TITANI, GIGANȚI, ATLANȚIby Gabriela Dobrescu |
Despre
mitologia greacă învățăm de cînd deschidem ochii, că este temelia
civilizației antichității și dacă nu ar fi fost ei, omenirea ar fi rămas
tot la ghioagă și praștie, adică într-o sălbăticie sau barbarie
îngrozitoare, cum au spurcat cu mare năduf tot ceea ce nu era grec,
secole de-a rîndul în trecutul îndepărtat. Dar dacă o iei la socotit din
aproape, atunci ai ,,norocul” să le aduci mare supărare ziditorilor de
lumi, civilizații, religii și culturi, fiindcă trebuie să le pui în nas
oglinda adevărului care îi arată tare hîzi și hoți de ,,se sparie
gîndul”.
Pentru
a-i pune pe ceilalți cu botul pe labe și mintea în cui, subțirii greci
de prin secolele Vll î.e.n. s-au pus pe mare agoniseală, ticluindu-și un
panteon aproape exclusiv antropomorfic, amoral, sacralizând cele mai
degradante apucături umane ca repere de morală divină (viclenia,
adulterul, incestul, paricidul și fratricidul și în genere crima,
vanitatea, trufia, lăcomia, mișelia, fățărnicia, nedreptatea) și
transformînd pederastia și scîrbavnica unealtă, într-o parte importantă a
religiei oficiale prin cultul falusului.
Poetul tragic Euripides (480-406 î.e.n.), spirit lucid al epocii în care a trăit pune în gura unui personaj din tragedia Hyppolitos o afirmație năucitoare privitoare la divinitățile lor din ceruri: "Zeii ar trebui să fie mai înțelepți decât muritorii”.
Oratorul
Isokrates (436 - 338 î.e.n.) scrie că poeții: ,,au istorisit asemenea
povești despre zei, cum nu ar cuteza nimeni să rostească nici despre
dușmani; căci ei le-au reproșat zeilor nu numai răpiri, adultere și
acceptare de plocoane de la oameni, ci și că s-ar fi înfruptat din carnea propriilor copii, că și-ar fi emasculat tații, că și-ar fi pus în lanțuri mamele precum și multe alte fărădelegi născocite pe seama lor”. (Asupra schimbului de bunuri,
XI, 38) Aici nu se vede nici urmă de cultură, civilizație, sau
,,revelație” ci numai monstruozități care ar îngheța de groază orice
minte sănătoasă nedată după făcătură, fie ea și elenistică!
Să
vedem cine erau acești zei plini de răutate, lăcomie, ură și venim și
ce făceau în lumea lor și a pămîntenilor pe care îi conduceau cu bici de
fier și vorbe de foc.
Titanii
în mitologia vechilor greci sînt cei șase fii ai lui Uranus și ai
Gaiei: Coeus, Crius, Cronos, Hiperion, Iapetus, Oceanos și cele șase
fiice: Mnemosyne, Phoebe, Rhea, Theia, Themis și Thetys. Ei alcătuiau
prima generație divină, de la zidirea lumii după zicerile lor, dar mult
înainte cîrdului ce s-a aciuat în Olimp unde au stabilit ei cuibarul
fiorosului Zeus. Uranos era o divinitate foarte veche a grecilor care
stăpînea Raiul dar și zeul suprem timpuriu, fiind fiul și totodată soțul
Gaiei sau Geea, poveste asemănătoare cu Cybele și Atis din mitologia
frigienilor de neam arimin sau nord carpatin. Geea este considerată ca
Ma, din care s-au născut toți zeii, ea apărînd din haosul primordial ca
prima entitate cu trup și suflet, izvodind atît ființele de lumină cît
și cele trupești de pe pămînt, trăsături foarte asemănătoare cu cele ale
Tiamat din mitologie emeș/sumeriană pe care pricepuții greci, deși au
cunoscut-o din scrierile lui Berossos și alții, nu au menționat-o
niciodată. Să rămînă numai ei cu cultura furată de pe la alții și
apucătura monstruoasă – pederastia – moțul lumii?
În
mitologia grecilor titanii erau un grup de ființe cerești venit dintr-o
altă cultură care trebuia nimicit de făcătura lor și astfel i-au făcut
potrivnicii zeilor olimpieni și ciuca bătăilor acestora. Povestea va fi
reluată de ivriți după vreo șapte secole dar drumul pe care au mers
aceștia este cam același cu al grecilor. În tradiția greacă titanii erau
considerați adesea iraționali și reprezentau forța oarbă a violenței
primitive, poveste născocită de priceputul Hesiod (secolele Vlll-Vll
î.e.n.) care a fost primul ticluitor și făcător de ,,adevăruri grecești”
cu care și-a luminat neamul prin scrierea Teogonia iar pe ceilalți i-a
băgat într-o beznă că nu știu pe unde să-și caute curul.
Ca
să le dovedesc subțirilor greci că sînt mari hoți și cei mai mari
mincinoși ai antichității, am să le dau spre înveninare nemărginită, un
mit din cultura emeș pe care europenii nu știu pe unde să o pună ca să
nu-i supere pînă la înălbăstrire, ce ne zice că Ki (poate fi citit și Gi
sau Ge) a fost o zeiță a pământului din care s-au născut toate cîte
cele. Acest duh al Maicii Pămîntești (ki în eme-gi înseamnă pămînt iar
ge are sensul de nobil, civilizator, ales) împreună cu Anu sau Tatăl
Ceresc, au zămislit șapte veghetori cerești - Annunanki –
cărora le-a dat spre dreaptă rînduială atît cele din ceruri cît și de
pe pămînt. La greci, fiii familiei divine erau numai șase, poate că
fiind prinși asupra hoției și luînd-o la fugă să scape de păruială, au
pierdut în alergare un duh/zeu. În unele legende Ki și Anu au fost frate
și soră, fiind copii lui Anșar (care simboliza totalitatea lumilor
cerești) și Kașir (care simboliza totalitatea lucrurilor pământești),
personificări anterioare ale cerului și pământului. Fiind făptura
izvoditoare a lumilor nevăzute și văzute, cel mai iscusit fiu al lor a
fost Enlil, zeul aerului. Și iarăși îi îndemn pe hoțomani să belească
bine ochii în aceste scrieri să ia aminte pentru cei fără de minte și
rușine, fiindcă datele din aceste ziceri le demască furtișagul. Conform
legendelor, cerul și pământul au fost inseparabile până când s-a născut
Enlil; acesta fiind cel care a despărțit cerul și pământul în două. Anu a
luat cerul, iar Ki împreună cu Enlil, au luat pământul. Și noi avem o
povestioară mușată/frumoasă care spune că la începuturi cerul era așa de
aproape de pămînt încît soarele umbla ziua deasupra capetelor oamenilor
iar căldura lui, rău îi dogorea la tărtăcuțe. Atunci sfîntul Petru l-a
rugat pe Dumnezeu să ridice cerul cît mai sus, astfel să nu mai sufere
muritorii de atîta pîrjol și de atunci așa au rămas înfăptuirile cele
vechi. Iar miturile emeș/sumeriene aminte mai sus, sînt scrise cu 2000
de ani înaintea celor grecești, dar vechimea lor este mult mai mare,
fiindcă emeșii cînd au plecat din toriștea carpatină, ele erau deja
conceptualizate. Să revin la poveștile iscusiților greci care ne spun că
la îndemnul mamei lor, Cronos, și-a mutilat tatăl lăsîndu-l fără
bărbăție și astfel oprind ,,izvorul renașterilor” i-a luat locul,
devenind stăpânul universului dar mereu avea tremurici de groază fiindcă
într-o proorocire aflase jupînul că și el va fi detronat de propria
odraslă. Cronos avut cu Rheea copiii Demetra, Hestia, Hera, Hades,
Poseidon și Zeus.
Ajungînd
soția lui Zeus, Hera îi reproșează acestuia că este prima născută și ar
trebui să-i arate mai mult respect lăsînd destrăbălările pe seama
muritorilor, deci îi era și soră mai mare, și tare mă doare acest incest
ajuns morală divină, cam tot așa cum va apărea mai tîrziu la ivriți și
alți pîrliți numai de revelații!
Când
Zeus i-a luat tronul lui Cronos prin mișelie, frații mazilitului,
titanii, i-au venit în ajutor și le-au declarat război cetei de
parveniți și uzurpatori cerești. Lupta - cunoscută la ei sub numele de
titanomahia - a durat zece ani și s-a sfârșit cu victoria tineretului
destrăbălat care le va fi exemplu demn de urmat vechilor greci aproape o
mie de ani. Drept pedeapsă pentru că au înfruntat noua gașcă de tîlhari
pofticioși de puteri cerești, la porunca lui Zeus titanii au fost
aruncați în Tartarus după care s-au tras toate zăvoarele minciunii și
nemerniciei, crăcănîndu-se numai el cîtu-i universul.
Denumirea
mai este purtată de câțiva zei și semizei, care erau descendenții
titanilor, și trebuie să-i amintim în primul rînd pe fiii lui Iapetus și ai Clymenei.
Dar cuvîntul titan în greacă definește numai aceste duhuri cerești întrupate bătute
măr de Zeus apoi aruncate din înaltul cerului pe pămînt și înghesuite
în Tartaros (adică o Tărtărie după urechea scornitorilor) tot așa cum a
făcut și plăsmuitorul Ioan în Apocalipsa lui plină ochi de
minciuni și născociri drăcești, cînd l-a urcat pe Iahwe în înaltul
cerului și înhățîndu-l de coadă pe șarpele cel vechi, l-a aruncat
împreună cu Dumnezeul lui în iazul de foc de sub pămînt. Numai limba
română veche păstrează sensul profund al cuvîntului titani ca ființe fără trup, adică numai făpturi nebuloase sau năluci cum am mai zice. Pentru că ti are sensul de neam, clan, rubedenii, cei care trăiesc împreună și tană:
ceață, nebuloasă, pîclă. Și iarăși i-am prins cu mîța în sac pe fudulii
greci! Ca să le fie supărarea și mai mare, le zic de la obraz că în
mitologia vedică ce nu are nici o legătură cu vînjoșenia lui Hercule,
Hermes sau Zeus, zieța Danu care este fiica lui Daksha, adică
Ziditorului, fiind considerată ca zeița primordială a apelor, mai era
scrisă și sub forma tanai sau tana,
adică cețurile cele mari ale apelor pînă în înalturile cerurilor de la
începutul zidirii văzutelor și nevăzutelor. Să nu ne mai aburească ei cu
tana/ceața grecească fiindcă ne-a ajuns pînă acuma de nu am fost în
stare să scoatem nasul dincolo de plăsmuirile lor îndrăcite și cu mare
îndîrjire meșteșugite.
Deci
grecii au luat acest mit pe baza căruia și-au constituit propria
mitologie, din cultura populațiilor carpatine în prima parte a
mileniului l î.e.n. cînd s-au chitit să-și pună și ei de o religie că o
fi bună la ceva și asta, dacă neamul mioritic o cinstea cu atîta
pioșenie. Ca să nu se știe de unde au furat, au început să spurce vîrtos
pe geți dar mai ales pe pelasgii cu care încă trăiau împreună prin tot
Peloponezul. Dar locul hoției ne este dezvăluit de către poetul grec
Pindar (522-443 î.e.n.) care îl amintește pe poetul Pherenicos din
Heracleea, un înaintaș de-al său ce a lăsat scris în versuri zicerea:
,,Hiperboreii locuiesc în părţile îndepărtate lîngă templul lui Apolo.
Ei sînt cu totul nedeprinși la război și se trag, după cum spun
tradiţiile, din neamul titanilor celor vechi; ei sînt
stabiliţi sub suflul cel rece al lui Boreas și cinstesc pe un rege din
neamul arimaspilor... la hiperboreeni s-au născut zeii” Și prin secolul V
al erei noastre, se mai păstra amintirea acestei lumi fabuloase de la
nordul Istrului fiind amintită de poetul latin Claudian ce a scris
despre pasărea fenix plină de mister că își are cuibul în munții titanilor de lîngă Ocean (Marea Neagră), adică
în Carpații noștri, de nu le-ar crăpa unora rînza de ciudă. Adică să ne
fie clar nouă, așa cum le-a fost lor limpede minciuna; titanii din
mitologia lor erau știuți ca locuitori ai ținuturilor unde își avea
baștina și neamul geților!
Basoreliefurile
vechilor greci prezintă pe aceşti titani cu trup de bărbat care se
termină de la brîu în jos printr-o coadă de şarpe. Unele sculpturi ale
acestora arată că aveau două cozi de șarpe.
Giganții sau Gigas,
un alt grup de personaje mitologice legate tot de născocirile vechilor
greci erau fiii lui Uranus și ai Geei cu trupuri uriașe născuți din
picăturile de sânge care cădeau pe pământ, după ce zeul Cronos i-a luat
în luptă cinstită bărbăția tatălui său Uranus. Printre giganți se
numărau: Alcyneus, Clythius, Enceladus, Ephialtes, Eurytus, Hyppolytus,
Mimas, Pallas, Polybotes, Porphyrion și Thoas. Se spunea că Geea/Gaia
i-ar fi născut pe giganți ca să-i răzbune pe frații lor, titanii,
închiși de către Zeus în Tartaros. Giganții erau sprijiniți de mama lor
(alungată de Zeus din Olimp), și de aliații lor, cei trei Hekatoncheiri.
O plantă vrăjită de-a zeiței Gaia îi ajuta pe giganți în lupta ce o
purtau cu ceata de destrăbălați cocoțați în Olimp care se dorea noua
cetate a cerurilor. Aflând de aceasta Zeus interzice copiilor titanilor
Hyperion și Theia, Eos (aurora), Selena (luna), și Helios (Ielios -
soarele) să apară înainte terminării luptei, adică erau un întuneric
cumplit și numai ochii dedați cu întunericul și mișelia puteau să se
descurce.
Deși
de origine divină, erau totuși muritori și puteau fi omorâți, dar numai
de către un zeu și un muritor în același timp, motiv pentru care zeii,
în gigantomahie (lupta dintre olimpieni și giganți), au chemat în ajutor
pe Dionysos și mai ales Heracles a cărui mamă era muritoare (povestea
este preluată de ivriți în Apocalipsa lui Ioan sau inclusă de
iudeo-creștinii greci?), ambii fiind fiii lui Zeus. Nefericiții titani
au cam dispărut pentru că ei nu puteau trăi pe pămînt după vrerea și
stăpînirea lui Zeus dar unii au avut ceva feciori numiți giganți care
sălășluiau printre oameni. Aceștia ca fii ce nu și-au uitat părinții
nimiciți de vînjosul Zeus, au atacat cerul, aruncând cu stânci și cu
trunchiuri de copaci fiind însă prăpădiți pentru vecie de către zeii
olimpieni. Dacă luăm la socotit din aproape, sub aspect lingvistic
numele fiilor titanilor – giganții – descoperim că este un cuvînt compus
ce provine din limba vorbită de geți, pelasgi și celelalte seminții
arimine prin mileniile ll-l î.e.n.
În
mitologia egipteană se spune că neamul lor plecat de undeva din nord, a
ajuns în valea lui Hapy datorită priceperii și înțelepciunii păstorului
ceresc Anti care i-a călăuzit către acest ținut binecuvîntat de Ziditor. Iar cuvîntul gig înseamnă
frumos, civilizator, nobil, de neam ales, adică tot un neam plin de
sclipici la minte pe care Creatorul i-a izvodit și iubit ca un părinte.
Și ne mai spun vechii greci, că, titanul Iapet ca fiu al Tatălui Ceresc
și Mamei Pămîntești a avut la rîndul lui patru fii: Atlas, Cronos,
Prometeu și Epimetheus. El a fost învins de Zeus și prăvălit în Tartar.
Odrasla Prometeu este nu numai ziditorul și părintele
ocrotitor al neamului omenesc după zicerea lor, dar el le-a dat toate
cunoștințele necesare cum să poată trăi mai ușor, aducîndu-le chiar
focul sacru din cer ca să-și poată pregăti hrana. Tot el le-a dat scrierea,
adică atunci cînd grecii și-au ticluit aceste ziceri, la nord de Istru
se scria în draci iar siturile de la Tărtăria, Turdaș, Gorban, Lepenski
Vir, Vinca, Koranovo și altele confirmă din plin aceste resturi de
istorie arimină descoperite în cinstitele hoții din în miturile
grecești.
Nemuțul
nostru pripășit în Ki-en-gi, din vremi uitate, a pornit prima migrație
din Carpați către văile Tigrului și Eufratului pe la mijlocul mileniului
Vl î.e.n. iar a doua pe la mijlocul mileniului lV î.e.n. și prin
năravul scrisului, a lăsat ca moștenire urmașilor lor și nu ivriților,
ceva scrieri cu miturile, legendele și credințele lor.
Ne
zic niște tăblițe de lut de pe la mijlocul mileniului lll î.e.n. că
după zidirea lumii, Creatorul An și-a trimis pe pămînt unul dintre cei 7
veghetori și judecători cerești, împreună cu ființele cerești – îngerii
– să îndrume la cele firești pe fiii Omului, după Legea Adevărului și
Dreptății, dar mai ales în credința față de Ziditorul lumii. Dar văzînd
îngerii că fiicele oamenilor sînt foc de frumoase, au început să le
scapere privirile după ele. Și așa luați de iele și de ele la prăjit cu
foc dogorit, săracii nedați la cele lumești au căzut în păcat cu
stricăcioasele fiice ale oamenilor. Căpetenia lor Martu
sau Marța/Marta s-a ținut el ce s-a ținut tare și nededat la cele
lumești, dar potopindu-l focul inimii s-a dus săgeată la mama sa divină
și i-a cerut sfat să nu ajungă în mare păcat. ,,În cetatea mea am
prieteni, iar ei și-au luat soții. Am însoțitori dar și aceștia și-au
luat soții. În cetatea mea, potrivnic prietenilor mei, numai eu nu mi-am
luat soție. Eu nu am soție, eu nu am copii.” Maica Strălucitoare îl
întreabă pe înfierbîntat dacă și muritoarea, fiica marelui preot din
Ninab îi ,,înțelege privirea sa”, adică are și ea mare jăratec la
călcîie. Ne zice legenda că din căsătoria fiilor cerului cu fiicele
oamenilor, s-a născut un neam aparte de oameni, mai înalt decît cel care trăia atunci pe pămînt, adică urieși dar și mai isteț. Deci povestea nu este grecească fiind scrisă cu cel puțin 2000 de ani înaintea Teogoniei lui
Hesiod, și chiar apariția giganților este diferită față de mitologia
grecilor. Însă aflînd Ziditorul de această stricăciune, s-a supărat foc
pe odraslele cerești pe care le-a pus la popreală și cazne grele iar pe
pămînteni a hotărît să-i dea pradă unui potop nemaivăzut. După potolirea
urgiei au scăpat după unele legende numai acești urieși. Iar numele
neamului de urieși este amintit indirect în Geneza ,,6,4: În vremea
aceea s-au ivit pe pămînt uriași, mai cu seamă de cînd fiii lui Dumnezeu
începuseră a intra la fiicele oamenilor și acestea începuseră a le
naște fii: aceștia sînt vestiții viteji din vechime care au fost oameni cu nume”.
Dar
această povestioară nu putea avea rădăcinile decît în baștina carpatină
de unde au plecat emeșii, iar cei care au rămas la vatră, adică românii
de azi încă mai păstrează mitul în zicerea despre jidovi.
Ca să ne dezmeticim cum vine hoția, am să vin cu o zicere din Cartea Jubileelor,
unde la 7,21-22 sînt menționate trei categorii de oameni foarte mari:
Uriaşii, Naphil şi Elio. În irlandeză, adică vechea pelasgă, cuvîntul nifl are
sensul de ceață sau întunecat, ascuns vederii, iar Zeus la greci mai
era cunoscut ca Nefelegeretes (nefele + gerite: albite, înmulțite) care
înseamnă ,,Cel care adună norii” și nu trebuie o explicație mai bună. În
limba română cuvîntul nefele este partea de
pe burtă a unei blăni de vulpe cu care se căptușeau căciulile sau
hainele din blană pe dinăuntru, fiind partea nevăzută. Mai avem tot în
româna veche cuvîntul nefle cu sensul de valoare mică, fără importanță, deci Nafilii erau nevăzuții, ascunșii, sau întunecații și cei care fac rău.
În limba greacă nephele,
înseamnă nor, sau o nălucă făcută de Zeus pentru a o substitui pe Hera
de care se îndrăgostise regele lapit Ixion. Din această legătură s-au
născut Centaurii, printre care şi Getos, strămoșul neamului get după mintea grecilor. În textul grec cuvîntul ,,uriași„ este scris prin ,,titani” sau ,,giganți”.
În Cartea lui Eno,
varianta etiopiană, scrie că îngerii veghetori s-au împreunat cu fetele
oamenilor şi au născut uriașii. Dar povestea nu vine din Tora pentru că în Facerea
la 6,1-6 avem zicerea ,,Cînd au început oamenii să se înmulțească pe
fața pămîntului şi li s-au născut fete, fiii lui Dumnezeu au văzut că
fetele oamenilor erau frumoase; și din toate și-au luat de neveste pe
acelea pe care și le-au ales. Atunci Domnul a zis: «Duhul Meu nu va
rămîne pururea în om, căci și omul nu este decît carne păcătoasă: totuși
zilele lui vor fi de 120 de ani». Uriașii erau pe pământ în vremurile acelea, și chiar după ce s-au împreunat cu fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, și le-au născut ele copii: aceștia erau vitejii care
au fost în vechime, oameni cu nume. Domnul a văzut că răutatea omului
era mare pe pământ, şi că toate întocmirile gîndurilor din inima lui
erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. I-a părut rău Domnului că a
făcut pe om pe pământ, și s-a mîhnit în inima Lui.” Oricît ne-am trudi
să căutăm în Tora sau Talmud să-i găsim pe ,,fiii lui
Dumnezeu” nu vom da nicicum de ei, ci vom găsi numai pe Satana și tot
tineretul drăcesc cum este în Iov la 2,1, Judecători la 13,17 și Samuel Cartea 1, la 18,10!
Vedem
că termenii folosiți de ivriți atunci cînd i-a pălit rău damblaua
revelațiilor, sînt cuvinte grecești, sau ajunse în limba greacă din alte
limbi cum se poate dovedi cu mare ușurință, ei numind pe acești uriași viteji care au un nume, ori Herodot spunea despre neamul get că este cel mai viteaz și
mai cinstit dintre toate celelalte inclusiv cel grec pentru că ivriții
în acele vremuri nu erau decît un trib de sălbătăciuni pe care istoria
încă nu-l cunoștea.
Ca să-i aflăm pe acești uriași din vechime ce erau ,,oameni cu nume” după cum zice Făcă-Tora,
vom căuta tot în scrierile din vechime dar nu în cele ivrite care toate
sînt numai făcături îndrăcite, sau cele ale grecilor mari meseriași în
falsuri, ci în istoria adevărată scăpate de la Marea falsificare a
Militia Cristi care a început odată cu impunerea iudeo-creștinismului în
anul 381 ca religie oficială în imperiul roman.
Împăratul
roman Octavianus Augustus face o expediție împotriva geților în anul 9
al erei noastre pe care îi învinge cucerind ținutul Panonia, iar
evenimentul este cinstit cu mare pompă în capitala imperială printr-un
monument ridicat în Forumul din Roma. Ovidiu în Fastele scrie despre
acest monument următoarele: ,,Măreț este monumentul, măreață este
statuia zeului și demne de trofeele luate de la giganți.” Asta
spune istoria adevărată și nu cea revelată din tușinătura pistilului
lui Avraam sau din bărbăția grecului Hercules din care a țîșnit năvalnic
tot neamul omenesc!
Mai vin cu o zicere tot de la romani unde poetul Marţial, îl numește pe Domițian, cînd purta războaie cu geții pe la anii 86 ,,învingător al giganților” iar poetul Arruntius Stella, îl laudă pe același împărat că a obținut un ,,triumf asupra giganților”. Mult
întuneric ați mai băgat în capul bietului român de nu mai este în stare
să-și recunoască adevărata istorie și spiritualitate strămoșească. Cum
să vă vină vouă pe gust aceste ziceri care distrug ca un pîrjol toate
făcăturile puse la cale împotriva neamului get de mai bine de 2000 de
ani, de la care ați furat și v-ați îmbogățit! Nu se putea ca Europa să
cunoască adevăratul neam scoborîtor din zei pentru că el nu se pupa cu
Talpa Iadului și nu se ținea tot într-o hîrjoană cu Satana și nici nu
venea din faimoasa antichitate greacă!
Claudian
a fost un poet roman de origine greacă născut în Alexandria. În anul
395 ajunge la Roma și intră în grațiile împăratului Honorius și a
șefului armatei Stilicon pentru care scrie mai multe panegirice și
satire împotriva celor neascultători sau clevetitori, adunate în De raptu Proserpinae, De bello gothico dar
și alte cărticele. În scrierea în care îi laudă pe romani că i-au
învins pe goți și geți în luptele din anii 402 și 403, el spune că i-au învins pe titani,
adică acel neam scoborîtor din zei aciuat în jurul Carpaților pe care
toată antichitatea de pînă la acele vremuri așa îl știa. Încă mai era
ceva adevăr în memoria colectivă a locuitorilor din impe-riul roman, dar
Militia Cristi - fioroasa poliție politică a iudeo-creștinismului - a
lucrat cu mare îndîrjire, reușind să falsifice toată istoria acestui
neam scoborîtor din zei și să-l scoată în afara timpurilor cunoscute.
Unul dintre cei șase titani după zicerile grecilor a fost Iapet, pe care
meșterii ivriți în revelații l-au făcut Iafet, și scriu acești
plăsmuitori în Facerea pentru ortodocși la 10,2 că fiii acestuia au fost
Gomer, Magog, Tiras, Meșec sau Maș, Madai, Iavan, Tubal. Dar în textele
care explică numai pe înțelesul lor, Tora și Talmudul, scriu că Magog este Gitia
iar pe Gomer îl știm din alte izvoare că este Sciția! Adică pretinsele
revelații mozaice sînt numai falsuri și hoții la drumul mare, apărate
timp de peste 1600 de ani de greci și șărpăria de la Vatican cu sabia și
mare pîrjol împotriva celor care puneau întrebări prea iscoditoare și
băgărețe !
Numele acestui neam de viteji amintit mai sus în scrierile mozaice este geți (ge: nobil, ales + ti: neam, clan), taman cum îi scrie poetul latin Ovidiu în Pontice ll, 9 Lui Cotys,
pe la anii 15 cînd se afla mazîlit la Tomis. O mărturisesc iarăși ei
obrăznicindu-se că ce au furat este tot revelat, recunoscînd că acești
uriași sînt fiii lui Enoh, sau Enac cum scriu în Numeri 13,33 despre
neamul nostru din Palestina: „Acolo am văzut noi uriași, pe fiii lui Enac,
din neamul uriașilor; si noua ni se părea ca sîntem față de ei ca niște
lăcuste și tot asa le păream și noi lor”. O altă dovadă o găsim în Deuteronum 2,10-11: „Înainte au locuit acolo Emimii, popor mare, mult la număr și înalt ca fiii lui Enac. Și aceștia se socotesc printre Refaimi ca
fiii lui Enac”, ori munții Carpați mai erau cunoscuți în antichitatea
secolelor lll î.e.n – Vl e.n. ca munții Rifa. Mărturisirea o mai găsim
în Facerea la 15,20 unde ni se spune că Elohim le-a juruit ivriților tot
Canaanul unde locuia și refaimii. Dacă îndepărtăm terminația imi care
arată pluralul, avem numele tribului Refa după scrisorelele lor.
Amintirea acestui neam carpatin o găsim în numele localității Rafa din
județul Vrancea, la poale de Carpați/Rifa și în numele orașului Rafah
din sudul fîșiei Gaza de astăzi, acolo unde locuiau acești refaimi ca
urmași ai vechilor giganți arimini oploșiți prin acele locuri!!!
Numeroase
izvoare latine spun că împărații romani Augustus, Domițian și Honorius
i-au învins pe giganți, purtînd războaie crîncene cu geții din nordul
Istrului și Panonia, deci numai geții erau cunoscuți în antichitate ca
venind din neamul titanilor sau giganților. Iar aducerea lor pe lume ca
,,neam scoborîtor din zei” adică din îngerii păzitori și veghetorii
Tatălui Ceresc s-a făcut la începutul lunii martie, după cum putem
deduce din datele venite din unele izvoare antice.
Urmele
acestor giganți chiar există pe plaiurile mioritice deși ele sînt
ascunse de arheologii români. În curbura Carpaților, în munții Bucegi și
alte locuri ale României, au fost scoase la lumina zile prin săpături,
mai multe schelete de oameni care arată că avea o înălțime cam de 2,4 m
și chiar mai mult după mărturiile celor care au participat la săpături,
unele schelete erau dublul înălțimii unui om, însă toate descoperirile
au fost învăluite într-o ciudată conspirație și numai cîteva persoane au
avut curajul să vorbească despre ele și să prezinte fotografii pentru
că, oficial, ei nu există. Ascunderea rămășițelor de schelete ale populației gigantice care a trăit cîndva pe teritoriile României,
este încă o dovadă a uneltitorilor hicleniți care se țes și se tot țes
în jurul istoriei și culturii noastre să nu o cunoaștem deloc pentru că
alții se fălesc cu ea de aproape 2000 de ani și rău le-ar veni la sfîrlă
să o încaseze cu ghioaga pentru nelegiuita hoție și minciună.
Românii au o legendă a jidovilor (urieșilor,
fără a se confunda cu jidovii cazari) care spune că în vremurile de
demult, aici locuiau două rase de oameni; una mai mică de înălțime cam
de 1,60 m, cu pielea albă, părul castaniu închis sau negru, fața ovală,
nasul drept și sprîncenele lungi și arcuite. Cea de-a doua rasă era
foarte înaltă trecînd de 2 m. pielea albă, ochi albaștri sau verzi,
părul blond sau roșcat, ondulat și care erau foarte blînzi. Ei au adus
întreaga înțelepciune cerească vechilor români, dar fiind uneori
necăjiți de ceilalți oameni, o parte dintre ei au plecat către
soare-răsare, iar cei rămași s-au amestecat cu cealaltă rasă, rezultînd o
populație nouă.
Legenda
născută în jurul Carpaților care amintește de existența giganților în
această regiune dar și la est de acești munți, este descoperirea
civilizației Takla Makan din nord-vestul deșertului Gobi în depresiunea
Tarim (tărîm în limba română înseamnă ținut). Tărîmul Tarim se
învecinează la nord cu munții Kumlun Șan. Un împărat chinez Mu i-a
atacat pe tocarii din Tarim pe la anul 1000 î.e.n. și tot un împărat Mu
de-al lor, a venit la noi să vadă muntele sfînt și să ia bob de
înțelepciune de la Împărăteasa Lumii. În deșertul Takla Makan s-au găsit
mai multe zeci de trupuri uscate ale unei populații de origine
europeană; bărbații aveau cam 2 m, părul roșcat sau șaten deschis, unul
era îmbrăcat cu o haină lungă pînă la genunchi de culoare vișiniu
închis, pantaloni albaștri iar în picioare purta un fel de cizme. Era
încins cu un brîu cu modele deosebite care se găsesc pe vechile
țesăturile din Europa Centrală şi Răsăriteană. Şi cizmele aveau modele
cusute pe ele. Pe față avea pusă o pînză de culoarea hainei. Această
civilizație a dăinuit în actuala regiune a deșertului pe la 2500 – 1700
î.e.n iar ultimele rămășite au rezistat pînă în secolul Vlll î.e.n. Era o
civilizație cu agricultură bazată pe irigații și un comerț foarte
dezvoltat cu India de vest, Mohenjo – Daro și Sumer. Țineau un fel de
evidență cu ajutorul unor bile cu semne pe ele pe care le puneau în vase
iar acestea aveau la rîndul lor anumite semne.
În
localitatea Gorban din județul Iași a fost descoperit în anul 2001 un
vas ce avea înăuntru o adevărată comoară; 21 de statuete cu simboluri
feminine şi 21 de simboluri masculine împreună cu 42 bile mici de lut
ars ceea ce mă face să cred că această civilizație a plecat pe la
începuturile mileniului lll tot către est pînă a prins-o istoria unde au
descoperit-o arheologii chinezi.
Încă o ramură a giganților/uriașilor descoperită în falsificata istorie a românilor și interzisă acestora să o cunoască!
Atlas este
unul dintre titanii din generația a doua fiind fiul lui Iapetus și al
Clymenei/Themis și frate cu Epimetheus, Menoetius și cu Prometeu.
Căsătorindu-se cu Pleione, fiica lui Oceanos, au avut împreună șapte
fete numite Pleiade: Sterope, Merope, Electra, Maia, Taygeta, Celaione,
Alcione. În alte mituri se spune că ar fi fost căsătorit și cu Calipso
cu care ar fi avut un flăcău pe nume Auson sau după altele ar fi fost și
Latin ca urmaș al acestui cuplu ceresc. Odraslele lui Atlas, au mai
fost numite în mitologia grecilor, atlanți iar fetele atlantide.
Despre
nașterea lui Atlas, legendele grecilor spun că titanul Iapetus a luat
de nevasta Clymene fiica titanului Oceanos, şi a avut de la ea un băiat
curajos și cu inimă mare pe care l-au numit Atlas, după care a mai adus
pe lume pe gloriosul Menoetius, inteligentul plin de șiretlicuri
Prometeu, şi înțeleptul Epimetheus. Unii lingviști moderni au încercat
să descopere rădăcina numelui Atlas în indo-europeană, născocire atît de
dragă culturii europene dar nu au reușit să ajungă la fundul
înțelepciunii. Am să-i ajut eu să priceapă adevărul acolo unde minciuna
este de nepătruns iar falsul a ajuns sacralitate. Fiindcă titanii și-au
avut obîrșia în ținutul de la nordul Istrului, și numele eroului trebuie
căutat în limba acestui neam încă inexistent în istoria și cultura
Europei. Avem în eme-gi cuvîntul ad/at cu sensul de tată, strămoș, cer, cîntec și laz în
româna veche care înseamnă teren despădurit recent pentru al folosit ca
pășune sau pentru agricultură; cîmp cultivat sau acoperit cu iarbă;
curătură, pămînt desțelenit dar și las: alb. Sensul cuvîntului Atlas, ar
fi tatăl luminos sau scoborîtor din cer, adică un fel de Tată Ceresc
dar foarte vechi, așa cum erau toși titanii; sau altă variantă semantică
ari fi Țara Sfîntă. Trebuie să precizez că actualul teritoriu al
României pînă pe la anii 1870 era acoperit în proporție de peste 75% cu
păduri, iar românii în vremurile de bejenie pentru a se feri de
prădători, își făceau în mijlocul codrului mici poieni – curături, laze –
unde își întemeiau așezările ferite de ochii curioșilor.
Fiind
Atlas fiu de titan și la rîndul lui titan, Zeus l-a pedepsit să poarte
veșnic pe umeri bolta cerească iar tărîmul lui unde se chinuia atît de
amarnic era undeva în nord, avîndu-l ca tovarăș de suferință pe
Prometeu, fratele său. Dar asta este după pana celor îndrăciți care au
pornit ca un tăvălug să falsifice tot ce nu era grec, alții mai
liniștiți la cuget și tot dintre a-i lor ne zic unele mituri diferite pe
care trebuie să se analizăm ca să înțelegem pe unde și-a priponit Dracu
năravul ticălos.
Atlas
sprijinind pămîntul, așa cum a vrut îndrăcitul Zeus, iar imaginea din
dreapta îl prezintă pe titan cu pămîntul pe umăr, în spate stînd ridicat
în coadă un șarpe, simbol totemic apărut foarte des pe tăblițele de
plumb iar în fața lui vulturul cum îi sfîșîie ficatul lui Prometeu. Atît Titanul Atlas, cît și Pelasgul Prometeu au fruntea înfășurată cu bentița specifică neamului arimasp, adică a celor scoborîți din Sîntu/Senta cum se vede la Șinca Veche.
Ipotetica
cetate sau ținut Atlantida, care nu are nici o legătură cu legenda
titanului Atlas, rege pe un tărîm uriaș, la nordul Istrului și nu în
nord-vestul Africii sau aiurea!
Diodor din Sicilia în scrierea Biblioteca istorică,
Cartea lll, LX ne prezintă o legendă a lui Atlas astfel: ,,După moartea
lui Hyperion – se povesteşte – fiii lui Uranos şi-au împărţit între ei
domnia. Cei mai vestiţi au fost Atlas şi Cronos, Atlas a primit domnia
de lîngă Ocean, iar oamenilor de pe acele meleaguri li s-a spus atlanţi. Atlas şi-a dat numele său şi celui mai înalt munte din ţara sa. Se mai spune despre el că ar fi cunoscut cu deamănuntul legile mişcărilor cereşti, împărtăşind oamenilor şi teoria formei sferice;
de aici vine legenda că Atlas duce pe umerii săi pămîntul. Şi, în
această formă închipuită, în care mitologia ne înfăţişează reprezentarea
globului ceresc, Atlas avea mai mulţi fii, dintre care unul, Hesperos,
se deosebea prin evlavia lui, prin sîmţămîntul de dreptate faţă de
supuşi şi prin acela al omeniei. Cîndva Hesperos – urcîndu-se pe vîrful
muntelui Atlas, ca să observe astrele – ar fi fost răpit de furtuni
dezlănţuite pe neaşteptate şi a dispărut de pe faţa pămîntului. Poporul
hotărînd să i se dea cinstire vrednice de un zeu, i-a fost dăruit celui
mai strălucitor astru de pe cer numele său… Atlanții care locuiesc în
regiunile roditoare pe țărmurile Oceanului, întreceau cu mult – pare-se –
pe vecinii lor prin evlavie și prin ospitalitate. Ei pretind că
leagănul zeilor este țara lor... Atlas avu şapte fiice, cărora – după
numele lui – li s-a dat un nume comun, Atlantide… Au fost aşezate pe cer şi au primit numele de Pleiade.”
Trebuie să arăt că povestea cuviosului Hesperos aduce destul de bine cu
povestea ridicării la ceruri a lui Eno al nostru din scrierea
Calea/Legea Adevărului și Dreptății. În aceeași lucrare în Cartea
ll,XLlll, Diodor din Sicilia ne lămurește unde este acest Ocean, de unde
începea stăpînirea lui Atlas, scriind despre sciţii păstori care își
întindeau stăpînirea din sudul munţilor Caucaz pînă în nordul lor:
,,ajungînd pînă la Ocean (adică Marea Neagră pentru că sciţii nu au fost niciodată în Europa de vest, ci numai la est de Nistru) şi lacul Maiotis (Marea de Azov),
au mai ocupat şi restul teritoriului pînă la fluviul Tanais/Don (care
se varsă în Marea de Azov).” Informațiile venite de la Diodor trebuie
cîntărite, dar nu cu cîntarul lor mincinos, ci coroborate cu alte
izvoare istorice pentru a desluşi adevărul din mîlul otrăvitor al
falsului. Ne spune jupînul despre ţinuturile de miazănoapte ale Asiei
care îşi avea în antichitate graniţa geografică pe Don, iar poporul
vecin acestor hiperboreeni către răsărit erau sciţii, ori istoria spune
că la est de Don/Tanais erau stăpîni sciţii iar la vest de acest fluviu
stăpîneau geţii sau hiperboreeni cum apar în alte izvoare. Folosirea
cuvîntului ,,ocean” şi numele celţilor i-a făcut pe mulţi istorici să
pună ţinutul undeva prin insulele britanice sau Irlanda sau chiar mai
aiurea numai unde îi era locul în antichitate nu! Plăsmuitorul de
,,biblioteci istorice” scrie că neamul sciților stăpînea pînă la lacul
Maiotis care ştie orice om cu mintea acasă că este Marea de Azov, acea
parte din Marea Neagră despărţită spre est de strîmtoarea Kerci. Iar
neamul celţilor amintit de Diodor ce şi-a ticluit plăsmuire prin anii 40
î.e.n. este confirmat de tăbliţa de plumb 46 descoperită la Sinaia care
ne povestește cum mato Orilieo l-a penit rău pe galul Monsiro Dimpo
după ce i-a cucerit cetatea făcută din trunchiuri de copac. Deci galii
numiți de Diodor și alții ca el ,,celți” erau undeva prin sudul Moldovei
între Siret şi Nistru sau Nipru, pentru că vajnicul get spune că a dat
bărci oştenilor săi pentru a trece înapoi fiindcă apele s-au umflat rău
datorită dezgheţului.
Vîntul
Boreas amintit în textul lui Diodor dar şi la alţi greci mai vechi care
au scris despre sciţi sau geţi, toţi au precizat că bate în estul
Europei în ţinuturile locuite de aceste popoare. Din cele arătate este
dovedit fără putință de tăgadă că regatul lui Atlas, era undeva la nordul și vestul Mării Negre, iar în sud se învecina cu Tracia cum precizează Platon în scrierea Republica, adică
teritoriul vechii Getii sau actualul teritoriu al României, părți din
vestul și sud-vestul Ucrainei, Ungaria, țările care au făcut parte din
fosta Iugoslavie și Bulgaria. Din aceste ţinuturi înnegurate de uitare
şi răutatea oamenilor, s-au bulucit către miază-zi roiuri de urdii
zburdalnice şi prădalnice iar isprăvile lor se găsesc în mulţimi de
legende păstrate în scrierile anticilor.
Herodot scrie în Istorii păstrînd
caracterul falsificator al lucrării, că muntele Atlas despre care
vorbesc vechile mituri este în vestul Africii, ca să ne îmbîrlige așa
cum a făcut-o spunînd că la nord de Istru era un pămînt pustiu unde
trăiau numai albinele și scumpii lor trîntori!
Philon din Biblos (64-141), fenician ce a scris Istorii feniciene ne
lasă mărturie în lucrarea sa despre alte fapte petrecute tot în acest
ținut miraculos, care, pentru că nu putea fi înghițit de plăsmuitorii
greci, a fost scos în afara istorie. ,,Şi Cronos – Amon – mergînd în
ţinutul dinspre miazăzi, a dat întregul Egipt zeului Taaut, pentru a fi
regatul său. Toate lucrurile acestea au fost consemnate pentru prima
oară de cei Şapte Fii ai lui Sedek, cabirii împreună cu cel de-al optulea frate al lor, Asclepios,
după porunca zeului Taaut”. Să ne dumirim după mintea noastră dar
spălînd de mizeria minciunilor grecești aceste informații; în împărăția
lui Atlas era o civilizație uluitoare, cînd neamul îndrăciților
falsificatori încă nu scoseseră nasul în istorie. Și tot din acest ținut
fabulos, a plecat către sud, ajungînd în Egipt unde și-a așezat
împărăția, Cronos, fratele lui Atlas. Iar aceste fapte demne de ținut
minte chiar pentru Ziditorul lumii au fost trecute la răbojul timpului
de către cei șapte cabiri, fiii lui Sedek, înaintea lui Hesiod cu vreo
zece secole! Cînd ei s-au spălat la ochi de propriile urdori și văzînd
că lumea este aranjată la rosturile ei, lor rămînîndu-le doar un umil
colțișor întunecat, atunci numai ce i-a năpădit damblaua invidiei
deșarte și s-au apucat să falsifice istoria și mitologia celorlalți,
cățărîndu-se ca nebunii drept singurul moț al neamului omenesc,
punîndu-și falusul lui Hercules simbol religios în mîrșava lor religie.
Textul care sigur păstrează informații foarte vechi în conţinutul său,
spune că Thot – Taaut a mers în ţinuturile dinspre miazăzi pe care le-a
primit ca regat al său. Ori nu putea merge spre miazăzi decît dacă venea
din nord adică dinspre miazănoapte. Cei din est dacă ar fi intrat în
Egipt spuneau că au purces spre apus şi nu miazăzi. Despre cei șapte
cabiri voi spune numai că ei erau parte componentă a religiei geților,
fiind cinstiți cu mare pompă chiar de către greci la anul 492 î.e.n. în
vechea cetate Andania din Megara.
Iudeul Josephus Flavius, trăitor în secolul l al erei noastre, în lucrarea Antichități iudaice,
Cartea l, capitolul Vl, pagina 40, ne transmite date uluitoare despre
originea neamului get, dar așa cum era cunoscută atunci de către toată
antichitatea inclusiv cea greacă! ,,Fiii lui Noe au avut la rîndul lor
feciori care le-au cinstit memoria, numele părinților fiind date
popoarelor oriunde pămînturile le revenea lor. Lui Iafet i s-au născut șapte fiii.
Teritoriul aflat sub ocîrmuirea lor începea de la munții Taurus și
Amasus, se întindea în Asia pînă la fluvius Tanais (Don), iar în Europa
pînă în Gadira (Cadiz). Întrucît aceste ținuturi ocupate de ei nu mai
fuseseră locuite de oameni, numele lor au fost date popoarelor stabilite
acolo. Cei cărora grecii le zic acum galateni, s-au numit cîndva
gomarieni, fiindcă erau urmașii lui Gomer, la fel, și sciții
își trag numele de magogieni de la colonia întemeiată de Magog...”
Textul continuă cu înșirarea celorlați fii și ținuturile care le ocupau
atunci. Trebuie să arăt că îndrăcitul ivrit J. Flavius nu vrea să ne
spună cine erau ,,sciții” lui Magog și urmașii lui
,,magogienii” dar pentru cinul lui întunecat de venin și ură împotriva
geților, scriu ei în Midrașim că Magog este Gitia, iar ,,sciții
magogieni” sînt în fapt geții. Și mai am a-i bate obrazul plăsmuitorului
de ,,antichități iudaice” că a luat legenda lui Iapet de la greci cu
cele șapte fete și l-a făcut Iafet cu șapte băieți moțați ce au fost
primii locuitori ai părții de sud a Europei, din estul Mării Caspice
pînă în Iberia.
Pe acest vast teritoriu al formării primei culturi europene, în centrul lui era, după scrierile grecilor împărăția lui Atlas iar după cea a ivritului J. Flavius, împărăția Gitia,
despre care românii nu știu nici cît negru sub unghie fiindcă altora
le-a revenit ,,meritul” de a se crăcăna ziditorii neamurilor Europei și
înțelepții culturii europene! Mai vin cu precizarea că Iapet era un rege
arimin din Tracia adică așa cum spunea și latinul Ovidiu despre neamul
nostru străbun că era scoborîtor din zei, fiind primul neam de oameni pe
pămînt iar Getia, rădăcina neamului omenesc. Ne mai luminează Flavius
că cei din nordul Istrului – adică geții – pe care îi numește ,,sciți”,
erau urmași ai lui Magog. Iar ce scrie el, confirmă pe deplin
informațiile din Apocriful Genezei manuscris descoperit la Qumran în anul 1948 și care demască drept mincinoase ,,revelațiile” neamului ivrit puse în Tora și Talmud ca să se știe că nu toți românii au dată gura numai pentru a înghiți făcăturile ivriților și grecilor.
Aceeași
realitate istorică menționată de Diodor din Sicilia, Philon din Biblos
și J. Flavius, ne-o transmite și poetul latin Horaţiu (65 î.e.n. – 8
e.n.) care, într-una din odele sale către protectorul Mecena scrie: ,,Eu
care sînt născut din părinţi săraci, şi pe care tu Mecena îl onorezi cu
iubirea ta, eu nu voi muri. Peste puţin timp… eu voi vedea ţărmurile
Bosporului şi ca o pasăre frumos cîntătoare voi zbura peste deşerturile
cele nisipoase ale getulilor şi prin cîmpiile hiperboreenilor. Pe mine
mă vor cunoaşte locuitorii din Cholchis şi dacii, care se prefac că nu
se tem de armele noastre, precum şi gelonii de la marginile Europei; pe
mine mă vor învăţa iberii cei isteţi şi cei care beau apă din Rhodan”.
Vedem că iubitul poet după moarte, vrea să rămînă veșnic în amintirea
neamurilor sale cum sînt menționate de autorii arătați mai înainte în
secolul l î.e.n. și l al erei noastre, adică numai neamuri scoborîtoare
din titanul Iapet care era neamul scoborîtor din ceruri. Dacă era obraz
subţire şi educaţie aleasă ar fi zburat păsăroiul în lumea grecilor ce
se ţineau numai cu nasul pe sus, dar i-a amintit pe cei de-o mamă cu el,
adică aceste popoare se înrudeau înainte de ocuparea lor de către
romani, iar faptul era cunoscut de toată lumea la mijlocul secolului l
al erei noastre.
Mai
găsim pentru munca noastră pe scriitorul Pseudo-Apollodor (sec. ll
î.e.n.), care în lucrarea Biblioteca, (II,II.5,11 şi 119,120), scrie că muntele Atlas este situat în ținutul hyperboreenilor, la nord de Marea Neagră. Nu există niciun motiv pentru a face o legătură pentru a căuta Muntele Atlas în Atlantida”.
Să
lămurim cu ceva ziceri și acest ținut al hiperboreenilor pe care atît
unii greci cît și toți romanii îl știau că este țara neîmblînziților
geți. Poetul grec Pindar, care a trăit în secolul Vl î.e.n. spune că hiperboreii erau locuitorii de pe ţărmurile Istrului şi
după ce au ridica Troia împreună cu Eac şi Apollo, acesta s-a întors în
patria sa. Cu ceva secole mai tîrziu, capadocianul Strabon (63 î.e.n. -
21 e.n.) scrie în Geografia sa că: ,,Cei dintîi care au descris diferite părţi ale lumii spun că hiperboreii locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriei”, adică taman ce a scris și ,,priceputul” Josephus Flavius, dar așa pe după ureche ivrită.
Valerius Flaccus (45-90 e.n.) în poemul Argonautice,
lasă mărturie despre vizita argonauţilor în ţinutul
hiperboreenilor/geţilor precizînd că pe porţile strălucitului templu din
cetatea lui Aetes era scris: ,,cum mai întîi regele Sesostris, a dus
războaie împotriva geţilor”. Ce argumente trebuie să mai aduc la masa
judecății adevărului, astfel ca cei ce ne-au falsificat cu atîta ură și
dușmănie istoria și cultura, acuma după atîta amar de vreme să aibă ceva
remușcări pentru crimele făcute împotriva neamului get și să ne
recunoască rostul și locul nostru în cultura Europei?
Una
dintre faimoasele munci ale lui Hercules, flăcăul lor vestic care a
,,zidit” cu bărbăția-i miraculoasă toate neamurile lumii, este cea prin
care regele Tirintului și Micenei, Eurystheus, îi cere să-i aducă spre
degustare merele din grădina Hesperidelor. Fructele atît de rîvnite erau
din aur crescînd pe un copac deosebit și aparținînd Herei, care le
primise în dar de la mama ei Gaia, cu prilejul căsătoriei cu Zeus. În
această grădină a Hesperidelor, merele de aur erau păzite de Ladon, un
balaur uriaș cu o sută de capete. După ce cutreieră mări și țări făcînd
fel de fel de isprăvi care au uimit lumea dar mai ales pe cei care
plăteau asemenea minciuni, Hercule ajunge în ținutul
hiperboreenilor, unde se afla faimoasa grădină, și, cu ajutorul lui
Atlas, izbutește să fure merele, ducîndu-le lui Eurystheus. Să
vedem cum priceputul grec l-a tras pe sfoară pe Atlas, cam așa cum fac
ei de vreo 2500 de ani de cînd le-a ieșit pirateria numai în cîștig iar
pederastia drept artă și religie!
Prezentîndu-se
împăratului Atlas și rugîndu-l să-i arate minunile de mere, îi spune că
el va ține în spate bolta cerească cît va ține culegerea fructelor.
Fiicele lui Atlas, Hesperidele, care erau îngrijitoarele grădinii i-au
dat acestuia drumul în grădină și cu voia balaurului Ladon care o păzea,
să culeagă fructele rîvnite. Cînd s-a întors la Hercules, i-a spus
acestuia că poate duce el merele fiindcă se cocîrjise de atîta ținut
bolta cerească în spate și n-ar fi o prăpădenie să-l mai ajute și
tînărul pus pe fapte mari. Avînd alte socoteli în cap, Hercule îi cere
lui Atlas să țină numai puțin timp cerul pînă ce el își va aranja haina
pe umăr fiindcă obosise de atîta greutate. Cînd Atlas a luat cerul
pentru a-i îndeplini dorința lui Hercule, acesta a înhățat merele și dus
a fost pentru vecie.
Merele
de aur, după care le sfîrîiau călcîiele îndrăciților greci, poame
rodite de Mărul Roșu de la noi, și un covor mioritic de azi cu
miraculosul Pom al Vieții, Pomul Cunoașterii Binelui și Răului sau Osia
Pămîntului.
Jos,
mozaic și disc din ceramică, prezentîndu-l pe Hercule furînd merele de
aur deși în povestea lor zice că rîvnitele poame i-au fost aduse
vicleanului grec de către titanul Atlas. Șarpele are un singur cap, iar
cele trei hesperide se uită îngrozite la hoție, apoi spre dreapta
șarpele este sfătuit de o hesperidă și mai încolo Ladon apare cu cele o
sută de capete. Pe unele vase antice grecești Ladon cu o sută de capete,
este scurtat de ele de către Cimera și Ceberus.
Dar
la noi Ladon era un șarpte deosebit, așa cum ne arată acea statuetă
descoperită la Constanța și numită Glicon. Iudeo-cretinii au luat
povestea punînd-o în destrăbălarea lor unde Adam și Eva umblau goi pușcă
prin Rai, și cum i-a văzut șarpele, ca sutaș al Satanei – de aceea
mitropoliții și patriarhul poartă toiagul cu cei doi șerpi, să arate pe
cine slujește – i-a și poftit la o degustare care să îi pornească pe
drumul pierzaniei hedoniste. Potlogarii ivriți și-au tras și ei o menoră
să-și lumineze întunecimile în care hălăduiesc de mai bine de 2000 de
ani.
Alte
versiuni, poate influențate de munții Atlas din partea de nord-vest a
Africii, spun că Hercule ar fi construit doi stîlpi ca Atlas să pună
cerul și astfel să fie eliberat de cumplita povară. Mitul în această
formă are ca origine migrarea cabirilor din nordul Mării Negre în aceste
ținuturi pe care le-au numit tot după baștina strămoșilor, Atlas și
Rifa, așa cum spuneau latinii munților Carpați.
O
variantă tîrzie a legendei merelor de aur este și dovada grecizării
mitologiei celorlalte popoare astfel ca numai ei și făcăturile lor să
rămână adevăruri sacre, așa cum au procedat și ivriții mai tîrziu cu
făcătura lor satanistă. Spune noua scorneală că Perseu este viteazul
care umbla după aceste frunte, și, ajungînd la regele Atlas care
stăpînea Mauritania – de unde se vede că dintr-un condei, meseriașii
i-au șters din istorie pe hiperboreenii și atlanții de la nordul
Istrului – a coborît din ceruri să înfulece din mărul uriaș cu fructe
numai de aur ce le văzuse de sus. Povestea spune că Atlas, bănuind ceav
gînduri mișele prin prezența lui Perseu, îi șterge vreo două palme
alungîndu-l. Acesta se răzbună scoțînd capul Meduzei din sacu-i fermecat
și astfel regele a ajuns un mare munte cum se vede și acum, dar
adevărul istoric este altul și încă necunoscut pînă în prezent. Numai că
mincinoșii disprețuind orice putere de judecată a celorlalți, au trecut
semeț peste amănuntul care le dezvăluie mîrșăvia; în nordul Africii nu
cresc meri, fie ei și roșii născociți de mitologia grecilor. Mitul
mărului care are fructe de aur se găsește numai la noi în povestea
Prîslea cel voinic și merele de aur, iar în mitologia geților acest pom
miraculos creștea în grădina Raiului, fiind numit și Mărul Roșu.
Amintirea mitului o găsim la goții din Gotia-Suedia care ne-au fost
vecini și tovarăși de viață vreo patru sute de ani, dar și la irlandezi
ca vrednici urmași ai pelasgilor ioni din Ionia. Dar tîlharii nu au
furat numai merele de aur, ci și toată teozofia arimină punînd-o în
traistele lui Pitagora și Platon ca filozofie greacă. Iar după anul 380,
cînd, împreună cu întunecații iudeo-creștini italici au dat lovitura de
stat în imperiul roman, ne-au furat religia crucii și ca îndrăciți
sutași ai Satanei, ne-au nimicit istoria și cultura scoțîndu-ne în afara
timpului.
Cea mai mare fiică a lui Atlas cu Pleione, sirena născută pe muntele Cyllene, a fost Maia, și împreună cu celelalte surori se numeau pleiade,
fiind cea mai frumoasă dar și cea mai timidă dintre copile. În
mitologia și religia geților se stabilise convingerea că neamul mioritic
era scoborîtor din această atlandită sau pleiadă, iar zicerile noastre strămoșești ne dau un licăr de lumină spunînd că de Sînziene se odihnește soarele și apare găinușa, adică Pleiadele să vadă izvodul neamului zidit de ele. Numele Pleione este un cuvînt compus din româna veche astfel; polei: îngeri, zîne, făpturi cerești + one:
neam, a se strînge. De aceea ei au pus-o pe monede alături de Sarmis,
ziditorul spiritual și salvatorul neamului de păstori carpatini. Maia a
existat și în mitologia romană, însă, reprezinta o divinitate veche de
origine obscură, care avea o semnificație modestă în sărbătorile
religioase, simbolizînd primăvara, și cred că a fost dusă în peninsulă
de urdiile de ausoni, dar cu timpul cultul ei a intrat în umbra uitării.
Cînd grecii au început să le falsifice romanilor toată mitologia, și
nevinovata Maia a fost trasă la edecul pricepuților navigatori pe
valurile minciunilor. Constelația pleiadelor apare și pe discul de la
Nebra descoperit în estul Germaniei dar și pe discul de la Trundholm din
Danemarca, aici fiind prezente atît fetele cît și cei doi părinți,
adică nouă sînt personajele cinstite de vechii locuitori. La geți ele
erau legate de cultul cabirilor și al celor șapte îngeri veghetori
izvodiți de Tatăl Ceresc la zămislirea lumii nevăzutelor fiind numite în
tradițiile populare de azi Ursa sau Carul. În unele regiuni ale țării
s-au descoperit, numiții ,,urși” care erau un fel de movile construite
cu scopul de a studia cerul în timpul verii, ele fiind goale pe interior
cu pereți protejați de bîrne groase din lemn. Localnicii le zic ,,urși”
pentru că iarna se retrăgeau în ele urșii pentru hibernare, poveste
care nu are legătură cu comportamentul patrupedelor privind pauza lor
vegetativă.
Din
punct de vedere astronomic, pleiadele sînt un grup de șapte stele
strălucitoare, luminînd în albastru avînd uneori deasupra un nor de praf
care le dă o imagine de ușoară nebulozitate. Lîngă ele apar cele două
stele mai mici, părinții lor cerești Atlas și Pleione. În vechiul Egipt,
Pleiadele erau asociate cu o zeiță numită Neith sau Mama Cerească care
purta în sine sămînța vieții cam așa cum era Maica Pămîntească la
strămoșii noștri cei adevărați, nu cei spoiți de tîrîturi și trădători.
Peleiadele/Pleiadele,
fătucile titanului Atlas din poveștile lor, așa cum apar ele pe cer și
pe discul de la Phaistos care avea rol ritualic, piesă descoperită în
Creta, sub ruinele palatul regal ce s-a dărîmat în urma cutremurului
datorat erupției vulcanice de la Santorini, la anul 1645 î.e.n. și pe
discul descoperit la Nebra în estul Germaniei și care a fost făcut pe la
anii 4000 î.e.n.
Poetul
latin Ovidiu pe la anii 9 al erei noastre, în răvășelul trimis
conducătorului geților Cotiso, îl numește pe acesta cu tot neamul lui
mioritic ,,neam scoborîtor din zei” dar poveste era cunoscută chiar prin
secolul Vl î.e.n. și mai devreme, fiindcă poetul grec Pindar
amintindu-l pe confratele său Pherenicos din Heracleea, a scris despre
hiperboreenii din nordul Istrului că se ,,trăgeau din neamul titanilor celor vechi” adică
primul neam zămislit pe pămînt dar venit din ceruri, nu din vreo
vînjoșenie liberă și înfierbîntată sau luată ca ,,legămînt” prin cine
știe ce scorneli drăcești.
Pleiadele
sînt surori cu Calypso, Hyas, Hyadele și cu Hesperidele, împreună cu
cele șapte Hyade erau numite Atlantide, Dodonide sau Nysiade. Dar și
numele constelației nu aparține limbii vechilor greci fiindcă toate
referirile mitologice de început se fac la o cultură existentă atunci în
nordul Istrului, din care, ei pricepuții hoți și pirați au luat ce le-a
poftit inima și asta le-a adus un mare cîștig, deci hoția a fost
considerată afacere cinstită.
Pleiade sau peleiade cum le-a scris Herodot este un cuvînt aparținînd vechiului lexic vorbit de români prin mileniile ll-l î.e.n fiind compus din polei: îngeri, năluci din ceruri + ade: strămoș, tată, adică îngerii bătrîni/veghetorii sau arhangheli. Ele mai erau cunoscute sub numele de Perside, dar și acest cuvînt vine din vechea limbă rumună, fiind format din per: fiul lui – în emegi avem ber: a străluci, păstori + side/șede: în subordine, sub supraveghere; iar Maia era numită Persica, zicere formată din per: fiul/fiica lui sau strălucire, păstori + sica: întocmai după original, adevărat. Mai avem cuvîntul șică: foiță de alamă, fir strălucitor și șicui:
a polei cu aur. Cuvintele în sine arată un raport de subordonare sau de
legătură maternală între ființele din ceruri și pămîntenii păstori, sau
neamul scoborîtor din zei.
În
mitologia noastră este vorbă de ținere aminte că Ceahlăul ar fi un
munte sfînt și aici era unul din cei doi munți sfinți ai vechimilor fără
de timp, iar povestea are un sîmbure de adevăr fiindcă într-o legendă a
chinezilor se spune că împăratul Mu, a plecat spre soare-apune la
împărăteasa lumii să ia vorbă de înțelepciune pentru neamul său. Și zic
ei că a ajuns într-o țară din străfundurile apusului, acoperită de
păduri și și brăzdată de ape repezi și mari, iar aici era un munte sfînt
unde creștea Piersicul cu fructe de aur care odată mîncate aduc
nemurirea. Adică un Măr Roșu de pe la noi cu merele lui de aur care
gustate, aduc și ele nemurirea.
Legat de această poveste a antlantidei Maia care se mai numea Persida sau Persica, amintesc și numele Perke care era vechea denumire a îinutului botezat de greci Tracia, pe care pricepuții indo-europeniști încearcă să o scoată din per(k) ce ar însemna în făcătura lor, munte, vîrf, movilă. El vine de la pir/bir: păstori, a străluci, a arde cu flacără, a se mișcă + ci/gi:
nobil, civilizator, ales, fiindcă rîmînii din Albania spun pir la
flacără, cuvînt onomatopeic ce imită arderea cu flacără puternică unde
se aud ușoare pocnituri, adică pir, pir. Parce la romani era zeița nașterii și destinului iar în româna veche avem cuvîntele perce: bărbat sau tînăr care muncește la stînă fără atribuții speciale; bîrce: oi; berce:
cu coadă scurtă sau scurtată, fără coadă; căciulă fără vîrf, căciulă
teșită așa cum purtau toți geții, dumbravă, pădurice, oaie cu lînă
creață și scurtă, crestături făcute pe ceva (poate năravul lor de a
scrie pe stînci).
Bercea
este nume de familie la români ce amintește peste timp această
realitate istorică, a vechiului nume al Traciei. Iubiții traciști vor
plesni de ciudă văzînd că nebunia lor se sprijină pe o făcătură a
grecilor, tot așa cum romanii, începînd cu secolul ll î.e.n. i-au numit
pe geți cu numele de daci, țara lor era Dacia și de aici a ieșit nebunia
dacistă.
Tot legat de numele Persida și Persica, din terminația celor două cuvinte (sida și sica), vechii greci l-au făcut pe Sedek, părintele cabirilor, iar ivriții preluînd povestea l-au scornit pe Melkisedec, adică regele (meliki) Sedek al cabirilor!
Amintirea acestor lumi pierdute și falsificate o putem descîlci ajutîndu-ne și de Iliada, care
ne spune că viteazul lor Ahile se ruga cînd îl apuca dorul de stăpînul
lui ceresc, la ”Zeus cel mare, Domnul Dodonei, pelasgilor, care trăiește
departe, și apără de frig Dodona prinsă de iarnă.” Ori Zeus nu umbla
prin frig sau zăpadă la fel ca toți supușii lui greci, fiindcă le-ar fi
înghețat durligele dar și durligosul mădular cu care făceau prăpăd cînd
ieșeau la vînătoare de femeiesc. Numai geții aveau divinitățile lor ce
sălășluiau pe crestele munților acoperiți de zăpadă, unde frigul te
zgîlțîia zdravăn dacă nu aveai pantaloni și cojoc pînă în pămînt iar
capul să îl acoperi cu căciula turtită (berce sau perce). Pe preotesele
acestui sanctuar, Herodot le-a numit peleiades (polei: înger, ființe de lumină venite din cer + ad/at:
strămoș, tată) și spune că cea care a fondat altarul sub un stejar se
numea Pelasgia. Ori cuvîntul ,,peleiades” arată hoția grecilor fiindcă
apare mai tîrziu tot la ei dar sub forma Pleiades, adică modificat să nu
mai știe nimeni pe unde au dat rău cu șoalda. Peleiades
înseamnă tocmai îngerii străvechi sau strămoșii din ceruri, întocmai
cum se considerau geții ca scoborîtori din aceste stele, numite de greci
peleiades, dar cuvintele au fost preluate din limba vorbită de pelasgii
cu care au conviețuit peste 1000 de ani, ziditoarea altarului fiind
vrednica arimină Pelasgia, fie-i în veci numele pomenit!
Acestui Zeus al grecilor de la Dodona, amintit începînd cu mijlocul secolului Vll î.e.n. i se mai spunea și Naios, dar cuvîntul neios în limba română însemnă acoperit cu multă zăpadă sau luna decembrie. Mai avem cuvîntul dudună:
termen de politețe care se dădea în trecut femeilor și fetelor din
oraș, cam tot așa cum erau respectate și preotesele care locuiau între
zidurile lăcașelor de cult. Deci iarăși nu este vorba de divinitatea
grecilor cum falsifică arheologii lor azi istoria. Dodona a fost un
sanctuar foarte vechi din mileniul ll î.e.n. în nord-vestul Greciei de
azi, închinat Zeiței Mamă Gaia, care era numită aici Dione (dio:
sfînt + one: neam, a fi împreună) iar la geți avem Maica Pămîntească.
Aici s-au descoperit inscripții în miceniană (vezi discul de la Phaistos
unde apar și pleiadele) și iliră, sanctuarul fiind folosit de către
populațiile de păstori din nord și după 650 î.e.n. cînd apar
inscripțiile în greacă închinate lui Zeus Naios dar asta nu înseamnă că
era un lăcaș de cult grec fiindcă numele divinității nu are nimic cu
panteonul lor. Aici exista un crîng sfînt și un stejar sfînt,
arbore specific numai religiei geților iar în prezent românilor, vechii
greci avînd ca sfînte, bărbăția lui Hercules și a lui Zeus.
Chiar și în anul anul 241 e.n. un preot pe nume Poplius Memmius Leon organiza festivalul Naia din Dodona. În limba română cuvîntul naie are sensul de corabie, barca solară; noia: minte, spirit, a se înnoi, a renaște, apă sfințită; noi:
apă neîncepută pentru aghiasmă sau descîntece, deci nimic din ce iese
după mitologia lor, din bărbăția lui Zeus sau Hercule. Ori la strămoșii
noștri, Anul Nou era la 22 martie și atunci începea înnoirea naturii și a
sufletelor neamului arimin. Pentru a mai arăta încă o dovadă de cum
ne-a batjocorit această adunătură de lepre religia strămoșească,
amintesc zicerea venită de la ei, cum că, turbatul Zeus înnebunit de
frumusețea peleiadei Maia, a găbuit-o și înghesuit-o într-o peșteră din
muntele Cyllene, lăsînd-o grea violatorul universal. Din această
împreunare de nevoie, s-a născut Hermes la ei care era mesagerul zeilor,
dar la geți era Sarmis însă țîșnit nu din aruncătorul de flăcări al lui
Zeus, ci din scînteia fulgerului Tatălui Ceresc. Multe am avut de
îndurat din partea acestui neam de tîrîturi, și încă vom mai suferi dacă
nu vom îndrăzni să-i plesnim zdravăn peste bot pentru atîtea
nelegiuiri.
Echidna,
în mitologia grecilor era un monstru jumătate șarpe și jumătate om
născută de către Phorcys și Ceto, un fel de monstru marin apărut odată
cu apele de început. Ne spun legendele lor că Keto a născut într-o
peșteră un alt monstru greu de stăpânit care nu avea nimic din
înfățișarea omului dar nici a zeilor nemuritori. Această ființă
fabuloasă a fost divina și aroganta Echidna, jumătate fiind o nimfă cu
fața plăcută și ochi încîntători, iar cealaltă jumătate un şarpe uriaș,
de care însă vînosul lor flăcău Hercule, nu s-a speriat deloc, ba chiar
i-au sfîrîit rău călcîiele pentru frumusețe și din această încolăcire
zic ei că s-au născut Scitus, Tracus și Agatîrsus ca părinți ziditori ai
neamurilor respective. Fi-v-ar în veci blestemată hoția și minciuna,
enam de stîrpituri și jeguri criminale.
Avînd
un chip ademenitor, ea îl folosea pentru a prinde oamenii naivi pe care
îi mînca de vii în peștera unde își ducea viața. În alte legende
Echidna este fiica titanilor Tartaros și Gaia, avînd un trup jumate om –
partea de sus – și jumătatea de jos de șarpe, iar pe trup erau două
aripi, imagine ce seamănă cu zgripțuroii noștri. Împreună cu Thyphon au
dat naștere altor monștri: Himera, vulturul ce i-a mîncat ficatul lui
Prometeu, Cerberul, Hidra din Lernae, Scylla, etc. Se presupune că
Echidna și odraslele ei sînt responsabile pentru toate nenorocirile și
haosul ce a existat în lume, după făcătura pricepuților mitologi greci.
Echidna
văzută și ca șarpe cu aripi, sau pasăre foarte fioroasă, cunoscute în
mitologia noastră ca zgripțuroi, avea o rădăcină foarte veche pe
plaiurile carpatine fiindcă ea apare și la emeși, cum arată poza de
culoare maro, dar o iubesc și austriecii de azi care au pus-o pe
fioroasa dihanie să le păzească de lotri în plină zi dar mai ales
noaptea un lampadar. Vedeți întunecaților că și ei știu ce fac!
Hesiod în Teogonia
scrisă prin secolul Vlll î.e.n. ne spune că șerpoaica ce trăia în țara
Arima era nimfă în jumătatea de sus, cu privirea strălucitoarea și
obrajii frumoși, iar jumătatea cealaltă de la brîu în jos, un imens
șarpe, mare și groaznic, cu pielea pătată, mâncând carnea vie din
oamenii ademeniți și prinși cu vicleșug într-un loc ascuns a pămîntului
sfînt. Acolo ea are o peșteră adâncă făcută de zei ce seamănă cu un
palat strălucitor, sub o stâncă golașă departe de zeii nemuritori și de
larma muritorilor, de unde păzea întreg ținutul. Ea nu îmbătrînea și nu
va muri vreodată avînd viață veșnică. Tot prin aceste locuri de legende
unde își duce veacul nemuritoarea Echidna, era și grădina cu mere de aur
pe care o păzește fiul ei Ladon, un balaur uriașm tărîm, pe care
legende spun că îl stăpînea titanul Atlas.
Peștera
Muiera, așa cum o descrie Hesiod în Teogonia lui, cu intrarea văzută
din mai multe poziții și ,,stînca golașă” de deasupra în care se află
cele cinci nivele ale structurilor carstice.
Ieșirea din Peștera Muiera și ,,stînca golașă” văzută din alte poziții, jos se vede șoseaua de acces la ea.
Imagini din ,,palatul strălucitor” de sub ,,stînca golașă”, dăruit Echidnei de către titanul Atlas pentru a-și duce existența ferită de ochii muritorilor și a zeilor!
Să
ne lămurim cu zicerea lui Hesiod, Echidna avea o locuință sub pămînt ce
semăna mai mult cu un palat strălucitor, și oricît de strălucitoare
le-ar fi minciunile grecilor, nu putem înghiți o asemenea gogoașă că
ființa răului nemărginit avea un palat unde se desfăta după ce înfuleca
ceva oameni prinși cu farmecele ei drăcești ce l-au vrăjit pînă și pe
îndrăcitul lor Hercule, dar cum el avea un mădular cît o țeavă de tun
antitanc, i-a tras un proiectil jivinei de a lăsat-o grea! Dacă ea avea
acest cuib tocmai pentru a se feri de ochii oamenilor și ai zeilor,
înseamnă că rostul ferelii era altul decît de a-și face siesta în tihnă
după ce a degustat pe îndelete cîțiva oameni de vii.
Dar
palatul de sub pămînt unde hălăduia Echidna, cu stînca ei uriașă
deasupra intrării se află tot pe plaiurile mioritice, iar locul cu
pricina se numește și în prezent peștera Muiera după zicerile noastre,
poveste care este confirmată de legenda împăratului chinez Mu, ce a
venit în vremurile de demult la regina lumii să ia bob de înțelepciune.
Cuvîntul Muiera este compus din mu cu sensul de mamă, născătoare, ziditoare de neam omenesc și iera (Hera)
care înseamnă strălucitor, luminos, ceresc, adică peștera aceasta era
un loc unde cei care nu au reușit să aibă urmași prin propria osteneală,
îi putea ajuta Zina/Hera să-și zidească o spiță cu ajutorul ființelor
cerești. Noi avem mai multe legende despre acest loc miraculos, iar
muntele unde se află palatul de sub pămînt, se numește Parîng (pa: tată, soț, bărbat + rînc:
taur tînăr, castrat rău, cu un testicul) adică pe înțelesul nostru,
muntele era un loc de pelerinaj al celor care nu au avut rod la prăsit,
și venind aici nefericiții, Zîna din palat, și nu
turbata șerpoaică cum au încondeiat-o înveninații greci – îi ajuta să
aibă rădăcină în neamul get în veacul veacurilor. Cred că de aici au pus
ei în smintelile religioase, castrarea lui Uranus de către fiul său
Cronos, asta dovedind cît de tari de cap erau aheii în acele timpuri.
Peștera Muierii este chiar aranjată de natură ca un palat cu cinci
nivele, iar intrarea este ascunsă sub o stîncă uriașă golașă așa cum a
scris Hesiod, unde prin numele purtate de unele locuri, găsim amintit
cultul fertilității ce s-a practicat aici o lungă perioadă de timp:
Domul Mic asemănător unei cupole gotice sau getice cum este la Șinca
Veche, Sala Altarului, Valul Altarului, Amvonul, Stînca însîngerată, Vălul Muierii, Cascadele împietrite, Poarta, etc.
Și
tot de acest monstru înfricoșător Echidna, pricepuții greci au legat
istoria strămoșilor latinilor prin voinicul Latinus. Zice Dionisie din
Halicarnas (sec. l î.e.n.) în lucrarea Romaike arhaiologia, Cartea l,43 că: ,,Latinus, regele latinilor, a fost unul dintre fiii lui Hercules si al fecioarei hiperboreene Echidna”. Adică toți știau în acele vremuri că
hiperboreenii sînt strămoșii geților iar toate neamurile din peninsula
italică sînt neamuri înrudite cu cele din nordul Istrului, dar
nu prin sabie, jaf, crimă și minciună, ci prin sîngele strămoșul comun
al neamului hiperboreenilor. Și mai spune acest text că nu era o
înspăimîntătoare jivină Echidna, ci o fecioară, pentru care stricăciosul
grec s-a aprins pe loc de un pîrjol.
Pliniu cel Bătrân, în Istorie Naturală 5,69
scrie despre orașul Iope (acum oraşul israelian de Jaffa) că a existat
înainte de potop, fiind situat pe un deal, şi în faţa acestuia este o
stâncă pe care se văd urmele făcute de lanțurile cu care a fost
încătuşată Andromeda, aici existînd un cult al legendarei zeițe Keto,
care era, potrivit mitologiei, mama tuturor monștrilor marini, a
balenelor și altor dihănii ce pluteau prin mintea lor zburdalnică. Adică
un fel de Tiamat din mitologia emeș sau omul pește ori omul șarpe
regăsit în mitologia geților.
După Hesiod, Keto era și ea un monstru cu trup de femeie și restul în formă de șarpe, și ar fi născut pe lîngă Echidna și pe Ladon (dragon) și Scylla (crab), adică s-a mai schimbat jucărica alba-neagra să nu fie monotonă povestea și să-i dea de vicleșug cineva. Dar cuvîntul Keto este
un grecism pentru zeul Seth al egiptenilor care a apărut în cultul lor
odată cu invazia hicsoșilor sau a sciților din nordul Istrului. Ea este
unul din vechii titani care împreună cu soțul Phorkys a mai născut pe
Medusa, Sthenno și Euryale. După alte legende a mai avut pe Hesperides
și Graiae. Toți copiii lor trăiesc în nordul misterios și îndepărtat, dincolo de Oceanos, cum ne lasă mărturie scrisă Hesiod în lucrarea Theogonia. Ca să ne fie nouă limpede dar și lor clar nu sub lună ci sub freza crestoasă; rădăcinile mitologiei grecilor sînt la nord de Istru, nordul Mării Negre/Oceanos, unde toată antichitatea știa că a fost ținutul titanilor și împărăția lui Atlas,
ținutul înțelepților hiperboreeni și a neamurilor arimine, de care au
avut ei grijă să nu mai rămînă nici o urmuliță în istorie. Prin
plăsmuirile lăsate posterității, grecii recunosc faptul că atunci cînd
au deschis ochii în lume, la nord de Istru se scria la meserie, iar
hiperboreenii, atlanții sau giganții aveau o religie conceptualizată și
pusă pe table triunghiulare, bunătăți care le-au servit și sălbaticilor
din Pelopones, dar mare lucru nu au înțeles.
Numele
acestui personaj mitologic Keto/Keta, este amintit de pir-o Kamose care
a fost ultimul conducător al dinastiei din Teba înaintea ocupării
Egiptului de către hicsoși pe la 1750 î.e.n. Fiind veghetorul neamului
său și văzînd urdiile ce se tot adunau în Palestina și întindeau gîtul
către țara lui Ra, i-a trecut la răbojul istorie ca ,,Chietain de
Retjenu” adică după urechea noastră Keta/Ceta sau Geta din Canaan. Această populație Ketain este amintită și în Făcă-Tora pentru catolici - Vulgata – cu numele de Getaim iar în Pentateuh sînt scriși ca Chitiim, unde particula im în
ivrită arată pluralul. În datele rămase de la faraonul Sethi l
(1312-1298 î.e.n.) găsim una prin care acesta se laudă că ,,el calcă în
picioare pe asiatici şi zdrobeşte mulţimile din Keta”. Cetatea Gat din Canaan apare și în Tora iar în tălmăcirea latină Vulgata
numele orașului este scris Geta cum se vede mai sus, deci hai la brîu,
la brîu, la brîu, să-necăm dracii în rîu! Hai la brîu și l-a-nvîrtit,
să-i stîrpim de pe pămînt.
Ladon
era un dragon sau balaur, fiul Echidnei care păzea merele de aur din
grădina Hesperidelor și îl cunoștea numai pe Atlas pe care îl lăsa să le
culeagă. Avea o sută de capete cu care vedea în toate direcțiile și
nimeni nu putea să vină la furat fără a fi observat de înfiorătoarea
fiară. Iar grădina Hesperidelor unde creștea mărul cu mere de aur, se
afla în Colchida ținutul din curbura Carpaților cum ne-a lăsat scris poetul Ovidu în Tristele ll iar Homer în Odissea,
balaurul fiind numit și Colchian. Străjer la merele care aduceau
tinerețea veșnică, l-a pus pe Ladon, chiar Hera (se citește Iera adică
strălucitoarea, din ceruri) și iarăși povestea vine fără a o trage
nimeni de păr, în ținutul ariminilor fiind cunoscută de noi astăzi sub
numele de Prîslea cel voinic și merele de aur. Povestea este trecută și
în Făcă-Tora lor unde Eva este ispitită de șarpe și îndemnată să guste
din rodul pomului cunoașterii binelui și răului, dar tradiția spune că
ea a mîncat un măr pentru care a fost aspru pedepsită de Iahwe.
Poetul latin Ovidiu pe la începutul secolului l al erei noastre, mazilit la Tomis scrie în poemul Pontice I,2, 83-84 despre strămoșii mei geţi următoarele: ,,Maxima pars hominum nec te, pulcherinna, curant/ Roma, nec Ausonii militis arma tinent.’’ Și aduse în graiul de azi versurile zic aşa: ,În cel mai înalt grad grupul omenesc al luptătorilor ausoni îşi zăngăne armele şi nu tu frumoasă şi îngrijită Romă, nu tu!
Alte legende venite de la greci spun despre Atlas, regele născut din Soare care ar fi domnit la nordul Istrului, că a avut un fecior de toată isprava numit Auson,
care ar fi migrat în negura timpului, în Italia în regiunea cursului
inferior al Tibrului, O altă poveste spune că fiica lui Atlas, Calypso,
ar fi avut doi băieţi Auson şi Latinus, care ar fi plecat din Carpaţi
sau Ţara Sfîntă să colonizeze Italia.
Un
alt izvor care ne poate limpezi în astă direcție este Apollonius
Rhodius, care în Argonautica 4, 825 scrie că ,,ura ce o purta Scylla Ausona,
fiica monștrilor Phorkys rătăcitoarei nocturne Hekate, pe care oamenii o
numesc Crataeis...”, povestea adusă pe înțelesul nostru zice că și o
fiică a Echidnei era legată de numele ausonilor, fiindcă așa se știa
atunci!
Ne putem folosi în osteneala noastră şi de izvoarele din mitologia italicilor care spun că titanul Atlas, regele hiperboreenilor din nordul Istrului, este strămoşul ausonilor din peninsulă.
Chiar și în plin proces de falsificare a culturii și istoriei noastre
de către sataniștii iudeo-cretini, arhiepiscopul Eusthatiu al
Thesalonicului, scria în secolul Xll, avînd la îndemînă izvoare vechi
care mai erau în vremea sa: ,,După cum spun unii, Auson, de la care îşi trag numele lor ausonii, a fost cel dintîi care a domnit la Roma şi
acest Auson a fost fiul lui Atlas şi al Calypsei, după cum ne spune
autorul scrierii despre numele ginţilor, Stephan din Bizanţ.”
De
ce spusele acestor autori din vechime nu trebuie să facă parte din
istoria noastră, istoricii noștri încă nu vreau să ne spună și sigur nu
ne vor spune vreodată, fiindcă ar trebui să se acuze singuri de faptul
că ne-au falsificat istoria și cultura cu bună știință numai din dorința
lor criminală de tîmpiți și trădători!
Dacă
luăm, în contextul celor arătate mai înainte și drămăluim o lecuță
cuvîntul Latin vedem că este foarte apropiat de Ladon, fiul Echidnei,
adică al măicuței lor mitologice și cu asta nu se rușinau deloc, ba
dimpotrivă! Românii mai au în limba lor veche cuvîntul ladun care
înseamnă cană mare de băut iar retoromanii din Elveția și nordul
Italiei își spun ladini. Și tot la noi găsim pe Lado care este un flăcău
de toată isprava din unele povești românești neaoșe.
Dar
priceputul Herodot ne spune că au fost fiii Echidnei Scitus, Agatirsus
și Tracus adică strămoșii unor popoare, iar părinte celor trei frați nu
era altul decît vajnicul mîrlitor mondial, vijeliosul Hercule al lor
care dorea ca toate neamurile să iasă din propria bărbăție. În altă
legendă, Tracus este înlocuit cu Gelonus.
Cum
munca și sămînța îndrăcitului grec trebuiau păstrate pentru prăsitul
neamului omenesc, mincinosul Herodot scrie în istoriile lui doldora de
mitologie, adică un fel de revelații grecești, că, atunci cînd s-a
pornit războiul dintre arimii din nordul Istrului și zeii din Olimp,
Zeus l-ar fi trăsnit cu un fulger pe Tiphon și a prăvălit peste el
muntele cu vulcanul Etna, dar pe soața acestuia Echidna împreună cu fiii
Scitul, Tracul și Agatîrsul i-au lăsat să-și ducă liniștiți viața în
țara Arima. Dar cuvîntul grecizat Agatîrsus în fapt este un cuvînt compus din vechea limbă getă fiindcă avem aga: căpetenie, coroană, vechi + tîrsă: loc unde s-a tăiat de curînd copacii, curătură, adică vechile sătucuri ascunse prin păduri, sens foarte asemănător cu cel de atlas,
cum am arătat mai înainte. Agatîrșii sînt menționați de Herodot undeva
în Sciția, pe care alții i-au pus în Ardeal, avînd năravul de a-și
folosi soțiile de-a valma ca să trăiască precum frații. Deși el minte în
privința împreunării femeilor căsătorite cu orice bărbat din
comunitate, afirmația are un adevăr înțeles numai datorită tăblițelor de
plumb, ei trăiau după regulile Frăției celui Ales, adică erau frați în
cuget nu în împerecheat, apucătură atît de dragă vechilor greci. Iar
acest mod de organizare era foarte vechi la neamurile din regatul lui
Atlas, așa cum dovedește însăși sensul acestui cuvînt. Ca să mai luminăm
un colț din întunecata noastră istorie, să spunem că locuitorii unei tîrse, se numeau tîrseni, nume apropiat de turseni, așa cum au mai fost consemnați etruscii în izvoarele antice.
Cele afirmate mai sus, sînt dovedite de scrierea Republica a filozofului Platon (427-347 î.e.n.) care ne-a lăsat vorbă despre neamul nostru străvechi, că în regatul lui Atlas din nordul Traciei, erau primele legi scrise din lume, pe niște coloane de aramă cum apar și la fenicieni, iar aici mitul s-a împletit pe gustul nostru cu realitatea istorică.
Despre
cultura fabuloasă a străvechilor arimini face vorbire și părintele
mincinoșilor Herodot care a scris că neamul hiperboreenii de la nordul
Istrului ducea ofrande templului din Delos din cele mai vechi timpuri
cînd ,,veniseră zeii” la ei, iar hiperboreanul Abaris/Zamolxe le-a dat
grecilor spre luminare și înțelepțire o scriere numită Theogonie şi alta numită Katharmoi (Descîntece).
În scrierea Axiochos
filozoful Platon pune în gura lui Socrate (470-398 î.e.n.), că
fecioarele hiperboreene de la nordul Istrului Opis şi Hekaerge, aduceau
la templul din Delos nişte table triunghiulare cu un conținut religios
unde se povestea despre nemurirea sufletului și viața veșnică din rai.
Aceste tăblițe triunghiulare scrise cu un conținutu escatologic arată
nivelul de civilizație ce era la nordul Istrului cînd ,,veniseră zeii”
la sălbaticii greci adică prin secolele X-Vlll î.e.n. de pe ele
luîndu-și strîngătorii culturii europene și alfabetul cu care se
maimuțăresc atît de vîrtos azi. Tăblițele erau triunghiulare fiindcă
duceau înțelepciunea Tatălui Ceresc simbolizat printr-un triunghi
isoscel sau echilateral dar apropiat de cel isoscel, cu vîrful în sus și
cel al Maicii Pămîntești, reprezentat în aceeași formă dar vîrful
triunghiului este în jos fiind suprapuse unul peste altul cum avem
mărturie în străvechiul lăcaș religios de la Șinca Veche. În interiorul
lor s-a format o figură geometrică apropiată de cerc, ce are în partea
stîngă semn care aduce cu cifra șase, iar în partea dreaptă este o
spirală dublă. Semnul care seamănă cu cifra șase, se găsește în scrierea
pictografică emeș/sumeriană, dar așezat în poziție orizontală și are
sensul de om mort, dispariție, moarte, neființă, străvechi, iar semnul
spiralei din dreapta este semnul Creației cerești care se desfășoară
armonios pornind de la lumina Tatălui Ziditor lumină către lumea
materială a Mamei Pămîntești. Cea din lăcașul de cult strămoșesc
înfățișată sub forma dublă a literei S cu vîrfurile îndoite și răsucite
spre interior, simbolizează începutul și sfîrșitul care se găsește tot
în început, fiind simbolizată prin cei doi pești, iar chinezii au
preluat-o de la strămoșii noștri prin împăratul Mu, ce ne-a vizitat
plaiurile pe la anul 1000 î.e.n. spunîndu-i drăgălășeniei arimine după
limba lor Ynn și Yang. Simbolul reprezintă unirea luminii Tatălui cu a
Maicii Pămîntești pentru izvodirea izvorului de viață veșnică. Ritmul
Zidirii Veșnice este pătruns de două energii contrare: evoluția sau
expansiunea, ce pornește din centru către exterior ducînd cu ea lumina
din lumina Luminătorului Veșnic, și involuția sau contracția, care
reprezinta întoarcerea în centru care este moartea sau eliberarea din
material. După zicerea noastră strămoșească, spirala dubla însemna
mișcarea ce duce de la moartea trupului la naștere în lumina cerească,
alături de strămoșii aseni și alte suflețele de soi Ales.
Ea
a rămas în cultura noastră religioasă strămoșească arimină și nu cea
iudeo-cretină, simbolul călătoriei spre lumea de dincolo, materializată
la români prin lumînarea pusă la capul mortului sub formă de spirală
simplă și care va arde pînă la capăt. Ea se numește toiag, toieguț,
statu, privighetoarea sau lumina, toate denumirile
arată sprijinul, vegherea și înluminarea drumului mortului spre
,,cetatea de lumină” a sufletelor strămoșilor. Cum semnul omului mort,
sau ,,cifra șase” apare în scrierea pictografică a emeșilor, ei folosind
începînd cu anii 3200-3000 î.e.n. scrierea cuneiformă, înseamnă că în
cultura carpatină de pe la mijlocul mileniului lV î.e.n. se folosea
acest semn iar concluzia trebuie folosită ca dovadă a vechimii
lăcașului, fiindcă altfel nu se poate justifica existența lui în
Carpați. Emeșii au plecat de pe toriștea carpatină în Ki-en-gi/Sumer, în
al doilea val pe la mijlocul mileniului lV î.e.n. Tot în interiorul
lăcașului de cult străvechi mai este o dovadă care le-ar rupe gura
tuturor plăsmuitorilor, mai puțin istoricilor și arheologilor români.
Construcția este formată dintr-o cameră mai mare dreptunghiulară care
comunică printr-o fereastră cu o cameră mai mică circulară terminată
printr-o cupolă unde se oficiau slujbele şi se aduceau ofrande pe un mic
altar. Însă această fereastră are forma unui ochi,
simbol care apare pe coifurile geților descoperite la Coțofenești și
Agighiol, dar și în mitologia egipteană fiind numit Ochiul Uzat care era
simbolul uleiul sfințit de Creator, iar cel uns primea puteri
miraculoase împotriva forțelor întunericului. Mai vin cu un argument
năucitor pentru orice om cu scaun la cap; pe un sigiliu emeș de la
sfîrșitul mileniului lV î.e.n. apare ,,steaua lui David” foarte
asemănătoare cu cea de la Șinca Veche, dar ivriții au folosit numai după
secolul V î.e.n. steaua cu cinci colțuri luată de la egipteni, și nici
urmă de stea cu șase colțuri! Însă ticăloșii arheologi brașoveni, ca
buni vînzători de brașoave ne spun că lăcașul a fost făcut de către
ortodocșii din Ardeal care nu acceptau unirea cu Roma și deci nu poate
fi mai vechi de sfîrșitul secolului XVlll al erei noastre sau chiar mai
tîrziu! Așa ne-au scris leprele toată istoria din vechimea cea fără de
socoată și pînă azi. Ca să le arăt cît sînt de mincinoși și cît de mult
urăsc acest popor, le pun drept dovadă a trădării lor, steaua cu șase
colțuri folosită în scrierea de la Vinča în mileniile Vll-V î.e.n. cînd
lumea răsufla liber și nu era otrăvită cu revelațiile Talpei Iadului și a
Satanei aduse de iudeo-cretini și pe capul neamului mioritic după
secolul X!
Cele două simboluri au stat în lăcașul de cult de la Șinca Veche pînă în vara anului 2011 cînd au fost distruse cu dalta de mîna criminală a unuia dintre cei care aveau arsuri pe creier știind că în acel lor sfînt al neamului get, există dovada făcăturilor lor drăcești, scornite împotriva Neamului Ales de Sîntu.
Simbolul de la Șinca Veche din prima parte a mileniului lV î.e.n. așa cum era pînă în vara anului 2011, cînd a fost distrus
de un ucenic satanist (poza din rîndul doi). Ceramică descoperită la
Cucuteni din mileniul lV î.e.n. unde se văd repetate simbolurile de la
Șinca Veche și ouă de Paști cu aceeași simbolistă încondeiate de românii
secolului XXl. Dar sataniștii mozaici și iudeo-cretini au hotărît încă
din anul 381 după ce au dat lovitura de stat în imperiul roman, că
sîntem poporul sula, și de atunci cam așa am rămas.
Dar
sălbaticii greci au refuzat cultura și civilizația hiperboreenilor,
ariminilor sau pelasgilor de la nordul Istrului rămînînd cu divinitățile
lor monstruoase și carnale care existau numai pentru a face rău și a se
împerechea cu tot ce le ieșea în cale, inclusiv între ele, de unde s-a
născut pederastia ce a făcut parte din religia vechilor greci. Ca să
înțelegem cît erau de fanatici în apucăturile lor moral-religioase, am
să amintesc despre procesul filozofului Socrate din anul 398 î.e.n.
Acesta
a fost acuzat de către Meletos, Anytos și Lycon pentru impietate adusă
zeilor cetății Atena din acea vreme. Actul de acuzare era astfel
întocmit: ,,Eu, Meletos, fiul lui Meletos, din dema Pitthea, acuz sub
jurământ pe Socrate, fiul lui Sophroniscos, din dema Alopex. Socrate se
face vinovat de crima de a nu recunoaște zeii recunoscuți de cetate și de a introduce divinități noi; în
plus, se face vinovat de coruperea tinerilor. Pedeapsa cerută:
moartea”. După cîteva luni de la judecarea pîrei, Socrate a băut o cupă
de zeamă de cucută ca să aibă o moarte ușoară, deși prietenii au vrut ca
el să plece la barbari. Procesul filozofului nu este numai un
avertisment istoric singular, și care nu trebuie uitat; fapta a fost și a
rămas ca procesul turmei tîmpite împotriva gândirii care cercetează
adevăratele probleme, dincolo de mediocritățile zilnice. Prin atitudinea
sa Socrate ne obligă să ieșim din tiparele obișnuințelor dobîndite prin
educație, manipulare ori necunoaștere și să încercăm alte cărări încă
neumblate de nimeni. Filozoful, prin gestul său, a luat în răspăr toată
cultura și religia gloatelor care trăiau numai pentru avere, putere și
împerechere, mai ales după ,,obiceiurile grecești”.
De
aceea grecii au arătat o ură nemărginită împotriva altor culturi ce
aveau alte fundamente contrare năravurilor, pretențiilor și
,,obiceiurilor grecești”, batjocorind și falsificînd tot ce le stătea
de-a curmezișul. O atitudine identică au avut-o ivriții începînd cu
secolul ll î.e.n. practicînd-o și azi la fel de bine prin industria
holocaustului. Printre victimele pricepuților greci au fost și cei care
i-au luat în stăpînire prin sabie, romanii, lăsîndu-se aburiți chiar la
ei acasă de aiurelile pline de șiretenii și viclenii ale palavragiilor,
vrednici urmași ai lui Herodot.
Împotriva
curentului de maculare a vechilor tradiţii latine de către grecii care
erau profesorii tinerimii romane, s-a ridicat Cato cel Bătrîn (231-149
î.e.n.) ce îşi sfătuiește fiul astfel: ,,Marcule fiule, despre grecii
aceştia îţi voi vorbi la timpul şi la locul său. Ei sînt o rasă de oameni stricaţi, şi care nu se mai pot îndrepta. Cugetă că prin cuvintele acestea îţi vorbeşte un oracol. Ori de cîte ori oamenii aceştia vor veni cu scrierile lor, să ştii că ei toate le corup.”
Scrisoarea apare în textele lui Pliniu cel Bătrîn iar retorul roman
subliniază acţiunea grecilor de a falsifica cultura celorlalte popoare,
inclusiv a romanilor, pretinzînd că totul s-a născut pe pământ din vîna
lui Hercule şi de sub freza lor! Deși în alte culturi europene, zicerile
grecilor sînt privite și analizate cu mare grijă, fiind comparate cu
date venite din alte culturi și din alte domenii decît cel al scrisului,
la noi, adevărul unic vine numai din scrierile acestora, iar cînd nu se
găsește acolo, așa cum îl dorește căutătorul, atunci îi vine o
revelație sau trăire inițiatică și pînă la urmă totul iese cum l-a vrut
priceputul autor.
Pliniu cel Bătrîn zice următoarele despre cei care se țineau că au luminat întreg neamul omenesc a antichității clasice: ,,Grecii sînt părinţii tuturor corupţiilor”, adică a falsurilor şi minciunilor ca să ne fie mai limpede.
Vergilius (70-19 î.e.n.) în Eneida
ll,49 scrie despre același popor de falsificatori și hoți de valori
materiale și spirituale: ,,timeo Danaos et dona ferentes” sau după
urechea noastră sună așa: ,,În greci să nu ai încredere nici cînd îți
aduc daruri” ori ,,Mă tem de greci chiar și atunci cînd aduc daruri”.
Numai noi nu ne temem de leprele iadului, ajungînd să ne închinăm
tuturor falsificatorilor și plăsmuitorilor de sacre adevăruri, tuturor
hoților și nemernicilor care ne-au umilit, tîlhărit și batjocorit de am
ajuns poporul sula, gunoaiele Europei, sau adunătura degenerată de
sulici, ori turma behăitoare fără cap și fără cărare.
Cultura occidentală are ca temelii civilizația greacă, romană și iudeo-creștinismul.
Adică am luat de la greci: minciuna, hoția, lăcomia, pederastia; de la
romani: viclenia, nemila, robia, cruzimea și crima iar de la ivriți:
șiretenia, minciuna, lăcomia, și ura nemărginită împotriva celorlalți.
Ca
să înțelegem mai bine mitologia vechilor greci, dar mai ales să scoatem
la din întuneric ceea ce ei nu au vrut să se știe, trebuie să facem
lumină în mitul de temelie al iudeo-creștinismului luat din teozofia
arimină. În vechile ziceri carpatice duse în cele patru zări, existau trei povești pline de tîlc privind izvodirea neamului omenesc care dau vorbă de înțelepciune astfel:
- Mitul creaționist, care spune că Ziditorul din ceruri, pentru a da viață pămîntului și Creației de început, a făcut din lut după chipul său pe om, i-a dat și o scîntiei din duhul Prealuminatului și un moț pe creștetul capului să se deosebească de celelalte ființe vii și să-și aducă aminte de Părintele Ceresc. Mai înainte însă Senta a pornit prin întunecimile începuturilor pentru a face Pămîntul fiindcă pînă atunci era o mare nesfîrșită iar în mijlocul ei, un copac uriaș – Pomul Vieții, al Cunoașterii ori a Binelui și Răului – iar omul ca cea mai iubită zidire pe care Tatăl dorea să o facă, nu avea unde să-și pună sălaș și odihnă. Povestioara a fost pusă în Vechiul și Noul Legămînt de strîngătorii ivriți și odată cu ea, s-au scornit cele mai năstrușnice reguli de maimuțing și șterpeling la mințile și buzunarele goimilor cap de lut. Restul poveștii ,,revelate” se poate citi în făcătura lor!
- Mitul evoluționist, este a doua formă de înțelegere a apariției neamului omenesc pe pămînt și el se găsește în scrierile esenilor descoperite la Marea Moartă, manuscrise ce spun că la începuturile începuturilor din izbirea fulgerului Tatălui Ceresc în marea întunecată, s-a pornit o vînzoleală și o tălăzuire a apelor care speriau și cerurile. Din acest zbucium neostoit au apărut peste tot munți de spumă întunecată, care, tot fiind purtată dintr-o parte în alta, s-a întărit și prin unirea ei în mijlocul apelor, s-a format pămîntul. Apoi Sîntu a binecuvîntat Maica Pămîntească cu ape, păduri, ierburi, animale și la urmă l-a făcut pe om. Dar i-a dat de știre să nu ucidă animalele și să nu mănînce din din trupurile lor fiindcă ele sînt frații și surorile oamenilor și cine săvîrșeșete asemenea nelegiuire își mănîncă propriul trup. Și ierburile și copacii sînt frații lor fiindcă sînt zămisliți din duhul și taina Tatălui Ceresc iar cum creația lui este sfîntă și nemărginită, tot așa această viață este binecuvîntată ca parte a creației. Omul poate folosi numai roadele acestor plante sau trupul lor cînd este lipsit de izvorul vieții altfel ei vor uita de Tatăl lor ceresc și îi vor distruge Zidirea Sfîntă.
- Mitul zidirii cerești sau extraterestru cum s-ar zice azi de unii pricepuți, este specific numai culturii strămoșești, iar el spune că neamul omenesc a venit din ceruri, de la duhul Maia din stelele numite Peleiade/Pleiade sau Atlantide, fiind fiicele titanului Atlas, și din ea s-a născut Primul Neam Omenesc pe pămînt aici la porțile Istrului unde era Cetatea Ziditorului Ceresc și Mărul Roșu, sau Pomul Vieții, Pomul Cunoașterii Binelui și Răului. Pentru buna rînduială a Neamului Scoborîtor din Duhurile cerurilor sau Zei cum a scris latinul Ovidiu, Ziditorul i-a dat prin proorocul Eno, Legea/Calea Adevărului și Dreptății, să-i fie pravilă de dreaptă cumpănire în lumea văzutelor și nevăzutelor spre izbăvire și mîntuire întru învierea și înălțarea la ceruri a sufletelor celor ce și-au terminat caierul pe pămînt, în vecii vecilor. Senta/Sîntu a dat ființei lui iubite cele două daruri care să-l ajute pentru a deveni OM; mintea pentru trup și scînteia din lumina cerească care să îi fie de suflet. Prin cunoaștere, mintea devine mai isteață, ajutîndu-ne să săvîrșim fapte bune și să spunem vorbe bune care, la rîndul lor vor zidi în noi mereu și mereu un suflet bun pe drumul devenirii noastre ca OM.
Ca
să le demascăm mai bine făcăturile ivriților, grecilor și sataniștilor
iudeo-cretini, trebuie să lămurim și conceptul de univers sau ,,lume”
din vechile scrieri. Cultura carpatină vedea universul sub forma unui ou
sau a unei sfere; partea de sus era bolta cerească iar partea de jos
era o mare uriașă pe care plutea pămîntul sub forma unei turte
încrețite, fiind munții și dealurile. Turta în unele mituri plutea
singură pe marea nesfîrșită, în altele era ținută în spinare de unul sau
doi pește, iar unele ziceri ne spun că oul era ținut undeva în spațiul
nemărginit de un șarpe de lumină care îl înconjura de jur-împrejur
ținîndu-și coada în gură să nu-i scape prețioasa povară.
Mitul
facerii universului din ou așa cum îl știau oamenii ce au locuit la
Gobekli Tepe (mileniul Xll î.e.n.), șarpele ceresc descoperit la Brad,
Lepenski Vir (mileniul Vll î.e.n.), Ki-en-gi/Sumer (pe la 3000 î.e.n.), o
imagine simbol contemporană făcută după aceste concepte teologice și
oul din piatră descoperit în comuna Corbi, județul Argeș.
Dar la pricepuții greci din antichitate lipsește mitul creației neamului omenesc, iar potopul amintit de ei, este dat de fiorosul Zeus împotriva neamului pelasg pentru
că nu stătea la mîrlit/împerecheat, obicei atît de drag lor. Și totuși
din prăpădul îndrăcitului zeu scapă Deucalion cu soața sa Pyra sau
Pyrrha, ajutați de pelasgul Prometeu care era și tatăl celui salvat cu
corabia de la potop. Mama lui Deucalion era Pronoia iar pelasgul
pămîntean ajunsese atît de uriaș încît cu o mînă atingea luna și cu
cealaltă pămîntul. Despre nașterea eroului avem cîteva informații în
Argonautica scrisă de către Apollonius Rhodius în secolul lll î.e.n.
care ne spune următoarele: ,,Acolo în Achaia, în nordul Greciei este o
țară înconjurată de munți înalți, bogată în oi şi în păşuni, loc unde
Prometeu, fiul lui Iapetus, prin soția sa Pronoia l-a adus pe lume pe
frumosul Deucalion, care a fondat primele oraşe şi temple zidite pentru
cinstirea zeilor nemuritori şi, în primul rînd pentru binele oamenilor
Acest tărîm se vecina cu Haemonia vechea denumire a Tesalia”. Numele
regiunii vine de la pelasgul Haemon care a fost fiul lui Pelasgul și tatăl lui Tessalos care a dat și noul nume ținutului.
Cea
mai veche scriere despre Deucalion aparține lui Hecateu din Milet
(540-470 î.e.n.), dar cartea nu a supraviețuit vremurilor scăpînd mici
fragmente care însă nu menționează potopul, dovadă sigură că povestea a
fost ticluită mai tîrziu să dea bine în vadul făcăturilor
enenist-elitiste.
Pe
de altă parte, Dionisie din Halicarnas (sec. l î.e.n.) scrie că
Deucalion a fost fiul soților Prometeu şi Clymene, fiica lui Oceanos,
adică a Mării Negre, dar nici el nu menţionează nimic despre un potop,
numindu-l pe erou cu titlul de comandant al celor de la Parnassus care a
condus ,,a sasea generatie” de pelasgi din Tesalia.
Mai găsim mărturii despre Deucalion și la Ovidiu în Metamorfozele şi în Biblioteca lui Pseudo-Apollodor, autorii scriind că eroul a domnit asupra regiunii Phthia (numită de Herodot în Istorii 1,56 ,,țara Vatra” ca
să știe și proștii cît de șmecheri sînt grecii), fiind anunțat de către
tatăl său asupra nenorocirii pe care Zeus s-a pus să o dea pelasgilor.
El construiește o corabie cu care plutește pe întinderile nesfîrșite de
ape, astfel că, atunci când apele s-au retras după nouă zile, el şi
soţia sa Pyrrha, au fost singura pereche de supravieţuitori. Corabia s-a
oprit după unele ziceri pe muntele Parnassus, sau muntele Etna din
Sicilia, ori muntele Athos, în Chalkidiki, sau muntele Othrys în
Tesalia. Ei au fost salvați datorită pietății arătată față de
divinități.
Cu
potopul pe care Zeus l-a dezlănțuit împotriva locuitorilor
Peloponesului, el a vrut să pună capăt epocii bronzului în lumea
cunoscută din acele vremuri și să nimicească pentru totdeauna neamul
pelasgilor pe care grecii îi urau de moarte. Și leprele ivrite tot așa
au pornit un potop de minciuni și făcături împotriva aceluiași neam
vechi Scoborîtor din Zei, numit pelasgi de hoții greci, iar de către
sataniștii iudei Magog sau Gitia, dar ei se știau scoborîtori din
puternicul strămoș Arimin.
Deucalion
și soția sa Pyra au primit încuviințarea de a rezidi neamul omenesc, și
ajutați de zeița Themis au renăscut această spiță din pietre și pămînt.
Ne spune mitul că din mîinile Pyrei ieșeau fete frumoase, iar din
mîinile lui Deucalion ieșeau băieți puternici. Ei au avut împreună pe
băieții Hellen și Protogenea, iar în unele variante apare Amphyction, iar printre numeroșii nepoți pe Dorus, Graecus, Makedonos, Magnes.
Mitul
ne arată să ne limpezească pentru totdeauna mintea de elenism și
elitism indo-european, că nu a existat o năvălire a aheilor în Pelopones
vreodată, poporul acesta fiind născocit în Alexandria în secolul lll
î.e.n. cînd ei au falsificat și grecizat cele două poeme ionice adică
pelasgice, Iliada și Odissea. Istoria lor reală s-ar opri doar la
dorieni, care erau mai sălbatici ca fiarele codrilor și cînd au pătruns
în Pelopones, au culcat la pămînt tot ce au găsit în cale inclusiv
cetatea ciclopică Micene.
Să
le mai arăt de la obraz hoția pe care au făcut-o în dauna culturii
arimine, chiar prin numele celor două personaje salvate de la potopul
lui Zeus. Dumnealui Deucalion, era fiul lui Prometeu părintele neamului
omenesc, fiind de neam pelasg cum zic chiar ei
sumețindu-se cu tîlhăria făcută, fiindcă la vechii greci orice furtișag,
dacă aducea cîștig, era considerat treabă cinstită. Din acest neam, se
trage după scrierile lor tot neamul cel cu freza crestoasă: ahei, eleni,
greci și eleniști elitiști, răcnind și dînd din picioare că nu-și mai
pot vedea curul la cîtă cultură au dat altora! Chiar numele lui
Deucalion are sens religios numai în limba veche pe care o vorbeau
neamurile arimine la pragul mileniilor ll și l î.e.n. (deu: deo de pe tăblițele de plumb care are sensul de sacru, sfînt, veghetor ceresc + kali:
frumos, întocmai cum este el numit și în plăsmuirile hoțomanilor greci,
a conduce, persoană dragă, iar celor îndîrjiți le amintesc faptul că
acest cuvînt încă exista în limba noastră pe la anii 1200, fiindcă în
textele latine, conducătorii românilor sud-dunăreni care s-a răsculat
împotriva grecilor bizantini în anul 1185, au fost scriși Kalopetrus și
Kaloianus + on: neam, clan, popor, a se
aduna), deci într-o interpretare s-ar traduce cu sensul de omul
binecuvîntat de divinitate/ceruri pentru a conduce neamul drag/ales. Iar
soața lui înseamnă flacără, așa cum folosesc și azi rumînii din Albania
acest cuvînt!
Praful și pulberea să se aleagă de toate tîrîturile care ne-au făcut atîta rău!
AUTOR: CONSTANTIN OLARIU ARIMIN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
O zi plina-ochi de pace, va ureaza cristian_kinetoterapy.....si tot ceva doriti in viata.. Doresc ca fiecare sa poata posta liber cu conditia pastrari bunului simt si fara postari xenofobe si rasiste. Cu totii suntem copii Divinitatii.