul de Getica”. Jacobus Bergomensis (Suplem. Chron.): Popoare care au fost numite de către Greci şi de la care şi-au tras numele Scythia şi Gothia”. Schedel / Senensis: “Sciţii de la care îşi trag numele Svecia şi Gothia”. Heinsius, în Paneg. Gust. Magni afirmă: “Geografii de mai dincoace au separat Geţii din vechime de Goţi, fără să o vrea. Ei nu şi-au dat seama că Geţii sunt destul de asemănători cu Goţii şi în numeroase cărti ale celor vechi, autorii se sprijină atât pe mărturiile Romanilor, cât şi pe cele ale Grecilor, căci atât numele, cât şi obârşia le sunt comune”. De aici Ferrarius relatează în legătură cu acest adevăr istoric, aducând în memorie pe cei mai serioşi scriitori a căror autoritate se impune ca o marmură (Paneg. R. Christ. laud. dic.).

§6. Dar toate aceste afirmaţii nu coincid întru totul cu istoriile noastre şi cu Analele străvechi ale Sveoniei? Desigur că da! Af Japhet are komne Scyther och Geter, som longt epter Kalladis Gother / och nu Schwenste (“Sciţii  şi Geţii se trag din Japhet cărora mai târziu, după Goţi, li s-a spus Sueones” (cf. Chron. şi Hist. Pat.). Trec acum peste Imperiul Sciţilor care se întindea pe tot globul şi despre care relatează pe larg Herodot, Xenophon, Strabo, Diodor din Sicilia şi câţi alţii şi în câte locuri şi ale căror afirmaţii sunt în deplină concordanţă cu toate istoriile importante şi cu analele naţionale.

§7. Despre Hispani a auzit şi Alphonsus de Villa Diego Hispanul (Chron. Goth. Regni p.m. II): “Gothia se află în Scandia, zice el, patria naturală a neamului nostru gotic, de unde ei înşişi au plecat şi unde ei astăzi îşi au încă domiciliul regal şi statal”. La această afirmaţie consimt şi Roderic. Tolet. (Rerum in Hispania gest., lib. II, c. 4); Joh. Lup. (De J. et J. Regni Navari, VI, 4): Alphons. Carthag. (Anac. Regum Hisp., c. IX) şi alţii.

§8. Cât despre plecarea Goţilor de aici în Italia, Italii însuşi o mărturisesc într-un singur glas, lucru ce, de bună seamă, a folosit ca argument în istoria alcătuită, parte tipărită, parte scrisă de mână care se păstrează la Biblioteca Vaticanului la Roma, nu atât în latină, cât mai ales în dialect italic (nu cumva este vorba de limba română veche, adică geto-dacă? n.t.), în ea fiind cuprinse faptele Goţilor transmise Posterităţii. Aceasta nu şi-au propus atât să aducă laude măreţe Goţilor cu eleganţă şi cu fermitate, ne-o spune ilustrul bărbat Octavius Ferrarius ( Pan. Chr. Reg., p. 7, 8 şi 19). Legat de aceasta şi Sigonius (De regno Ital., lib., I, p.m. 11) dovedeşte că pe Goţii înşişi nu i-ar fi născut imperiul etern al Romanilor în Italia, ci invers, căci, după cum spuneam, făuritorii Italiei au fost Sciţii. Pe lângă alţi scriitori preocupaţi de originile Goţilor/Geţilor, s-a numărat şi Cato, din care ni s-au păstrat fragmente care supravieţuiesc şi astăzi (deci, cu mai puţin de patru secole în urmă, cartea lui Cato Maior, Originile Romei, în care el relatează şi despre străvechimea scrierii getice, încă exista sau măcar fragmente din ea, n.t.). Astfel că nu a fost de mirare când Plautus a numit Italia barbară (Poenul III, II, 21). Pe sacerdotul italic al lui Hercule l-a numit Poticium cel barbar (Poticium = Pinarii, -orum, veche familie din Latium consacrată lui Hercule, n.t.), iar ritualul italic, barbar. Oraşele italice şi ele au căpătat epitetul de barbare. Legile italice sau romane şi ele au fost etichetate ca fiind barbare (Bacchid., I, 11, 15; Casin., II, VI, 19; Capt., IV, II, 104 şi III, 1, 32) şi traduse în latineşte în manieră barbară. Şi de ce nu aş spune-o,şi ziua de sărbătoare, precum şi altele, au fost considerate barbare, odinioară acestea fuseseră denumiri acceptate la toate popoarele, cu excepţia grecilor. Ba chiar şi cele mai vechi cuvinte care la origine au fost tusce (de la Toscana în Etruria, adică etrusce) şi scite, sunt clar convingătoare că sunt gotice (desigur getice!, n.t.), cf. Plaut., Asin., prol. II şi Trin., prolog. XIX. Verbul pultare (“a lovi uşor”) pe care Plautus îl foloseşte foarte des, provine din cuvântul nostru pulta sau bulta (Dicţionarul latin-francez, a 5-a ediţie, Hachette, 1923, ne oferă explicaţia că pulto,-are este un arhaism pentru pulso,-are, “a lovi”, “a bate la uşă”, la Plaut având sensul de “a bate uşor în poartă / la uşă” şi, cum poetul comic Titus Maccius Plautus, calificat drept un pictor inimitabil al năravurilor populare, a trăit între anii 250-184 î.e.n., este foarte evident că din limba geto-dacă vin toate cuvintele barbare prezente în comediile lui şi nu din gotica propriu-zisă, gotica fiind la rândul ei o getică ornamentată, după cum ne-o arată izvoarele vechi, cu atât mai mult cu cât Goţii (în opinia mea, deloc departe de opinia lui Lundius, n.t.) au apărut pe scena istoriei (Goţii de răsărit şi Goţii de apus – Ostrogoţi şi Vizigoţi) la mijlocul sec. IV (350-375), cu Amaler şi respectiv Hermanrich (350-375), imperiu, distrus de huni; W-G cu Alarich (395-410) au năvălit în Italia (în 410 au ocupat Roma); Rekkared (586-601) > catolicism; ultimul rege a fost Roderich (710-711). W-Goţi ultimul rege Teja cade la Vezuviu 552; au dispărut în 601 A.D., deci domnia lor s-a întins pe o perioadă de 2 secole şi jumătate. Aşa că, fără urmă de tăgadă, toate cuvintele barbare folosite de talentatul comediograf latin Plautus sunt forjate din limba getă, căci Geţii şi Dacii fuseseră pe pământul italic cu mult înainte de întemeierea Romei şi au rămas ca atare la ei acasă, la care s-au adăugat prizonierii de război – unii reduşi la sclavie – de aceea şi personajele-sclavi ale comediilor şi eline şi latine se numesc pur şi simplu Davos sau Davus, Getes sau Geta (dar a fost şi un împărat roman Antoninus Geta din cei şapte împăraţi Antonini (Nerva, Traian, Adrian, Antonin, Marc Aureliu, Verus şi Commodus). Antoninus Geta (născut la Milano în 189) era fratele lui Caracalla cu care împărţea domnia şi care l-a ucis în 212 A.D., deci la vârsta de 23 de ani. Caracalla a ordonat să fie ucise peste 20000 de persoane; el fu şi ucigaşul juris-consultului Papinian, pentru că refuzase să facă apologia uciderii lui Geta; aşa că acei şefi de stat care-şi ucid şi rudele foarte apropiate, se trag din acest odios împărat roman, n.t.). Verbul mulcare (“a mulge”) nu este un cuvânt latinesc, o recunoaşte deschis însuşi VARRO (116-27 î.e.n., poet şi unul din savanţii cei mai renumiţi din vremea lui de la care ne-a rămas şi un tratat despre agricultură, De re rustica; deci autorul se sprijină pe surse foarte demne de încredere, care au trăit cu secole î.e.n., întărind ideea că e vorba de un lexic pur getic, n.t.), dar o recunoaşte deschis şi Gellius (Noct. Attic., lib. XI, c. 1). După cum nici verbul mulctare nu este latinesc. Căci, de fapt, în acelaşi chip, mulgând lapte, se trage din ţâţe (uger), ceea ce printr-un sermone vernaculo, adică cuvânt popular (la Varro, însă, prin sintagma vernacula vocabula se înţelege “cuvinte latine”), noi spunem mulka, molka (Thys. şi Gronovius la Plautus, Stich., III, 1, 19; Fragm. Legum Sueon. et Goth., c. XVI). Există unii care susţin că mulgeo şi mulceo (“eu mulg”), de aici şi mulcto sau mulco (“eu pedepsesc”) ar veni din grecescul amelgw (“eu mulg”), când de fapt se cuvine să căutăm izvorul comun, mai înainte de toate, în Sciţia. Halophantam , un cuvânt pe care ştim că-l întâlnim la Plautus (Curcul., IV, I, 2), precum şi la Salmasius şi la Scaliger, în calitate de comentatori ai aceluiaşi pasaj, (dar acest cuvânt poate fi perfect dedus din hal şi fante şi, considerăm că este greşit  pus în legătură cu grecescul olofanth (cuvântul nu apare nici în Bailly, Dicţionar de greacă veche, Paris, 1929 şi nici în E. Legrand, amplu dicţionar de greacă modernă, Paris, tipărit cam în aceeaşi perioadă; bănuiesc că este o expresie pur juridică, folosită în Evul mediu şi care putea fi găsită într-un dicţionar de specialitate), însemnând “obligaţia de a compărea în justiţie”, “a depune cauţiune în favoarea cuiva”, “vas”, expresie care îşi are obârşia în Sueonia şi care poate fi pusă în legătură cu o sintagmă similară, regăsită la Marţial în cartea a IX-a, n.t.); la fel stau lucrurile şi cu cuvântul bustirapus (la origine înseamnă “hoţ / profanator de morminte”), Bust-ei-rapr care în limba gotică veche / adică getică înseamnă “bărbat”, este folosit de Plautus cu acelaşi sens de “bărbat chel”, care nu are nici un fir de păr pe cap spre a putea fi numit în toată legea (vir bonus); la Plautus (Merc., V, 2, 85 şi Rud., II, II, 9) se foloseşte cuv. MACHAERIA cu sensul de “săbiuţe” şi acesta este cuvântul gotic vechi MAEKER, de unde l-au luat şi grecii maaira (“satâr”); de socco, socca (de la cuv. soccus, o botină specială pe care o încalţă actorii de comedie), folosită de Plaut în Soldatul fanfaron, ultimul act (comp. cu Mercat., V, II, 85; Rud., II, II, 9 şi Edd. Havamal., LXXI) este de origine scită, iar goticul SOLA (vezi Bacchid. II, III, 98) răspunde perfect acestui cuvânt (să nu uităm că întotdeauna este vorba de Get sau şi de Get, când spune Got, n.t.); SCURRA (“bufon”, “parazit”, “jongleur”) care la cei vechi însemna “a înşira vorbe goale / sarcasme spre a stârni râsul celorlalţi”, ne duce la sensul lui SKURA din limba noastră populară, însemnând “vorbăreţ”, “flecar”. Şi care e situaţia altor cuvinte pur scite (adică gete, n.t.) pe care le întâlnim frecvent la ENNIUS, PLAUTUS, CATO, VARRO şi la mulţi alţi autori, din care cităm o parte; vinnula, cista, cistula. cistellula, herus, herilis, heres, heredium, herediolum, caput, arca, arcula, cippula, nasus, denasare, casteria, claro, clarifico, claritas, claror, claritudo, clarigatio, mundus, mundare, vocare, advocare, fallere, velare, stygius, carcer, carcerare, gelu, cura, curare, stare, urbare, turbare, nomen, nominare, meminisse, taberna, tabernarius, catus, catc, nicere, nere, nictare, sputare, insputare, caupo, stega, puteus, potus, putus, putillus, baltheus, pipare, pipire, boreas, rica, ricula, ricinium, acheruns, boia, rosca, pellis, palla, pallium, pallula, palliolum, palliolatus, paludamentum, paludatus, palatum, palatium, specio, cum compositis, specto, speculor, spiculum, speculator, speculum, specus, spelunca, species (majoritatea acestor cuvinte le regăsim şi în limba germană actuală - fein, kiste, Kapitel, klar, Palast, niere - nu numai în română, dovedind o dată în plus că istoria strămoşilor noştri a fost comună cu cea a popoarelor germanice, că am locuit aceleaşi meleaguri, că neamul vlaho-geto-dacilor şi carpilor a vorbit aceeaşi / aproape aceeaşi limbă cu cimerienii, celţii şi teutonii, cea getică fiind de fapt la baza tuturor, în sânul ei născându-se şi scrierea, n.t.). Revenind la străvechiul cuvânt PAN, analizat mai sus, am constatat că este şi elin şi italic şi germanic, pentru că la origine este cuvânt scitic, adică getic. Lui legere (“a citi”) din latină îi corespunde legein în greacă, iar în limba noastră este lesa / läsa, iar la Wulfila legunt (“ei citesc”) (Math., VI, 26) se găseşte lisan. Zythus, la Diodor din Sicilia Zuqo, nu este nici cuvânt egiptean şi nici grecesc de la zew care înseamnă “a fierbe”, ci este pur gotic (adică şi getic, n.t.), căci grecescul Zuqo la noi se zice seth sodh, unde th este exprimat prin th sau dh (o confirmă Arngrim, lib. I, c. III) şi de la el şi Verelius (Runog. Scand., c. VII, c. III); de aici s-a format verbul sieda, siuda, în germană sieden, însemnând “a fierbe”, “a topi”. Spunem, de pildă, o băutură din orz fiert; grecescul teirw, latină tero (“eu zdrobesc, fărâmiţez, macin”) vine din verbul nostru teira / tera, de unde handtera (“a măcina / zdrobi manual”; qin sau qi qino  (“grămadă”, “cumul”) se spune că vine de la qew, însemnând “cu carul”; pe această derivaţie eu nu dau nici o para, pentru că îmi este clar că vine de la geticul tina , pentru că la Cicero (Orat. cont. Rull.) avem cogere (“a aduna”) şi coacervare (“a îngrămădi”). Chiar şi subsatntivul montes (“munţi”) este folosit ca echivalent pentru maximi (“cei mai mari”), acervi (“grămezi de cereale”) la Plaut (Pseud., I, II, 55). Latinescul aevum (“durată”, “timp”, veac”) vine de la goticul / geticul äwe şi destul de apropiat de aiwn al grecilor şi de avan al arabilor (aşadar, s-ar putea reconstrui fraze întregi de limbă getă străveche, pe baza acestor extrem de preţioase formule etimologice şi româna actuală păstrează cuvântul getic străvechi ev, n.t.) A se compara şi cu ceea ce spune Celsus (Com. Eccl., p. I, c. 8 – este vorba de filosoful vestit pentru atacurile sale împotriva creştinismului şi care a trăit la Roma în sec. II e.n., sub Antonini). Trimit acum la Platon (Crat., p.m. 319) unde vom găsi nenumărate cuvinte greceşti primite de la barbari; trimit şi la Dionysius (lib. I, spre final) care susţine clar că Roma  s-a slujit mai întâi de limba greacă, din care apoi, multe cuvinte au pătruns în latină, amestecându-se cu latina (deci, limba latină a luat din vechea getică şi direct, prin populaţia geto-dacă existentă la Roma şi indirect, prin intermediul limbii eline, n.t.). Trimit şi la Julius Caesar Scaliger (filolog şi medic italian, unul din cei mai mari erudiţi ai Renaşterii, 1484-1558), autor al unui strălucit tratat de poetică, n.t.) de la care aflăm că vechii Latini au luat nenumărate cuvinte din Magna Grecia. Trimit şi la ilustrul Morhosius (lib. De patav. Liv., cap. XI) care ne transmite informaţia că în Italia au existat mai multe limbi: ale sclavilor indigeni, dar proveniţi din alte regiuni, precum şi ale celor ai casei; fiecare îşi avea limba lui proprie, opinie cu care eu sunt totalmente de acord, ţinând însă să subliniez un fapt, că multe din cuvintele latineşti erau la origine scite. Chiar şi numărul impar nu vine de la Greci, ci de la Sciţi; oamenii erudiţi au arătat deja că atât flexiunea verbului, cât şi cea a substantivului din latină au origine barbară, de exemplu; karkar, karker, karkeris, karkeri = carcer, carceris, carceri (“închisoare, a închisorii, închisorii”). În karkarai, după Wulfila (vezi şi Glosarul la gotul Wulfila, precum şi Codicele de legi străvechi Pat.) ai se citeşte ca şi cum ar fi e,  în carcere, după cum chiar şi sunetele au şi ai sună e: namen, namnis, namni = nomen, nominis, nomini (“nume, al numelui, numelui”); father, fathris, fathri = pater, patris, patri (“tată, al tatălui, tatălui”); mother, mothris, mothri = mater, matris, matri (“mamă, a mamei, mamei”). Şi la verbe: im, is, ist = sum, es, est (“sunt, eşti, este”); vidiau, videis, videithş = video, vides, videt (= văd, vezi, vede); vastiau, vastis, vastit /sau vastijt vestio, vestis, vestit (“mă îmbrac, te îmbraci, se îmbracă”); au la Goţii sună ca şi o sau ó; haba, habas, habaith = habeo, habes, habet (“eu am, tu ai, el are”). Desigur că din haba gotic s-a ajuns la latinescul habeo; aşadar haba este habeo, habas – habes, habaith – habet, habam – habemus (“noi avem”), habaith – habetis (“voi aveţi”) şi habant – habent (“ei au”). Haba astăzi este hawer. Mai mult ca sigur că habetus este în loc de avitus (“avut, deţinut”, dar şi “corpolent” la Plautus) şi habe în loc de ave (“să ai”), după spusele lui Non. Şi Bongars. Ad Justin. (lib. I, c. I’ 4). Aşadar, este lesne de legat lucrurile între ele de aşa natură, încât să conchidem că aceste cuvinte nu numai că au preexistat în gotică (getică), dar că ele au şi fost adaptate şi traduse în limba latină cam după bunul plac; ba chiar adesea accepţiunea verbului este interpretată la Plaut şi Terenţiu puţin îndrăzneţ, când vor să spună că o femeie a fost avută (haberi) se adaugă cum coit (“a fost posedată / s-a unit prin căsătorie”), ceea ce în vechile noastre legi se va exprima cu oarecare pudoare şi niciodată nu se va argumenta în acest chip.

 CAPITOLUL III, 1-14

Rezumat Cap. III, 1-6 §1. Există unii care resping vechimea legilor noastre, iar în fruntea acestora se află Coringius (Hermann Conring – 1606-1681- este fondatorul istoriei dreptului german; lucrarea lui de bază este De origine juris germanicii (Despre originea dreptului germanic), 1643, n.t.). Principalul lui argument este că Goţii (Geţii) la acea vreme nu ar fi avut litere. Acest motiv este evident fals, deoarece folosirea literelor gotice (=getice) în patria noastră este străveche. Lex Attinis, lex lata pe care o demonstrează Messenius. Grecii şi alte popoare au luat litere (alfabetul) de la Geţi. La Herodot şi Diodor găsim opinii directe despre  răspândirea acestor litere §2. Alt argument al lui Conringius – o pană mai uşoară. §3. Sub influenţa scriitorilor antici care susţin că scrierea a apărut mai întâi la Geţi, Jornandes (la Lundius îl vom găsi numai sub această formă a numelui, în timp ce la noi s-a încetăţenit JORDANES, n.t.) recomandă cu toată convingerea legile scrise ale lui Zamolxis şi Deceneu. Bellaginele este mai corect să fie numite BIJLAGINES, conform codicelor scrise de mână. Expunerea lui Vulcanius. §4. Ce este Vittod? Ce este Lagh şi ce este Biuths ? Care este originea lui Lagh? §5. Este lăudat Bureus (jurist). Este explicată străvechea lege a Vizigoţilor în afara regatului Goţilor de baştină. În documentele vechi se menţionează desele incursiuni făcute de strămoşii noştri în Grecia. Când au fost puse la punct codicele de legi ale Goţilor de Vest de către juriştii provinciilor? §6. Judecătorii provinciilor nu se bucurau de aceeaşi putere cu cea a pretorilor romani. În Dreptul Roman autoritatea Imperiului era atribuită pretorilor.

§1. Să vă fie clar pentru toţi, că cei pe care Antichitatea i-a numit cu o veneraţie aleasă Geţi, scriitorii i-au numit după aceea, printr-o înţelegere  unanimă, Goţi. În acest sens a fost un mare număr de scriitori, dintre cei mai diferiţi, iar eu nu i-am enumerat chiar pe toţi. Goţii (Geţii) au întrecut, în glorie şi fapte, toate neamurile şi toate naţiunile, până în ziua de azi; cei mai mulţi, relatând despre războaiele şi bătăliile dus  de Goţi (şi Geţi), rămân înmărmuriţi şi plin de admiraţie faţă de ei. Niciodată nu s-au scris atâtea opere literare şi istorice, niciodată nu s-au promulgat atâtea legi civile şi sacre – sunt fără egal în lume! Despre toate acestea ne stau mărturie atâtea genuri literare grăind despre acele vremuri străvechi. De aici, şi tocmai fals judecatul Andreas Bureus (Descript. Sueon. Polit., p. m 20), ale cărui cuvinte, urmărite punct cu punct, constatăm că nu se abat de la adevăr: “Că vechimea legilor noastre vestgotice s-ar cuveni să fie socotită din perioada în care Goţii au plecat de aici sau puţin după aceea, este departe de orice dubiu, căci ne stă mărturie prezenţa Goţilor în Grecia şi Tracia, unde se stabiliseră”. Cu el alături, sau cel puţin pe acelaşi teren va fi aşezat şi strălucitul Hermannus Conringius (De orig. Jur. Germ., c. V). Şi această dispută, arată după cum se instrumentează: dacă s-a recurs numai la jocuri ridicole, ceva arme, aparat scenic, trecând peste cele serioase; pe acele Herculeene le-a trecut  cu vederea, le-a înlăturat pe dată. De aici şi prima reclamaţie, ba încă foarte vehementă. Fără îndoială că înainte de Wulfila, acestea au fost literele runice pe care le-au folosit popoarele nordice; iar lui Wulfila nici nu i-ar fi trecut prin minte să inventeze alte caractere noi, dacă Goţii se foloseau deja de cele runice (dar aşa cum aflăm din cartea lui Bonaventura Vulcanius, De literis et lingua Getarum sive Gothorum, Lyon, 1597 şi din cea a lui Johannes Magnus, Gothus, Historia de omnibus Gothorum Sueonumque regibus, Roma, 1554, carte în care s-a publicat, pentru prima oară, atât alfabetul getic, cât şi legile lui Zamolxis, Wulfila s-a folosit de alfabetul getic ca să-l creeze pe cel gotic în care a tradus apoi Biblia cunoscută sub numele de Codex argenteus, n.t.). Aşadar, Goţii nu ar fi avut, la acea vreme, alfabet şi nici legi scrise. Acestea s-au născut de la Wulfila încoace, adică cam în jurul anilor 460. Conringius se sprijină şi pe relatările lui Soganienus (istoric grec din sec. V, n.t.) în care în a sa Istorie ecleziastică (VI, 37), îl laudă pe Wulfila pentru meritul de a fi fost cel dintâi inventator al alfabetului gotic şi care a tradus în acest alfabet şi Biblia. Şi apoi, printr-o mică evitare, adaugă năvalnic: “Desigur Wulfila nu a fost primul care a gândit şi pus la punct literele gotice, ci numai le-a dezvoltat şi adaptat pe cele greceşti, descoperindu-le pe f şi Q . La fel şi Claudius, comentatorul Analelor lui Tacitus (XI, 14) care ar fi descoperit trei litere noi şi le-a  adăugat în numărul celor vechi latineşti, litere care, zice el, sunt foarte necesare. Despre formele acestora, a se vedea Vertranius . Lucru sigur este că folosirea alfabetului fonetic de către Geţii din patria noastră (i.e. Suedia) datează imediat de după Potop, alfabet descoperit pe nişte pietre splendide de o mărime considerabilă, aşa cum ne-o relatează foarte limpede Joannes Magnus ( Historia omnibus Gothorum Sueonumque regibus, Roma, 1554, c. I, cap. 7, tot aici sunt publicate şi Legile lui Zamolxis, n.t.): De adăugat, din acelaşi motiv, legea celui dintâi Attin pe care o evidenţiază Messenius din Cronicile lui Joannes Martinus şi care sunt în deplină concordanţă cu cele mai vechi codexuri de legi naţionale: această lege  de o mare bogăţie s-a elaborat în secolul al XVIII-lea de la Facerea Lumii. De ce ? Pentru că se dovedeşte, socoteşte Stiernhielmius că limba greacă este aceeaşi cu cea care a fost a vechilor Goţi (adică Geţi). Şi, ca să nu te îndoieşti de nimic, literele acestei limbi, ca şi ale celorlalte de altfel, au fost luate de la Geţi (Nu numai Lundius, dar şi M. Crişan susţine acelaşi lucru  în toate comunicările prezentate la congresele internaţionale din acest an, Târgovişte, Constanţa, Bucureşti, deja publicate, n.t.). Şi, cel mai apropiat de spiritul meu, şi ca să nu rămână nimic neclar în privinţa literelor acestei limbi care toate provin de la geţi – ca de altfel în cazul tuturor celorlalte alfabete, vezi ce spune Cl. Rudbeckius în Atlantice, unde acest adevăr este dovedit cu o forţă cu totul aparte. Dar şi Cl. Salmasius o spune clar şi direct, că primii oameni care au populat Grecia şi sunt şi autori ai limbii eline, au fost cei veniţi din regiunea nordică şi scitică. Şi la fel stau lucrurile şi în alte privinţe (ca să nu vorbesc nimic aici de Palamede şi Simonide) – fără un motiv întemeiat  probabil vei obiecta şi vei persista în asta: că acesta ar fi fost Cadmus, care cel dintâi ar fi adus literele din Fenicia în Grecia, prin aceasta însă nu se poate nega că primele litere nu au apărut la popoarele nordice, după cum estimează mai sus pomenitul Rudbeckius. Căci pe drept cuvânt, bătrânul Herodot (V, 58) mărturiseşte clar că Grecii, înainte  de a folosi literele aduse de la fenicieni de Cadmus, le-au adus nişte îmbunătăţiri (le-au adaptat graiului lor). Metarruqmizw, adică “ajustez”, “adaptez”, “corectez”; metarruqmisante, zice Herodot, sfewn oliga, adică operând unora din ele simple modificări;  sfewn este ionic folosit în loc de autwn = “lor înşişi” / “aceloraşi”; interpretarea populară este mai puţin reuşită: “după ce au operat nişte schimbări pe ici, pe colo, au început să le folosească”. Cam în acelaşi chip s-a exprimat şi Diodor din Sicilia (V,  p. 235,  Edit.  Laur.  Rhodom.):  “ouk   ex   arh   eurein,   alla   tou   tupou  twn

grammatwn metaqeinai  monon ” (“nu  ei -Fenicienii – au fost primii care le-au inventat, ci primii care le-au folosit”). Şi înseşi literele, din respect pentru adevăr, ţi-l arată, căci sunt destul de convingătoare. În această privinţă, chiar şi Tacitus ( Annal. d.l. XI, c. 13, la final) cu totul justificat, aminteşte că literatura greacă nu este absolută şi imuabilă. După părerea multor teologi, Fenicienii ar fi luat literele de la Iudei, iar Iudeii de la Moise. Poziţionarea nu este de negat: Pământul şi axa lui care înclină spre răsărit, se sfârşesc cu Arabia; la sud se află Egiptul; la apus, Fenicienii şi marea; la nord, lateral, de-a lungul Siriei, după Tacitus ( Hist., lib. V, c. 6, Annal., l.d. XI, c. 14; vezi şi Eupol. Lib. de regibus, Clement. Strom., lib. I, Horn De convers Ind., lib. I, c. 4). Cel care afirmă totuşi că literele feniciene au pătruns în Grecia prin Egipt, susţine şi vanitatea egiptenilor, căci se poate prea bine ca inventatorii literelor să fie unii, iar grecii să le fi primit de la alţii (în cazul de faţă, Geţii, iar grecii nu le-au primit direct de la ei, ci prin intermediul fenicienilor sau egiptenilor; dar cum Geţii locuiseră deja Grecia în Antichitate, era foarte firesc ca lucrurile să stea cum au fost arătate mai sus; apoi, într-un al doilea val, să fi fost aduse şi de Cadmus, n.t.).

§2. Totuşi, rămâne ferm pe aceeaşi poziţie Conringius, susţinând că înainte de Sueoni şi Goţi, Danii (i.e. Dacii din Dacia de Vest, azi Danemarca, n.t.) au fost aceia care s-au folosit, cei dintâi, de legi scrise: ”  căci se obişnuia ca primii autori ai legilor să laude regii, pe Valdemar I şi pe Valdemar II la al căror nume se mai adăuga şi adjectivul Scanicae şi Sialandicae, cum a a fost cazul legii promulgate în anul 1163, sub Valdemar I, şi Cimbricae (în legile noastre figurează sub numele de Jutarum, “Dacia de Vest”), cazul legii promulgate în 1240, sub Valdemar II şi aceste legi erau, în mare parte, întocmite după modelul jurisdicţiei saxonice, după cum relatează Arnoldus Huitfeldius, Marele Cancelar al regelui Daniei”. (Praef. Leg. Prov. Fion.). Dar încăpând pe mâini neexperimentate, a fost simplu să se cadă de acord în privinţa acelui drept (legi), aşa cum s-a putut vedea, fie că a fost vorba de corectori princiari, fie de autori prea zeloşi care s-au situat deasupra regilor, lăudaţi mai sus de către Conringius. Dar la început nici nu era nevoie de un consens, căci printre altele, şi prin diferitele chipuri de a pleda şi prin acordarea de termeni spaţiaţi, în darea hotărârilor în procese având ca temă cultul profan al zeilor, acestea erau primite din partea celor cu putere de discernământ sau aplaudând sau respingând zgomotos hotărârea (Nu am certitudinea înţelegerii corecte a frazei, n.t.). Iată că este o întreprindere grea să fac o incursiune în istoria străveche a unui popor foarte cultivat, la care au fost legi de tipul celor pomenite. Şi ceea ce ţine separat de Scani (Scandinavi) cu siguranţă că sunt foarte asemănătoare cu cele ale Goţilor, pentru că din simpla comparare a legilor, socot că se clarifică totul destul de bine, care, aşa cum sunt, sunt cenzurate prin erudiţia acestor legi. Şi nici nu este de mirare, căci mai de mult Scania a fost o parte a Regatului, a fost cămara Goţiei (un adevărat dulap unde se păstrau alimentele pentru Goţi). Regele Amundus /Slemme/ a fost cel care a separat Goţia de celelalte ţări, prin graniţe. Vezi şi fragmentele de legi ca anexă la legile vestgotice: Am gamble Wästgiotha Kämärken emillan Swerige och Danmarck (“Despre graniţele vechi ale Goţiei de Vest cu Sueonia şi Dania”). Cât priveşte legile Danilor (Dacilor de Vest), închipuieşte-ţi o îngrămădire de cuvinte alandala (în text este verbotenus, cuvânt care nu figurează în Quicherat, n.t.), fiindcă distinsul Conringius cam aşa înţelege (lucru cu care nu poţi fi de acord fără a roşi); poate  tocmai de aceea nu este urmărit cu seriozitate, căci chiar şi în legătură cu Sueonii şi Goţii, în faţa cuvintelor clare despre legi, încrederea în autori este de neînvins şi prin permanenţa foarte sigură a unor documente de arhivă se poate sigur trage o concluzie trainică fără nici o şovăire.

§3. Cu câtă claritate ni-l înfăţişează Jornandes pe Deceneu ca filosof (care la Strabon (lib. VII, 16 şi XVI) este numit Dekaineo. Cum trăiau concetăţenii lui prin legi făcute de  el, care  scrise  fiind  s-au numit până astăzi Bellagine. Ce vrea să exprime cu adevărat cuvântul Bellagines sau Bylagines, cum figurează în codexurile manuscrise. Înţeleptul şi prea vestitul om de litere şi de ştiinţă Bonaventura Vulcanius, în notele sale la Jornandes (p.m. 179 şi urm.) socoteşte că Bylagines nu este un cuvânt gotic, ci un cuvânt corupt provenit din limba gotică. Crede că lucrurile au stat astfel: “Welhagen este forma contrasă – din motive de economie de limbă – a lui Welbehagen, ce vrea să însemneze “bine”, “foarte  plăcut” şi de fapt  Bellaginele nu sunt altceva decât principiul bunului plac”. Dar în adnotările făcute la Paulus Warnefridus (De reb. Gest. Longob., lib. IV, p.m. 281) se susţine că prin cuvântul Bylagines se înţelege quaerendum (“ceea ce trebuie să fie căutat/ voit/ dorit”, n.t.). Cl. Verelius, într-un schimb de scrisori purtate de mine cu el, este de părere că, în consens cu toate operele manuscrise, prin Bylagines nu se poate înţelege altceva, la cei vechi, decât dreptul civil: aşa concep legile patriei erudiţii noştri. Expunerea făcută de ilustrul Vulcanius, în afara noutăţii temei, ne pune la curent cu scrieri inedite, cu vestigii de o valoare cultural-ştiinţifică inestimabilă. Părerile mele se găsesc în prefaţa cărţii lui Verelianus, pe care acum o posedă distinsul Wolff, pe care se vede clar şi înscrisul de mână al li Verelius. Ce mai încoace şi încolo? În fragmentele juridice ale patriei noastre străvechi se întâlneşte mai ales acelaşi rhsi (“vorbă”, “cuvântare”), pe care deopotrivă îl demonstrează legile tipărite (c. XV, Tinghr.; Wessman l. c. XIX, Tinfbr., Wesig.)

§4. Dar la Goţi (i.e. Geţi) aceste legi au fost negate (refuzate), în timp ce se foloseau de ele; pe vremea lui Deceneu însă, au cunoscut o perioadă de maximă înflorire; Vittod nu era înţeles de ei ca pe latinescul Lag, dar că foloseau acest cuvânt în vorbire, căci adesea se întâlnea cuvântul Vittod în loc de cel de Lag; printre altele, îl găsim şi în scrierile lui Wulfila, şi nu numai Vittod, ci şi biuths care era folosit de cei vechi, tot în loc de Lag de la cuvântul gotic Biuthan, însemnând “a porunci”; tocmai de aceea, dreptul nescris sau obişnuinţa / obiceiu / cutuma era adesea numit biuths (vezi şi Stiernhook, De jur. Vet. Sueonum Gothorumque, lib. I, c. 1). Iată un exemplu: “Pentru că, nu fără temei, se păstrează în loc de lege cutuma “înveterată” (consuetudo) şi aceasta însemnează drept constituit de obişnuinţă.” (vezi şi “obiceiul pământului” în legislaţia noastră, n.t.), o subliniază Julianus (XXXII, D. de legibus), unde, după câteva interpolări, urmează: “Căci iată ce este important: oare prin sufragiu îşi exprimă poporul voinţa sa şi nu prin lucrurile înseşi şi prin fapte? Desigur că da. Tocmai de aceea s-a reţinut acest lucru, foarte just de altfel, ca legile să poată fi abrogate nu numai prin sufragiul legislatorului, ci şi printr-un consens tacit, adică dezobişnuinţa.“. Aceasta nu înseamnă deloc că Lag era pe atunci ignorat de Goţi. Aşa cum biuths vine de la biuthan /biuda , tot astfel Lag vine de la Lagian / Laga. Trebuie arătat, înainte de toate, că este falsă ideea că lag este de origine romană. Pentru că Lag, azi ieşit din uz, mai folosit fiind lägh , înseamnă “umil”, “dărâmat”, “culcat la pământ”, exact cu acelaşi sens cu care îl găsim la Vergilius (Ecl., II, item, lib. XII, Aeneid. spre final, conf. Liv. Lib. VIII, c. 35, Nep. Atit. CXII, Cic., Orat., III şi VI, In Verr., p.m. 108, lib. IV, Orat., X, p. 261, lib. I, De Invent., p. 71 et lib. I, p. 118, precum şi la Heren., lib. I, p. 7). Iată exemplul luat din Vergilius ( Ecl. XI) unde adjectivului latin umil, doborât la pământ îi corespunde în gotică lägh: “Humiles habitare casas. Et / Ille humilis, supplexque, oculos dextramque, precantem Protendes; equidem merui, nec deprecor, inquit; utere sorte tua. “  (“Cei umili locuiesc în colibe. Şi acel umil ridicând mâinile şi ochii, implorând mila zice: Eu nu cer să te înduri de mine, mi-am meritat soarta; bucură-te de soarta ta!”), unde trebuie notat totodată  deosebirea dintre verbul precari (“a ruga”, “a cere prin rugăminţi”) şi deprecari (“a abate din drum prin rugăminţi”). Deci Liggia însemnează jacere şi cubare, “a fi culcat”, “a zăcea”, în timp ce Läggia = ponere, locare = “a pune”, “a aşeza”; laga = fundare, disponere = ordinare = “a stabili”, “a aşeza solid”, “a pune în ordine”, “a aranja”. Căci iată-l pe Cato (De re rustica, la început), cum spune: “Majores nostri sic habuere et sic in legibus statuere” (= Strămoşii noştri aşa cum s-au administrat, tot astfel au statuat prin legi). De ce ? Pentru că lagian se întâlneşte la Wulfila, în locul latinescului ordinare (“a pune în ordine”), căci acesta pare  să fi fost în uz chiar şi la acei Goţi care, pe atunci, locuiau în afara graniţelor naţionale, deci limba lor, din cauză că trăiau amestecaţi cu alte neamuri, era şi ea mixtă; dar nu neg nici faptul că chiar şi în epocile precedente, fusese coruptă. Cel mai important lucru, după cum se vede, este că dreptul (jus) nostru se numea Lag. În prefaţa lui Birgerus la legile regale Uplandice (?) pot fi citite următoarele: “Land skulu med Lagum byggias / och ey med wäldzwärkum: ty att tha stande Land wäl / tha lagum filgies” (“Regiunile au nevoie de legi care să nu fie statuate prin forţă, căci ocrotirea lor se urmăreşte prin cutuma / interpretarea corectă a legilor”). De aceea este nevoie de cuvinte explicative de tipul celor existente în prologul legilor Wessmanice (?). Dintr-o raţiune cu totul justificată, vom găsi adăugat în preambulul legilor lui Helsingius: “ Wari ey lag ä Lande / tha gate engin boody firi” (“dacă o lege nu este în vigoare în provincie nimeni nu este obligat să se slujească de esenţa ei”). În prefaţa lui Waldemar II (în Leg. Jur. ) stă astfel scris: “Wet lod skal mand Land bygge“. Se cuvine să se bazeze pe lege şi provincia (regiunea) şi populaţia. Iată ce spune împăratul  Justinian în Digestele către Tribonieni (Culegere de hotărâri ale celor mai străluciţi jurisconsulţi romani, alcătuită din ordinul lui Justinian; Tribonianus a fost cel mai vestit jurist sub acelaşi împărat, de aceea tagma, colegiul lui a căpătat epitetul de tribonian, n.t.): “autoritatea legilor constă în aceea că ea ordonează corect lucrurile divine şi cele umane”. Şi cel mai corect o spune Samuel Puffendorf (1622-1694, publicist german şi autor al unei lucrări intitulate Dreptul naturii şi al oamenilor, n.t.) care (în J.N. et G., lib. VII, c. 1 şi ultimul spre final), subliniază: “Căci Plutarch a privit lucrurile cu multă înţelpciune, dată fiind înclinarea oamenilor spre obligaţii cu mult peste puterile lor naturale, când a socotit că fiind abolite legile cetăţeneşti (dreptul civil), se pot institui onoarea şi pacea neamului omenesc, prin decretele lui Parmenide, Socrate, Platon şi Heraclit.” Aşadar, acesta este efectul legilor: cele sfinte şi tainice să fie dezvăluite justiţiei, căci întotdeauna trebuie acţionat cu sentiment religios şi respect faţă de cel drept şi bun, numai aşa vor putea fi ascultaţi cu cel mai mare simţ de răspundere – căci “nomoethmata w para oun Qeoun nomizomena” (“normele legislative trebuie să fie în conformitate cu  religia”).

§5. Chiar din primul capitol al Codexului de legi ale Goţilor de Vest, colecţionate de diverşi magistraţi ai acestei regiuni, Bureus menţionează emigrarea Goţilor în Grecia şi Tracia. Capitol, ce-i drept, plin de nelinişti, căci tratează despre plecarea lor din patrie spre Ţara Sfântă, din care unii, după ce au purtat lupte cu o serie de împăraţi orientali, fiind în trecere prin ţările lor, s-au reîntors acasă în Regat, iar alţii s-au aşezat în ţările acestora. Cine ar putea să conceapă cu mintea şi să însemneze cu pana de trestie câte procente de eroare conţin toate acestea? Dar din rândurile anterioare reiese că ar fi plecat din motive religioase. Tu ce crezi? Eşti sigur pe ce spui? Cântăreşte, rogu-te, toate ca să nu te decepţioneze confuzia făcută de tine între legi corecte şi vicioase. Dacă ai consulta manuscrisele vechi, atunci ai vedea că există numai două legi care se deosebesc puternic între ele: una din ele este foarte veche, iar cealaltă este de dată mai recentă. Cea despre ultracunoscuta plecare a Goţilor (Geţilor), despre care am pomenit mai sus, este demonstrată cu cuvinte absolut convingătoare, precum este stabilit şi în textul următor: “ Ingsins mans Ars taker then Man i Gircklandi sittr” (“Aşadar absolut nimeni nu are dreptul să-şi revendice dreptul la moştenire în acest regat, care şi-a fixat reşedinţa în Grecia”). Şi acum, iată cum se pledează cauza celor care au plecat de foarte curând. “Wänder man hál oc nacka at hemkyunum / oc stiger fotum af  fosterlandi: ther skulu arwer wara ŕr skyldasti waru hanum / tha han heman for / an hŕn komber eig apter till hemkynna.” (“Cel care întoarce călcâiul şi capul spre vecini şi piciorul a ieşit din patrie, acela nu mai are dreptul să se întoarcă în ea: rudele pe linie civilă (agnaţie) sau bazate pe consanguinitate (deci, rude naturale numite şi cognatio, spre deosebire de agnatio, n.t.), care în momentul emigrării acestuia se aflau în preajma lui, aceştia îl vor moşteni”). Ce s-o mai lungesc? Dacă mai există vreun codex în manuscris în care acestea se citesc confuz, nu cred să se fi întâmplat în toate cazurile la fel: deci trebuie examinat fiecare în parte cu propriii ochi. Ce raţiune a impus finalmente acest lucru ? La tipografie s-a scris altfel ? Oare? Dar se editează nenumărate alte codexuri în aproape toate domeniile şi disciplinele activităţii umane, nu-i aşa că nu sunt cu greşeli? Dar în ziua în care se aduc manuscrisele celor mai bune opere scrise, nu le corectează alţii? Apoi se impune autoritatea unei lecturi populare (vulgate). Aceasta însă nu poate fi în dauna celorlalte situaţii, de vreme ce şi în acest caz / proces totul este separat prin paragrafe: oricât de bun orator ai fi şi un foarte puternic legiuitor în procesele cu care te întâlneşti şi în care, de regulă, se obişnuia să se dea o hotărâre rapidă, tot poţi greşi. În afară de aceasta, sunt situaţii – vreo 60 de legi şi de codexuri mai recente care sunt amestecate cu altele mai vechi /legate în aceeaşi culegere vulgată; în cazul lor sau sunt spuse clar lucrurile sau pot fi  lesne distinse unele de altele. Te vei grăbi să spui că celelalte legi sunt mai puţin probabil să se raporteze la un context referitor la primirea de către Goţi – care au fost mai întâi în Sarmaţia, – ba chiar secole – apoi au emigrat în Tracia şi Grecia  – a unei moşteniri pe care o aşteptau din partea patriei. Dar spiritul legii este altfel prefigurat decât şi l-au închipuit ei, căci   s-a reflectat îndelungat, spre a apăra cât mai bine adevărul faptelor. Aici se cuvine să pomenim ultima colecţie de legi a Goţilor de Vest, toate legile reperate şi toate constituţiile tuturor timpurilor, fără discriminare, care s-au adunat prin propria lor autoritate, această adunare de legi neavând nevoie de vreo recunoaştere sau de vreo confirmare solemnă din partea regilor. Aceasta pentru că, împreună cu mine, sunt toţi aceia care şi-au aruncat privirea pe vechile documente (incunabule) care o mărturisesc şi o susţin; şi, dacă noi tăcem, atunci o mărturiseşte cu prisosinţă codexul de legi. Aşadar, legea, de abia de la imensa emigrare încoace există şi mai există şi astăzi, deşi, secole în şir după aceea, nu a putut fi consultată. Tot astfel sunt şi astăzi nenumărate legi, vechi şi deteriorate şi nimeni nu ştie de ele. Acestora li se adaugă coloane funerare uriaşe şi monumente de piatră ale căror inscripţii grăiesc de la sine; aceste pietre au fost ridicate întru pomenirea veşnică a unor eroi de seamă, căzuţi în Grecia şi Tracia sau în alte locuri care au folosit armele victorioase ale Goţilor, au rămas ca semne fulgerătoare  ale virtuţii lor. Pe vechile pietre şi incunabule este scris Girkia, Grikia şi Girklandi, însemnând cuvântul Grecia, corupt.  S-a găsit deseori şi Grikum, Grikium şi Girkium (urmează un text scris cu litere runice care în traducere înseamnă: “dedicat unui peregrin care a murit în Grecia”, n.t.). Şi într-un viitor apropiat, după cum bine ne dăm seama, vom dispune de volumul integral privind inscripţiile gravate pe pietre, scrise cu caractere runice de tipul acesteia, prin aleasa strădanie a eruditului Hadorsius Johannes, volum a cărui apariţie a început deja, sub auspicii bune.

§6. Aceste culegeri de legi au fost întocmite de către juriştii pe care i-am numit provinciali şi pe care noi astăzi îi numim Lagmann. Cu aceeaşi ocazie, fereşte-te să le dai crezare lor care nu ştiu din ce aparenţă a erorii, nu se sfiesc să suţină că acestea găsite ar fi tot ce a mai rămas în Sveonia din puterea judecătorilor provinciali care ar fi fost tot atâţia câţi pretori erau la romani (pretorul era magistrat roman, ales dintre nobilii privilegiaţi – patricienii – care, în timpul Republicii, era al doilea demnitar în stat, atribuţia lui fiind aceea de a face dreptate; apoi, rolul lui va fi mai ales cel legislativ, emiţând edicte cu indicaţia datei intrării lor în vigoare, scopul şi regulile după care se orientează. Colecţia acestor edicte formează dreptul pretorian sau onorar prin opoziţie cu legile votate cu regularitate; cu înmulţirea străinilor, a luat fiinţă, pe lângă pretorul urban şi altul peregrin; cum statele germanice, în legislaţia şi jurisdicţia lor s-au orientat după dreptul roman, de aceea şi coincidenţele în situaţii; nu este mai puţin adevărat că, la rândul lui, statul roman s-a inspirat mai întâi, parţial din legile lui Samolse prin vlaho-pelasgo-etrusco-geto-daci, strămoşi inclusiv ai popoarelor nordice, mai ales germanice, cu care ai noştri se înrudeau îndeaproape şi care, cu mult înainte de clădirea Romei (753 î.e.n.), locuiau inclusiv pe locul actualei Italii în toate colţurile lumii, n.t.), Edicte care abia fuseseră propuse pe un tabel ataşat acestora de către magistratul numit care, pe toată perioada preturii, trebuia să existe ca legi şi apoi să fie impuse – a cărui putere însemna puterea Imperiului (MAJESTAS Imperii), de fapt atribuită pretorului (l. XI, in fin. D. de Just. et Jure). Însuşi Cicero (lib. V, Act. In Verr. Orat. VIII, in fin) vorbeşte despre Edictele şi puterea pretorilor: “Chiar şi aceste edicte noi şi puterea Pretorilor şi cele privitoare la stăpânirea lui Apronius, la furturile săvârşite de sclavi din templele lui Venus, la alte jafuri, trebuie duse până la capăt. De ce nu în loc să fie cumpărată hrana, să se dea pe degeaba? De ce nu, să fie umplută cămara, după bunul plac, tot gratis, mai mult, să ţi se dea şi o mare sumă de bani pe deasupra? De ce nu, tot felul de prejudicii şi condamnări ca urmare a unor grave insulte şi ultragii, să nu fie achitate? Astfel, acei judecători care, în nici un chip, nu au tolerat toate acestea, şi-au îndeplinit sau nu datoria?” Aici trebuie notate locuţiunile damna pati, “a suferi condamnări” şi damna perferre (“a executa până la capăt pedepsele”). Chiar despre puterea pretorilor vezi din nou la Cicero (lib. VII, Orat. X, Verr., p.m. 243) unde vorbeşte pe larg despre fasciile pretoriene ale căror ornamente grăiau despre puterea şi demnitatea lor în imperiu; ei erau singurii care se ocupau de procesele puse pe rol, ei dădeau sugestii în împrejurări procesuale ambigue etc. Ne stau mărturii nu numai textele legilor vechi (Confirmat. Leg. Upsal. An. 1296, confirm. II Suderm. A. 1327), dar şi istoriile regilor antici, după cum este şi Konung Olof Haraldz sagu (p. 89); Sidhan satti thet up under Laghman fin. (c. XXV spre final; Tingbr EE.), de unde reiese clar că aceste legi au fost compuse de Goţii de Vest, iar regii nu au făcut altceva decât să le confirme, să le promulge, după ce fusese consultat poporul (e posibil printr-un referendum, n.t.).

 CAPITOLUL  IV, 1-7

Rezumat Cap. IV, 1-7 §1. Nu încape nici o îndoială că pe vremea lui Zamolxis au existat legi scrise. Mărturie ne satu scrierile lui Joannes Magnus şi Jornandes. §2. La aceştia se adaugă şi autoritatea lui Ablavius. De aceeaşi părere sunt şi ceilalţi autori greci şi latini. §3. Toate acestea  se pun de acord şi cu opinile şi judecăţile locuitorilor greci din Hellespont şi Pontul Euxin, de pe vremea lui Herodot. §4. Unele corecturi aduse textului homeric acolo unde vorbeşte despre Pythagora. Savanţii filosofiei au fost numiţi odinioară sofişti. Totuşi, prin argumente puternice, cei care se învârteau în jurul lor, i-au etichetat cu acest epitet. Părerea lui Herodot despre lăcaşul subteran al lui Zamolxis. §5.  Acordul şi armonia perfectă dintre incunabulele vechilor Goţi (adică Geţi) cu Herodot. §6. Nici codexurile manuscrise mai recente nu sunt diferite. În suita neîntreruptă cu codexul acesta, se găseşte şi acela împodobit cu numele unor regi importanţi, sub titlul lui JOANNES al III-lea. §7. Chiar şi afirmaţiile lui Strabon sunt în deplină concordanţă cu cele ale scriitorilor noştri. Locul lui Laertius în această temă şi corectat şi explicat.

§1. Socot că sunt suficiente şi foarte clare dovezi, ba chiar străvechi, care să ne permită să afirmăm că pe vremea lui Zamolxis au existat legi scrise. Joannes Gothus, de pildă, relatează că Zamolxis, o dată întors de la Pythagora în patrie, a început să împărtăşească Geţilor preceptele filosofice şi legile de aur pe care el le învăţase de la dascălul său (Hist. Sueon. Gothorumq., lib. III, c. 15); Jornandes (De Getarum sive Gothorum origine et rebus gestis, c. V şi XI), el însuşi scriitor got, din respect pentru cei vechi (Lundius îl are în vedere mai întâi pe Dio Chrisostomus (sec. I) care a scris un tratat Getica şi care i-a servit ca model lui Jordanes, după cum repetat o mărturiseşte, n.t.) care scriseseră istorii şi anale ale Goţilor (i.e. Geţilor sau şi ale lor, căci aşa cum am subliniat-o repetat şi cum o spune clar şi Lundius, Goţii erau Geţii încă nesedentarizaţi, aşa cum fuseseră şi cei de la gurile lui Boristhenes -Nipru, despre care narează Dio, n.t.) consemnează că Zamolxis şi Deceneu au fost de o erudiţie extraordinară şi că concetăţenii lor le sunt foarte recunoscători pentru legile date.

§2. Dar din mulţimea autorilor pe care Joannes Magnus îi laudă – Ablavius, Dexippus, Dio Chrysostomus, Orosius (şi el nu s-a gândit la scriitorii cei vechi), lăudând marele spirit de dreptate al Goţilor, mai sunt doi, dintre mulţi alţii, care vorbesc într-un singur glas: Nicolaus Ragvaldus (Orat. Basi. Hab. et supra allegat.) şi Paulinus Gothus (Hist. Arct., lib. I, c. 40), demonstrând convingător că justiţia, puternică şi majestică a Goţilor provine din Suedia. Tot aici se cuvine să-l adăugăm pe eruditul Vulcanius Brugensis şi pe mulţi alţi scriitori, de toate neamurile, care s-au ocupat de Goţi, geţi şi Sciţi, şi o întreagă serie de alţii, enumeraţi mai sus chiar de mine (în Epist. Ad Ord. Fris. Hist. Jornand. Praef.).

§3. Desigur, despre Samolse, în deplin consens cu locuitorii greci de la Hellespont şi Marea Neagră, din vremea sa, o mărturiseşte Părintele Istoriei, după cum o subliniază Cicero (lib. I, De legibus.; Herodot, lib. IV, c. 95), “pentru ale cărui cărţi- ISTORIILE- recitate la Jocurile Olimpice, întreaga Grecie a ştiut să-l stimeze”. Cuvintele lui Cicero sunt în deplină consonanţă cu toate manuscrisele şi cărţile noastre şi care sunt la dispoziţia cititorului bine intenţionat.   Iată   glasul  bătrânului  Herodot  (c.  IV,  c. 95): “Ton   Zalmoxin  touton  eonta

anqrwpon douleusai en  Samw  douleusai  de  Puqagorh  tw Mnhsarou. eneuten de genomenon eleueron,kth amenon de apelein e thn ewutou ate de kakobiwn…“,  că Zamolxis  a fost un om şi a slujit ca sclav lui Pythagora, fiul lui Mnesarchus din Samos”. După spusele lor, Zamolxis îşi dobândeşte libertatea şi apoi, adunând nişte bogăţii mari, se reîntoarce în patrie. Când şi-a dat seama că Tracii trăiau în condiţii rele ca nişte brute, el însuşi educat după obiceiurile ionice şi de aceea mai şlefuite decât cele care erau la Traci, căci trăise la un loc cu grecii şi cu ilustrul erudit Pythagora, şi-a construit  o casă de oaspeţi unde el primea pe cei mai deosebiţi concetăţeni şi îi ospăta învăţându-i că nici el, nici comesenii şi nici cei ce se vor naşte de aci încolo, nu ar trebui să moară, ci să meargă într-un loc unde vor trăi veşnic şi se vor bucura de toate bunurile alese. În timp ce făcea acestea pe care tocmai vi le spusei, el îşi construia o locuinţă subterană; când fu gata, dispăru din faţa Tracilor, coborî în ea unde rămase timp de trei ani; între timp, tracii crezându-l mort, îl regretau plângându-l; în cel de-al patrulea an, se arătă privirii tracilor şi astfel el făcu credibile preceptele pe care le dăduse lor. Acestea le-a relatat Herodot, orientându-se după vorbele care circulau la băştinaşi. În capitolul imediat următor, deci, 96, Herodot spune clar că nu se încrede total acestor spuse privind locuinţa subterană, ci mai curând socoteşte că Zamolxis a trăit cu mulţi ani înaintea lui Pythagora, că a fost şi un om, născut pe pământ getic, dar şi zeu al Geţilor.

§4. Am redat întocmai ce  a spus Herodot, neschimbând nici o iotă. Astfel, discursul acestuia despre Pythagora ca despre sofistul cel mai slab, “ou tw asenesatw sofisth“, îmi pare asemănător cu chipul în care Homer îl descrie pe Ajax ca pe cel mai slab dintre Ahei (“ouk afaurotaton Aaiwn“) care, este ştiut că a fost unul din cei mai viteji (lui Lundius îi scapă un amănunt: legat de istoria Troiei, au fost doi eroi numiţi Ajax: unul, fiu al lui Telamon, învins de Ulysse în disputa privind armele lui Ahile şi, înnebunind de durere, strangulă trupele grecilor, crezând că sunt ale Troienilor şi dându-şi seama de eroarea săvârşită, se sinucide; al doilea Ajax este fiul lui Oleus, care după asediul Troiei, naufragiază şi se refugiază pe o stâncă, de unde ameninţă cerul (aluzia frecventă “Ajax ameninţând zeii” este proverbială), apoi este înghiţit de valuri; deci Lundius i-a topit pe amândoi în unul, poate nici nu a greşit având în vedere contextul, n.t.). Atari expresii se găsesc frecvent la scriitorii latini, după cum observă Vorstius (De latin. falso susp., c. XXV) şi experţii în filosofie s-au numit mai înainte sofişti, căci aceştia printr-o expunere mai puţin onestă şi urmărind şi un câştig ruşinos, era profanat în cele din urmă numele filosofiei; dedându-se la artificii subtile, ei de fapt înrăiau pe alţii, atacându-i prin expresii ingenioase, în subiecte uneori scandaloase, deturnându-le în ipoteze paradoxale: “paradoxou upoesei“, aşa că ei şi-au meritat numele de sofişti. Şi, astfel, nedepăşindu-şi condiţia lor, în ce priveşte povestea acelei locuinţe subterane relatate de Herodot, ei nici nu au respins-o, nici nu au aprobat-o, ci mai degrabă au acreditat ideea (de altfel exprimată direct de Herodot în cap. 96, n.t.) şi anume că Zamolxis ar fi existat cu mulţi ani înainte de Pythagora ( a se vedea şi Plat. Protag., Iocr., Hel. land. la început, Cic., II, Acad. Questio); la începutul capitolului imediat următor, unde din nou vorbeşte despre Zamolxis, Herodot spune: “fie că Zamolxis a fost un om în carne şi oase, fie că a fost un demon al Geţilor, să fie sănătos!” (“eite  de  egeneto  ti  Zamolxi  anrwpo,  eit’ eti  daimwn ti Gethsi outo epiwrioairetw. Şi totuşi nu trebuie să punem la îndoială faptul că, chiar înaintea lui Herodot, au existat scriitori care au relatat la fel : Cicero (De claris orationibus, qui dicitur Brutus, p.m. 266) însuşi afirmă că au existat asemenea poeţi, ba chiar înaintea lui Homer, care l-au cântat pe Zamolxis în poeziile lor festive.

§5. Cu opinia lui Herodot se pune de acord şi opinia, demnă de toată încrederea, a uneia din incunabulele noastre: “Fyrsti war Samolthius sa er Lag framsordi medh mykli snilli / han war Pythagorassa Tharahl i Samey. Han for frälsgiswi hingat til alsheriar thing. Han bygdi har  Htvs oc baudtill sijn Kunungi oc ollu stormânni um alt Svithiod pa raladi han  vid pa er med honom satu t Hollini at Natvardi /oc Dryckio sina samanhasdu / at han Odain wäri oc theßin stad Odains: Litlu sidar hwars han vr asyn aldra thera / och eptr thrij ara Dag apnadis Jardr / tha kom han ater til war: pui trudu allir men uthan all genmali hwad i thessu mali sagt war” (“Samolse a fost cel dintâi care, cu un deosebit meşteşug şi-a scris legile, el care fusese sclav al lui Pythagora din Samos şi s-a eliberat, a sosit la noi şi comiţiile formate din cetăţenii strânşi lalolaltă din întregul imperiu al Sueonilor, au venit pentru a-l sărbători. Cu înţelepciunea lui care întrecea cu mult pe cea a celor adunaţi în for, el a construit o casă, în care a invitat ca oaspeţi pe rege şi pe toţi nobilii. Acolo, printr-o cuvântare care a durat mai mult decât cina, a susţinut imortalitatea zeilor şi eroilor la Sciţii dispăruţi, că nemuritor va fi şi el şi cei din neamul său dintre multe popoare, insuflându-le totodată că acesta este locul nemuritorilor; nu mult după aceea, a dispărut dintr-odată. După o absenţă de trei ani, s-a întors din nou printre ai săi spunând că aceasta are legătură directă cu spusele lui de mai înainte. Mă întreb oare dacă mai există un exemplu asemănător în care să se poată face dovada legăturii dntre vorbă şi faptă?”).

§6. Mai există şi alte dovezi care susţin aceste spuse. Şi de ce nu? Doar mai există încă o serie  de cărţi recent apărute care până mai deunăzi erau manuscrise. Să ne oprim la codexul regelui Joannes al III-lea şi să revedem multe alte manuscrise şi, cu stima pe care o datorăm, să le interpretăm. Nu te îndoi, căci iată ce scrie aici: “Sammaledes war ett Varn fodt af Götherne / som tiente Pythagoras uthi Graecien, och lärde af honom himmelstekn / Gudz willta / och att äthskillia andt ifran godt genom bokliga konster. Then samma drog ifran Graecien och till Aegypten / och lärde ther the Fäders lärdom och Gudz dyrkan som the hade. Sedan drog han till sitt Fädernesland igen / och blef en Oswerste i Konungens Rädh / och hwad han beslutade / thet lät Konungen sä bliswa effter han hade forständ att skillia ondt isfrän godt. Then samma gaf fig i ehn Jorkuula / där han satt och studerade och tbland alle andre sijne studeringar drog han uth Sweriges Lag / ther then menige Man weeth sig att esterrätta” (“Deja se născuse în acest neam al Goţilor (i.e. Geţilor) un copil, care, de îndată ce se făcuse mare, s-a angajat sclav la filosoful Pythagora, vestit în toată Grecia care cunoştea ca în palmă succesiunea stelelor, cultul lui Zeus şi diferenţa dintre bine şi rău. Apoi, ajungând în Egipt, s-a instruit în instituţiile şi religia acelui popor şi, în cele din urmă, s-a întors acasă. Pe acesta, Regele l-a primit cu mare cinste şi l-a avut ca prim-ministru, iar El  şi treburile regale şi pe cele divine le administra pe toate prin voinţă (prin semne cu capul). Acesta, din cauza oboselii, a coborât în cavernă, iar acolo a constituit (a pus la punct) dreptul Sueonilor pe care întregul popor îl duce mai departe la urmaşi”).

§7. A coborât, spun, în peşteră, a cărei intrare o voia neştiută. Cam în acelaşi chip narează şi Strabon această istorie, scriind că Zamolxis ar fi intrat într-o peşteră care era inabordabilă celorlalţi (abaton toi alloi) (Geogr. VII, p.m. 207 şi urm.). Spre a-l imita pe preceptorul lui, care tocmai intrase în peştera numită Ida (ei to Idaion kaloumenon antron) , a încercat să intre şi el, Zamolxis, în peşteră, susţine Malchus ( Vita Pythag.). Adaugă-l şi pe Laertius (De vita Dogm. et apopht. Philos. , lib. VIII, De Pythagora), unde afirmă că l-a primit Pythagora “doulon Zamolxin w Getai uousi,  Kronon  nomizonte  w Fhsin Hrodoto” (“pe sclavul Zamolxe, pe care Geţii îl consideră sfânt, după cum relatează Herodot”). Şi deşi strălucitul bărbat Isaacus Casaubonus la notele pe care le face în acest loc, afirmă că ar fi o greşeală de ortografie şi că, în consecinţă, ar trebui revizuit totul, dacă chiar aşa a fost scris la Herodot: Gebeleizin nomizonte  (“numindu-l Gebeleizis”). În afară de aceasta, sunt socotite următoarele cuvinte w  Fhsin ca fiind adăugate de către marele erudit Aegidius Menagius. Este foarte posibil ca în loc de Hrodoto să poată fi citit ipwoboto, adică să fi fost scris Hippobotus thn twn filosofwn anagrafhn (“o anagramă a filosofilor”), de care Laertius se foloseşte frecvent. Eu cred mai curând că a fost aprobat de către doctissimul Monachius (Animad. Ad b. I) că transpunerea  cuvintelor lui Laertius a fost săvârşită de către copişti ca el  să poată fi citit în acest chip: “w  Getai uousi,  o Fhsin Hrodoto, Kronon  nomizonte “    (“Geţii îl socot sfânt – pe Zamolxis -, numindu-l Cronos”, relatează Herodot), cuvinte care, din motive de colaţiune, să fi fost scrise pe margine mai întâi, care apoi s-ar fi putut introduce în context şi continua cuvântul lui Laertius – ceea ce ştim sigur că se întâmpla – să se strecoare unele din marginalii în multe locuri, ba chiar în cazul celor mai mulţi autori Oare nu tot de către  copişti  este  şi   locul   corupt   al   lui   Hesychius   (p.m. 409).  “Alloi   de   tw  Kronw  einailegousin ” (“Alţii susţin că în text este lui Cronos“). Căci, de fapt, corect pe acesta ar trebui să-l citeşti împreună cu Salmasius: ton Kronon i.e. pe Saturn, considerat de către alţii a fi Zamolxis. Oricum ar fi, în Soare şi inclusiv în Samolse, recunoaştem un Saturn, cum o demonstrează mai jos onorata Antichitate.

 CAPITOLUL  VI, 1-7

Rezumat Cap. IV, 1-7 §1. După cum sunt socotiţi ca fiind mai mulţi, se spune la plural: Joves, Apollines, Vulcani, Mercurii, Aesculapii, Dianae, Veneres, Minervae, Cupidines Dionysii, tot astfel se vorbeşte despre un Samolse mai vechi şi un altul de dată mai recentă; la fel stau lucrurile şi cu Odini, Thorones, Friggae, precum şi cu cealaltă mulţime de zei din patria noastră. §2. Numele şi chipul mai recent al lui Samolse l-a desfiinţat pe cel mai vechi de Zamolxis; ne stau mărturii strălucite atât Strabon, cât şi Eddele. §3. La mulţi scriitori persistă încă îndoiala dacă Zamolxis a fost om sau zeu. Preceptor al lui Pythagora şi iniţiat în lucrurile sacre ale Hyperboreenilor, Apollo însuşi a fost numit Hyperboreus : discipolii acestuia au fost numiţi “vocile zeului”. §4. Pythagora, ca şi ceilalţi mari filosofi, excela în vestite magii murmurate. §5. Totuşi, i s-au pus în cârcă, de către ignoranţi, multe superstiţii malefice, care ar putea fi chiar reale. §6. La Sciţii hyperboreeni puteau fi distinse patru feluri de fiinţe animate. §7. Oare Pythagora să fi fost primul care a crezut în nemurirea sufletului? Cedem că nu, căci se pare că mulţi alţii au susţinut acelaşi lucru înaintea lui, aşa că trebuie să fi fost ultimul şi nu primul.

§1. Cum se poate deduce din cele spuse anterior, Apollo sau Baldur pare să fie unul şi acelaşi cu Zamolxis, până într-atât concordă lucrurile între ele; cel care a fost sclavul lui Pythagora şi apoi a fost eliberat, este unul şi acelaşi, iar acesta, conform probelor de mai sus, s-a numit Zamolxi. Aşadar, cu bună ştiinţă, s-au numit cu unul şi acelaşi nume, mai mulţi, conform monumentelor literare vechi. La Cicero (De N.D., lib. III, p.m. 70 şi următ.), Diodor Sicilianul (Bibl. H., c. I) le găsim numele la forma de plural (ca şi cum ar fi fost mai mulţi): Joves, Apollines, Vulcani, Mercurii, Aesculapii, Hercules, Dianae, Veneres, Minervae, Cupidines Dionysii. Tot la fel găsim zeii noştri şi în Analele şi istoriile naţionale: Odini, Thorones, Friggae şi toată ceata zeilor. Vezi şi Cl. Verelius (Gautt. Saug., p. XL, Ad Hervar. Sag., c. I) la care merită a fi citite cu atenţie notele prea nobilului Stiernhilmius comparativ cu cele ale lui Celsius (Eccl., p. I, c. VI).

§2. Adaug, pe lângă altele, şi scrierile magice, ba chiar şi superstiţiile din care ceva a fost introdus aici; aşa că este de-a dreptul de mirare că nu a fost pusă în frunte însăşi acea forţă şi măreţie  de  către strămoşi şi anume mânia lui Dumnezeu care a fost greşeala  profanilor, credeţi-mă, pe care şi-au însuşit-o cu atâta abilitate. Acest lucru este atestat, printre alţii, şi de Strabon17 (d.m.l. şi p. l. 7). La fel se vorbeşte şi în Scrierile Eddice, în Gylfaginning: “Aceste nume de zei şi le-au însuşit asiaticii pentru ca, după o perioadă mai mare de timp, oamenii să nu se îndoiască de faptul că ei au fost absolut aceiaşi, fără îndoială, aceia ale căror fapte le acceptaseră mai înainte şi cei pe care acum îi contemplă”. Şi acum să adăugăm cuvintele următoare din Prefaţa Scrierilor Eddice: “Şi atunci şi-a adoptat ficeare în parte, pentru sine, numele vechilor zei”.

§3. Faptele sunt clare, aşa că pentru nimeni nu mai este un semn de întrebare dacă Zamolxis a fost om sau zeu. De ce? Pentru că a fost iniţiat la dascălul numit Pythagora, în lucrurile sacre ale Hyperboreenilor şi  profeţea adevărurile nu mai puţin decât o făcea Apollo Pythianul, ne relatează Laertius (De Vit. Philos. in Pythag.) din Aristippus Cirenaicul, despre sus pomenita nemurire, idee pe care o pusese în circulaţie şi care este confirmată chiar de către scriitori şi chiar din acelaşi motiv din care Apollo a fost stimat de către discipolii lui din ţinuturile Hyperboreene. A se vedea şi Laertius şi Malchus (d.l. et Malchus in vit. Pythag.). Este pentru toată lumea clar că Apollo, numit hyperboreanul, a fost văzut de către mulţi, în acelaşi timp în mai multe locuri. Vezi şi Aelianus (Hist. var., lib. II, c. XXVI; lib. IV, c. XVII) şi Jamblichus ( De Vit. Pythag., c. XXVIII); adaugă-l şi pe Porphyrius (Vit. Pythag.) şi pe Lukian (Dial. Mort.) unde Menippus, salutându-l pe Pythagora, adaugă următoarele: “aire, w Euforbe,  h o’ ti an eelei ” (“Să fii sănătos, Euphorbe sau Apollo sau cum vrei să-i mai zici!”). De aici şi discipolii lui erau numiţi, cum remarcă Laertius (d.l. VIII), “ai zeului Apollo, cel cu multe nume” (pantoia Qeou fwna).

§4. Dar de ce? Despre ce fapte ale lui Pythagora este vorba acum, dacă nu despre vestite magii, ba chiar şi profeţii? Desigur acest fapt este consemnat şi de Timon zis mizantropul, că Pythagora a fost vestit şi în cunoaşterea artei magiei şi nu trebuie să ne ruşinăm de cuvintele lui Plutarch, Lukian şi Plinius. De aceea există menţiunea lui Platon, precum şi a altor filosofi renumiţi care susţin că mulţumită tocmai meşteşugului îndelung învăţat al magiei, s-a acceptat ca exiliile să fie considerate mai veridice decât peregrinările. Iată şi cuvintele lui Plinius în materie: “Arta magică a câştigat aşa de mult în importanţă, încât în zilele noastre se bucură de mare stimă la cea mai mare parte a popoarelor”. Şi mai departe: “În Britannia actuală este cinstită magia cu mare entuziasm” (Vezi şi Plinius lib. XXIV, c. XVII şi lib. XXX, c. I, nu prea departe de început şi spre final).

§5. Şi totuşi, nu aş putea să neg faptul că o mare parte a superstiţiei malefice pusă pe seama unor magicieni necultivaţi ar putea fi ceva absolut natural. Franciscus (B. de Verulam., De Vicissit. Rerum ferm. LVI) relatează foarte înţelept: “Incendiile devastatoare, loviturile cumplite ale soartei şi zgomotele înfricoşătoare care au stăruit multă vreme la macedoneni au fost numite magice”. Iată cuvintele lui Franciscus: “Este sigur că pe vremea lui Alexandru cel Mare au fost folosite maşinile indestructibile de război ( tormenta aenea cu care se aruncau pietre, proiectile etc, un soi de catapulte care făceau zgomote foarte mari, n.t.) asupra locuitorilor Oxydracilor din India; acestea au fost numite de către Macedoneni tunete şi fulgere, iar operaţiile (de război) magice. Fără îndoială că la fel stau lucrurile şi în cazul puterii focului şi grozăviilor incendiilor care au avut loc la chinezi înainte de anul o mie”. Asemenea exemple pot fi date şi din trecutul mai apropiat, spre exemplu la Roger Bacon (1214-1294), foarte adesea acuzat de magii, care în cele din urmă s-au dovedit  a fi fost fenomene pur naturale. A se vedea şi Naudaeus (Op. Pecul.) şi Spondanus în Anale A.D. 1278 (ad. A. C  (I). CCLXXIIX), precum şi Borrichius în Disertaţie despre naşterea şi progresul chimiei.

§6. Am spus că Pythagora a fost iniţiat în elementele sacre ale Hyperboreenilor. De ce atunci să nu fi primit la ospăţul lui pe Abaris (preot al lui Apollo) a cărui săgeată fusese făcută să distrugă rânduiala – despre acest incident relatează şi Jamblichus (capitolul citat mai sus). Şi aici concordă faptul că neamurile slăvite se trag de la Sciţii hiperboreeni, din motivul că sunt dotaţi cu patru feluri de vietăţi: cea a Zeilor, a Larilor sau Demonilor, a Eroilor şi Oamenilor. După cum rezultă din toate istoriile străvechi, unde sunt pomeniţi adesea, aşadar, lui Pythagora i-au urmat ceilalţi filosofi, din care primii sunt socotiţi a fi Platon şi Aristotel. A se vedea Laertius (d.l. VIII) şi Augustinus (De C.D., lib. VIII şi XV). Hesiod (Fapte şi zile) îi numeşte deuteroi daimone (“demoni de gradul doi”), Seneca (Ep. Ex. Plat. in Symp.) îi socoteşte de importanţă inferioară, iar alţii, zeii plebei. Vezi şi ce transmite şi Platon prin  Diodor  din  Sicilia  (Bibl. H. IV pe la începutul cărţii Peri twn epifanetatwn hrwwn te kai hmiewn, Despre apariţii, eroi şi semizei), iar la Plutarch (De Isid. et Osir., p.m. 360 şi urm. Şi De Orac. desectu., p.m. 415) după zeii lui Hesiod urmează daimona, hrwa kai anrwpou (“demonii, eroi şi oamenii”), ordine identică cu cea de la Apuleius (scriitor din secolul al II-lea, autor al romanului Măgarul de aur, n.t.). Pe lângă acestea sunt demne de a aminti cele ce relatează Plutarch ( De Isid. et Osir. , p.m. 360 şi urm.) despre geniile malefice şi, nu numai el, ci cu mult înainte, Empedocle (sec. II î.e.n.), apoi şi Platon, Xenocrate, Chrysippus, Democrit şi alţii.

§7. Se crede că Pythagora a fost primul care a vorbit despre nemurirea sufletului. Dar din scrierile celor vechi, transmise nouă prin Cicero (Tuscul. I), aflăm totuşi că nu Pytahagora, “ci Pherekide Sirianul, dascălul lui Pythagora, a fost primul care a susţinut că sufletele oamenilor sunt nemuritoare; această părere i-a transmis-o discipolului său, Pythagora, care a întărit-o şi mai mult”. Să-l adăugăm aici şi pe Diodor Sicilianul ( Bibl. H., c. a V-a, p.m. 212). Prin urmare, faptele istorice cele mai cunoscute sunt întărite şi în consens cu cele consemnate de scriitori. De pildă, Pythagora profeţise că Euphorbus, fiul lui Panthous care fusese ucis de Menelau la Troia, va învia şi a înviat şi profeţia lui Pythagora a fost luată în seamă, întrucât a fost recunoscut după scutul pe care îl purtase Euphorbus. Vezi şi Laertius (d.l. VIII), Gellius (N.A. , lib. IV, c. XI) şi Lactantius (Plac. d. Fab., lib. XV, F. III), pe lângă mulţi alţii care au transmis la urmaşi acest episod. Sufletele au fost numite mai sus sempiterni (“veşnice”), în timp ce Cicero (lib. I, De divin., p. 93 şi urm.) le numeşte immortales (“nemuritoare”). Lucretius (De R.N., lib. III şi IV) vorbeşte neclar despre părţile sufletului, ba chiar fals; alţi scriitori, filosofi mai puţin importanţi, susţin că sufletul omului este muritor; cei mai mulţi însă, susţin opinia lui Pythagora; ca şi Justin (lib. XX, c. IV), de aceea l-au cinstit ca şi cum ar fi fost un zeu; dar despre nemurirea sufletului uman vom vorbi mai mult în cele ce urmează.

 CAPITOLUL  VII, 1-4

Rezumat Cap. IV, 1-4 §1. Zamolxis, aşa cum am explicat şi le-am enumerat deja, a avut mai multe nume; urmează acum, motivele pentru care el a mai fost numit şi Gebeleizis, lucru pe care îl voi demonstra prin puţine repere. Sueonii s-au amuzat mai de mult de rezonanţa acestui nume, considerându-l prea aspru. §2. Tot la fel şi Germanii. Tacitus îl laudă. §3. Cine a fost cel care a apreciat stabilirea  în vechime numelui de Gebeleizis. Se pare că a pornit de la Woluspa. §4. Sunt unii care citesc greşit Geblietzen, ceea ce ar însemna “Jupiter fulgerătorul, tunătorul, care tună din înălţimi, care se bucură de fulger”.

§1. Am arătat deja că ilustrul zeu Zamolxis a fost numit de către antici cu diferite nume; rămâne acum să clarificăm pentru care motiv a mai fost numit şi Gebeleizis. Iată ce spune Herodot (lib. IV, c.XCIV): “ Aanatizousi h tonde ton tropon oute aponhskein eautou

nomizousi, i enai de ton apollumhon para Zamolxin. Oi  de  autewn ton auton  touton nomizousi Gebeleizin ” (“Nemuritorii (aşa cum se socoteau Geţii a fi fost, n.t.) acţionează în felul următor: ei nu credeau despre ei că mor, ci că cel decedat se duce la Zamolxis pe care oamenii acestui neam îl socoteau a fi acelaşi cu Gebeleizis”). Aşa sunt relatate lucrurile – de fapt, trăiesc la fel cu Zeul şi la mare egalitate; acolo sus îşi găsesc tihna, starea de linişte, fiind departe de tulburările celor invidioşi, o duc într-o adevărată fericire – liesa sau lijsa , scutiţi de orice nestatornicie a soartei; desigur, ei erau convinşi că toate acestea aşa se vor întâmpla, iar viaţa îşi va urma cursul. Aşadar acest zeu numit Gefeleisis este un dătător de odihnă, aşa l-au numit Goţii în limba gotică (= Geţii, în limba getă; acest cuvânt mai fin şi mai plăcut la auz ne trimite la verbul din germana actuală gefallen, “a plăcea” şi leisen , “fin”, “plăcut la auz”, lijsa din gotică, respectiv getică, n.t.).

§2. Şi nici nu era cazul să fi zis ceva care să sune frumos la ureche, căci ei nu aveau urechi de auzit altceva decât strigătele de groază chemând la război: ” împroşcând ameninţări cumplite dintr-o gură pietrificată” (Tacit., De mor. Germ., c. III); ei slobozeau mai curând un zgomot prelung în pronunţarea cuvintelor decât un sunet fin. De aici şi Tacitus (De mor. Germ., c. III): “Căci ei te înspăimântă sau începi să tremuri la auzul zornăitului soldaţilor şi nu atât prin modulaţia vocii lor, cât mai ales prin virtutea militară. Asprimea sunetului este mai ales căutată şi zgomotul frânt de pe buze izbindu-se de scuturile care stau în cale, prin lovire, face vocea mai plină şi mai gravă”.

§3. Cât priveşte starea morţilor ajunşi la Gebeleizis, să apelăm din nou la informaţiile furnizate de Herodot (lib. V, c. 3 şi 4, spre final), de la care aflăm că moartea poate fi pe drept numită “tihnă”, căci în adevăr sufletele erau în afara nenorocirilor şi a mizeriilor de tot felul; Cicero socoteşte că nu este vorba doar de o odihnă tihnită pentru cei credincioşi, lipsită de nenorociri, ci cu adevărat un început veşnic al unei fericiri de durată. Iar mai la obiect este Woluspa:

”  Baldur mun Komma /

  Bua their Haudur og Balldur / hropts / Sigtoptir /

  Wel waltiwar wited their enn eda hwad.

  Sal ster hun standa Solu fegra /

  Gulli that tan a Gimle /

  Thar skulu dyggwar drotter byggia /

  Og win alldurs daga yndes niota.

Iată cum a tradus-o Stephanus Olahus islandezul:

”  soseşte Baldrus,

el, împreună cu Haudus, Hropti şi Sigtopter

vor locui în altar fără neplăceri, ca până acum

Sub acoperişul de aur al Gimlei

pe ea o cinstesc popoarele cinstite

de secole în şir bucurându-se de bunul suprem.

Apare chipul Divin, simbol al odihnei aşezat pe un jilţ:

pe el nu-l bat nici vânturile şi nici ploile

nu-l udă nici zăpada şi nici grindina aspră nu-l atinge;

cerul nu este niciodată acoperit de nori,

surâde de lumina împrăştiată mărinimos.”

§4. Şi dacă lucrurile stau aşa, nu pot înţelege cum de s-a ajuns la ideea că trebuie citit nu Gebeleizis, ci Geblietzen, aceasta desemnând pe Jupiter tunătorul (vezi şi Joh. Magnus, Hist., lib. I, c. 12; Ol. Magn., R.S., lib. III, c. 7; Lit. Georg. Stiern, Ad D. Locc. Locc. Antiquit Sueo-Gth., lib. I, c. 1, p.m. 7; Hom., Il. A., p.m. 26, v. 36, Il., 2, p. 66, v. 8, p. 82, v. 16, f p. 746, v. 30 şi urm; Cic., De Divinat., lib. II, p. m. 117; Plin., N.H., lib. II, c. 7).

Şi această relatare nu se găseşte numai la Herodot, ci şi în toate incunabulele. Şi totuşi, conform reprezentărilor lui Jupiter şi Apollo la cei vechi, aceşti zei par să nu se fi amestecat în treburile juridice. Socotesc că am arătat îndeajuns tot ce mi-am amintit, pentru ca asupra acestui fenomen să se aştearnă tăcerea, căci nimic nu se întâlneşte mai frecvent decât, cum am spus, Gebeleizis, cu sensul de Jupiter tonans (“tunătorul”), fulgurans (“fulgerătorul”), fulminans (idem), altitonans (“tunând din înaltul cerului”) şi fulmine gaudens (“bucurându-se de fulger”). (Personal înclin să cred că textul gotic. i.e. getic, ne ajută să rezolvăm corect problema etimonului: Gebe + lijsa = “dătător de fericire”, altminteri nu are logică “raiul” lui Zamolxis ca Gebeleizis, vezi mai sus, n.t.)

 CAPITOLUL  VIII, 1-8

Rezumat Cap. IV, 1-8 §1. Care este teologia lui Zamolxis? Locul unde se vorbeşte în Scrierile Eddice despre fericire în viaţa viitoare a celor drepţi şi este descrisă şi expierea celor care au săvârşit rele. §2. Odin este considerat tăinuitor al celor morţi în războaie înainte de vreme, de moarte violentă; aşadar locul lui este în Walhala. §3. Consensul general al tuturor popoarelor despre Dumnezeu şi anume că el este creatorul şi arhitectul lumii, de o bunătate fără margini şi că întreaga lui operă a dus-o perfect la bun sfârşit. §4. Din monumentele Eddice ale profanilor aflăm că lumea aceasta va trebui să fie distrusă prin foc. Sunt stimaţi cei mai vechi filosofi ai lumii şi în primul rând stoicii. §5. Despre fericirea după moarte a celor cinstiţi şi despre chinurile la care sunt supuşi cei necinstiţi cântă, de comun acord, toţi poeţii acestei naţiuni. §6. Sceptrul minoic. Fecioara lui Rhadamantus şi a lui Aeacus. Staf, stava, stavastola. §7. De unde vine numele de Radamanthus? De unde cel de Minos? De unde cel de Aeacus? Şi de unde cel de Triptolemus?. La vechii Sueoni şi Geţi a fost plăsmuită de către poeţi aceeaşi formă de judecată care a fost păstrată la zeii inferiori. De asemenea şi consiliul. De ce niciunde în legile altor popoare nu se specifică în mod expres acest lucru. Totuşi, există două trepte, cel al apelului (făcut în tribunal) şi cea a dreptului de apel făcut în justiţie. Acestea, ce-i drept, nu sunt arătate cu litere uriaşe, ci sunt acordate cu adevărat: Trivium este locul unei judecăţi solemne. §8. Cuvintele lui Vulcanius pun în evidenţă una şi aceeaşi idee a strălucitului Platon.

§1. În cele mai vechi documente suedeze, Scrierile Eddice, se distinge Theologia lui Samolse care este, în acelaşi timp, şi cea a celor mai vechi cetăţeni ai Sueoniei; se face deosebire între viaţa viitoare a celor drepţi, dusă în fericire şi cea a celor răi, dusă dimpotrivă în nefericire, la zeii subpământeni: ” Han smijdadi Himen och alla eign theira / och hit thad mest er / han giorde mannen / och gaf honom Ond tha er lisswa skilide och alldrey tijnast / that lijkame fara till mulldar eda brenna till asku / och skulu allir men listiwa their riet eru sidader oc wera nied honom sielsum / thar sa heiter Gimle edur Wingulff / enn Wonder menn fara till heliar / oc thadan i Nistheim” (Myth., III)  (“Dumnezeu însuşi a făcut cerul, pământul şi toate cele care se găsesc pe el, şi, ceea ce este nemaipomenit, a făurit omul, al cărui suflet i l-a introdus în trup ca nemuritor, căci corpul poate fi prefăcut în pulbere sau, dacă este ars, în cenuşă. Cei drepţi trăiesc veşnic împreună cu El în Gimle sau Wingulff; cei nedrepţi însă, sunt aruncaţi la zeii subpământeni”). Despre Helis şi Nistheim se vorbeşte mai pe larg în alt loc din Edda; şi nu mai puţin despre Gimle, unde acest cuvânt este încărcat de o foarte demnă notare şi laudă: “a sunnanwerdum himens enda er sa salur er allra er segur stur / oc Biartare en Solen er Gimle heiter / han skall standa tha bade hestur farest himmen oc iord / oc byggia than stad göder men og Niettläter om allar allder” (Myth., XV şi XVIII) (” în partea sudică a cerului se vede cel mai frumos templu şi cu un soare mai strălucitor decât oriunde pe care localnicii îl numesc Gimle. Acesta va dura cât timp vor fi focul, cerul şi pământul şi acolo vor locui în vecvi cei cinstiţi şi drepţi”). Nordur-ii însă (vezi Myth., XLIX şi urm.) sunt aşezaţi, după Documentele Edda, în partea nordică, adică la zeii inferiori (subterani). Vezi şi Myth., XLIX şi urm.

§2. Zeul Odin este considerat paznicul (tăinuitorul) tuturor celor care au murit în războaie, aşa cum este zugrăvit şi în Edda: “pvi ad hans (Odins) askasynir eru allir peir er i val falla. Han skipar peim valholl” (“fiii lui mult iubiţi sunt toţi acei care au pierit în războaie, de moarte violentă; aşa că fiecare îşi are locul său rezervat în Valhalla”). Cum Odin mai este numit şi zeul sângeros, toţi fiii lui mult doriţi se bucură de acelaşi epitet ornant. El mai este numit şi Walsadur / Wingner / Walhallarvisir (“părinte al celor măcelăriţi, tăinuitor şi şef al sufletelor”). În Valhala, la servitul cupelor (la ospeţe) sunt folosite Parcele. Din nou Edda: “Sva heita peir Grimismalum er Piona i Valhaullu bera drick oc geta bordbunadar oc olgagna. Hrist oc Mist vil ag ad mier horn beri. Skegold, Skaugul Hildr oc brudr, Hlauk oc oc Heriana, Gioll oc Geira, Haup oc Rangridr oc Reginlief paer bera hverium ol” (“Astfel se numesc cele care îşi ofereau serviciile celor care veneau la ospeţe, erau paharnici, aşezau tacâmurile pe mese, cupele şi serveau oaspeţii. Rista şi Mista îmi aduc cornul plin de bucate. Skegold, Skaugul, Hildr brudr, Hlauk, Heriana, Gioll, Geira, Haup, Rangridr şi Reiginlief, bere”). zuon este o bere făcută din plante la popoarele nordice, numită zython, iar popular cerevisia. Despre zuon vorbeşte şi Tacitus pomenind-o ca o băutură specifică Svionilor şi preparată din orz ori din grâu şi este întrucâtva asemănătoare vinului.18

§3. Este bine de notat următorul lucru: Toţi oamenii, până la ultimul, sunt de comun acord că nu au aceleaşi gusturi şi nici nu simt la fel. Părţile superioare ale corpului pot fi curăţate cu ajutorul eleborului alb (o plantă din familia ranunculaceelor folosită ca purgativ; mai de mult se credea despre ea că vindecă nebunia, n.t.), dacă întâmplător, le-a tulburat primul contact cu universul (apoi, cu părţi ale acestuia ca cer, pământuri, mări), când oamenii au văzut chipurile lor – Soarele, Luna şi celelalte stele; şi pe măsură ce înţelegeau vârsta maturităţii, varietăţile, precum şi schimbările survenite în timp, au început să înţeleagă şi toate legăturile dintre ele aşezate în reguli bine rânduite; apoi când şi-au dat seama că universul este construit de aşa fel, încât în el toate sunt de admirat, până într-atât de proporţionate sunt, este pretutindeni frumos şi desăvârşit, sub toate aspectele sale şi în absolut toate părţile componente, s-au refugiat la sânul lui Dumnezeu, cel mai mare şi cel mai bun şi nu atât ca arhitect care crease toate aceste perfecţiuni graţie bunătăţii sale şi puterii sale nemărginite, cât mai ales ca Înainte-stătătorul, care, printr-o bunătate desăvârşită, egală cu natura lui şi printr-o forţă de aceeaşi mărime, a pus-o în mişcare, o conduce şi o stăpâneşte şi care a judecat foarte drept, dând oamenilor daruri sau pedepse ca unul care era aşezat deasupra tuturor. Iată de ce, în atâtea şi atâtea tulburări, întortocheri de drumuri, în noianul atâtor treburi şi atâtor neînţelegeri, este nevoie să se statueze adunări ale oamenilor în care să se discute despre dreptul celor asociaţi. Care opinie, în realitate pornită din inimile filosofilor şi ale celorlalţi oameni mai răsăriţi, nu putea fi trecută cu vederea; vezi şi Cicero (lib. I, De Leg., lib. II, De nat. Deor.), precum şi capitolele pe această temă din Timaeus a lui Platon (Scip. Somn., De universitate).

§4. Şi după cum aflăm din Documentele Eddice, această lume unică ar fi trebuit să piară în flăcări, date care concordă cu cele ale filosofilor şi ale primilor stoici. Vezi Eddice (Mythol. XV spre final) şi Cic. (lib. II, p.m. 49). Cicero (Acad. Arist., lib. I, De Coelo, c. IX) spune că “într-o zi această lume va dispărea prin foc”. În această problemă, Platon şi Aristotel s-au dovedit a fi mai înţelepţi, afirmând că Dumnezeu nu ar vrea ca lumea să piară, chiar dacă ar fi socotit-o rea şi de aceea a făcut-o veşnică: ton kosmon aidion (Arist. d.l.). Lumea este concepută fără început şi fără sfârşit, de aceea nu are nici loc de naştere (Cic., De Univers.).

§5. Referirile din monumentele Eddice, privitor la fericirea după moarte a celor drepţi şi la pedepsirea, chiar şi răstignirea celor nedrepţi în iad, concordă cu tot ce au spus poeţii, aproape ai tuturor neamurilor. Varro numeşte iadul “infern întunecos”. Vezi Borrichius (Cogit. de Var. lat. Ling.  act.  et  voc.  Infernus  şi  Analect. XVII). Aeschyl  (Prometeu)  îl  numeşte  aperanton tartaron (“nesfârşitul Tartar”), Homer tartaron heroenta (“tartarul cel întunecos”, Il., IV, p.m. 256, v. 29); Tacitus ( Hist., lib. V, c. V) îl numeşte ceva opus celor cereşti, iar Cicero (lib. II, prop. fin. De Legibus) vorbeşte de legile încălcate de către cei care ajung în iad. Strălucitul Cellarius ( De Barbar. et Idiotis., c. VII, p. 199), din grijă pentru Posteritate, foloseşte pluralul inferna, idee apărată şi de Solinus (Legiplean), care a scris în latină şi de Lactanţiu (apologist creştin, supranumit “Cicero al Creştinătăţii”, sec. IV A.D., n.t.), ambii luându-l martor pe Lucretius (lib. V, De R. N., p.m. 201), care, de asemenea, foloseşte pluralul inferna; la Tacitus (Histor., lib. V, c. 5) vom găsi acelaşi respect pentru plural – infernis – în dat.-abl.; nu mai puţin la Cicero (lib. II, spre final, De legibus), iar Vergilius în Eneida (lib. V, p. 247, 251 şi urm.) este şi mai convingător :

“Cei mai de-aproape de-aici sunt cei osândiţi prin năpaste

Însă locaşu-l au toţi prin judeţ hotărât şi prin soarte.

Minos ascultă şi scoate din urmă sortirea şi cheamă

Mutele gloate-mprejur şi le judecă fapta şi totul.

Cei amărâţi locuiesc pe câmpia din faţă, cei care

Singuri prin crime-şi curmară viaţa, şi urându-şi lumina

Sufletu-n ei l-au strivit. Şi-acum ei şi muncă şi lipsuri

Cât de cu drag le-ar trăi pe lumea din care fugiră!

Legea opreşte! Şi jalnici se uită la trista mocirlă.”

Şi ceva mai încolo:

“Locul aici e, de unde se-mpart cărările-n două:

Drumul din dreapta spre Dis şi spre ziduri puternice pleacă;

Noi ne vom duce pe-aici în Elysium. Spre plinul de crime

Duce, spre Tartar, în stânga, că-i drumul spăşirii de rele.”

Ceva mai departe:

“Gnosicul ţine pe-aici Rhadamanthus grozava domnie,

Dă răutăţii pedepse şi-ascultă, silind să-şi vădească

Relele cel ce pe lume mereu îşi dosise păcatul.”

(Trad. George Coşbuc)

Acelaşi lucru spune şi Seneca în Herc. fur. (V, 750): “Nu unul singur e jude ce, după fapte, împarte judeţe, sortind fiecărui de jilţul înalt trepiedul. Căci unul e Minos din Knosos, un altul e Rhadamanthes ce crud pedepseşte pe răufăcător ca altora pildă să fie “

§6. Însuşi Homer (Od., XI) povesteşte cum că fiul lui Jupiter, Rhadamantes (unul din cei trei judecători din Infern şi frate cu Minos), stând pe jilţul judecătorului din Tartar cu sceptrul de aur în mână, împreună cu Minos şi Aeacus – vestit prin spiritul său de dreptate – (şi el judecător în Infern, şi el fiu al lui Jupiter, deci până şi în Infern se practica nepotismul, sic, n.t.), ei trei erau  singurii care judecau faptele celor morţi, împărţind dreptatea în Infern. Vezi şi Platon (Gorg. şi De Min., c. XXXIV). Bagheta de magistrat a lui Aeacus a fost numită de Svioni şi Gothoni kasla şi staf. Astfel, avem în fragmentele de legi staf i hand salia (“a transmite prin moştenire vergeaua (virga) sau bagheta / bastonul (festuca ) de judecător”), aflăm de la prea nobilul Stiernhielmius (c. II, Kong br Westg.  Cod. Argent.; Ulph. Celsissimi Herois ac Domini Com. Gabrielis De la Gardie Math., CXXVII, 19; Fragm. Legum. Cod. var. var. leg. et Mss. Excus.). Din acest motiv, la Goţii care locuiau în Moesia, tocmai de la acest însemn sau sceptru judecătoresc numit stava, şi judecătorul s-a numit tot stava , iar tribunalul acestuia s-a numit stavastola. Din fragmentele de legi Askeskäpte aflăm că Judecătorul slăbea mânerul bastonaşului de frasin în timpul unui act solemn cum ar fi fost clarificarea unei proprietăţi de drept, înstrăinată regulamentar, fapt întărit şi de colecţionarea diferitelor stipulări cu diferite codexuri ale diferitelor legi. De aici şi scrisorile judecătorilor de eliberare a sclavilor, în vigoare până azi, skaptebreff – cum se obişnuieşte să li se spună – în Goţia de Vest şi în multe alte locuri. În regatul Sveoniei a învins şi folosirea celorlalte bastoane şi săbii cu mânere de frasin, ba chiar  destul de frecvent. Scrierile Eddice ne pun la curent cu faptul că zeii tocmai sub frasin îşi desfăşurai judecăţile; pe lângă alte raţiuni, mai este şi următoarea: ” forthy askrin er allra trea mestr oc bestr (“dintre toţi copacii, frasinul este cel mai puternic şi cel mai bun”).

§7. Prin Rhadamanthes se înţelege cel mai mic judecător care, împreună cu ceilalţi doi,  trebuia să fie prezent în consiliul de judecată din Infern, Rad sau Nembd, al cărui prefect era; de la Radaman şi thus, “în chip remarcabil” (cu sens bun sau rău) aşa a fost denumit, în întregime Radamanthus, de la Thusa, “a sosi”, “a-şi da consimţământul”, pentru că, de fapt, numai unul trebuia totuşi să fie cel din consiliul asesorilor care, în cele din urmă, judeca şi pronunţa sentinţa, în conformitate cu legile. Iată cum sună textul legilor străbune: “ Biuder Nambd sik stalfwilliande at waria nokot maal / tha ma eigh Domara them fraganga” (“Dacă asesorii îl vor achita pe cel compărut în faţa justiţiei, încă din primele sentinţe, prin aceleaşi sentinţe el ajunge judecător “). De la Plaut (Trin. IV, II, 83) aflăm că dacă la scriitorii latini figurează sub numele Rhadamanthus, la cei greci, absolut la toţi, îl vom găsi sub forma Radamanu. Cel mai important dintre judecătoriii din Infern era totuşi Minos, căruia îi urma Aeacus, o aflăm şi de la Platon (Gorg., p.m. 371) şi de la Plutarch (De Consol., a 1, Apoll. p.m. 121). Deci când lipseau ceilalţi doi, Rhadamanthus şi Aeacus, Minos îi înlocuia dând sentinţe în modul cel mai drept cu putinţă. Numele acestui judecător, la Svioni, înseamnă “mai bun”, căci man, minn, minur, madur şi cuvântul compus lagmadur , îl susţin. Aşa cum se constată din fragmentele de legi străvechi (c. I, Ting. br. Westg.), această vocabulă înseamnă “a judeca foarte drept” şi “a desfăşura audierea corectă a martorilor”, ba chiar “a conduce procese” în locul regelui. Am spus Aeacus ca guvernator în imperiul umbrelor o dată cu judecata de apoi; el este ä aks (“un judecător întotdeauna aspru”), poate şi pentru că erau doi gemeni, Rhadamanthus şi Aeakus, Rhadamanthus fiind mult mai blând; Ovidiu (In Ibin) vorbeşte de Aeacus care în problema pedepselor va fi mai ingenios sau Horatius (Carm., II, Od. XIII): “Sub domnia tenebroasei Proserpine îl vedem pe Aeacus ca judecător”.

Farnabius (în notele I citate mai sus din Herc. fur.) conform jurisdicţiei atunci în vigoare, la Sueoni era nevoie de doi judecători cu bagheta sau bastonaşul judiciar; în mediul urban însă, era nevoie întotdeauna de trei, după cum reiese din fragmentele de incunabule păstrate. Cu aceasta concordă şi Codicele de legi civile ale regilor Ericus Magnus şi Christophorus. Nu altfel apare organizată judecata şi la scriitorii greci şi latini. Platon menţionează trei la număr (Apol. Socrat. spre final) ca şi la cei vechi ai noştri thridie / thriptur / thriptoler ; Cicero (I, Tuscul. Conf. legum Fragm.) îi enumeră în următoarea ordine: Rhadamanthus, Aeacus şi Triptolem. După cum astfel sunt indicate două grade de făcut apel în instanţă, adică de la Rhadamanthus la Minos, de la Minos la rege sau Jupiter (căci în legile vechi nu se întâlnesc mai mulţi şi nici în scrierile vechi) şi chiar în forma universală de judecată şi tot aceeaşi a fost reprezentată – ba chiar într-un chip solemn – şi în patria noastră, încă de la începuturile ei, foarte pe scurt şi foarte veridic totodată, dar nu a fost exprimată popoarelor de pe aceste meleaguri, prin viu grai. Dar aşa cum am arătat deja, în legile vechi se face menţiunea a trei personaje juridice Tierdhungs Nambd (c. III, Rest. br. Ol., c. III, Westg., c. XIX).

În capitolul al XIX-lea din Thiuwa br W. gL.L. este amintit, în anumite procese ale celor două părţi trebuia să fie achitat de către asesorii aceluiaşi complet de judecată (aceleiaşi judecăţi) conform reglementărilor pe atunci în vigoare: As fiartunt Nambd. (cf. Memb. mss. et cap. III spre final). Astfel chiar în lacuna care se constată în Codicele editat de Stiernhielmius, fără nici o urmă de îndoială, trebuie completat, adică din vechile incunabule, ba chiar şi din cel de-al treilea capitol Rattiös-br / unde se tratează foarte limpede despre lucruri asemănătoare, aşa că s-ar putea avea perfect sorţi de izbândă. Căci în vremurile cele mai vechi, nu avea nici o valoare startunr / cel care era prefect al întregului teritoriu al Regatului şi venise după ce avusese loc repartiţia proceselor, aşa că aceasta era total necunoscută unor judecători. De aceea, Vergilius cu eleganţa care-l caracteriza, nu a stat la îndoială să laude trinitatea chiar din legendele Grecilor: adică locul judecăţii supreme, în interpretarea lui Platon (Dial. V. de II în Gorg., p.m. 371, conf. p. 370 şi 372); Axioch ( De contemnenda morte, spre final) din care pornesc două căi paralele, una spre lăcaşul celor fericiţi, o alta spre Tartar.

§8. Aici sunt descrise pe scurt lucruri despre imortalitatea sufletelor, în care Geţii au crezut dintotdeauna (Geţii, adică Gautoi, Gautar, Gothar, Gothi19); iată aici cuvintele meritorii ale lui Vulcanius, despre care am vorbit şi mai sus cu totul laudativ: “Nu pot să trec sub tăcere faptul că întotdeauna am fost admiratorul, mai mult decât al tuturor, al acestui nume prin excelenţă nobil al unui neam, care crede din adâncul inimii lui în nemurirea sufletelor, căci, după judecata mea, condamnând puternic moartea, ei capătă un curaj neţărmurit de a înfăptui orice; după cum se vede, neamul Geţilor s-a ivit dintotdeauna aşa de la natură, el a fost şi este un popor cu totul aparte şi veşnic”. Mai adaugă, pe lângă acestea, şi inscripţiile străvechi gravate în piatră de către profani unde asemenea şi alte formule le vedem cu sufletul şi cu ochii noştri de pe aceste meleaguri şi locuinţe de la lăcaşurile celor fericiţi la cel mai înalt cuprins al cerului, îmbrăţişând şi înlănţuind toate. Şi nu fără cea mai mare admiraţie, se citesc următoarele pe inscripţia dedicată zeului nemuritor şi operei sale, mulţumirile aduse de susţinătorii lui (inscripţia este gravată cu caractere runice, n.t.): “Zeul să fie mai binevoitor cu sufletul acestuia; zeul să ajute sufletul acestuia. Zeul să facă numai bine sufletelor tuturor acestora. Zeul să bucure veşnic sufletele tuturor acestora.” Vezi şi Platon (Axioch., ult. pagină), unde Socrates relatează din Gobryas Magul că strămoşul acestuia a fost trimis în Delos, pentru ca să protejeze acea insulă; acolo, din nişte tăbliţe de aramă pe care Opis (alt nume al Dianei) şi Hecaergus (Hecaerge, o nimfă însoţitoare a Dianei, n.t.) le primiseră de la Hyperboreeni, a învăţat că după ce sufletul a ieşit din trup, coboară undeva, într-un loc subpământean necunoscut, în care se vede palatul lui Pluton, nu mai mic decât cel al lui Joe. În cele care urmează vor fi văzute şi alte lucruri lămurite de mine.

CAPITOLUL  IX, 1-3

Rezumat Cap. IV, 1-3 §1. Din filosofia lui Samolse, strămoşii noştri au fundamentat principiile şi chiar preceptele dreptului şi Justiţiei germane foarte corect. Dar pentru a putea fi observată aceeaşi raţiune în ambele cazuri, acelaşi adevăr, aceeaşi lege care este preceptul de drept şi cu efect al respingerii celui nejust, s-a recurs la definiţii după modelul geometriilor: defin. 1. Cauza este acel ceva din care se naşte ceva; 2. Cauza principală este cauza din care se nasc toate celelalte; def. 3. Cauze secundare sunt acele cauze a căror origine se află în cauza principală şi depind de ea; def. 4. Orice mişcare este izvor al acţiunii, chiar şi în cazul obicetelor neînsufleţite, atâta vreme cât, în diverse chipuri, prin calităţile şi efectele lor, contribuie  hotărâtor la ideea de bine şi frumos a celor vii. Apoi trebuie să fie cerut ceva, ca să se poată da. 1. Orice este s-a întâmplat dintr-o cauză. 2. Nu are loc progres la infinit. §2. Atunci se ajunge la principiile de drept, când cel care a fost primul dintre toţi, acela este Dumnezeu. §3. Princ. 2. Peste toate cele care sunt create,  inclusiv peste gânduri, domneşte Dumnezeu.

§1. Aşa cum s-a arătat, filosofia cea mai veche este cea a lui Zamolxis şi a neamului nostru; din izvoarele ei s-au iscat şi principiile şi preceptele juridice şi tot ele s-au revărsat în for: ele sunt exemple de nezdruncinat ale adevărului. Dar, aşa cum obişnuiesc inginerii geometri, noi facem progrese graţie cunoştinţelor strămoşilor noştri care au fost buni navigatori mai înainte de toate; aşadar, mai întâi vor fi elaborate definiţiile şi apoi postulatele, ca nici una să nu fie imediat eliminată, prin care sunt extrase apoi fără dubiu, mai lesne, principiile genuine şi, în final, urmează perspectivele generale într-o înşiruire neîntreruptă.

Def. 1. Cauza înseamnă ceva de la care se porneşte.

2. Cauză primară este aceea din care se nasc toate celelalte.

3. Cauze secundare sunt acele care trimit la origine, la cauza primară şi, prin urmare, depind de ea.

4. Orice mişcare este şi izvor al acţiunii, în cadrul căreia se disting şi obiectele neînsufleţite, chiar şi animalele care, în diverse chipuri, participă la calităţile şi operaţiunile oamenilor, determinând ideea lor de bine şi frumos. Astfel, prin aceste premise nu înseamnă deloc că eu îmi iau ceea ce vreau, ci numai ceea ce îmi este îngăduit de către toţi. Aşadar cer dimpreună cu strămoşii noştri ca să fie îngăduit:

1. Orice se întâmplă s-a iscat dintr-o cauză. Căci dacă nu s-ar fi ivit cauza, ar fi fost şi acum acelaşi lucru de mai înainte. Ceea ce este socotit de către toţi a fi absurd din punct de vedere juridic, şi pe bună dreptate.

2. Nu este îngăduit progresul la infinit. De aceea orice raţiune de a filosofa corect este sigur înlăturată. Aşadar, după ce a atins apogeul, va fi oprit, deşi mintea, raţiunea lui, forţa, întreaga-i putere ar putea să funcţioneze mai departe. De aceea chiar şi Cicero (De N. D., lib. III, p. 61 şi urm.), dintre fleacurile naturii până la cea mai înaltă prefecţiune a ei, apără ceea ce urmează să se nască. Adică Principiile:

§2. Primul a fost Dumnezeu, căci el s-a născut înaintea tuturor. Zic Dumnezeu a fost unul singur şi făruritor al cerului şi al pământului şi semănător al tuturor lucrurilor, săditor şi hrănitor al tuturor: en to pan EN, căci ca unul care sare în ajutor, stând la îndemâna oamenilor, din ignoranţă, multe nume i s-au mai adăugat. Să socotim şi disertaţiunea lui Cotta şi a lui Maximus din Tyr (XXIII Gell., N. Att., lib. XI, c. 5; Diog. Laert., In vit. Pyrrhon.; Sext. Emp. Pyrrhon. Hyp. , l. I, Var. capt. Lucian, In Anct. Vit.). Cei din tabăra scepticilor, cu Pyrrhonii în frunte, susţineau că atâta vreme cât nu poate fi văzut, nici auzit, nu există; sigur că pentru filosofi este ruşine să te îndoieşti, de ce atunci nu s-ar îndoi şi cei care trăiesc la ţară. Cartesius (Medit I cum objection variorum et auct. Respons. Princ. Philos., p. I, c. 1-13, p. 2 §1, la încep. şi not. Ad progr. A 1600, XLVII), demonstrează că nu se pot îndoi toţi de existenţa lui Dumnezeu, dar voi explica clar cum stau lucrurile cu credinţa şi cu adevărul ei, – greşelile tenebroase în care unii înoată, nu sunt altceva decât rodul neştiinţei. Aşa că dacă sunt concepute mai multe în sufletul lui Dumnezeu, acestea toate pot fi egale cu sine sau neegale. Cele egale sunt atunci când numeroasele mişcări ale naturii nu se raportează la unul şi acelaşi principiu, care este în acelaşi timp şi infinit şi primul pentru că convenindu-se, totuşi, să devină ordinea naturală a cauzelor, a avut sorţi de izbândă. Apoi, se pune problema dacă părţile componente ale acestui univers au fost sau nu au fost suficiente. Mai înainte va fi distrus motivul concluzionării de polueian (politeismul); după aceea, se va ridica total puterea şi natura divină. Dacă sunt inegale, se va reveni la ceea ce s-a spus. Căci natura divină nu este câtuşi de puţin imperfectă, nici chiar atunci când s-a decis să se recunoască absolutul din orice parte, imperfectul aş zice, nu absolutul: Cicero 20 (De Universitat., p.m. 196) a unit aceste cuvinte, dându-le aceeaşi semnificaţie, astfel încât autoritatea unui cuvânt imperfect cu nici unul dintre instauratorii mai recenţi ai limbii latine nu va putea fi împiedicată. Iată-l pe Plinius (Nat. Hist., lib. II, c. VII, p.m. 12), în ce chip discută despre puterea divină: “Grija principală a naturii imperfecte din om este ca Dumnezeu să nu fi cunoscut toate”. Multe alte lucruri demne de a fi citite sunt analizate detaliat până la finele capitolului: cel care neagă existenţa lui Dumnezeu este socotit a nu avea o minte sănătoasă. Căci avem de a face cu o infinitate a ideii divine care nici nu poate fi văzută cu ochii, nici nu poate fi auzită cu urechile şi nici nu poate fi percepută cu vreunul din simţuri, decât numai dacă, de către Dumnezeul infinit, poate fi imprimată fiinţelor finite ideea că el există cu adevărat. Aşa cum în afara acestor cauze, apare motivul pentru care s-a menţinut secole de-a rândul şi vieţi de oameni în şir ideea străveche de Dumnezeu şi comună tuturor şi nici un neam nu a fost vreodată în afara legilor şi moravurilor şi nici nu s-a pronunţat că nu ar şti de existenţa lui Dumnezeu. Să apelăm la Cicero (lib. I, De legibus, p.m. 160), Seneca (Ep. CXVII ) şi Aristotel (t. I, Top. I şi IX) şi din nou Cicero (lib. I, De N.D., p.m. 8). Acela care se îndoia de existenţa lui Dumnezeu era supus pedepsei şi oprobiului public. Şi, deşi acesta era privit ca un foarte mare păcat, lucru enunţat şi de Cicero în cartea a treia dedicată filosofiei cunoaşterii lui Dumnezeu (De N. D., lib. I, p.m. 8), prin cuvinte tulburătoare: “În măsura în care i se atribuie spiritului o întreagă divinitate, în aceeaşi măsură lumea zice că există Dumnezeu; în măsura în care un altul s-a aşezat în fruntea lumii, atribuindu-şi roluri prioritare, atunci acea persoană va primi din partea lumii, dreptul la replică, printr-o mişcare a maselor, şi va fi ameninţat cu moartea, atunci va susţine că există Dumnezeu al Cerului; neînţelegând că cerul lumii este o parte a lumii, prin care el însuşi, într-un alt loc, l-a desemnat pe Dumnezeu”. Trimit acum la alte lucruri pe care lumea, de nevoie, le-a desemnat ca fiind ilogice: astfel, mult mai corupt decât magistrul său, a învăţat că Dumnezeu este acela, care prin libera acţiune a sa asupra materiei, a creat cerul şi pământurile. De ce aş trece cu vederea şi celelalte, despre care vorbeşte divinul Platon, cu o intuiţie cu totul ieşită din comun, ca şi cum ar fi un zeu al filosofilor. Să nu vorbesc nimic despre stoici şi care prin importanţa pe care o acordă forţei destinului şi inevitabilei legi a acestuia, de fapt, micşorează rolul lui Dumnezeu. Dar cum aceştia sunt mai puţin apţi, se înfundă tot mai adânc în multe lucruri false şi îşi aruncă unul altuia insulte şi totuşi ei sunt socotiţi a fi cei care i-au smuls lui Epicur ramura de palmier pe care el pe drept şi pe merit, deci, prin trudă, o câştigase în legătură cu mişcarea atomilor, deci ca rezultat al minţii lui iscusite şi nu printr-o judecată mediocră şi trândăvie. Opiniile acestora sunt redactate într-un compendiu cuprins în cărţile lui Cicero, De natura Deorum ; tot aici pot fi puse în evidenţă şi unele concluzii subtile ale altora.

§3. Aşa stând lucrurile, rămâne de văzut principiul care urmează. Aşadar, nu încape îndoială că Dumnezeu domneşte peste toate cele pe care le-a creat, inclusiv peste cugetări. Căci este propriu naturii inteligente, prima cauză cercetată a tuturor lucrurilor, cea care statuează de fapt cauzele secundare, care, în chip necesar niciodată nu se pun în mişcare de la sine, ci, după cum am spus, toate acţionează în funcţie de prima cauză (ca motor al celor secundare). Se întâmplă ca între ele să fie şi disensiuni: că Dumnezeu este infinit şi că există şi altceva care nu depinde de el. Lucrurile stau de aşa manieră, încât cauzele secundare pot fi recunoscute, deoarece prima cauză, fiind mai perfectă decât celelalte, secundare, se recunoaşte de obicei şi astfel, cele secundare, prin ele însele, neputând exista, se recunosc după faptul că sunt mai puţin perfecte şi se păstrează aşa cum sunt, prin eliminare, rămânând valabil principiul duratei la cauza primară; dar cum atotputernicul Dumnezeu se regăseşte în toate lucrurile din spirit de dreptate şi fapte bune puse chiar în slujba celui profan, pe el îl numesc cel mai bun, pentru că are forţa cea mai mare. Vezi şi Cicero (De Fin. , lib. IV; Pro domo sua; Ad Pontifices, p.m. 142). Adaug în acelaşi timp că niciodată nu lipseşte izvorul bunătăţii prin acţiune şi mişcare; nimic nu este mai limpede că în acelaşi lucru îşi spune cuvântul Providenţa. Nu poate fi înţeles cum unul nu se face fără celălalt pe dată. Oare Dumnezeu să nu ştie care sunt lucrurile cele mai importante şi pe care El să le trateze într-un anumit chip şi să le salveze? Oare să nu aibă forţa necesară prin care să susţină şi să administreze atâtea lucruri? Dar necunoaşterea lucrurilor este total străină de natura lui Dumnezeu şi, ceea ce pentru oameni este o greutate pe care ei, în neputinţa lor, nu o pot duce, revine măreţiei prea bunului Dumnezeu, care, în puterea lui nemărginită, o simte ca pe un lucru foarte uşor; căci dacă natura lui este infinită, tot infinită îi este şi puterea. Chipul perfect al infinităţii acesteia nimeni nu-l poate înţelege cu mintea şi nimeni nu-l poate admira îndeajuns; nimeni nu-l poate venera îndeajuns de demn prin religie sau cult. Pentru ca aceasta să se săvârşească complet, providenţa lui Dumnezeu este organizată de către Autoritatea publică, pentru ca să se menţină “această ordine minunată şi această constanţă de necrezut, din care izvorăşte şi păstrarea şi întreaga salvgardare a tuturor, cel care se socoteşte golit de spiritul diriguitor, el însuşi lipsit de spirit, va fi dotat cu acesta” (Vezi şi Cicero, De Natura deorum, c. II, p. 26 şi 37), după cum remarcăm explicat mai clar de către senatul antic al filosofilor, pus într-o lumină mai clară.

Astfel, spre uimirea noastră mergând până la admiraţie, există în tăria cerurilor corpuri cereşti de stele foarte mari, unele rătăcitoare – care, totuşi, cât de corect sunt ele astfel numite – vezi ce spune Cicero (d. l. II, p.m. 36), altele sunt fixe, dar fără se sprijine pe vreun suport; cât este de uimitor când te uiţi la globul pământesc (aruncând o privire de ansamblu spre a obţine un punct din univers), vezi atârnând pretutindeni corpuri cereşti în aer, sfidând legea echilibrării. Singurul argument este că Dumnezeu este acela care susţine toate aceste corpuri. Să apelăm şi la Aristotel (lib. De Mund, c. VI) şi la Lucan (De B. C. , lib. V, p. 134) care cântă această forţă uriaşă: “De aerul gol este pământul în echilibru ţinut”, iar Lucretius (De R. N., lib. V, p. 197 şi urm.): “Cum de rămâne pământu-n repaus în mijlocul lumii? / Ciudat e tărâmul de aer al lumii în care se află”, iar Cicero (d.l. II, p. 45 şi De Univers., lib. , p.m. 198): “Pământul este aşezat în mijlocul lumii şi se menţine astfel solid şi rotund, absolut de la sine”..

 SALUTUL MEU ADRESAT CITITORULUI

S-au scurs douăzeci şi doi de ani, de când, prin vot public, am intrat ca cel dintâi admis în această Academie, pentru a studia ştiinţele juridice. Cât priveşte însuşi spiritul meu, strădania şi gândirea mea puse în slujba acestor ştiinţe, le las în seama judecăţii acelora care atunci m-au admis în rândurile studenţilor, iar apoi mi-au dat prilejuri frecvente să le audiez cursurile.

În tot acest răstimp, am aşternut pe hârtie, cu mare grijă, – nu cu neglijenţă cum o fac unii nu corupt, cum obişnuiesc alţii -, o bună parte din cele pe care le notasem cu propria mea mână în timpul cursurilor. Singura greutate de care m-am izbit, dacă este să o mărturisesc şi să o declar sincer, a fost aceea de a opera o selecţie din multele elemente audiate 1a cursuri; mi-a fost greu totodată să iau o decizie, cu atât mai mult cu cât, în tot acest răstimp, numărul manuscriselor în temă crescuse, iar în unele cazuri, din cauza unor copişti ignoranţi, unele fapte au fost greşit schimbate, nu rareori operându-se omisiuni şi adăugiri nejustificate. În cele din urmă, sarcina noastră a fost să chibzuim cu mare atenţie cum trebuie să ne mişcăm printre atâtea cărări întortocheate, să recunoaştem erorile şi, în consecinţă, să le eliminăm. Iată de ce, nu mă sfiesc să o spun, că în acei ani de studii ale unui tânăr magistrat, toate aceste date memorabile au fost bine forjate şi cu mai mare fidelitate. Dar nu mă îndoiesc că există unii care vor socoti că ceea ce am făcut eu este mai puţin corect, prin faptul că, vorbind despre începuturile legilor la Geţi, mă refer în primul rând la SAMOLSE (căci aşa se cuvine să fie scris numele lui); ei crezând cu tărie că erudiţii noştri s-ar fi inspirat din literele greceşti, dar literele getice, fiind deja inventate şi puse în uz, grecii le-au luat de la noi, conform istoriei noastre vechi şi a înţelepţilor noştri experimentaţi în literatura scriitorilor vechi, de asemenea inşi, ei nu vor fi socotiţi ca atare; pe asemenea persoane noi nu dăm nici un ban, iar judecata posterităţii îi va condamna – şi sunt demni de a fi condamnaţi în unanimitate; aceasta, deoarece despre stilul lui SAMOLSE  (deci scrierea getică a preexistat celei eline) ne stă mărturie autoritatea unor istorici antici care consemnează totul cu toată claritatea. Chiar cu aceeaşi ocazie aş cuteza să demonstrez că punând alături legile străvechi ale patriei cu cele attice, constatăm o netă superioritate faţă de cele ateniene, căci la începutul legii se punea, cu mare grijă, degetul legislatorului, iar aceasta avea loc în faţa ochilor celor adunaţi în acest scop (deci, era un fel de Parlament – n.t.). Aşa că era clar pentru toată lumea că nu putea avea loc certificarea unui act dacă nu erau ambele părţi prezente. În afară de aceasta ne stau mărturie o serie de monumente literare cu putere de convingere absolut covârşitoare, atestând că Grecul a luat de la got (get), punct cu punct, elementul esenţial din legislaţia ateniană, de vreme ce şi cuvintele şi totodată şi faptele ne sunt prezentate pretutindeni şi ne sunt puse la vedere şi în detaliu, dar şi în ansamblu, şi chiar dacă eu tac, vorbesc toate acestea. Dar am depăşit deja etapa acelor cântecele de care m-am înconjurat în momente de odihnă, de minimă importanţă; de altfel exceptând ceea ce odinioară, forţat de importanţa momentului, s-a părut că trebuie cercetat îndelung un volum separat. De altfel, marele Grotius susţine, cu totul justificat, că însăşi limba persană îşi are originile ei în vocabule getice; de aceasta nu m-am îndoit câtuşi de puţin să o susţin altfel decât ca pe ceva foarte important, adăugând în acelaşi timp araba şi turca, care totuşi în prezent, văd bine, se folosesc de litere latine, cum s-a stabilit în atelierul tipografic, cu caractere prescrise de mine. Deie Domnul sâ vină vremea când toate acestea şi altele asemănătoare să fie publicate mai acurat, ba chiar cu aceleaşi litere şi forme, în care au fost exprimate în vechime. Până atunci, binevoitorule cititor, primeşte cu inimă deschisă acestea, aşa cum sunt; căci dacă voi obţine de la tine accepţiune, va fi pentru mine un prilej de bucurie şi de mulţumire. Cât priveşte însă pe cei răuvoitori, aceasta va fi pentru ei un tezaur, ca cei trişti să aibă mereu prilej de a se amuza, iar cei nemerituoşi, cu greu să merite ceva. Ăstora acum doar atâta le spun: manierele din cedru şi marmură ale lui Vossius (Gerhardus Josephus, savant german, 1577-1640), (p. 112), mi-au fost ghid, prin următoarele prea demne cuvinte: ” aşadar, pentru ca profeţiile (prezicerile divine) să poată fi transmise cu sensul lor cu care ele au fost primite mai înainte, trebuie să îndeplinească nişte condiţii. Căci în ce priveşte celelalte informaţii din latină, socot că s-a discutat îndeajuns, după cum sună toate cuvintele care se regăsesc în locul citat. Ceea ce ar fi putut cu adevărat să fie dorit în acest  tratat ar fi fost cauzele depre care, din grijă faţă de Posteritate, am evitat să vorbesc.

NOTA TRADUCĂTORULUI

Mărturisesc că, mai ales la început de drum, mi-a fost foarte greu şi, nu atât din cauza limbii latine medievale – îmi şi rostuisem un manual în acest sens -, dar mai ales pentru că intre  dorinta de a studia cat mai atenta aceasta lucrare si somn s-au ivit contradictii.

Constienta de climatul moral la membrii societăţii noastre,  cu atât mai motivat cu cât suntem urmaşii direcţi ai unuia din cei mai mari legiuitori ai lumii şi anume ai lui Samolse, legiuitor renumit în Dreptate şi Echitabilitate, pe care şi-l revendică toate popoarele nordice, începând cu sueonii (suedezii, ca unii care descind din goţi/ geţi/ sciţi/ hiperboreeni), am încercat, din păcate zadarnic, să implic încă 2-3 profesori de latină la traducerea acestei cărţi, lăsând în seama mea textele eline şi gotice; tuturor li s-a părut până la urmă, o întreprindere mult prea dificilă. Acesta era adevărul. Până la urmă nu mi-a rămas decât autoeducarea şi autoîncurajarea.

Alte dificultăţi referitoare la text au fost legate de prezenţa a numeroase citate din gotică şi greacă (un motiv în plus să fiu refuzată de profesorii pe care îi solicitasem  să se implice cu 7-8 pagini de persoană), care au însemnat timp mai mult consumat cu redarea lor în alfabetul latin şi de către mine dar şi de către persoana care redacta textul aceasta solicitând în plus, să se facă uz de mai multe tipuri de redactare: caractere elene, italice, bold, ghilimele, paranteze etc, elemente care cereau o atenţie mai mare precum şi timp mai mult de transcriere şi scriere. Alte dificultăţi legate de traducerea propriu-zisă au fost, printre altele, şi obligaţia de a recurge la o serie de enciclopedii, spre a lămuri o serie de fapte, idei, personaje mitice, istorice, elemente de geografie istorică, de civilizaţie şi cultură universală.

Am menţionat prezenţa textelor scrise cu caractere runice prin paranteze şi le-am tradus conform textului latinesc însoţitor.

Nu mă îndoiesc de faptul că traducerea are unele deficienţe, dar aceste deficienţe sunt minore raportate la maniera, destul de îngrijită, în care m-am străduit să redau şi am redat intenţia acestui autor, de o erudiţie cu totul ieşită din comun. Am desprins din text că Lundius a cercetat minuţios, timp de 10-15 ani, arhivele vechi, manuscrisele şi cărţile rare existente pe atunci în bibliotecile europene din Germania, Franţa, Italia, Belgia, Olanda şi mai ales din Biblioteca Vaticanului… Comparând text cu text, idee cu idee, cu documentele de aceeaşi factură – de obicei codexuri de legi – cu cele regăsite în bibliotecile suedeze şi finlandeze, şi în special cu Monumentele Eddice şi cu Croniconul Sueoniei.

În elucidarea faptelor de limbaj juridic şi, nu mai puţin, de zisă-mitologie nordică, adică scită/hiperboreană, adică getă, adică gotic-sueonică, savantul suedez s-a sprijinit inclusiv pe textele celor mai de seamă istorici, geografi, filosofi, jurişti, literaţi, greci şi romani, mai ales: Herodot, Tucidide, Platon, Aristotel, Solon, Ptolemeu, Cato Maior, Plaut, Plinius, Tacitus, Cicero, Ovidiu, Dio Chrysostomus, Horaţiu, Juvenal, Marţial, Properţiu, Tibul, Lucan…

Despicând firul în patru, şi nu numai, bazându-se şi pe etimoane ale unor cuvinte din fondul principal de cuvinte cum sunt şi cuvintele getice ziua şi ban>bănie, savantul suedez conchide că rădăcinile legislaţiilor eline şi romane în speţă îşi află originea, până în cele mai mici detalii, în legislaţia scrisă elaborată de Samolse, primul legiuitor al sciţilor, geţilor şi sueonilor şi, respectiv goţilor, venind cu argumente cu totul raţionale, ne convinge că toate zeităţile greco-romane, ba chiar şi egiptene şi hinduse se trag din cele getice, începând cu cel mai renumit dintre “zei” – APOLLO – numit în vechime, la geţi BEL, BALLUR, ABALLUR, dar şi BAN, PAN\PAEAN, BAN însemnând şi ogor de unde BĂNIE; Bănia Craiovei, Banatului (regăsită apoi şi la unguri şi în poemul-roman Bank Ban scris de clasicul literaturii maghiare KATONA JOZSEF); stăvechiul zis zeu getic-gotic ATTIN stă la baza şi a unui ADONIS, care la ebraici se găseşte sub forma de evocare ADONAI, însemnând “Stăpâne”, adică “Doamne”- Dumnezeule – cu valoare universală; deci şi acest ADONIS – ADONAI, revendicat de ebraici, este scitic – getic.

Aşadar, mă simt îndreptăţită să afirm, ba chiar să strig şi într-un for, că această carte este de o utilitate extremă – şi nu numai pentru vlaho-daco-romanii de pretutindeni, întru cunoaşterea istoriei culturale şi civilizatoare a strămoşilor noştri – şi nu numai pentru juriştii noştri europeni, dar şi pentru filologii pasionaţi de etimologia corectă precum şi cunoşterea unui ghid preţios de modul cum trebuie să se întreprindă o cercetare autentică, urmărind descoperirea, cu orice preţ, a ADEVĂRULUI, scopul de fapt al oricărui cercetător pasionat şi care nu plăteşte tribut ideilor preconcepute. Aceasta s-ar cuveni să devină cutumă, cutuma atât de preţuită de strămoşul nostru şi al tuturor popoarelor germanice – Samolse, bazată pe Dreptate, Echitate şi Blândeţe.

Mi-am permis sa scriu toate numele de popoare cu majuscule, incalcand astfel normele actuale de ortografie.

In incheere vreau sa-i multumesc domnului dr.Napoleon Savescu, presedintele Societatii Dacia revival ( re-invierea Daciei ) din New York, care a cumparat aceasta carte dintr-un anticariat din Upsala si care mi-a incredintat traducerea ei.

                                                                                                      Maria Crisan (M.A.)

 

 

 

 

 

R

Mituri schimbate

„Pentru a lichida popoarele, se începe prin a le altera, prin a le şterge memoria. Le distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva le scrie alte cărţi, le dă o altă cultură, le inventează o nouă istorie. Între timp poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede; limba nu va mai fi decât un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai târziu, va muri de moarte naturală.” (Milan Hubl, istoric ceh).

Cât de bine se potriveşte acest postulat cu realitatea din România! Românii, în marea lor majoritate, şi-au uitat istoria, nu-şi mai cunosc miturile, aderă la „mituri” idioate (romanizare, indo-europenizare), vorbesc o limba presărată din plin cu „neologisme” (ce termen academic!) venite din toate părţile, sărbătoresc chestii care nu au de-a face nimic cu spirtualitatea românească (Halloween), se mănâncă între ei datorită…”concurenţei capitaliste” şi îşi vând ieftin originile invocând „adevărul istoric” şi „sistemul democratic” al societăţii în care trăim! Nu trebuie decât să privim, fie şi în necunoştinţă de cauză, în jurul nostru ca să ne dăm seama de această stare de lucruri.

Apoi daca-i ase, ase să fie! Da’ nu pentru toată lumea. Mai sunt – încă – români interesaţi de originile lor, cărora „miturile” în cauză le ridică anumite semne de întrebare, în ciuda „dovezilor imbatabile” cu care sunt garnisite. Acestora mă voi adresa,  prin prezentul articol, cu riscul de a repeta unele afirmaţii făcute deja în alte articole. Să luăm acum  şi să analizăm unele dintre aceste „mituri”

Mitul indo-europenizării

Voi reveni puţin asupra mitului indo-europenizării de care m-am ocupat mai în detaliu într-un articol precedent (v. Bulibăşeală cu indo-europeni). Se afirmă insistent în unele lucrări privind istoria veche a românilor că dacii erau indo-europeni şi vorbeau o limbă indo-europeneană. Atât şi nimic mai mult !

Oricine citeşte cărţi de istorie e musai să fie convins de treaba asta. Io unu, am probleme în a crede acest mit mai ales când o citesc pe Marija Ghimbutas, cercetătoare la universitatea California din Los Angeles. Ca să vedeţi de unde sare iepurele! Iată concluziile la care a ajuns cercetătoarea americană:

România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î. Ch, axată pe o societate matriarhală, teocrată, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate, patriarhale, de luptători, din epocile bronzului şi fierului. Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în alte ţări învecinate (unde trăiau tot daci – n.n), după cel de-a doilea război mondial, asociate cu datărilor cu radio-carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii vechi europene, o cultură a unei societăţi de agricultori. A devenit, de asemenea, evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană”.

Dacă indo-europenii au stat la baza culturii şi civilizaţiei actuale, unde sunt ei? De ce ne încăpăţânăm să vedem ceva ce nu se poate vedea. Asta înseamnă aiurare, nălucire, înseamnă a ne minţi pe noi înşine convingându-ne că ceva ce nu există este real!

Şi ca să ne lămurim ce înseamnă „vechea civilizaţie Europeană” amintită de Marija Ghimbutas să-l lăsăm pe N. Densuşianu să ne explice:

(pelasgii) au fost cei dintâi care au adunat în societate familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe, au format cele dintâi state, au dat supuşilor lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blând… Pentru poporul grec, pelasgii erau „cei mai vechi oameni de pe pământ”. Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în moravuri, încât tradiţiunile şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor numele de – dioi – divini, ce ei întru adevăr l-au meritat pentru darurile lor fizice şi morale”.

 Dacă izvoarele istorice, în speţă greceşti ne spun că pelasgii şi nu indo-europenii au fost promotori civilizaţiei actuale eu zic că e cazul să-i credem dată fiind şi infatuarea grecilor care nu recunoşteau altă cultură şi civilizaţie  superioară lor.

Prin urmare, limba vorbită de daci nu are cum fi indo-europeană, ci limba pelasgă, mai ales că, toate izvoarele literare antice plasează patria pelasgilor la Dunărea de Jos aşa cum face şi Marija Ghimbutas sau Densuşianu şi mulţi alţii între care îi amintim pe Felix Colson – Franţa – care afirma că  „toţi dacii sunt pelasgi” sau Juls Henri Klaproth, care vorbeşte de răspândirea dacilor în Asia. A se observa că, în majoritate,  aceşti autori care afirmă descendenţa pelasgă a dacilor, sunt străini!

Mărturiile antice ne vorbesc despre limba pelasgă, dar nu ne spun nimic despre o limbă indo-europeană cu radicali „mârâiţi”, „grohăiţi” etc. Limba pelasgilor era una clară, vorbită, nu mârâită sau grohăită aşa cum ne arata Quntilian, care afirmă că, dacă se adaugă la cuvintele latine, ori se lasă pe dinafară, unele litere sau silabe, se obţinea vorbirea barbară. Această afirmaţie, coroborată cu cea a lui Isidor din Sevilla, care numeşte ce-a mai veche limbă latină, „limba bătrână” ne trimite la concluzia că limba dacilor, moştenită de români în mare parte, era una protolatină sau latina vulgară, fapt dovedit şi de imaginea de pe Columna Traiana,  în care dacii tratează cu romanii fără translator, în deplină înţelegere.

Şi ca să fim pe deplin lămuriţi  care era acea limbă din care se trag majoritatea limbilor europene, vom da câteva mostre de cuvinte daco-româneşti descoperite prin limbile antichităţii

În primul rând cred că ar fi interesant de ştiut că Homer, poetul grec, scria… româneşte! Să vedem despre ce-i vorba. În opera sa găsim cuvinte ca: aer = aer; agros = agro; aroo = a ara; au = sau; bous = bou; brahion = braţ; keros = ceară; kitara = ceteră; kinos = câ(i)ne; kopto = a coace; kome = coamă; korde = coardă; duo = doi; farmakon = farmec; fero = a feri; frigos = frig; lego = a lega; luke = a luci; marmaros = marmură; meu = al meu; noi = noi ; octo = opt; orfanos = orfan; petre = piatră; septa = şapte; sudor = sudoare; taurios = taur; (şi mai sunt încă o seama da’ nu vreau să transform articolu’ într-o listă de dicţionar).

Apoi la sumerieni – migraţi de lângă Tărtăria de Mureş cu scriere cu tot – avem peste 80 de cuvinte identice ca forma şi cu acelaşi înteles şi în limba daco-românească!

La fel, în limba etruşcilor întâlnim peste 30 de cuvinte daco-româneşti.

Un cuvânt-două, hai, mai treacă meargă! Dar când sunt de ordinul zecilor deja avem probleme în a crede că acea limbă primordială nu era pelasgă ci indo-europeană…

Şi exemplele ar putea continua cu numeroase limbi antice sau moderne dar mă voi rezuma la a vă mai uimi o dată! Iată ceva ce pare de domeniul „ştiaţi că…?” … în secolul XVI celţii din provincia Wallace (Anglia), vorbeau  nu un dialect indo-european ci … româneşte! Iată şi dovada: rugăciunea Tatăl Nostru !

Poerinthele nostru  acela ce esti în cheri

Svintzascoese numele teu

Vie emperetzioe ta

Facoesa voe ta,cum en tzer ase şi pre poementu

Poene noastre datorii le  nostre, cum şi ni se loesoem datorniczilor noştri

 Si nu dutze pre noi la ispitire

 Tze ne mentueste pre noi de vicleanil. Amin!

Cred ca e revelator, nu?

Să lăsăm acum indo-europenizarea şi să ridicăm câteva probleme legate de romanizare

Problemele mitului romanizării

 Ştim încă de la şcoală, că românii sunt rezultatul amestecării/corcirii dacilor cu romanii. Nimic mai eronat şi mai de prost gust! Cum putem afima asta, când legenda Dochiei, echivalenta Daciei străvechi, a împietrit sub privirile lui Traian care dorea s-o ducă la Roma? Asta înseamnă pur şi simplu – în limbaj demitizat – că Dacia nu i-a acceptat niciodată pe romani!

Dacă romanii au fost atât de bine primiţi şi chiar iubiţi în marea masă a dacilor de ce, s-au retras imediat după ce au secătuit toate bogăţiile Daciei?

De ce dacii asimilaţi, romanizaţi – ceea ce presupune că ştiau latina romanilor – „greşeau” (scriind în protolatina pelasgă) în inscripţiile lor de pe pietre? Având în vedere că romanii au ocupat doar o mică parte a Daciei lui Decebal, cum se explică că dacii liberi vorbeau aceeaşi limbă cu romanizaţii? Cum se explică expediţiile dacilor liberi în alianţă cu alte popoare împotriva romanilor dacă aceştia erau atât de îndrăgiţi şi respectaţi încât dacii erau dispuşi să renunţe la limba şi cultura lor pentru a le adopta pe cele romane? Nu-s cam multe probleme neelucidate şi care, fie vorba între noi, la un examen atent nu stau în picioare?. Acum am ridicat doar nişte întrebări îndreptăţite tocmai pentru a atrage atenţia asupra falsităţii mitului „romanizării”. Am putea spune mai degrabă, despre o „dacizare” a Imperiului Roman întrucât în perioada 286 -324 patru împăraţi daci se succed la cârma Imperiului constituind o veritabilă dinastie  danubiană! Mai mult, Galerius, alt împărat al Romei de origine dacă, dorea să schimbe denumirea Imperiului Roman în Dacia Mare!

Într-un articol viitor, voi reveni  asupra acestei probleme, a romanizării dacilor, cu argumente  istorice şi cu mai multe detalii.

Mitul lui Ler Împărat

 În colindele şi legendele poporului român aflam de existenţa unui personaj numit Ler Împărat.

Istoricii se chinuie din toate puterile să ne convingă cum că acest Ler Împărat era … Galerius !

Întreb şi eu acum: cu ce probe e susţinută această afirmaţie? A putut intra Galerius în legende doar pentru ca a acordat o atenţie specială Daciei sau datorită originii sale dacice?

Miturile şi legendele româneşti spun altceva şi nu fac deloc referire la Galerius! E bine oare să-l uităm pe Ler Împărat şi să ne închinăm la chipul cioplit împus de Vechiul Testament, în speţă la Yahwe?

Iată ce spune tradiţia despre acest misterios Ler Împărat: El este cel mai mare Împărat al Lumii, El îi conduce pe toţi, El locuieşte într-un palat aflat într-o peşteră (v. zâna  Zânelor sau Iniţierea Zamolxiană), El locuieşte pe un Munte Mare şi nimeni nu poate găsi acel munte în afară de cel ce-i place lui Ler Împărat. Mulţi români au găsit muntele dar nu s-au mai întors de acolo. Toţi curtenii lui Ler Împărat sunt călugări.

După cum se poate observa, nu prea este vorba despre un personaj cu existenţă fizică, ci de unul cu existenţă spirituală !

Îmi daţi voie să mă îndoiesc la modul serios că, impăratul Galerius avea drept curteni „numai” călugări?  Cred că vă îndoiţi şi dvs!

Spuneam un pic mai sus că „mulţi români” au găsit muntele lui Ler Împărat şi nu s-au mai întors, devenind călugări la curtea lui ideatică!

În folclorul românesc, apar nişte personaje numite Blajini, Rohmani, Rahmani, Rucmani, despre care se spune că sunt sfinţi (exact ca şi despre ktiştii şi capnobataii daci, amintiţi de Strabon). Ei locuiesc la capătul Lumii aproape de Apa Sâmbetei care este o altă denumire a lui Okeanos  Potamos/Dunărea.

Toţi aceşti rohmani sunt preoţi sihaştri (Boreas ca şi Rama erau preoţi sciţi/daci) şi tot din legende, aflăm că locuiesc în Macarele, nume identic cu Macaron Nesai, care în greceşte desemnează Insulele Fericiţilor (Porţile Raiului sunt un ţinut aproapiat de acest loc)

Şi pentru a întări ceea ce probabil aţi intuit deja: „Şeful Rohmanilor este Ler Împărat” ne spun unele tradiţii româneşti.

Nu cred că Galerius era capabil de o asemenea cinste! Mai explicit, nu cred că Galerius l-ar fi putut înlocui vreodată în inima şi credinţele dacilor pe Zamolxe! Căci ce-l mai mare Rege al Lumii şi unicul care se bucura de acest titlu în mitologia daco-românească era Zamolxe!

Ler Împărat seamănă până la identitate cu altă figură des întâlnită în legendele româneşti Ram Împărat al cărui nume constituie rădăcina  „ram” „râm” din care se formează numele unor localităţi ca Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Sărat (ambele aflate în vecinătatea Kogaionului).

Mai mult, cronicarul spune „Toţi de la Râm ne tragem”… nu de la Roma !  de la Râm ! de la Zeul suprem, Zamolxe, făuritorul omul – calitate în care este numit Zeul Moş.

Şi iată şi taina eminesciană încriptată în „Scrisoarea a treia” şi descriind plenitudinea spirituală a Daciei Mari : „Şi de-aceea, tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul/Mi-e prieten numai mie, iar ţie, duşman este !”.

Destul de clar zic eu.

Prin urmare, Ler Împărat, echivalentul lui Ram Împărat în mitologia românească, nu este Galerius, ci Zamolxe.

Dacă legendele bătrânilor spun asa, spiritualitatea neamului spune aşa, atunci de ce vin alţii să ne spună că nu e aşa ? Ce noroc avem că mai există încă oameni care cunosc tradiţia originară păstrată în legende!

Denaturarea miturilor legate de marii conducători ai românilor

Dintr-o trăsătură de condei d-l Lucian Boia , renumit „istoric”, ne spune foarte supărat: „În loc să exploatăm miturile care ar putea folosi atingerii unui ţel unanim acceptat, cum ar fi integrarea în structurile occidentale, preferăm să reluăm poveştile fabricate de comunişti”! – prin aceste „poveşti”, dânsul înţelegând istoriile despre Vlad Ţepeş sau Ştefan cel Mare!

De parcă nu ar exista o tradiţie populară legată de ei, cu mult dinainte de comunişti, de parcă poporul nu le-ar fi închinat balade şi cântece făcând din ei personaje legendare încă din timpul vieţii!

Dar nu, ei sunt  mituri comuniste!

Bineee, să fie !… puteţi aduce şi probe în afirmaţia asta?

Eu cred că nu există aşa ceva.

În plus, să renunţăm cu totul la aceste mituri ale României ar însemna culmea slugărniciei şi prostiei, asta însemnând a renunţa la rădăcinile noastre pentru „mirajul” UE!

Alţii au desfiinţat imaginea lui Mihai Viteazu ca întregitor, unificator al tuturor românilor pe motiv că acesta n-ar fi avut un plan anume în legătură cu această acţiune.

I-aş invita pe respectivii domni istorici care susţin treaba asta, să încerce ei, să ocupe un minim teritoriu – nu o ţară – fără un plan, să vedem cam ce se poate întâmpla ? Eşec total, garantat!

S-a ajuns să se afirme că, exclamaţia lui Mihai, din momentul Unirii de la Alba Iulia : „Asta-i pohta ce-am pohtit eu – Ardealul, Moldova şi Ţara Românească” au fost redate greşit de Nicolae Iorga (ca să vedeţi încă o mostră de „deşteptăciune” a „savanţilor autententici” în comparaţie cu un „amărât” de Iorga!)

Nu cred că mai trebuie să insistăm asupra mitului Dracula care terfeleşte imaginea lui Vlad Ţepeş. Şi noi, care voiam să facem parcul Dracula!

Cu ce preţ ? Cu vânzarea miturilor noastre pe care stă temelia spirituală şi naţională a poporului!

Aş putea să adaug aici, că subit, Iancu de Hunedoara a devenit sârb, Eminescu polonez şi încă o tonă de aberaţii „ştiinţifice!

Dar mă voi opri aici!

Atrag atenţia doar, că spiritualitatea şi temelia  naţională a unui popor se aşează pe mituri, fie ele religioase, fie istorice.

Dacă am permite ca aceste mituri să fie şterse, am mai fiinţa noi ca popor? La ce ne-am mai putea raporta?

Io zic să le păstram, aşa cum sunt (aceia dintre noi care le mai ştim), să le spunem si altora) şi să atragem atenţia celor ce vor să le distrugă că „neamul nost e fără de-nceput/ şi fără de sfârşit p-acest pământ”!

Bibliografie

 1.Paul Lazăr Tonciulescu, Ramania, Paradisul regăsit, Ed Obiectiv

2.V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed Rosmarin

3.P.L. Tonciulescu/ E. Delcea, Misterele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, Ed. Obiectiv

4.Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed Obiectiv

5.Cristina Pănculescu, Kogaion,muntele sacru al dacilor, Ed Ştefan

6. N. Densuşianu, Dacia Preistorica, ed Arhetip

AUTOR: Zamolxe

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Hiperboreea lui Apollo era…Dacia

Dupa legendele antice, Hiperboreea era localizata dincolo de punctul de unde sufla vantul de nord, Boreas. Sa analizam un pic aceasta afirmatie mitica.
Zeii grecilor, nu traiau prea departe de tara acestora.. Ei salasluiau in Dacia, tara din care plecasera de fapt, aheii spre Elada ( actuala Grecie). Acolo, la nord de Istru, traisera titanii si tot acolo, vestitele amazoanele aveau o tara in care conduceau numai femeile. Tot de peste Istru sufla si vantul de nord- Boreas, care trecea peste Marea Neagra, strabatea stramtorile Bosfor si Dardanele, ajungand in Grecia!
“La nord de Tracia”, scrie Herodot, “ce fel de oameni locuiesc, nimeni nu poate sa stie; atat dar se pare ca dincolo de Istru exista pamant nelocuit si infinit” .
Toate aceasta ne arata ca limita orizontului geografic al grecilor antici, se intindea doar pana la Dunare (Istru)
De altfel si respectabilul istoric Arthur Weigall este de aceeasi opinie cand referindu-se la expeditia lui Alexandru Macedon la Dunare, spune: “Era aventura indrazneata, care ar fi putut prea bine pune capat carierei sale (a lui Alexandru Macedon –n.n) inca de la inceput … (expeditia –n.n) fusese intreprinsa in mare parte pentru a putea afirma ca el traversase marele fluviu care fusese ca o bariera pentru aventurile septentrionale ale lui Filip si formase linia admisa intre lumea cunoscuta a grecilor si nordul nestiut. Alexandru insusi, considera acest fapt ca fiind de mare importanta, caci pe tarmul marelui fluviu (Istru/ Danubius/Dunarea – n.n) el celebra un impresionant serviciu religios, oferind sacrificii lui Zeus, Herakles si divinitatii Dunarii”
Legendele cele sacre ale antichitatii clasice plasau patria lui Apollo in Hiperboreea(Aristotel chiar numindu-l Apollo-hiperboreu). Tot in Hiperboreea se nascuse si mama sa Latona/Leto/Letea, pe o insula vestita in toata antichitatea pentru cultul ei inchinat lui Apollo. Aceasta insula se numea Leuke (Alba) actuala Insula a Serpilor din dreptul varsarii Dunarii in Marea Neagra. Pe aceasta insula se afla cel mai mare si mai vestit templu a lui Apollo din toata antichitatea despre care vorbeste Hecateu Abderita.

Tot de hiperboreeni se leaga si istoria infiintarii templului apolinic de la Delos precum si a celui din Delphi
Ca centrul cultului apolinic se afla in Hiperboreea dacica, ne-o dovedeste si faptul ca cei mai cunoscuti profeti apolinici Olen si Abaris erau hiperboreeni. Olen a fost conducatorul hiperboreenilor care au fundat templul lui Apollo din Delphi precum si primul poet hieratic al Greciei, unde la dus apostolatul sau pentru credinta apolinica. El a compus mai multe imnuri sacre in onoarea lui Apollo, in care amintea si despre hiperboreenii care mergeau in pelerinaj la Delos insotind femeile pioase care erau inchinate templului de acolo. Tot lui i se atribuie si infiintarea hexametrului (ritm de vers)
Abaris, alt profet apolinic din partile Hiperboreei, a starnit o adevarata senzatie in randurile grecilor prin viata frugala si prin dreptatea-i caracteristica. Numai ca aceste doua caracteristici sunt aplicabile si anahoretilor geto-daci, acelor ktistai si capnobatai despre care vorbeste Strabon care duceau o viata de meditatie si apropiere de Zeu. In ceea ce priveste dreptatea, aceasta este trasatura de baza prin care Herodot ii desparte pe daci de ceilalti traci. El spune: “dacii sunt cei mai viteji si mai drepti dintre traci”. Acest Abaris, calatorind prin tinuturile Greciei in timpul apostolatului sau pentru intarirea credintei apolinice introdusa de Olen, arata tuturor o sageata de aur despre care zicea ca e simbolul lui Apollo. Este foarte captivant de stiut ca dacii vedeau sageata ca pe un simbol zamolxian, prin urmare Apollo si Zamolxe par a fi unul si acelasi zeu. In sprijinul acestei ipoteze, pledeaza si epitetul de “hiperboreu” atribuit atat lui Zamolxe – dupa cum aflam din scrierile lui Clement din Alexandria, cat si lui Apollo – dupa cum aflam din scrierile lui Aristotel.

Hiperboreea – polul spiritual al lumii
Polul getic, este o denumire asociata cu Hiperboreea in toate textele antice care se refera la acest subiect. El defineste de fapt ideea de Centru al Lumii, ca pol spiritual, asemanator Insulei Fericitilor din mitologia greaca, adica locul unde pamantul este in stare sa comunice cu cerul, de fapt un spatiu mitico geografic, cosmic si teluric in acelasi timp.
Sub acest aspect era perceputa Hiperboreea de catre grecii din epoca antichitatii clasice. De fapt, marturia lui Pindar ne lamureste in acest sens: “nimeni, nici pe pamant, nici pe mare, nu putea descoperi calea minunata care duce spre tinuturile hiperboreilor” (Piticele, X.29). Aceasta depozitie ne spune si altceva dar, ea marturiseste despre orizontul limitat al cunostintelor geografice elene; ceea ce se afla in nodul Dunarii era pentru ei inca la inceputul perioadei clasice un mister si tinea de geografia mitica nu de geografia reala.
Conform aceluiasi Pindar, hiperboreenii erau o semintie sfanta, scutita de maladii si batranete, care nu cunosteau razboiul (dar, il vor invata mai tarziu devenind unii dintre cei mai aprigi luptatori ai antichitatii).
Prin urmare, Pindar si nu numai el, ne descopera o Dacie/Hiperboreea, mistica in care oameni duceau un trai paradisiac de inceput de timp, de epoca de aur a omenirii
“Pe-un picior de plai
Pe-o gura de paradis…”
. Miorita noastra nu ne induce in gresala! Aceasta balada a geniului popular, fie ea antica, fie medievala, valorifica o traditie foarte veche confom careia Dacia/Hiperboreea era un tinut paradisiac, plaiul teluric devenind in ordinea lucrurilor sacre, gura de paradis.
As dori sa mai mentionez ca Medicii lui Zamolxe erau renumiti in toata lumea antica si mai priceputi decat grecii in tratarea diferitelor afectiuni cum ne spune Platon: “Vazand ca Harmide e de aceeasi opinie cu mine prinsei inima, imi regasii increderea in mine, putin cate putin, ma inflacarai si ii zisei: tot asa si cu descantecul cesta, Harmide: l-am invatat in oaste de la un doctor thrac, unul din ucenicii lui Zamolxe, despre care se spune ca au puterea sa te faca nemuritor. Acest trac spunea ca doctorii greci au mare dreptate sa faca observatia de care pomenii. Dar, adauga el, Zamolxe, regele nostru , care este zeu, spune ca precum nu se cade sa incercam a vindeca ochii fara sa ne ocupam de cap, ori capul fara trup, tot astfel nu se cade a incerca sa vindecam trupul fara sa vedem de suflet, si ca tocmai din pricina asta sunt multe maladii la care nu se pricep doctorii greci, fiindca nu cunosc intregul de care ar trebui sa se ingrijeasca. Caci daca cesta ar merge rau,, este peste putinta ca partea sa mearga bine” (Charmides)
La cesta adaugam si faptul ca cam toti marii invatati ai Greciei antice au fost initiati in Tracia cei mai cunoscuti fiind Aristotel si Pitagora!
Inchei afirmandu-mi credinta ca Dacia a fost intr-o vreme, pierduta pentru noi in negurile istoriei, centrul spiritual si cultural (civilizator) al lumii vechi. Daca am privi cu luare aminte trecutul, si astfel sa invatam din el, credinta mea este ca am putea redeveni ceea ce am fost candva. Numai ca asta se poate doar prin revenirea la valorile fundamentale ale neamului nostru, nu prin adoptarea docila a “normelor” europene sau americane care ne fura ochii in fiecare zi !

Autor: Zamolxe

 

Apocalipsa

„Iubite cetitoriu, multe prostii ăi fi cetit de cînd eşti. Ceteşte, rogu-te, şi ceste şi, unde-i vede că nu-ţi vin la socoteală, ie pană în mînă şi dă şi tu altceva mai bun la iveală, căci eu atîta m-am priceput şi atîta am făcut.”

Peste tot se vorbeşte de Apocalipsă, de profeţiile Maya sau de sfîrşitul lumii. Informaţiile sînt contradictorii şi obsedante, oamenii nemaiştiind ce să creadă. Pentru că foarte exactul calendar mayaş se opreşte în decembrie 2012, s-a impus concluzia că lumea se va sfîrşi atunci. Asta nu dovedeşte că lumea cunoscută îşi va afla ultimele clipe în această zi, cum greşit s-a scris. Că sfîrşitul unei epoci nu este acelaşi cu sfîrşitul lumii ne-o demonstreză un cuvînt al limbii române, apocalipsă(epocă-lipsă).

Epocă-lipsă este o metaforă pur rumînească, nici unde acest cuvînt nu mai are un asemenea înţeles. Atunci cînd spunem pur rumînească ne gîndim la strămoşii noştri agricultori, lor le datorăm limba,  dar nu numai aceasta,  dar şi cultura multimilenară, transmisă prin viu-grai, din generaţie în generaţie. Deşi epocă-lipsă nu este o metaforă elegantă,  la fel ca majoritatea cuvintelor metaforă ale străbunilor, espresivitatea sa este remarcabilă. Trebuie să recunoaştem că imaginea metaforică din unele cuvinte pur rumîneşti este foarte intensă, plastică, încît “limbajul elevat le evită, din pudoare”.

Dacă în Dicţionarul explicativ al limbii române din 1984, rumîn este echivalent cu român, iar rumînesc(ească) este identic cu românesc(ească, în Dex online stă cuminte şi ne aşteaptă o mare surpriză: RUMÂN s. (IST.) iobag, şerb, vecin, (rar) serv, (înv.) prost. Din noua definiţie a cuvîntulul rumîn aflăm că ţăranii, care sînt temelia acestei naţii, acum sunt proşti şi oficial. Conotaţiea impusă din spatele jilţurilor oficiale nu este spre binele neamului rumînesc.

Deşi ţăranii sînt curaţi, iar pentru hainele lor de sărbătoare nu există cuvînt care în semantica lui să le poată cuprindă măreţia, deşi cîteva vorbe ale unui bătran ţăran pot valora cît 2 -3 cărţi de filozofie,  deşi ţăranii au fost aceia care au păstrat vii cultura şi graiul primit de la străbuni, nimic din acestea nu a contat.

Străbunii nu făceau congrese pentru a „patenta” cuvinte, graiul lor s-a dezvoltat natural. Ei nu aveau de ce să împrumute cuvinte de la unii sau alţii, aveau tot ce le trebuia în propriul grai, de-o mare complexitate şi bogăţie, dar fără gramatică scrisă, dezvoltat continuu timp de aproape 100 de secole, de cînd au devenit primii agricultori ai Europei. Este ştiut că doar la populaţiile sedentare apare o dezvoltare armonioasă a limbii vorbite.

Graiul strămoşilor există intrinsec, se explică pe sine însuşi prin propriile sale cuvinte, nu e nevoie să apeleze ca limbile moderne, la cuvinte din alte limbi sau dialecte pentru a-şi explica elementele intime. Acesta a fost una din cele două caracteristici esenţiale ale unei limbi naturale, dezvoltate armonios, a doua este necesitatea de a avea radicali proprii. Prin radical propriu se înţelege o rădăcină de cuvînt, un element primordial de la care s-a plecat în formarea cuvintelor compuse. Aceste rădăcini pot fi numite şi morfeme, iar primele morfeme, după Lucian Cueşdean, au fost chiar sunetele din natură, onomatopeele. De exemplu, onomatopea PÎR este comună mai multor sunete din natură, focului, zgomotului unui pîrîu de munte, ruperii unui lemn, etc. şi a folosit la crearea a peste 60 de cuvinte, ce aparţin mai multor familii lexicale. Cîteva exemple: a pîr-li, pîr-lit, pîr-litură, pîr-leală, a pîr-păli, pîr-pălire, a pîr-joli, pîr-jol, pîr-joală, a pîr-gui, pîr-guit, pîr-guială, pîr-gă, pîr-gav, a pîr-îi, pîr-îaiaş, pîr-ăuţ, pîr-rău, etc. Derivarea din onomatopee este rar întîlnită în alte limbi, acolo este o excepţie, pe cînd în graiul rumînesc „compunerea onomatopeică este aproape o regulă”, iar fără Î şi  nu pot fi redate autentic sunetele din natură.

Multe din cuvintele alcătuite cu ajotorul radicalilor sau a rădăcinilor de cuvinte sînt cuvinte imagine, metafore, dar care nu sînt întotdeauna elegante. În „Româna, limba Vechii Europe” aflăm destule exemple, din care prezentăm cîteva: o măs-lină este un fruct ce trebuie mas-ticat lin, altfel ştim cu toţii ce se poate întîmpla, o lin-gură trebuie dusă lin la gură, altfel se poate vărsa conţinutul, o vie-spe este o spe-rietoare vie, un ste-jar este un lemn de esenţă tare, căruia îi stă jar-ul mai mult timp(arderea sa este mai domoală), o vij-elie este este o furtună care face vîj şi este produsă de Elie sau Ilie,   o săgeată sau o pasăre face zbîrr în zb-or,  iar ur-su este un animal greoi dar care ur-că sus, în copaci, etc.

În DEX, măslină este dată cu etimon slav, iar lingură, viespe şi urs cu etimon latin, din lingula, vespa şi respectiv ursus, dar ele nu pot fi preluate de la alţii  pentru că doar în limba română sînt metafore, în schimb ele pot fi ieşite din română în alte limbi sau dialecte. În cazul cuvintelor vijelie şi zboară lucrurile sînt şi mai clare, acestea sînt metafore alcătuite cu ajutorul  radicalilor onomatopee vîj şi zbîrr. Vijelie are etimon necunoscut, iar zbor are etimon bulgar, din sbor, care este toponim. Singura explicaţie  logică este că zbor a ieşit din română în bulgară.

Că aşa s-au întîmplat lucrurile şi în cazul altor cuvinte ale minunatei noastre limbi este demonstrat de o limbă veche, sanscrita. În sanscrită aflăm, printre multe alte cuvinte şi următoarele: acasha(acasă), lup(lup), Om(om), vrate(frate), lamba(limba), navasti( nevastă), luptă(luptă), prans(prînz), dzambaiami(a zîmbi), dusman(duşman), crapaiami(a crăpa), naiba(naiba) şi nu în ultimul rînd, apu(apa), etc. Acasă, apă, lup, om, frate, limbă, luptă, a crăpa şi prînz au etimon latin, nevastă are etimon slav, a zîmbi are etimon bulgar, duşman are etimon turc, iar naiba are etimon necunoscut. Faptul că aceste cuvinte nu aveau cum să intre în limba română din latină, slavă, bulgară, turcă, este probat de  prezenţa acestora în  sanscrită, limbă moartă cu cîteva sute de ani înainte de întemeierea Romei. Este clar că aqua provine din rumînescul  apa şi nu invers.

„Originea limbii române se află în inteligenţa rumânilor strămoşi, oamenii râurilor cu maluri fertile, din bazinul Dunării de Jos, autori ai primului neolitic european, în România, inima vechii civilizaţii europene, în urmă cu 8-10 mii de ani”, ne spune Lucian Cueşdean, iar atunci „Europa era atât de tânără şi frumoasă cu unghiurile şi romburile ei construite perfect (sub aspect logic) de către Homo Geometricus multe milenii înainte de a apărea pe malul răsăritean al Mediteranei ţara regelui Aegenor (Fenicia)”, cum aflăm de la basarabeanul Andrei Vărtic, în „O istorie geometrică a lui Homo Sapiens”.

Graiul ţăranului este limba Vechii Europe, pentru că „ nici o altă altă limbă europeană nu are atâtea onomatopee autentice” şi pentru că „nici o altă limbă europeană nu are atâtea cuvinte compuse direct cu o onomatopee autentică”.

Simbolurile păstrate de ţăran, aflate pe hainele de sărbătoare, pe scoarţe, pe porţi, etc. sînt prezente în număr mare pe artefacte din România şi din teritoriile învecinate, „pline” cu vlahi. Unul din cele mai frumoase dansuri ale sale, Hora, este atestată arheologic de 5000 de ani, iar Mărţişorul, un cert obicei rumînesc, este atestat tot arheologic cu o vechime de 9000 de ani, la Schela Cladovei, pe Dunăre. Nu au existat „ întreruperi de film” în istoria noastră, „continuă dar nu liniară”, de cel puţin 9000 de ani. Să mai spunem că străbunii au construit bordeie de lut de 20.000 de ani, continuu pînă în secolul 19?

Unele dintre legendele şi textele noastre poporale  s-au dovedit a avea într-însele mai mult decît numai sîmbure de adevăr. Spre exemplu, legendele despre uriaşi au fost confirmate ca reale de sutele de fotografii cu schelete ale acestora.

În „Dacia Preistorică” aflăm următorul text poporal:

Foia de cicore,

În prundul de mare

Iute că-mi răsare

Puternicul Sore

Dar el nu răsare

Ci va să se ’nsore. . .

Este curios faptul că în acest text se pomeneşte de prund pe malul Mării Negre, se poate crede că este doar o figură de stil, dar nu-i aşa, acest text este halucinant de real, el descrie o realitate de acum 7000-9000 de ani, cînd Marea Neagră era un imens lac cu apă dulce. Ea a fost inundată cu apă sărată din Mediterana, prin spargerea pragului Bosforului. Teoria a fost avansată de americanii William Ryan şi Walter Pitman, de la Universitatea Columbia. Mai apoi, Robert Ballard, cel care a descoperit Titanicul, a făcut cercetări pe litoralul turceasc şi a aflat urme de locuire şi apă dulce pe fundul mării, apă care a rămas neamestecată cu apa sărata datorită lipsei curenţilor de adîncime.

Michael Robinson, profesor la Universitatea Ohio, specializat în “inundaţii catastrofale” a făcut şi el cercetări, dar în partea românească, aproape de Insula Şerpilor, unde au fost înregistrate construcţii ciclopice, piramide şi „citadele ce par de neînchipuit pentru zilele noastre”…

Marina rusă a descoperit o vale inundată în Marea Neagră, ce merge de la gurile de vărsare ale Dunării pînă în Crimeea. Aflînd toate acestea, ne apare ca incredibilă această memorie multimilenară a ţăranului. Deşi pentru mulţi dintre noi pare incredibilă, pentru unii nu este aşa: „Durata poporului din Carpaţi ţine de izolarea sa socială în dublul cadru, al muntelui şi al satului.  Pentru a-i înţelege sufletul, trebuie ştiut că de la Latini pînă-n zilele noastre el a fost departe, practic, de orice influenţă urbană”, spunea Lucien Romier în „Le carrefour des empires morts. Du Danube au Dniester”.

 A fost putin cam lungă această divagaţie, dar necesară, cel puţin aşa cred eu. Să revenim la derutanta Apocalipsă.

Din DEX aflăm:

EPOCĂ, epoci, s.f. 1. Perioadă în dezvoltarea istoriei sau a unui domeniu de activitate, care se deosebeşte de celelalte prin anumite evenimente caracteristice,  însemnate; eră (2.)  Expr. A face epocă = a atrage atenţia, a face vâlvă, a se impune la un moment dat; a marca o modă. 2. Timp în care se repetă, periodic, acelaşi lucru în aceleaşi condiţii. Epoca topirii zăpezilor. 3. Subdiviziune a unei perioade geologice. [Acc. şi: epócă. – Var.: (înv.) épohă s.f.] – Din fr. époque.

 LÍPSĂ, lipsuri, s. f. 1. Faptul de a nu se afla într-un loc (unde ar fi trebuit să fie în mod obișnuit); absență.  Loc. adv. (Jur.) În lipsă = în contumacie. Loc. prep. În (sau din) lipsă de… = nefiind, neavând ceva, din pricină că lipsește. În lipsa (cuiva sau a ceva) = cât timp (sau în timp ce) cineva sau ceva lipsește. Expr. Mai bine lipsă = mai bine deloc, mai bine renunț. A duce lipsă (de ceva) = a nu avea ceva (în cantitate suficientă).  (Adjectival) Care lipsește, absent. Lipsă la apel. 2. Lucru care lipsește dintr-un ansamblu. 3. Faptul de a avea lacune, scăderi, deficiențe, defecte; lacună, scădere, deficiență, defect al cuiva sau a ceva. 4. Faptul de a-i lipsi cuiva cele necesare; nevoie, sărăcie. 5. (Înv. și reg.) Necesitate, trebuință. Loc. adj. De lipsă = necesar, indispensabil. Am înșirat toate cele ce-mi sunt de lipsă. [Pl. și: (înv.) lipse] – Din lipsi (derivat regresiv).

APOCALÍPS s. n. Parte din Noul Testament în care este înfățișat în chip alegoric sfârșitul lumii; sfârșitul lumii în religia creștină. [Var.: apocalípsă s. f.] – Din fr. apocalypse, lat. apocalypsis.

Epocă se presupune ca ar  proveni din francezul epoque iar a lipsi e dat cu etimon grec, din lipso. De ce nu din sanscritul lipsu(aşteaptă)?

Apocalipsă este apokalips în albaneză, αποκάλυψη(dezvăluire, revelaţie) în greacă, apocalipsi în catalană, apocalypse în engleză, apocalypse în franceză, apokalypse în germană, apocalisse în italiană, apocalipse în portugheză, apocalipsus în spaniolă, etc.

După cum vedem, multe idiomuri se mărginesc a prelua acest cuvînt din  alte limbi sau dialecte, dar odată preluat nu îl pot explica prin propriile lor cuvinte, româna însă poate să explice acest cuvînt cu propriile ei resurse. Epocă-lipsa nu vesteşte altceva decît sfîrşitul unei epoci şi începutul alteia. Schimbarea este unul dintre fenomenele de care întotdeauna putem fi siguri, este o constantă a uni-versului(dar de ce nu şi a multi-versului!?) ca şi iubirea de altfel, dar sîntem prea mici pentru a vorbi de iubire, de iubirea văzută ca totul, nicidecum de picăturile ce le trăim în mod obişnuit”.

De ceva timp se tot vorbeşte despre ascensionarea planetei într-o altă dimensiune. Din „Revista Misterelor”, în numărul 61,  aflăm: „Rezonanţa Schumann este prezentată de geofizicienii contemporani drept „bătaia inimii” planetei noastre. Aceasta a avut o valoare constantă de 7,8 Hz timp de mii de ani. Însă începînd cu anul 1980, s-a observat o accelerare, mai întîi lentă, apoi din ce în ce mai rapidă (dupa 1997), pînă cînd a atins astăzi valoarea de 12 Hz. Creşterea frecvenţei vibratorii a planetei noastre face ca 24 de ore de viaţă pe planeta noastră să corespundă de fapt cu numai 16 ore reale, în termenii timpului terestru. Pare o explicaţie destul de plauzibilă pentru criza acută de timp cu care ne confruntăm la ora actuală… Iar curgerea timpului terestru se va mai accelera, pe măsura ce ne apropiem de „Punctul Zero”, care corespunde inversării polilor magnetici ai Pămîntului. Căci dacă 24 de ore ale zilei reprezintă încă, la ora actuală, 16 ore efective, diferenţa dintre acestea se va mări exponenţial, astfel încît la trecerea prin Punctul Zero, pe care unii îl situează la sfîrsitul anului 2012, 24 de ore din anul 1980 vor corespunde la 0 ore efective. Altfel spus, timpul terestru nu va mai exista! Consecinţele acestui fenomen sînt incalculabile şi sfidează orice imaginaţie: întreaga planetă şi toţi locuitorii ei vor trece într-o altă dimensiune”.

Dar oare timpul nu a fost dintotdeauna şi rămîne şi acum relativ?  Vă puteţi dovedi singuri asta în zeci de feluri, nu are rost să exemplific aici.

Referitor la trebuşoara asta cu „ridicarea”, cineva atrăgea atenţia că omenirea îşi pune aripi prematur. Ironic, nu? Ce este ironic? Ironic este că deşi sîntem plini de umbre, ne credem îngeri măreţi! Nicăieri nu am găsit mărturisite aceastea, mai clar şi fără menajamente, ca la Osho, în „Meditaţia, cunoaşterea de sine”.  Se impun cu precădere cîteva idei din această carte:

„Înainte de a deveni buni şi sinceri, trebuie analizate iluziile de bunătate şi sinceritate pe care le-aţi construit pentru a vă ascunde răutatea şi viclenia, pentru a nu vă pierde întreaga încredere şi întreaga valoare în proprii voştri ochi. Simţind animalul din el, omul este torturat, umilit. Ce soluţii i se oferă? Animalitatea poate fi depăşită sau ignorată…Vă construiţi o paiaţă pe care o botezaţi „eu” şi refulaţi animalul din inconştientul vostru. Ascuns în voi, el rămîne stăpîn, dincolo de faţadă…Iluzia este trădată zilnic de realitate. Voi căutaţi să dovediţi în permanenţă altora şi vouă înşivă că sînteţi un om de bine, arătîndu-vă amabil în mod ostentativ, săritor, devotat, cinstit…Totul este fals: viaţa voastră, actele voastre, rîsurile voastre, lacrimile voastre…Omul care se teme de întuneric nu va zări nicicînd lumina. Drumul spre lumină trece prin beznă. Tocmai această îndrăzneală vă va lumina, vă va trezi la capătul nenumăratelor vieţi pe care le-aţi risipit hipnotizîndu-vă. Eu simt, însă, că voi, vreţi cu adevărat să aflaţi cine sînteţi…credinţa că esenţa voastră este imaculată nu pune capăt obiceiurilor voastre… iată-vă victima celei mai mari iluzii, ultima şmecherie a mentalului vostru. Vă gîndiţi oare să descoperiţi lumina negînd întunericul?…învăţătura care susţine că răul nu există şi că sufletul nu este implicat în relele purtări ale oamenilor este foarte periculoasă…Sufletul este un act pe care îl experimentaţi direct atunci cînd traversaţi labirintul înspăimîntător al tenebrelor voastre interioare şi ajungeţi în cele din urmă la templul secret al fiinţei voastre, în centrul luminos care este cu adevărat „voi”…Pretenţia că iluminarea va cădea din cer, nu face decît să vă îndepărteze de disciplina spirituală indispensabilă. Voi sînteţi cerşetori şi săriţi în sus de bucurie cînd un om sfînt sau altul vă declară rege. Voi îl veneraţi, bineînţeles. Este mult mai uşor să înghiţi gogoşi umflate decît să faci un efort titanic pentru sadhana… Cineva m-a întrebat ce este satsang. I-am răspuns că satsang însemnă a rămîne în propria noastră fiinţă, a rămîne în adevărul Sinelui. Nici un guru, nici o sfîntă scriptură nu vă poate aduce aceasta…A te odihni în tine însuţi, fără nimeni în apropiere şi fără gînduri, este satsang, rugăciune, meditaţie. În această singurătate binecuvîntată vă este revelat adevărul…Religia este o sadhana, un proces de cunoaştere de sine. Religiozitatea este o comedie socială. Toate semnele exterioare ale virtuţii sunt praf în ochi. A părea este menit să-i impresioneze pe ceilalţi. A fi este strict personal…Nu vă arătaţi virtuoşi, căutaţi să eliminaţi ceea ce vă împiedică să fiţi…renunţaţi de acum înainte să-i înşelaţi pe ceilalţi în privinţa voastră. Reţineţi că singura voastră datorie este de a descoperi ceea ce sînteţi. Cunoaşterea de sine vă va face în mod firesc şi spontan smeriţi, sinceri, liberi de furie, de agresiune, de posesivitate. Aceste „calităţi” nu sunt, nici ele, decît simptome. Semne ale cunoaşterii de sine.”

Sadhana şi satsang sînt cuvinte ale sanscritei… Sadhana semnifică atît calea spirituală cît şi „realizarea” la finalul acesteia.  Prin satsang, Osho înţelege a „rămîne în propria fiinţă”. Sat, alt cuvînt sanscrit, printre altele, are şi următoarele înţelesuri: adevărat, a trăi, a se întîmpla, a fi, a exista, a exista cu adevărat, a apărea. Dacă vom sta strîmb şi vom gîndi drept,  aşa cum face ardeleanul, nu se poate să nu întrezărim în această înşiruire de cuvinte(traducere) o realitate existentă la nivel de masă pînă relativ recent, realitate pe care ţăranul, că despre el este vorba aici, a trăit-o timp de cîteva milenii, şi poate o mai trăieşte încă, insesizabilă însă pentru noi cei care galopăm prin viaţă.

Ştiind toate acestea, ne apare mai clar cum fiinţau „Pe-un picior de plaiu, Pe-o gură de raiu” ai noştri strămoşi, ei, cei care s-au ferit de scrierea laică, de oraşe, precum şi de violenţa şi mediocritatea majorităţii muritorilor acelor timpuri. Acum parcă înţelegem mai bine ce a vrut să spună Lucien Romier prin „Durata poporului din Carpaţi ţine de izolarea sa socială în dublul cadru, al muntelui şi al satului…”. Pentru cele evocate puţin mai sus, au intrat în mitologie.

Alexandru Busuioceanu, un român aflat în exil în Spania, a cercetat la autorii hispanici legendele referitoare la geţi, legende ce au luat forma unei utopii getice în lucrarea „Zamolxis sau mitul dacic în istoria şi legendele spaniole”. Să vedem cîteva ideii ce vin în ajutorul ideii de utopie getică:

„…o ţară aspră, aproape de nepătruns, încojurată de mister. . .Oamenii aceia, dacii sau geţii nemuritori şi ţara lor, erau ermetici pentru antici. . . Dunărea le inspira teamă. . . Era un limes hyperboreu, de unde începeau pământurile care dormitau sub leneşele stele ale polului getic. . . „Ţară de iernatice urse, cu sălbatica Peuce şi Istrul fremătând de tropotele cailor”. . . Lumea întreagă a fost invadată de geţi. Lumea întreagă avea să fie încă o dată întemeiată de ei. . . „când Dunărea dezlănţuită îşi va înălţa apele până la cer” şi, într-un singur vârtej prăpăstios „va cuprinde o imensă întindere de pământuri şi cetăţi”. . . Pădurea dacică. Înfricoşătoarea pădure dacică. Era adăpostul acelor oameni şi era originea adâncă a mitului getic. . .  „ţară tristă, învăluită în promoroacă”. . . era în toate acestea nu numai un mit care inspira teamă, dar ceva magic, ce izvora din geniul acelui popor şi venea în apărarea lui, ascunzând realitatea. Pădurea era fondul obscur unde se urzea secretul…”

Astfel, pentru a încheia rotund, în continuarea celor de mai sus,  să amintim că “veşnicia s-a născut la sat”:

Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei.
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
şi dacă ţi-ai sângerat picioarele
te aşezi pe un podmol de lut.

Ps: Sat poate fi şi acel loc ascuns din finţa noastră în care regăsim liniştea neafectată de gînd.

AUTOR; munteanul

Bibliografie:

Nicolae Densuşianu, „Dacia preistorică”, Editura Arhetip, Bucureşti, 2002

Lucian Iosif Cueşdean, „Româna, limba Vechii Europe”, Editura Solif, Bucureşti, 2006

Osho Rajneesh, „Meditaţia, cunoaşterea de sine”, Editura „Le Voyage Interieur”, Paris, 1990

Andrei Vărtic, „O istorie geometrică a lui Homo Sapiens”, Editura Dava Internaţional, Chişnău, 2000

Alexandru Busuioceanu, „Zamolxis sau mitul dacic în istoria şi legendele spaniole”, Editura Dacica, Bucureşti, 2009

Gabriel Gheorghe, Studiu introductiv la cartea „Studii de civilizaţie şi cultură românească”, Fundaţia Gândirea

Academia Română, Institutul de Lingvistică din Bucureşti, „Dicționarul explicativ al limbii române„ , Editura Academiei, 1984

„Civilizaţia de sub Marea Neagră”, Revista „Esoterism”

Petre Dogaru, Ipoteza că Potopul a avut loc la Marea Neagră nu trebuie ignorată”, Revista „Independent”

„Revista Misterelor”, nr. 61

Arkaim, cetatea solară a arienilor carpatici

“În cartea a 8-a “Riturile Iubirii”, Anastasia a menţionat că străvechiul oraş Arkaim ce datează din secolul 20 î.Chr., descoperit recent în regiunea Chelybinsk din Rusia, a fost un centru ştiinţific, unde înţelepţii vedici (volhvi) au trăit şi au creat imagini, transformându-le în rituri şi ritualuri bazate pe Legile Universale, Legile lui Dumnezeu.”

Autorităţile locale doreau să construiască un rezervor imens de apă, pentru irigarea câmpurilor aride. De atunci, istorici, arheologi şi numeroşi cercetători au încercat să înţeleagă secretele acestei cetăţi circulare, mai ales pe cele legate de naţia care a locuit aici în urmă cu peste 4000 de ani, la vârsta la care a fost datată aşezarea.

Arienii din Urali

Săpăturile au scos la iveală o structură bazată pe cercuri concentrice, cu scop presupus ritualic, ca cele care fac parte din cultul Soarelui, descoperit peste tot în lume, de la Sarmizegetusa pâna în Mexic. La prima datare, oraşul Arkaim s-a dovedit a fi de-o vârstă cu Egiptul şi Babilonul. Gennadi Zdanovici, preşedintele asociaţiilor de arheologi care cercetează Uralii, a susţinut că proiectul foarte costisitor pentru construirea bazinului de apă să fie abandonat, importanţa arheologică a aşezării fiind considerată inestimabilă. De atunci, prin Arkaim s-au preumblat cohorte de cercetatori. S-a avansat ipoteza că populaţia care a întemeiat Arkaimul aparţinea celei mai vechi civilizaţii, numită indo-europeană, deşi, dacă luăm în calcul ordinul de vechime, ar trebui redefinită ca europeano-indiană.

Vadim Cernobrovi este de părere că cei care au întemeiat acest oraş antic pe valea Arkaim ar fi arieni. Tipic pentru cultura ariană, şi în Arkaim se află un templu solar şi un observator astronomic de “tip Stonehenge”, dar de dimensiunile celor din Munţii Orăstiei de pe teritoriul geto-dacilor. Vadim Cernobrovi este copleşit de înfăţişarea cetăţii solare: “Un zbor deasupra Arkaimului cu elicopterul îţi lasă o impresie incredibilă. Uriaşele cercuri concentrice din vale sunt perfect vizibile. Oraşul şi împrejurimile sunt înscrise în aceste cercuri. Încă nu ştim importanţa lor, dacă erau făcute în scop defensiv, ştiinţific, educaţional sau pur şi simplu ţineau de vreun ritual”.

O cetate abandonată

Cetatea a fost construită pe un deal, un loc virgin, fară să fi existat altă aşezare înainte, dupa un model care, după părerea cercetătorilor ruşi, imită secţiunea unui trunchi de copac, dar în planuri în trepte, fiecare cerc coborând o treaptă faţă de cel precedent.

Întregul ansamblu reprezintă un complex complicat, având probabil rost civil, citadin, dar şi funcţie religioasă, fiind orientat după poziţia unor constelaţii. Cetatea circulară conţinea 60 de clădiri, 25 în cercul interior şi 35 în afara acestuia. Fiecare casă asigura tot confortul, cu spaţii structurate în jurul unei vetre deschise, din care cauză acoperişul era boltit, cu orificiul de evacuare a fumului protejat, ca să nu patrundă ploaia sau ninsoarea.

Fiecare casă avea o anexă, o cămară pentru păstrarea alimentelor. Apa era adusă printr-un sistem de conducte subterane, foarte ingenios şi util. Unele treceau prin apropierea vetrei, unde aveau şi rolul de a regla tirajul focului, folosit, în opinia cercetătorilor, şi la confecţionarea unor bunuri de uz comun, din cupru şi bronz. Un alt sistem de conducte trecea pe sub cămări, apa rece curgătoare având rol de răcire a încăperii. Piaţa centrală din Arkaim, de formă neregulată, avea pe margini, din loc in loc, altare ritualice pentru foc.

Cercetătorii au observat că oraşul era echipat cu un sistem antifurtună, care îl proteja împotriva ploilor torenţiale, apa scurgându-se, prin canale, în vale. Casele erau protejate împotriva incendiilor, materialele de construcţie fiind impregnate cu o substantă ignifugă. Cu atât mai curios este modul în care locuitorii au părăsit oraşul, incendiindu-l intenţionat, după ce şi-au strâns strictul necesar, fără să fi fost amenintaţi. Cercetătorii au ajuns la această concluzie pentru că nu există rămăşiţe umane şi nici indicii că ar fi avut loc vreo luptă în împrejurimi. Un mod similar de părăsire a cetăţilor l-au practicat şi mayaşii.

Focar geopatogen?

Specialiştii de la staţiile de monitorizare a anomaliilor din Urali au semnalat o serie de fenomene curioase, care se manifestă în aria oraşului-cetate: fluctuaţii ale parametrilor magnetici şi de temperatură, care se măreşte sau scade cu 5 grade Celsius spontan, fară sa fie un efect al schimbării atmosferice, precum şi fulgere globulare. Şi turiştii care se perindă prin Arkaim se plâng anual de stări nefireşti, sunt cuprinşi inexplicabil de panică, cu creşterea tensiunii şi accelerarea bătăilor inimii, dar şi de o stare de febră, toate dispărând brusc, aşa cum apar.

Multi copaci din zonă prezintă malformaţii şi trunchiuri torsionate, semne că există focare geopatogene, ceea ce ar putea explica de ce oamenii şi animalele nu se simt bine dacă stau prea mult în zonă. În plus, geologii au constatat că există şi fracturi de plăci tectonice în valea Arkaimului, munţii din jur fiind activi seismic, o alta sursă a anomaliilor fizice. Stările nefireşti semnalate de oameni pot fi provocate şi de canalele subterane de apa, concentrări de resurse minerale sau terenuri mlăştinoase, toate acestea fiind descoperite nu departe de cetatea de la Arkaim.

Masageţii – arhitecţii construcţiilor circulare

Istoricul Jean Deshayes, autorul lucrării “Civilizaţiile vechiului Orient”, atribuie genul acesta de construcţie circulară, total atipic pentru regiune, masageţilor, geţi care au emigrat în masă, în mai multe etape, ajungând până la Munţii Urali, în China şi Tibet, păstrând de-a lungul timpului religia şi simbolistica solară. Deshayes remarcă “organizarea de stup” a cetăţilor circulare, care a influenţat ulterior arta funerară a vechiului Orient.

Până să mergem mai departe cu masageţii, acest popor uitat de istoria ţării de provenienţă, România, e bine de amintit o particularitate a geografiei ţării noastre: are un relief concentric, care coboara în trepte, de la Munţii Carpaţi la Subcarpaţi, la dealuri şi podişuri, apoi la câmpii. Un model circular sacru, am putea spune, pentru triburile plecate în bejenie. În ce priveşte cetatea solară Arkaim (în limba română arhaică “im” înseamna noroi, mâl), probabil că arca fusese doar un popas spre destinaţia finală, de aceea au şi părăsit-o, aparent fara motiv.

Cert este că în ruinele cetăţii au fost descoperite săbii scurte cu lame curbate, ceramică ornamentată cu zig-zaguri, spirale şi cruci cu raze, aceleaşi simboluri fiind prezente şi pe cămăşile din pânză topită purtate de localnicii văii Arkaim. Toate acestea duc cu gândul la folclorul geto-dac, deşi vechimea cetăţii Arkaim este mult mai mare. În schimb, urmele arheologice descoperite în Ucraina sunt extrem de asemănatoare cu cele descoperite în România, pe malurile Dunării şi ale Prutului, şi datând din urmă cu 4-5 milenii.

Adoratorii Soarelui

Istoricul Burchard Brentjes, autorul vastei lucrări “Civilizaţia veche a Iranului”, îi descrie în termeni elogioşi pe acesti masageţi, “aşezaţi pe fluviul Sar Daria şi mai la est, principalii duşmani ai lui Cirus”.

Sărdărie este un vechi cuvînt al limbii române, desemnând un fel de instanţă populară de judecată, asemănătoare cu obştile ţăranilor.

Dupa cum scria şi istoricul grec Hekataios, care trăia la curtea regelui Cirus, “ei cinstesc ca zeu numai Soarele şi animalul închinat lui, calul, sunt războinici de temut, pedeştri şi călare, sunt echipaţi cu platoşe, iar armele lor sunt spade, securi de luptă, de aramă. Harnaşamentele cailor le sunt împodobite cu aur, iar ei poartă în bătălii centuri şi fruntare de aur”.

Una dintre cetăţile masageţilor a fost descoperită de arheologul sovietic S.P. Tolstov, în 1940, la Sanii – Daria. Era tot o cetate circulară, în vârf de deal, înconjurată de un zid dublu de apărare, umplut cu pământ, ca murul dacic. Nu departe de aceasta cetate s-au înfruntat oştile lui Cirus, în 530 i.e.n., cu cele masagete, conduse de regina Tomiris.

Herodot ne spune că “cea mai mare parte a oştii lui Cirus a fost nimicită, iar Cirus însuşi şi-a găsit acolo sfărşitul. Tomiris a umplut un burduf cu sânge de om, a pus să fie căutat leşul lui Cirus printre mormanele de perşi morţi şi când l-a gasit i-a înmuiat capul în burduf, ocărând mortul: “Ţi-am promis atunci când mi-ai ucis fiul prin înşelăciune că o să te înving şi o să te satur de sânge!”.

Monumentul circular de la Adamclisi

Urmasul lui Cirus, Darius, a patruns în 517 î.e.n. cu oştile în ţinutul masageţilor, Horezm, care a trebuit să se supună, “în afară de triburile conduse de Tomiris”, conform cronicilor. Darius a fost oprit din războaiele de cucerire dincoace de Dunăre, “unde numai podul construit de perşi (peste Dunare) îl salvă pe rege şi armata lui să împărtăşească soarta lui Cirus, fugăriţi de oştile geţilor”.

Un alt mare comandant al antichităţii, Alexandru cel Mare, a poftit să-i cucerească pe masageţi, dar a dat greş. Horezmul a rămas în afara cuceririlor lui, totuşi, unul dintre prinţii locali, Faramane, a vrut să încheie cu Alexandru o alianţă împotriva sciţilor de la Marea Neagră. Conform istoricului expediţiilor lui Alexandru, Arian, Faramane venise cu 1550 de călăreţi şi-i promitea că, dacă Alexandru va accepta alianţa, va aduce şi pe vecinii lui, colchii şi amazoanele!

Conform lui Brentjes, alianţa lui Faramane a reuşit să-i alunge pe sciţii din Ucraina şi de mai departe. Poate că această mare bătalie este consemnată pe monumentul circular de la Adamclisi, unde apar şi amazoane prinse în luptă (mulţi istorici susţin că monumentul este mult mai vechi decât pătrunderea lui Traian în Dacia). Faramane a înfiinţat regatul “Amu Daria”.

“Cetatea berbecului viril” a dahilor

Istoricul Burchard Brentjes scrie despre un trib al dahilor (“dahii şi dachii tot unii sunt”, ne spune Miron Costin în “Letopiseţul Ţării Moldovei”) care se aşezase la nord de lacul Aral şi care tăbărăsc, la 250 î.e.n., sub conducerea lui Arsache şi a lui Tiridates, în nord-estul Iranului. Aceştia sunt întemeietorii temutelor seminţii ale parţilor! (Poate nu întâmplator, la Parta, judeţul Timiş, se află cel mai vechi sanctuar din Europa, datat aprox. 5000 de ani!).

Cetatea lor circulara, care pare a fi construita dupa planul Arkaimului, se numea “Koi – Kirlan”, tradusă în mod ciudat de către istoricii uzbeci drept “Cetatea Berbecului mort” deşi conform limbii române actuale, sensul ar fi mai degrabă “berbecul viu”. Fără supărare, “coi” e cuvânt stravechi, cu conotaţii de virilitate! Şi tot celor care încă mai susţin că limba română s-a format după cucerirea Daciei de către romani, le mai oferim câteva elemente derutante, notate de Burchard Brentjes, şi anume – urmaşii dahilor lui Arsache au întemeiat dinastia Frates şi au avut mai mulţi conducători cu numele de Mitreadates.

Iar Surenas (originar probabil din munţii cu acelaşi nume, Sureanu, unde a înflorit cultul solar din timpuri străvechi), strălucita căpetenie a oştilor regelui part Orodes al II-lea, a învins şapte legiuni de romani, conduse de legendarul Crassus, în anul 60 i.e.n. După modelul răzbunării reginei masageţilor, Tomiris, lui Crassus i s-a tăiat capul şi i s-a turnat pe gura aur topit, “că sa-l sature de setea de aur care l-a mânat la război”.

Zvastici solare şi la Staraia Riazan

În urmă cu câţiva ani, arheologul Ilia Ahmedov a descoperit în Rusia, lângă Staraia Riazan, o cetate având o construcţie considerată de “tip Stonehenge”, numai că avea dimesiuni mai mici şi era din lemn, ca cea de la Sarmizegetusa, din Muntii Şureanu. Sanctuarul circular este situat pe culmea cea mai înaltă, la joncţiunea râurilor Oka şi Pronia, o arie bogată arheologic, începând cu paleoliticul. Echipa de arheologi a constatat că sanctuarul are 7 metri în diametru şi este format din coloane din lemn de jumatate de metru grosime, situate la distanţe egale una de alta. În centru se afla o altă construcţie, rectangulară, şi un pilon. Alte două găuri de piloni au fost descoperite în partea de est şi de sud a sanctuarului. Pilonii cercului formeaza o poartă prin care se vede cum apune soarele vara. Pilonul din afara cercului punctează răsăritul.

Satul în care a fost descoperit sanctuarul se numeşte Spasskaya Luka, iar rîului Oka oamenii îi mai spun şi Oke sau Oki.

Bucăţi de ceramică cu simboluri identice cu cele de la Sarmizegetusa, în zig-zag, asemeni unor raze solare, şi altele şerpuite ca valurile unei ape, au fost descoperite lângă sanctuar. Vasele proveneau din epoca bronzului şi aveau un scop ritualic. În preajma sanctuarului nu a fost descoperită nici o aşezare. Nici nu era bine pentru sănătatea omului să existe o aşezare la confluenţa a două rauri, iar preoţii din vechime ştiau acest lucru.

Din moment ce numai masageţii şi dacii lui Arsache ridicau cetăţi circulare prin stepele Asiei, putem presupune că “arienii” care au construit Arkaim erau strămoşii lor. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, publică, în anul 1993, la Barnes & Noble Books, New York, “The History of Civilization”. El situa leagănul arienilor, în timpul primei lor aparţtii, în spaţiul carpato-dunărean. 

Reamintim că în “Cartea aştrilor cereşti”, Enoh, patriarhul antediluvian, este învăţat de îngerul Uriel cum să construiască un “aparat ceresc”, pe care să-l lase pământenilor. Reconstruit după instrucţiunile lui Uriel, de către cercetătorii britanici Christopher Knight şi Robert Lomas, acesta a ieşit exact de forma şi dimensiunea sanctuarului rotund de la Sarmizegetusa. Şi atunci, nici nu ne mai miră de ce, oriunde se găsesc astfel de sanctuare, în jur sunt denumiri străvechi ce amintesc de uriaşul Uriel: Urali la ruşi, Uroiul, la noi, cu mituri despre uriaşi.

Ca o regulă, toate aceste “aparate” sunt bazate pe anumite zile, solstiţiile de vară şi iarnă, când razele soarelui cad pe o anumită parte a sanctuarului. Toate au o cale procesională pavată cu plăci de granit care duce la un templu, din care soarele poate fi văzut, prin ferestre şi portaluri, în toate ipostazele sale. Acelaşi model sacru îl aveau şi preoţii daci, care construiau “aparatul solar” din lemn şi granit.

Arkaim nu este decât o altă cetate-sanctuar închinată Soarelui, de slujitorii lui străvechi: arienii din bazinul carpato-dunărean.

Un articol de Melania Papadache în revista “Formula As”

 

 

Simbolistica la pelasgi

Dacă după N. Densuşianu pelasgii au construit cel mai mare şi mai puternic imperiu în Europa preistorică, întinzîndu-se din pustiurile Saharei pînă în munţii Norvegiei, din păcate nu au lăsat nimic scris care să le dovedească trecutul măreţ în afară de pietre şi ruine cu “zmangălituri” ciudate, despre care nimeni nu s-a gîndit că ar putea reprezenta ceva.

Alergînd pe intinsurile Europei, răspîndindu-şi cultura şi limba, arienii, pelasgii, tracii au generat “cultura latină”. Înotdeauna în spatete unei culturi mari se găseşte o alta, neobservată, uitată, neglijată, ignorată… Şi care a fost cultura, civilizaţia în spatele celei greceşti, latine?

Departe în lume, foarte departe, pe întinsurile Asiei, tocmai în India, o civilizaţie Ariană i-a “invadat”, în urmă cu 4-5000 de ani, provocînd o adevarată “explozie”, nu numai culturală, dar şi socială. Indienii îşi amintesc şi azi de acei arieni, populţie albă, care s-a suprapus populaţiei locale negroide şi, din dorinţa  de a nu se amesteca fizic cu populaţia locală au creat “castele”, ei reprezentînd-o pe cea a “ramanilor” (brahmanilor). Cultura Vedică, considerată pînă azi cea mai veche din lume, din care îşi trag originea cele caldeiană, egipteană, iudaică şi creştina, care stă la baza întregii civilizaţii a lumii, este considerată ca pornind din spaţiul Carpato-Dunărean… (şi nu de către români, ci de cei de la Cambridge-Anglia, precum şi de către americani şi asta nu de 5 sau 10 ani, ci de mai mult de o sută de ani!).

De multe ori trebuie să ne uităm la istorie privind la  ea în spate, observînd efectele unei civilizaţii asupra altora şi descompunînd-o cu privirea. Este foarte greu de imaginat căutarea urmelor acelei imense civilizatii pelasgice în… centrul Asiei, dintr-o perioadă preistorică fără literatură scrisă (cel puţin negăsită încă), fără anale şi cronici, ci numai cu ce a rămas în “literatura vorbită” …vedică.

Cînd, nu de mult, vorbeam cu un prieten, R. Cristian, despre relaţia dintre traci şi sanscriţi, el mi-a replicat imediat: “…cu ani în urmă mă aflam în Tibet, într-unul din templele hinduse, acomodîndu-mă religiei locale, am fost surprins de asemănarea cuvintelor acestora cu cele româneşti… nimeni în lume, nici un popor nu are cuvîntul OM “.

Helena Petrovna Blavatsky (1831-1891) în DOCTRINA SECRETĂ – o sinteză a ştiinţei, religiei şi filozofiei, aminteşte despre acei “pur arieni”, ale căror urme se găsesc peste tot în Europa, urme pe care Dr. Schliemann le scoate la iveală din ruinele Troiei, semne şi simboluri gravate pe pietre, vase şi obiecte, de neînţeles şi ignorate ca atare ori considerate simple ornamente, dar cărora ancestorii noştri le dădeau înţelesuri mistice (legate de acel Arhitect al Universului) pe care le mai găsim încă în culturi izolate, uitate în lume.

Cînd în vara anului 1995 călătoream în Orient, m-am oprit şi în insula Bali din Arhipeleagul Indoneziei, a cărei populaţie hindusă trăia într-o epocă uitată de sute de ani, închinîndu-se la zei şi zeiţe luate dintr-o lume de poveşti, construind “în disperare” temple ciudat ornamentate şi colorate, cu zvastici desenate pe pietre de hotare şi care, cu superstiţii necunoscute nouă, trăieşte într-o lume spirituală amintindu-mi de cea a noastră, tracică, unde un simplu cerc desenat sau săpat în lemn avea o anumită însemnătate, iar dacă-i adaugau un punct, o linie ori o cruce în mijloc îşi schimba cu totul înţelesul. În acest univers difuz de religii uitate, pierdute sau actuale, în care lumea preistorică ne invadează prezentul prin simboluri ciudate, în care-i descoperim pe stăabunii noştri pelasgii arieni răspîndindu-se spre vestul Europei dînd naştere la italieni, spanioli, portughezi şi francezi – ori răspîndindu-se în Asia împrăştiind cultura vedică ce renaşte acolo departe ori cutreierând drumurile Asiei Mici, trecînd peste Egipt pînă în Caldeea, creînd sacrul şi ocultul în Babilon… uneori ai impresia unui chibrit aprins într-o magazie de praf de puşcă, veche şi uitată, dar care încă poate exploda.

Cine au fost aceşti arieni, pelasgi, traci… în ce colturi uitate ale lumii ori… ale ţării noastre vor descoperi arheologii într-o zi trecutul lor simbolistic-spiritual pe care azi îl vedem doar ca reflexii ale unor imagini din oglinzile istorice ale altor popoare, cu care au venit în contact!

SIMBOLISTICA LA PELASGII-ARIENI


Cercul simplu – pe care-l găsim şi azi sculptat pe poarta de la intrarea ogrăzii ţăranului român ori pe sub cornişele caselor, desenat şi multiplicat… Ce o fi însemnînd? V-aţi gîndit că acum 5-6 milenii avea o însemnătate?

Cercul este o unitate divină, de unde totul porneşte şi se… reîntoarce. Este universul fără limite, este energia emanată de zeul suprem, Gebeleizis; circumferinţa lui este uneori interpretată ca liniştea mentală a fiinţei umane. Cînd faţa discului este albă, fundul negru ar reprezenta marea respiraţie, mişcarea continuă a universului în sens nelimitat.

Cercul cu un punct în mijloc – în credinţa arienilor din Rig-Veda reprezintă prima diferenţiere a manifestărilor periodice şi eterne în natură, asexuale şi… infinite.
Aşa îl considerau strămosii noştri acum mai bine de cinci milenii. Ce uşor le-a fost “filozofilor” greci ai antichităţii să-i “transfere” această cultură şi s-o traducă în… greceşte! Cercul cu punctul în mijloc mai reprezintă în cultura Arienilor şi spaţiul potenţial în contact cu spaţiul abstract. Tot el înseamnă şi redeşteptarea naturii, trezirea universului, fiind un semn Universal pe care-l găsim şi în KABALA. Cînd acesta a căzut în mîinile creştinilor neştiutori ai simbolismului universal, aceştia l-au confundat cu “MUNDANE CROSS” (CRUCEA LUMII).
Ce spuneţi stimaţi cititori, să ne continuăm călătoria în lumea simbolistică generată de ai noştri strămoşi?

Cercul în care punctul central se transformă extinzîndu-se într-un diametru simbolizează, se pare, DIVINA IMACULATĂ, MAMA NATURĂ. Este considerat uneori ca o umbră, o aluzie la procreaţie.

Cînd linia este verticală, cercul simbolizează separarea sexelor (să fi cunoscut acest simbol şi sculptorul Brâncuşi?… cine ştie?). Este un semn mai mult feminin, omul îşi cunoaşte mai bine mama decat tatăl (natura şi până la o anunmită limită, chiar unele Spirite, sînt considerate de sex feminin.)

Lucrurile încep să se complice când punctul central se extinde în patru puncte cardinale dînd naştere la aşa numita şi controversata CRUCE A LUMII – MUNDANE CROSS.

La acest moment se consideră că lumea a atins nivelul celei de-a treia rase şi este “semnalul începerii vieţii oamenilor”; simbolizează purul PANTEISM, doctrina care consideră Zeul Suprem nimic altceva decât forţele şi legile Universului, fiind mai mult o “credintă” ateista din acest punct de vedere. Să fie aceasta oare o simbolistică veche de milenii? Nici nu ne vine a crede! Şi azi bunicile noastre la ţară îl desenează pe colaci şi cozonaci, avînd însă un înţeles schimbat; la creştinii mistici este simbolul “unirii dintre spini şi cruce”, coroana din spini de trandafiri uscaţi pusă pe capul Domnului Isus Cristos: “The Union of the Rose and Cross” ori “Rosi Cruciati” (“Rose Cross”).

Cînd cercul dispare simbolul îşi schimbă şi el sensul: lumea se schimbă – unii, tilutenii, îl consideră simbol al apariţiei celei de-a patra rase… Dar crucea, necircumscrisă, devine uneori simbol “phallic”. Târziu în istorie cînd va apare creştinismul, ea va deveni un simbol reprezentativ acestuia.

Dar, surpriză, punctul central uneori se răspîndeşte numai în trei puncte cardinale, insemnînd “TAU”. Cînd Biblia ne povesteşte de Noe şi de Potop nu credem că se va descoperi aceeaşi istorie la Caldeeni, de această dată cu cîteva sute de ani înaintea creştinismului, avîndu-l ca erou pe XISUTHRUS… Dar iată că şi ei, caldeenii, au luat această poveste de la arieni; în alegoria lui VAIVA SWATA MANU se vorbeşte despre Potop şi aventurile eroului principal. Cum să nu-i credem acum pe Fenicieni, care-i acuzau pe Caldeeni, pe Egipteni şi pe Israeliţi, că-şi construiau cultura pe cea a misterioşilor pelasgi?

Cînd TAU coboară ajungînd tangent la polul sudic al cercului regăsim Emblema Vieţii, cum de altfel o vom găsi mai tîrziu la vechii egipteni.

Crucea Lumii, Mundane Cross, coborînd în afara cercului o va simboliza pe Venus (Isis) la vechii greci.

Ciocanul lui Thor (Thor’s hammer) sau Crucea Jaina sau simplu Zvastica într-un cerc… Crucea Hermetică. Cînd este separată de cerc are şi un înţeles “phallic”: reprezintă cea mai filozofică ştiinţă a simbolurilor, fiind cea mai complexă forma a muncii de creaţie şi evoluţie, a renaşterii, fiind ascunsî în religiile oricărei vechi civilizaţii. La Caldeeni (civilizaţie născută între cele doua fluvii Tigru şi Eufrat – în zona Irakului de azi, cu oraşul Babilon dominând lumea antică) în “Cartea Numerelor” cât şi în “Cartea Misterelor Ascunse” se vorbeşte despre ciocanul lui Thor ca despre o armă magică folosită de pitici în lupta împotriva giganţilor ori împotriva forţelor Titanice pre-Cosmice ale Naturii. Ciocan al Creaţiei, cu cele patru braţe îndoite în unghiuri drepte, sugerînd mişcarea continuă, revoluţia Cosmosului invizibil şi el forţelor lui; cele două linii din mijloc reprezintă spiritul şi materia în timp ce braţele îndoite (unul în sus -reprezentînd Cosmosul, iar altul în jos – Pămîntul) şi sunt legate între ele prin Spirit şi Materie.
Semnul zvasticii, născut în concepţia mistică a Arienilor timpurii (pelasgilor), după Blavatsky (vol. 2, pag. 99) şi de ei plasat ca semn al Eternităţii îl găsim pe capul lui Ananta, este Alpha şi Omega al forţelor creative ale Universului, de la forţa pură Spirituală la cea Materială, este cheia ciclului Ştiinţific, Divin şi Uman. Ea va fi preluata şi de Marii Maeştri ai lojilor Masonice.

Cînd Schliemann, săpînd in ruinele vechii Troia, a scos la lumina obiecte cu ornamente ciudate si “fara sens”, el de fapt scotea la lumină, reînviind tradiţia pelasgică a celor mai vechi Arieni, simboluri vechi de peste 50 de secole, despre care şi N. Densuşieanu aminteşte în 1884 în a sa “Dacia Preistorică”, menţionînd Pasărea Phoenix care venea din nordul Egiptului să moară în Munţii Cernei, pentru a renaşte din propria-i cenuşă. Ea purta în cioc acest semn al vieţii veşnice şi al eternităţii.

Este un semn sacru care în preistorie simboliza pe al 7-lea Constructor al “Universului de mai jos”,al “Universului fizic”.

El îi reprezinta pe cei şapte constructori ai lumii avîndu-l în centru pe conducatorul lor, pe DAKSHA, reprezentînd şi cele 7 perioade ale creaţiei. Şi nu ne miră cînd autorul lui Qabbalah remarca că cu sute de ani înaintea Creştinismului, lumea era dominată de religia NOASTRĂ, RELIGIA ÎNŢELEPCIUNII, religie pe care ei Vedicii, Carpato-Dunărenii, au purtat-o prin Asia Centeală, Persia, India şi Mesopotamia, de la Ur şi Haran pînă în Palestina..
Fii ALEŞI AI MARELUI ZEU DAKSHA, dacii, carpato- dunăreni şi-au revărsat cultura nu numai asupra Egiptului, dar şi a Chinei şi în special a Indiei.
Cînd cu multe mii de ani mai tîrziu se năştea creştinismul, el Isus Cristos în cei 17 ani ai dispariţiei lui, nu a făcut altceva decît să călătorească pe urmele noastre, a vedicilor. Şi ca un bun elev să se îndoctrineze cu această religie a înţelepciunii şi ca un adevarat vedic, născut de două ori, să se întoarcă şi să o propăvăduiască (dupa cum Elizabeth Clare Prophey în cartea “The Lost Years Of Jesus” încearcă să ne convingă, prezentîndu-ne evidenţe documentare despre această călătorie.)

Unul dintre cele mai vechi simboluri este cel ce era tatuat pe capul marelui zeu al creaţiei, al Genezei lumii, a celui ce si-a asezat pe primii 10.000 de fii- “pe poporul ales”- pe cele mai frumoase plaiuri ale lumii. Acest semn se gaseste pe capul zeului “DACIA” (DAKSHA)-fiind si un simbol al apei, al potopului si al materiei. Il gasim si astazi peste tot cuprinsul vechii Dacii-tara pe care EL marele zeu al genezei lumii a iubit-o asa de mult” Tara Zeilor”.
-Dar nu numai la noi ci si peste tot in lume, il vom gasi mai tirziu,ca in vechiul alfabet heroglific egiptean avind inteles de apa. El apare persistent pe portalurile caselor taranilor daci, ori pe covoare,ori pe fote si tesaturi, aratind ca respectivii sint alesii fii ai lui DAKSHA a lui Dacia-pe care chiar daca aparent ei l-au uitat, EL inca continua sa-i protejeze pe ei,pe noi, fii lui iubiti, primii fii ai genezei lumii.
SPIRALA DACICA este poate cel mai caracteristic, dar si cel mai ermetic simbol al poporului nostru:
-simpla, dubla si in special tripla ,ea probabil reprezinta viata vesnica ce ne-a harazit-o EL, DAKSHA zeul suprem si zamisluitor-creator al poporului DAC.
Este semnul nemuririi natiei noastre, al raspindirii noastre in spirala, spre infinit, fara a ne uita niciodata,originea Daca, este semn al poporului ales de el DAKSHA zeu al genezei care sa-l reprezinte aici pe pamint,este semnul nemuririi fiilor lui; este si cu sens de blestem, pentru cei ce-si uita limba, neamul.

PENTAGRAMA MAGICA Dacica dupa Prof. Dumitru Balasa face parte din tezaurul de cultura dacica fiind identificata in Pestera de la Chindia, din jud. Mehedinti, de Vasile Boroneant fiind prezentata si in revista “Arhitectura”, de Silvia Paun, ca un insemn dacic vechi cu mii de ani inainte de Pitagora; acesta o va studia mai tirziu impreuna cu alti ucenici greci in universitatea Zalmoxiana, ducind acest semn pina in Atena si facindu-l cunoscut sub numele de “Diagrama lui Pitagora”. Despre aceasta pentagrama magica gasita si pe o caramida la biserica fostei minastiri Stanesti de linga Dragasani, arhitectul Andrei Panoiu vorbeste in “Arhitectura … Gorjului”, Bucuresti, 1982, P.118: “semn de mare mester”.
Acest semn, amulet, dupa credinta daco-getilor era asezat in fata templului Zalmoxian pentru a impiedica intrarea strigoiului sau a oricarui duh malefic. El se va transforma in decursul timpului intr-un simbol esoteric, cel a lui Kali Yugo, steaua in cinci puncte inversata; este un semn magic de folosire a puterii primita de la un spirit rau in bine. Cind cele doua picioare de sus sunt indreptate spre rai – este si un semn ocult folosit de multe ori in ceremonii magice.

Majoritatea simbolurilor pe care vi le-am descris le intalnim si astazi peste tot in Romania, sculptate pe portile caselor, asezate cuminti si tacute sub cornisele caselor, pe vase si pe covoare, intelesul lor fiindu-ne de cele mai multe ori necunoscut. Vor ramane ele in continuare niste taine?… Sau NOI le vom cauta si interpreta acum?!
Ele nu mai sunt “floricele ornamentale”, ele sunt simboluri ale culturii noastre spirituale de peste 50 de secole. Sa le cautam… Sa le intelegem… Sa le respectam..

sursa: http://ramaniamyblog.wordpress.com/2010/03/14/inchinare-la-zamolxe/

Studiu asupra geţilor sau goţilor

Această tendinţă spre potrivire a lucrurilor pentru a deveni convenabile şi acoperitoare pentru idei preconcepute ale istoriografilor medievali, mai ales francezi şi germani, care în dorinţa de a-şi afla o identitate, pe care felul în care s-a scris istoria românilor nu le-a permis să o descopere, nici azi, în mod real, au inventat un popor al goţilor, fără origine cunoscută care, cum se va vedea, nu a existat independent de geţi şi nici nu putea să existe.

Nu-şi cunosc provenienţa, începuturile alemano-deutscho-germano-nemetzko-tedesco-teutonii, nici francezo-celto-galii, nici italienii, nici polonii, nici hungaro-maghiarii, nici bulgarii etc., pentru că nu-şi cunosc istoria. Omul devine el însuşi când îşi cunoaşte istoria (12, p.142), de unde rezultă că cine nu-şi cunoaşte istoria nu ajunge la existenţă, ci rămâne în indistincţiune, în non existenţă.

Oricine a parcurs un număr mare de lucrări nu a putut să nu observe numărul foarte mare de falsuri şi erori “ştiinţifice”, încît eşti tentat să te întrebi: există oare ceva real, coerent, pur şi simplu, atîta vreme cît senzaţia că trăim într-o lume a falsurilor, unele intenţionate, din interes, din tendinţa spre mărire, altele din ignoranţă etc., nu te mai părăseşte. Probabil, astfel de constatări l-au făcut pe La Bruyère să afirme că “omul se naşte mincinos”. Anton Dumitriu: “Occidentul a răsturnat problema…actul premerge principiului…”

“În logica obişnuită se dau premisele şi se caută apoi concluzia. În logica sentimentelor, se dă mai întâi concluzia şi se caută premisele care i se potrivesc. Concluzia este dorită, căutată şi se impune prin premise artificiale sau particulare.” “Această logică morbidă guvernează activitatea Occidentului: unui act care este dorit i se caută premise justificatoare. Dar acest act este orb.” “Oarbe or fi astfel de acte, dar pe baza lor, în Apus, s-au scris istoria, lingvistica şi alte ştiinţe umaniste, care domină gândirea europeană. Astfel că, după aceste ştiinţe am ajuns să ne mişcăm asimptotic la realitate. Vom ajunge oare să o cunoaştem vreodată?”

Cel mai mare istoric al francezei Ferdinand Brunot (11, p.X, XI) scrie: “Ţara noastră a fost romanizată. Dar când şi cum? Nimeni nu poate răspunde cu certitudine, deoarece aceasta este istoria cea mai delicată, şi o sută douăzeci de texte nu sunt suficiente pentru a o elucida, pentru că în astfel de chestiuni nu este decât foarte rar permis să se generalizeze şi statutul unei regiuni, chiar şi atestată, nu semnifică nimic pentru o altă regiune, nici chiar pentru un sat din apropiere.
Textele lipsesc, deci totul este aproape necunoscut în această problemă. Nu ştim exact nici cine au fost locuitorii romanizaţi , nici cine  au fost agenţii de romanizare.”

În textul de mai sus, romanizarea apare ca un dat de la Domnul. Nu avem nici o dovadă de realizare a faptului, dar îl acceptăm ca atare.După o astfel de prezentare a imposibilităţii vreunei romanizări a popoarelor supuse de armatele Romei, a cărei realitate este susţinută de faptul că legiunile nu erau compuse din italioţi (v. “Historia Augusta” p.448: armeni, arabi, saraceni etc., p.468: lembari, riparensi, castriani şi daci), că nu există nici un text al unui autor serios care să menţioneze o astfel de intenţie din partea senatului sau a vreunui împărat te-ai fi aşteptat ca Fustel de Coulanges să fie consecvent cu el înşuşi, să părăsească această idee falsă şi să caute altundeva explicaţia realităţii lingvistice din Franţa, nu într-un fenomen de circumstanţă fără consecinţe posibile asupra idiomurilor vorbite în antichitate pe teritoriul Franţei. N-o face, ci dimpotrivă alterează grav realitatea pentru a ajunge la o presupusă “autoromanizare” a galilor nesusţinută de nici un argument serios. Pentru a-şi atinge scopul îi prezintă pe strămoşii lui gali lipsiţi de demnitate, acceptând cu voioşie condiţia de supuşi ai romanilor. Scrie chiar că nu s-au revoltat niciodată contra stăpânirii romane.

Este un fals, o enormitate. Niciodată în istoria societăţii umane, nici un popor nu şi-a schimbat limba cu una străină, pur şi simplu pentru că nu este posibil, admiţînd că ar fi existat mai multe limbi, ceea ce nu este dovedit şi nici probabil. Cea mai evidentă probă împotrivă este încercarea guvernelor Greciei moderne, după obţinerea independenţei, la 1829, de a schimba limba vorbită de populaţia actuală (dimotiki) cu o limbă savantă, artificială (katarevoussa), menită să semene oarecum cu elina. Scopul acestei acţiuni era acela de a se invoca o continuitate lingivistică între populaţia elenă din Grecia antică (blonzi, cu ochi albaştri, ten deschis) şi cea a Greciei moderne (bruni, cu ochi şi ten închise).

S-a pus în funcţiune tot arsenalul modern de stat , Katarevoussa s-a predat în şcoli, s-a folosit şi difuzat prin presă, radio şi televiziune, cu mijloace moderne, studiate, de învăţare a limbilor străine. După peste 170 de ani de eforturi ale administraţiei de stat, rezultatul a fost nul, populaţia a continuat să vorbească dimotiki , ignorând katarevoussa, care – li se spunea – ar fi fost limba strămoşilor lor.

Niciodată în istoria societăţii umane nu s-a făcut un experiment (atenţie! fără posibilitatea de experimentare nu poate exista o ştiinţă) mai cuprinzător (pe un popor întreg!), de durată mai lungă (peste 170 de ani), cu mijloace mai moderne şi costisitoare ca cel întreprins de către guvernele Greciei moderne, din care să rezulte mai limpede imposibilitatea schimbării limbii unui popor.

Astfel că toate intuiţiile sau falsificările datorate unor profesori fără spirit critic cu care am fost dopaţi în timpul studiilor generale, că un popor a adoptat o altă limbă de dragul prestigiului unui alt popor, de o logică precară, nu constituie decît glume nesărate, nişte droguri cu care se încearcă deghizarea ignoranţei profesorale, a doctei neştiinţe. Oricum, răspîndirea conceptului de romanizare în zonele din centrul Europei se datoreşte romaniştilor francezi şi, nu în ultimul rând, lui Fustel de Coulanges. Sperăm să nu fie o concluzie pripită, dar, după cît se pare, la originea multor falsuri ştiinţifice care circulă în Europa stau părerile unor savanţi apuseni.

În ce priveşte istoria populaţiilor europene, se citează zeci de nume, despre care nu avem nici cea mai vagă informaţie care să permită identificarea acestora. Este pur si simplu o “Horă a numelor”.  Nimeni n-ar putea spune nici măcar dacă aceste nume sînt transcrise corect, cu atît mai puţin ce sens au din punct de vedere etnic. Numai la Iordanes, într-un ţinut unde pământul este inospitalier pentru oameni şi vitreg pentru animalele sălbatice, lupii îşi pierd vederea din cauza frigului (§18), se găsesc multe şi felurite neamuri (§19) printre care numai în §21-24 se citează vreo 32 de “popoare“: screrefenii, suehansii, theustii, vagothii, bergioţii, hallinii, liothizii, ahelmilii, finaiţii, fervirii, gautigoţii, mixii, evagrii, otingii, raumarcii, aeragnarcii, finnii, scandzii, vinoviloţii, suetizii, granii, augandzii, eunixii, taetelii, rugii, arochii, ranii etc. Ce fel de popoare or fi acestea, despre care în afară de un nume, şi acela neverificabil, nu se ştie nimic, iar nimeni, după el, nu le mai menţionează niciodată.

Nici Iordanes, nici autorul iniţial, Cassiodor, n-au fost în Scandinavia (“insula Scandza”) să fi văzut ei înşişi aceste multe “popoare”, şi nici n-au avut, după cîte ştim astăzi, nişte documente anterioare din care să fi scos date despre aceste numeroase “popoare”. Istoria se scria în acele timpuri din auzite şi din imaginaţie. O crustă groasă de presupuneri şi imaginaţie constituia materia ştiinţei istorice a secolelor anterioare.

Pe baza imagisticii cassiodoriene şi iordaniene, care au făcut din ţinutul inospitalier al Scandinaviei, împotriva naturii, o fabrică de popoare,”officina gentium ” , unii savanţi apuseni, Penka (1886), Wilsce, Lindenschmit ş.a. au formulat ipoteza unui leagăn de formare a arienilor (indo-europenilor) în Peninsula Scandinavă, zonă care pînă la începutul Holocenului (etapa geologică actuală, începută cu cca 12000 ani în urmă) s-a găsit sub un strat gros de sute sau chiar mii de metri de gheaţă (v. Istoria Suediei).

Jordanes a inventat termenul, referitor la Scandinavia, de “Pîntec al naţiunilor”. Din cîtă biologie ştiu, dezvoltarea unei fiinţe în pîntecul mamei nu este posibilă fără existenţa anumitor substanţe; la fel, Scandinavia nu putea fi o “fabrică de popoare” fără existenţa unor minime rezerve de sare în aceea regiune, sare, atît de necesară  vieţii oamenilor şi animalelor.  Dar un alt spaţiu îndeplinea toate condiţiile pentru a fi un “Pîntec al naţiunilor”, acel cuprins între Munţii Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră. Marija Gimbutas spunea: “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6.500- 3.500 i.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europene, patriarhale, de luptători din epocile bronzului şi fierului” Este acel spaţiu în care sunt descoperite cele mai vechi elemente de civilizaţie din lume, printre care şi primele case, bordeie din lut, în judeţul Botoşani, de acum 20.000 de ani…este acelaşi în care a fost descoperit primul mesaj scris al umanităţii şi prima agricultură din Europa, pe Dunăre, la Porţile de Fier.

Nici nu poate fi vorba ca Scandinavia să fi fost vreodată în istoria societăţii omeneşti “officina gentium”. Ca urmare, în Scandinavia au ajuns populaţii dinspre sud, din spaţii favorizate de natură, în nici un caz aceasta n-a putut constitui factor primar pentru dezvoltarea demografică şi popularea unor zone situate la sud de Scandinavia. Iar numerosul contingent de nume de popoare menţionat de Cassiodor – Iordanes nu reprezintă decît o formă de mitologie tardivă. Scandinavia (Scandza cum scriu autorii medievali) era necunoscută, părea un dat fabulos.

În antichitate, şi mai târziu, “Omne ignotum pro magnifico”, tot ce e necunoscut pare grandios, mai ales că nimeni nu putea verifica adevărul unor astfel de poveşti. Nimeni n-a mai pomenit vreodata de multele neamuri citate (ca nume) de Cassiodor-Iordanes. Realităţile demografice sînt neiertătoare: populaţiile puţin numeroase dispar. Aşa s-a întâmplat cu năvălitorii mongoloizi (huni, avari, pecenegi, cumani, bulgari etc.) care au dispărut fără urmă ca etnii în zona în care au ajuns în Europa. La unele din acestea au rămas numele, dar aplicate altor realităţi etnice şi ceea ce e mai important, au dispărut ca limbă.

Astfel că pînă în prezent nu cunoaştem nici o limbă a numelor de popoare citate de Iordanes sau a fostelor populaţii migratoare care au ajuns în Europa. Bunăoară, din graiul populaţiei bulgare sosite din Asia în Europa şi stabilită în 679 în sudul Dunării, populaţie dispărută între 1014 – 1018, se arată că nu au rămas decît 7-8 cuvinte.

Atunci când getul Theodoric cel Mare îi cere lui Cassiodor, demnitar la curtea sa, să scrie o istorie a geţilor, acesta începe cu un ţinut fabulos, necunoscut, un început care nu putea fi verificat în acel timp, dar putea să pară verosimil, pentru că, se ştie, oamenii nu au nevoie de adevăr, ci de verosimil, un substitut al adevărului. Este după părerea noastră, motivul pentru care “geţilor” li se pune începutul în “insula” Scandza.

“Roma fusese rasă după obiceiul lăcustelor, dacă mai rămăsese ceva din ea după prima incursiune (cea a lui Alaric, în 410) jefuind Italia nu numai de averile particulare, dar şi de cele publice, fără ca împăratul Honoriu să se poată împotrivi în vreun fel, iar pe sora acestuia, Placidia, a luat-o din oraş ca roabă”.  Ne surprinde că n-a fost observată similitudinea de situaţii: în 102 Traian ia ca roabă pe sora lui Decebal,  în 106 jefuieşte Dacia de bogăţii imense. Trei sute de ani mai târziu Atavulf jefuieşte bogăţiile Romei şi Italiei şi o ia ca roabă pe sora lui Honoriu.

La Sant’ Apollinare Nuovo din Ravenna, în imensul mozaic al acesteia apar cei trei magi, dar nu în costumaţia orientală, tradiţională, ci îmbrăcaţi ca tarabostes daci, având pe cap pileus, cuşma getică specifică. În urma celor trei magi, fără legătură cu aceştia, apar sfintele mucenice care poartă îmbrăcăminte ţărănească românească: cămăşi albe cu poale lungi, catrinţe decorate cu motive variate, marame albe de borangic cu franjuri către glezne.

O abatere de o asemenea anvergură de la canoanele tradiţionale ale Bisericii nu se putea concepe decît din ordinul lui Theodoric, şi nu se poate explica decît prin aceea că împăratul, ajuns stăpânul Romei, a voit şi a avut puterea să impună celebrarea strămoşilor săi geţi.

Nădejdea lui Decebal se împlinise: Imperiul fusese dărâmat prin loviturile oamenilor de la Dunăre, “Roma însăşi, învingătoarea tuturor popoarelor a trebuit să slujească supusă” – famula = cel ce serveşte, rob, sclav – ” şi să primească jugul triumfului getic” (sfîntul Isidor de Sevilla).

În sec XVII, Johannes Troster, în “Vechea si Noua Dacie germană”, reia aceeaşi idee sub forma: “Grele îndatoriri a trebuit să suporte Dacia aproape 60 de ani, sub 20 de împăraţi romani, pînă când sub Galienus dacii s-au deşteptat din nou, i-au bătut pe romani, le-au adus mari pagube şi, în sfîrşit, au prădat imperiul roman şi au ocupat Roma, ca să se răzbune şi s-o ruşineze, de unde ai ieşit proverbul:  “Nullum violentum diuturnum” (“Nimic din ceea ce este impus prin violenţă nu durează”). Un ciclu se încheiase! Hotărîrea distrugerii Romei, luată de Decebal în 106, s-a împlinit prin Theodoric cel Mare înainte de 500 e.n., după aproape 400 de ani. Nu s-a scris încă adevărata istorie a geţilor; ideea getică e unul din miturile cele mai obsedante şi mai puternice din imaginiaţia anticilor. 

Cercetări fără reproş ale unor Universităţi apusene celebre şi a unor universitari nu mai puţin celebri au statuat că în ce priveşte familia primordială de popoare, cea zisă indo-europeană, nu există decît un spaţiu originar, anume cel Carpatic, că Scandinavia este unul din spaţiile unde populaţiile indo-europene au ajuns târziu, în nici un caz spaţiu de formare şi de pornire. A se vedea în acest sens Anexa 2 , un scurt extras dintr-o cercetare amplă “The Cambridge History of India”, 8 volume a cîte cca. 800 pagini, realizată de către Universitatea din Cambridge (Marea Britanie). Această cercetare a fost întocmită în anii premergători primului război mondial, dar din cauza începerii acestuia, în 1914, tipărirea s-a făcut în 1922, după terminarea războiului.

Cercetarea a luat ca bază vechea literatură vedică, cele mai vechi monumente literare ale umanităţii şi, cum se poate vedea din rezumatul prezentat, ajunge la concluzia că faza primară a “Culturii Vedice” s-a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial, în Ardeal unde se găseşte, după Universitatea din Cambridge, “Ancient India” (India Veche). Nu se vede ce s-ar putea opune concluziilor acestei cercetări. Ea beneficiază de mai multe cercetări posterioare care o confirmă.

Una din cele mai probante este cercetarea întocmită sub auspiciile Universităţii Californiei din Los Angelles (UCLA) de către Marija Gimbutas, profesoară de arheologie la această universitate. Criteriul avut în vedere în această cercetare este concludent şi grăitor, fără posibilitate de replică: resturile din neolitic descoperite de arheologi. Din harta prezentată, referitor la Neolitic (mileniul V î.e.n.) reiese foarte clar că în acel moment numai Spaţiul Carpatic şi unele zone pericarpatice prezintă urme de locuire de către om. Restul Europei, inclusiv şi mai ales Peninsula Scandinavă, este o imensă pată albă. “Ex nihilo nihil fit” (din nimic nu se naşte nimic), deci nici din Peninsula Scandinavă nu a putut veni nimic, decît în viziune mitologică.

Să sperăm că studii ulterioare vor aduce mai multă lumină în acest colţ întunecat de istorie, în care daco-geţii sînt consideraţi fondatori ai spaniolilor (25, p. 179), ai popoarelor nordice (v. “Gesta Normanorum”, Cronica ducilor de Normandia, Carolus Lundius etc.) ai teutonilor (v. Leibniz, “Collectanea Etymologica”) şi, prin saxoni şi frizieni, ai olandezilor al căror nume naţional este şi azi Daci (Dutch) şi ai Anglilor.

De la get la got s-a schimat o vocală, dar prin această schimbare nu s-a născut o nouă etnie, operaţie cu desăvîrşire imposibilă chiar pentru un “prestigitator mundi”. De la rumân la român, de la francez la franţuz s-a schimbat o vocală, dar s-a schimbat şi consoana vecină, sîrb/serb etc. se schimbă vocale, chiar şi consoane, dar prin această operaţie de rutină nu se nasc alte naţii.

Nicăieri, nici la Cassiodor-Iordanes nu se indică nici o dată la care ar fi apărut aceşti aşa-zis goţi. Fiind vorba de un arbore genealogic fabulos nu se puteau marca măcar naşterile protagoniştilor selectaţi şi bătăliile date, prin ani calendaristici. Toţi, dar absolut toţi istoricii din sec. XIX recunosc şi scriu că latinii, celţii, germanii etc. vin din aşa-zisul orient al Europei. Printre aceştia se găseşte şi vestitul istoric german Mommsen: “Răsăriţi din aceeaşi tulpină din care s-au născut şi popoarele elene, italice şi germanice, celţii au imigrat fără îndoială, ca şi acestea, dinspre partea orientală a Europei” (Istoria Romană, vol. I, p. 195).

Dacă “goţii” ar avea o existenţă de sine stătătoare şi ar fi “germanici”, deşi în acest sens nu este nimic dovedit şi, în afară de declaraţii, nu se găseşte nicăieri în ultimii aproape 2000 de ani nici cea mai insignifiantă probă, ei n-ar putea fi decît tot geto-daci, la originile Europei altă populaţie neexistînd.

La 1717, în “Collectanea Etymologica” a ilustrului Gottfried Wilhelm Leibniz, (1646-1716) găsim, spus direct: “Tocmai din această pricină, cred eu, romanii le-au dat acest nume, ca şi cum ar vrea să spună că ei au o origine comună (cu celţii); într-adevăr “germani” în limba romanilor înseamnă “fraţi gemeni”.” Numele germani nu li l-au putut da romanii decît dacă ei i-au considerat fraţi ai lor. Nu poţi numi pe cineva frate pentru că e frate cu un terţ. Toţi oamenii aveau fraţi naturali.  Teutonii nu şi-au spus niciodată germani. Ar fi fost un nonsens să te numeşti pe tine însuţi frate.

De aceea nu s-a auzit pînă astăzi decît Ich bin Deutsch = Dac. Olandezii se numesc şi astăzi Daci (Dutch). “The earlier name (of the german) were Alemain and Dutch” (“The Oxford Dictionary of English etymology”, by C.T.Onions, 1966 – numele cele mai timpurii ale germanilor au fost Aleman şi Dac. De altfel, Cezar în “De bello gallico” (Cartea VI, Cap. 25) scrie că Germanii se învecinau cu Dacii, ceea ce găsim şi la Strabon (VII, 3, 12).

Gabriel Gheorghe  - “Studiu Introductiv” asupra “De origine  actibusque Getarum”  – “Despre originea şi faptele Geţilor” a lui Jordanes


 

Coloana Infinitului şi Pasărea Măiastră

Cu toţii îl recunoaştem pe Constantin Brâncuşi ca fiind cel mai mare sculptor român al tuturor timpurilor. De asemenea, îi cunoaştem bine şi operele reprezentative, în speţă “Coloana Infinitului”, “Măiastra”, “Domnişoara Pogany”, etc. Chiar şi un necunoscător în ale artei fiind, nu ai cum să nu apreciezi geniul artistic al acestui om şi modul în care el a reuşit să expună în artă elementele mişcării şi trancendenţei seculare. Probabil elementele mişcării le identificăm cu toţii în operele “Măiastra”, “Cocoşul” sau “Pasăre în spaţiu”. De unde şi până unde transcendenţa seculară în operele lui Brâncuşi? Ehhh, de aici începem altă poveste şi ne legăm de alte detalii ce depăşesc un pic sfera artei contemporane.

Până la conlcuzii, hai să trecem un pic printr-o localitate din România contemporană, care se zbate să supravieţuiască în anomimatul liniştit al vechilor vetre săteşti originate în negura vremilor de mult apuse . . . Graţie Romaniei Libere, am ajuns printr-un reportaj în satul Loman din judeţul Alba, un cătun de ciobani, pierdut prin Munţii Sebeşului, în care se păstrează obiceiuri vechi de mii de ani.

Cimitirul acestui sat pastrează tradiţii nu de mult apuse şi care la începutul secolului XX se regăseau pe arii extinse şi în alte zone ale României. Ce ne sare imediat în ochi? Mormintele bărbaţilor trecuţi în Lumea Cealaltă înainte de însurătoare sunt decorate cu monumente funerare individuale (făurite de meşteri locali şi răsplătite cu o oaie!), reprezentând  coloane de lemn asemănătoarea cu mult mediatizata operă a lui Brâncuşi,  Coloana Infinitului.

De asemenea, din loc în loc se regăsesc în vărful acestor coloane  păsări imortalizate cu aripile deschise , pregătite de zbor, îndreptate spre răsărit,  simbolizand sufletul celui dus, care s-a întruchipat în pasăre măiastră şi astfel trăieşte veşnic. În plus, coloanele sunt împodobite cu motive populare vechi reprezentând Soarele, Luna sau Stelele.

Oamenii acestor locuri păstrează credinţa că sufletul omului e luat de Gaia şi dus din lumea viilor în cea a morţilor. (Gaea, Ga, Gaia, Baba Caia reprezintă în istoria antică Zeiţa Pământ; aceste nume se regăsesc şi la alte popoare vechi - Varro / De Lingua Latina V.64 ne spune că la Romani, Caius şi Caia sunt acelaşi lucru cu Gaius şi Gaia – urmare a faptului că o parte din divinităţile locale au fost preluate şi apreciate şi de alte popoare ale vremi; aş accepta şi varianta inversă în cazul în care ar mai exista alte obiceiuri similare în alte locuri europene). Avem astfel o explicaţie logică a originii blestemului “înghiţi-te-ar pământul” sau “luate-ar Gaia”!

Tot timpul copilariei mele, am trăit cu ideea că această Gaia este o pasăre, făcând aceiaşi confuzie cu majoritatea românilor. Nu, Gaia este de fapt Pământul şi expresia face aluzie la moartea celui asupra căruia este aruncat acest “blestem”.

De unde confuzia cu o pasăre? Ma gândesc că explicaţia rezidă tot în credinţele vechilor locuitori care au fost oarecum alterate în decursul trecerii timpului. Dacă vă amintiţi, tot în credinţa strămoşilor noştri apare Pasărea Phoenix (Phoenica ulterior Păunica) simbolizând imortalitatea şi transcendenţa!

În zona de sud a Carpaţilor Meridionali unde de altfel s-a născut Brâncuşi, se regăseau obiceiuri funerare similare. Influenţat de aceste vechi tradiţii, Brâncuşi a intenţionat să ridice la Târgu Jiu o Coloană Infinită, după modelul acestor stâlpi funerari, iar în vârful acesteia să aşeze un Phoenix, o pasăre a sufletului. Până la urmă a triumfat varianta în care stâlpul funerar (Coloana Infinitului) şi Pasărea (Măiastră) au fost concepute şi expuse separat.

Articol  pe bogdane.ro

“Fiecare comunitate, de la triburi la naţiunile moderne se justifică pe sine prin recursul la origini. În toate timpurile şi în toate culturile menţionatele origini sunt preţuite mai mult decât orice altceva şi mereu reiterate şi comemorate … miturile începuturilor aduc în atenţie însăşi conştiinţa comunităţii.” Lucian Boia

Theodor Damian întocmai ca şi Lao Tze,  iese din tiparele  conform cărora oamenii preistoriei erau  primitivi: “Religia preistoriei a cunoscut o bogată varietate a formelor de manifestare. Departe de a fi fost un fenomen simplu, cum se asumă de multe ori pentru că omul acelor timpuri e considerat “primitiv”, credinţa acelor comunităţi era tot atât de elaborată şi rafinată pe cât cultura lor se arată a fi fost”.

Sunt foarte multe exemple de reprezentarea a zeităţilor, încă din neolitic,  sub forma unor  păsări.  Spre exemplu grecii o portretizau pe zeiţa Athena sub forma unei păsări sau alături de o pasăre, iar lui Apollo şi surorii sale Artemis le era consacrat Pheonixul. În mitologia scandinavă Freya era reprezentată uneori  ca o  pasăre ce culegea sufletele vitejilor de pe cămpul de luptă.

În mitologia română lucrurile sunt mai complicate, dar având în vedere aceste tradiţii funerare  în legătură cu pasărea măiastră care ajută sufletele morţilor să se ridice şi  cunoscând faptul că  mitologia greacă este  preluată de la pelasgi, putem spune că zeiţă Artemis/ Diana/Iana Sânziana este  acea pasăre ce culege sufletele vitejilor.

La vechii europeni, cu centrul la Dunărea de jos, nu exista un zeu al morţii şi altul al învierii, zeiţa pasăre simboliza ambele şi viaţa  şi moartea, pentru că viaţa, moartea şi învierea era “o trinitate indestructibilă la vechii europeni”.

Acest lucru este probat de nişte versuri din popor aflate în cartea “Dacia Preistorică a lui Nicolae Densuşianu!

“Păsărica Ceriului

Ceriului şi Domnului”

Tot Densuşianu ne spune: “Păsările au avut în credinţele şi superstiţiile poporului pelasg un rol forte important, cu deosebire la Etrusci şi la Latini”

Theodor Damian concluzionează: “Este absolut necesar a remarca faptul că simbolistica religioasă legată de cultul zeiţei pasăre, pe cât de complexă, abstractă, elaborată şi sofisticată s-a dovedit a fi, cu sensul profund al ritmului, simetriei şi superbului rafinament ce o caracterizează se găseşte pe tot cuprinsul ariei balcanice, de multe ori în mod identic, în locuri despărţite de lanţul carpatic, aflate la sute de kilometri distanţă, şi în timp, la diferenţă de milenii, ceea ce dovedeşte existenţa pe tot acest teritoriu a unei singure religii, a unei singure culturi şi familii de triburi (popoare),  – pelasgii, tracii – dincolo de diferenţele zonale în elemente de mai mică importanţă ce în mod firesc au putut exista; cu alte cuvinte, deşi fiecare arie culturală din vechea Europă are propriul ei mod de a portretiza zeiţa pasăre (sau şarpe), pentru a rămâne la religie ca element fundamental al unei culturi, totuşi simbolismul acesteia indică o unitate de concepţie în toate zonele, la mare depărtare între ele în timp şi spaţiu, ceea ce este semnificativ”.

sursa: http://ramaniamyblog.wordpress.com/2010/02/20/coloana-infinitului-si-pasarea-maiastra/

 


Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu

O zi plina-ochi de pace, va ureaza cristian_kinetoterapy.....si tot ceva doriti in viata..