Secretele lumilor Astrale blog.

O echipă de cercetători canadieni a căzut pradă mumiilor din Munţii Anzi

În anul 1978, o expediţie canadiană, formată din antropologi, biologi şi arheologi, a plecat în Munţii Anzi pe urmele mumiilor unor iniţiaţi incaşi. În urma unor tragice şi inexplicabile întâmplări, a rămas un singur supravieţuitor, Keneth Jaret, acesta murind, din păcate, după patru luni de chin, fulgerat de o boală necunoscută.      Povestea a fost ascunsă aproape doi ani, din cauza neputinţei de a găsi nişte explicaţii plauzibile la ce s-a întâmplat. Cazul a fost readus la lumină în anul 1982, când ziaristul Jerome Edlinger a publicat cartea "Victimele mumiilor". În aceasta sînt prezentate cîteva relatări ale ultimului supravieţuitor, cît şi unele cercetări şi supoziţii ale autorului. O conferinţă de presă sub semnul răului augur      În luna mai a anului 1978, la Montreal, Patrick Bassel, şeful viitoarei expediţii, a ţinut o conferinţă de presă pe tema "Mumiile iniţiaţilor incaşi din gheţurile Anzilor". Conferinţa de presă s-a ţinut cu o săptămână înaintea plecării în expediţie. Proiectul nu părea unul hazardat şi prezenta un puternic interes arheologic.            În ziua conferinţei, pe data de 16, sala de festivitate a Palatului Culturii din Montreal era plină ochi de reprezentanţii presei şi specialişti. După o prezentare scurtă a componenţei echipei, formată din arheologi, antropologi şi biologi, şi a calităţii lor ştiinţifice, cît şi a mulţumirilor de rigoare pentru sponsori, şeful echipei, dr. Patrick Bassel, a trecut la tema principală a conferinţei de presă.                                                                        Ideea acesteia prezenta o noutate şi îşi găsise susţinerea în sînul foarte multor asociaţii arheologice mondiale. Deşi ofertele de participare au fost foarte multe, doctorul Bassel a preferat ca echipa să fie în întregime canadiană şi formată dintr-un minimum de membri.                                                                                       "Ideea îmi aparţine în întregime şi mi-o asum. Pentru această expediţie am lucrat mai bine de 10 ani, iar plecarea s-a făcut de la scrierile, obscure de altfel, ale unor călugări spanioli de după conquista. Dacă nu vom găsi nimic, va fi doar efortul nostru, dar dacă vom găsi, şi eu aşa cred, istoria va avea un nou curs… Bineînţeles că există o oarecare temere, legată de ciudăţenia locurilor şi a credinţelor locale, dar, avînd în vedere că sîntem oameni de ştiinţă şi nu credem în prostii, sper că vom izbîndi..."            Chiar în momentul cînd Patrick şi-a terminat prezentarea, marele birou, la care stăteau membrii expediţiei, s-a rupt brusc în două. Întîmplarea a stîrnit hazul unora şi mirarea altora, numai Keneth Jaret a afirmat atunci: "Cred că este un semn rău. Îmi este foarte teamă, dar am să o fac..." "Am încercat să-i opresc"      Ultimul om care i-a văzut pe toţi cei şase membri ai expediţiei a fost doctorul Jimenerez Pedro Bolivar, directorul muzeului de istorie naturală din Lima. Acest pasionat arheolog s-a ocupat de ei de la venirea în Peru şi i-a condus pînă pe înălţimi, la graniţa dintre Peru şi Bolivia, locul de unde aceştia şi-au început efectiv cercetările. Deşi doctorul Bolivar a insistat să meargă împreună cu cercetătorii, Patrick Bassel l-a rugat să nu o ia sub formă de afront personal şi 1-a refuzat, promiţîndu-i că, la primele rezultate palpabile, va fi chemat de urgenţă şi va participa la cercetările ulterioare, care se vor face în laboratoarele muzeului pe care-1 conduce.                                                                                         "A fost ultima dată cînd i-am văzut pe toţi. Ne-am despărţit aproape de graniţa cu Bolivia, undeva pe lîngă vîrful Puna. Acolo, am petrecut ultima noapte împreună, în corturi. Am discutat multe despre proiectul lor ambiţios şi foarte interesant, iar eu le-am explicat despre credinţele locale. Ca orice peruan, indiferent că sînt catolic şi om de ştiinţă, am şi ceva care mă leagă de incaşi. Vechile noastre legende spun că niciodată nu trebuie să-i deranjezi pe cei ce-au slujit Soarele. Acum cred că aceste lucruri sînt adevărate, avînd în vedere tragedia inexplicabilă care s-a întâmplat. Îmi pare rău din două motive: în primul rînd, lumea ştiinţifică a pierdut şase oameni de valoare şi apoi niciodată nu vom şti ce au găsit ei acolo. De cîte ori mă gâdesc la această tragedie, mă apucă groaza; şi eu am umblat cu multe mumii". Keneth Jaret - singurul supravieţuitor      Singurele informaţii despre ceea ce s-a întîmplat au fost date de Keneth Jaret, unul dintre biologi şi singurul supravieţuitor. El a fost salvat de o echipa de peruani care, speriaţi că echipa de canadieni nu dăduse nici un semn de viaţă timp de o lună, a plecat să o caute. Keneth Jaret a fost găsit în stare de inconştienţă şi aproape mort.                                                                                  Supravieţuitorul a stat mai bine de trei săptămîni în stare de comă. Deşi echipa de specialişti peruani condusă de doctorul Bolivar a încercat să găsească măcar trupurile celorlalţi, acest lucru nu a fost posibil. Primele cuvinte ale lui Keneth Jaret, după revenirea spectaculoasă din comă, au fost: "Vreau acasă! Trebuie să scap cît mai repede din locurile acestea. Chemaţi-mi, vă rog, un preot să mă scape. Ori zeii voştri vechi sînt foarte puternici, ori blestemul preoţilor incaşi este foarte puternic. Am ştiut de la început că aşa o să fie: îi mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat cu viaţă".

Dezvăluirile terifiante, chiar şi trunchiate de un fel de amnezie, făcute de unicul supravieţuitor, au siderat auditoriul, care şi-a pus problema, poate pentru prima dată, de veridicitate a legendelor privitoare la "blestemul locurilor sacre". Lucruri aproape incredibile      După ce şi-a revenit din comă şi s-a refăcut fizic, Keneth Jaret a refuzat orice conferinţă de presă şi orice contact cu specialiştii. Singurii cărora le-a aprobat prezenţa au fost cîţiva prieteni apropiaţi, familiile celor dispăruţi şi doctorul Jimenerez Pedro Bolivar.                                                                                             Dezvăluirile făcute de el, despre ceea ce s-a întîmplat, chiar trunchiate şi pline de lacune, au înmărmurit pe toţi cei ce-1 ascultau. Din cauza lucrurilor pe care le spunea, a fost verificat de psihiatri şi supus probei cu detectorul de minciuni.                               Astfel, el a povestit că, în primele două săptămîni, toţi membrii expediţiei şi-au încercat norocul, rătăcind prin muntele de gheaţă. "Am cercetat, timp de două săptămîni, ca nişte nebuni. Scormoneam zilnic prin tone de gheaţă. La un moment dat, cînd credeam că nu mai este nimic de făcut, Patrick şi Edward au găsit un fel de poartă masivă de gheaţă. În acea seară, eram prea obosiţi să mai continuăm. Aşa că ne-am dus în corturi şi am sărbătorit evenimentul. Teoriile noastre se adevereau, nu era un simplu vis". Apoi, vremea s-a stricat brusc şi, timp de aproape patru zile, membrii expediţiei nu au mai putut lucra. De abia în a cincea zi, pe la prînz, şi-au putut relua lucrul.                                                                                                "Abia după o oră am putut înlătura ceea ce părea o poartă de gheaţă. În spatele ei am găsit un tunel săpat în acelaşi material. Felul în care era lucrat era uimitor, pereţii erau perfect alunecoşi şi netezi, iar "podeaua", deşi era în pantă, era destul de aspră ca să nu aluneci. La lumina puternică a lanternelor, gheaţa părea să fie de mai multe culori. La un moment dat, am coborît 62 de trepte; aici, deja stînca alterna cu gheaţa, ca şi cum s-ar fi jucat, făcînd un fel de mozaic. După ce am coborît treptele, care aveau un fel de balustradă, ne-am trezit într-o mică încăpere. În zidul de gheaţă şi piatră din faţa noastră, erau două uşi masive, dintr-un material ciudat, ce arăta ca lemnul, dar la pipăit părea metal.                                                                                     Timp de trei zile, ne-am chinuit să deschidem porţile. Am făcut acest lucru din întîmplare, am apăsat pe mai multe desene ale uşilor şi, dintr-o dată, ele s-au deschis. În acel moment, parcă s-a cutremurat muntele. Ceea ce am văzut în spatele uşilor aproape că nu poate fi descris. Erau 12 mumii, sau cel puţin aşa le spun eu, deoarece păreau nişte oameni care dormeau, probabil de o mie de ani. Corpurile şi hainele erau intacte. Toţi stăteau pe nişte tronuri făcute din acelaşi material cu uşile...                                                                           ... Camera era mare şi avea o lumină ce părea că vine din pereţi. Acolo, erau o mulţime de obiecte bizare, necunoscute, un raft cu tăbliţe şi o masă rotundă, cu 12 scaune. Tăbliţele aveau o scriere care nu seamănă cu ceva cunoscut şi erau făcute, ca şi masa şi scaunele, din acelaşi material necunoscut. Trecuse aproape o lună de când ne aflam acolo. Toată ziua ne-o petreceam jos, în camera cu mumii. Luam probe, catalogam obiecte, făceam poze. Dintr-o prostie, ne-am hotărît ca, în afară de alimente, să depozităm şi toate lucrurile noastre în acel loc.                            ... Într-o zi, venise rîndul meu să pregătesc masa; toţi se încăpăţînau să iasă la aer, aşa că m-am dus singur sus, urmînd să aduc eu mîncarea jos. Am auzit o bubuitură puternică, şi muntele de gheaţă s-a năruit peste tabăra noastră. Cred că m-am tîrît într-un fel şi am ieşit din cort ... Apoi, am fost găsit de doctorul Bolivar şi echipa lui, la 500 de metri mai jos. Locul unde era tabăra şi tunelul "camerei cu mumii" nici măcar nu se mai recunoaştea..." Patru luni de chin – moartea      Deşi au existat mai multe încercări ulterioare de a descoperi tabăra canadiană, indiferent de eforturile depuse, acest lucru nu a fost posibil. Orice urmă era ştearsă. Singurele relatări au fost ale lui Keneth Jaret.                                                                                Întors în Canada într-o stare foarte bună, Keneth Jaret a început să aibă brusc nişte stări de rău foarte ciudate. Toate analizele medicale făcute nu au putut stabili vreun diagnostic. Mai mult, ele indicau o stare de sănătate foarte bună. Cam după o săptămînă de la întoarcerea acasă, Keneth a început să aibă coşmaruri teribile şi stări puternice de amnezie. De multe ori, uita cine este şi unde se află, cît despre expediţie nici nu putea fi vorba să-şi amintească ceva.                                                                       Timp de aproape patru luni, Keneth s-a chinuit între dureri inexplicabile, stări de amnezie adîncă şi coşmaruri înspăimîntătoare. După acest timp, în care viaţa devenise un calvar pentru el, a murit subit. La autopsie, nu s-a putut stabili cu exactitate cauza morţii, medicii văzîndu-se obligaţi să scrie în certifcat "moarte naturală". Amedeo VASILESCU