Bancherii evrei împotriva României Mari
Rothschild şi Baruch la Conferinţa de pace de la Paris, 1919. Deşi victorioasă după primul război mondial, României nu i s-a permis să participe la masa negocierilor de pace de la Paris, în calitate de partener, în cadrul aşa-zisei “Conferinţe de Pace” din 1919. Această întrunire a fost de fapt coordonată şi condusă din umbră de către “consilierii” secreţi evrei ai reprezentanţilor celor trei mari puteri: Statele Unite ale Americii, Anglia şi Franţa.
“Consilierul” preşedintelui S.U.A., Woodrow Wilson, a fost
bancherul evreu american Bernard Baruch, care a avut un rol deosebit de
activ în întreg scenariul primului război mondial. În acelaşi timp
“consilierii” primului ministru al Angliei, David Lloyd George, era un
membru al familiei Rothschild, anume Philip Sassoon, iar al primului
ministru francez, Georges Clemenceau, era chiar bancherul evreu Jeroboam
Rothschild (deghizat sub numele Georges Mandel).
Deşi înregimentat în tabăra ocultei iudeo-masonice, preşedintele
american Wilson, dezvăluise cu câţiva ani mai devreme, în 1913, situaţia
de fapt:
“De când am intrat în politică, mulţi oameni mi-au încredinţat
opiniile lor. Unii din cei mai importanţi oameni din Statelor Unite ale
Americii se tem de ceva sau de cineva. Ei ştiu că există undeva o putere
atât de organizată, atât de solidă, de atentă, de concretă, universală,
încât preferă să vorbească în şoaptă atunci când îşi exprimă
dezaprobarea” (W. Wilson, The New Freedom).
Majoritatea analiştilor consideră mărturisirea voalată a
preşedintelui S.U.A., Woodrow Wilson, drept mărturia faptului că în 1913
Statele Unite Americane erau deja la cheremul ocultei universale.
Benjamin Freedman, un evreu creştinat, este cel care a demascat, la
nivelul istoriei, marea conspiraţie “khazară”, prin care evreii
sionişti acţionează pentru a-şi subordona întreaga civilizaţie. B.
Freedman şi-a petrecut viaţa în oligarhia şi în cercurile sioniste
evreieşti şi, astfel, fusese strâns asociat cu Bernard Baruch, cu Samuel
Untermayer şi cu preşedinţii marionete ai S.U.A. mânuiţi de aceştia.
Iată dezvăluirile lui Benjamin Freedman referitor la situaţia
primului război mondial şi la rolul ocult jucat de evreimea sionistă:
Germania a oferit la un moment dat Marii Britanii condiţii de pace
extrem de avantajoase: încheierea păcii cu revenirea la situaţia de
dinainte de război, favorabilă Angliei. Guvernul britanic se gândea
serios să le accepte, când în octombrie 1916 sioniştii din Londra,
reprezentanţi ai evreimii est-europene (inclusiv din România), au
împiedicat încheierea păcii, promiţând Marii Britanii o victorie care va
fi obţinută de Statele Unite ale Americii (care, la acea dată, nu
intraseră în primul război mondial şi nu erau în conflict cu nimeni), cu
condiţia ca Marea Britanie să le dăruiască sioniştilor Palestina
(Israelul de azi), la care nici Marea Britanie, nici evreii din Europa
răsăriteană (evrei khazari) nu aveau nici un drept natural.
În Statele Unite ale Americii, zice Benjamin Freedman, evreii
deţineau pe atunci, (ca şi acum) presa de mare circulaţie. Ei urau Rusia
ţaristă (care îi oprea pe evrei să acceadă la putere) şi-i doreau
înfrângerea, motiv pentru care bancherii evrei de pe Wall Street, precum
Kuhn şi Loeb, refuzau să finanţeze aliaţii Rusiei: Anglia şi Franţa.
Dar imediat ce sioniştii au obţinut promisiunea că li se va “dărui”
patria palestinienilor (pe care îi vor putea masacra şi izgoni pentru
a-şi putea întinde statul lor “mesianic”), imediat, deci, toată presa
americană, ce fusese până atunci pro-germană, dintr-o dată a descoperit
că nemţii sunt “huni”, că taie mâinile copilaşilor de ţâţă cu baionetele
şi alte asemenea fantezii. Nu se putea citi nimic altceva în presa
americană decât despre cauza sfântă a războiului împotriva Germaniei.
Marionetă a talmudiştilor, preşedintele Statelor Unite ale Americii,
Woodrow Wilson, a declarat război Germaniei, iar la Londra a fost
semnată “Declaraţia Balfour”, prin care s-a dat sentinţa de moarte
poporului palestinian.
Din acel moment, în S.U.A., ziarişti, scriitori, politicieni,
bancheri evrei sau în subordinea acestora, se înhamă la construcţia Noii
Ordini Mondiale, războiul mondial (primul război mondial) fiind
considerat pârghia necesară demarării efective a bazelor nevăzute ale
acesteia . În fond generoasă ca idee, noua ordine mondială cu un guvern
mondial, era construită (şi încă mai este) de evrei pentru evrei, fiind
forma cea mai îndrăzneaţă şi fanatică a naţionalismului religios
israelit, sionismul. Noua Ordine Mondială nu a fost concepută pentru a
oferi şanse egale tuturor naţiunilor, ci supremaţia uneia singure, cea
evreiască.
Ce puteau însemna interesele naţionale ale românilor la 1919 pentru
aceşti mari regizori ai istoriei universale decât un moft, un obiectiv
neînsemnat sau, poate, chiar o piedică în scopurile “marelui plan”?
Învingători pe frontul de luptă armat, românii nu puteau accepta că de
fapt alţii sunt “adevăraţii” învingători, cum se auto-considerau evreii
sionişti. Mai mult, deveniseră deja foarte incomozi prin marşul armatei
române prin Transilvania, care s-a încheiat doar la Budapesta prin
răsturnarea regimului iudeo-bolşevic (comunist) al lui Bela Kun. Or,
comunismul era una dintre formulele de moment ale sionismului de a
cuceri dominaţia lumii.
Preşedintele S.U.A. însuşi, Woodrow Wilson, se angajează în
lucrarea ocultei iudaice de planificare a lumii postbelice, încă din
anul 1917, anul revoluţiei iudeo-bolşevice din Rusia şi al intrării
S.U.A. în primul război mondial. “Coincidenţa” este considerată de unii
autori ca menită să zdrobească Germania spre a se da mână liberă
iudeo-bolşevismului (cum am arătat, o variantă cameleonică a sionismului
de a cuceri lumea) spre Europa, politică repetată fără nici o
imaginaţie şi în al doilea război mondial, când ieşirea S.U.A. din
neutralitate a decis victoria iudeo-bolşevismului în Europa şi a
comunismului în China, Coreea şi Vietnam.
Din 1918, începând cu New York World, presa din S.U.A. sprijinea
revoluţia iudeo-bolşevică, fără a lua poziţie pentru apărarea
drepturilor omului “călcate sub cizmoacele pline de sânge ale
comisarilor iudei”. Asasinarea a milioane de ruşi şi a altor naţii ce se
opuneau comunismului era indiferentă presei americane, aservită cauzei
evreieşti . Mai mult, un director al Federal Rezerve Bank scria în anul
marilor masacre din Rusia, în ziarul mai sus citat: “Rusia ne arată
drumul spre mari şi impetuoase schimbări ale lumii… mă bucur că se
întâmplă aşa!”
Consilierul şi confidentul preşedintelui american Wilson era un
anume “colonel” Edward Mandel House, care deja lansase din 1912 ideea
răsturnării guvernelor şi a înlocuirii cu regimuri socialiste. Am arătat
că tot sub acelaşi nume de Mandel, la “Conferinţa de Pace” de la Paris
participase la culisele întrunirii, în calitate de “consilier” al
prim-ministrului francez, bancherul evreu J. Rothschild, ceea ce ne
îndreptăţeşte să credem că între cei doi a existat o legătură
necunoscută istoriei. Oricum, în urma “Conferinţei” de la Paris, la 10
ianuarie 1920, sub presiunea preşedintelui Statelor Unite ale Americii
s-a înfiinţat prima structură mondialistă, Liga Naţiunilor, al cărei
pact România a fost nevoită să îl semneze. Cea mai mare contribuţie la
acest eveniment a avut-o, la Paris, chiar Mandel House, acelaşi personaj
care, ulterior, în S.U.A., a reorganizat Institutul de Afaceri
Internaţionale sub numele de Consiliul pentru Relaţii Externe
(cunoscutul C.F.R.), organizaţie care şi astăzi este unul dintre cele
mai eficiente mecanisme de acţiune pentru instaurarea “Republicii
Universale” condusă din umbră de evreii sionişti. Prin periodicul
organizaţiei, Foreign Affairs, se susţine, din 1922, ideea unui guvern
mondial, iar ofensiva ideologic-propagandistă se desfăşoară tot aici, pe
planuri largi, cu începere din 1928: doctrinarii, ideologii, filozofii,
sociologii, esteticienii iudei sau în solda iudaismului încep să
precizeze conceptul de Nouă Ordine Mondială.
Sionismul a cunoscut întotdeauna două curente: primul dădea
întîietate menirii mesianice a poporului evreu de a domni asupra tuturor
celorlalte popoare ale lumii, iar al doilea – “refacerii” statului
evreu, distrus din voinţă divină pentru nerecunoaşterea de către evrei a
Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Cele două curente au cunoscut
partizani care s-au luptat între ei pentru supremaţie în cadrul
colocviilor evreieşti, dar întotdeauna au ajuns prin a coexista şi chiar
prin a se sprijini reciproc, astfel încât, finalmente, cele două
tendinţe sunt mai degrabă două direcţii ale acţiunii sioniste.
Astfel, la “Conferinţa de Pace” de la Paris din 1919 a participat
la un moment dat şi o “delegaţie” compusă din 117 evrei şi condusă de
Bernard Baruch (care mai avea şi rolul ocult de consilier al
preşedintelui american, de unde rezultă regia evenimentelor). Relatarea
îi aparţine lui Freedman:
“Am fost unul dintre ei şi ştiu cum s-au petrecut lucrurile.
Delegaţia a scos la iveală Declaraţia Balfour prin care i se promisese
Palestina, iar nemţii şi-au dat atunci seama că tot măcelul pe care-l
suferiseră şi toată suferinţa la care erau supuşi, cu ţara ciopârţită şi
populaţia epuizată de birurile crunte impuse nemţilor ca reparaţii de
război îşi au rădăcina în târgul în virtutea căruia evreii din răsăritul
Europei puteau folosi forţa financiară şi militară a marilor puteri
pentru ca să practice genocidul împotriva palestinienilor”.
Însă manipularea “Conferinţei de Pace” de la Paris de către evreii
sionişti nu era îndreptată doar împotriva nemţilor sau palestinienilor,
ci împotriva întregii civilizaţii creştine, ale cărei rosturi trebuiau
reaşezate astfel încât oculta evreiască internaţională să facă un pas
important către dominarea şi subordonarea întregii lumi. O astfel de
soartă îi era rezervată şi României, învingătoare în război, cu sute de
mii de morţi, dar ale cărei interese erau tratate ca secundare faţă de
cele ale evreilor din ţară.
Dar iată mecanismele acestei mari regizări a istoriei moderne a
lumii, regie şi conspiraţie ce a condus la înfiinţarea Ligii Naţiunilor
Unite, embrionul unui viitor guvern mondial condus din umbra de casta
ocultă a bancherilor şi sioniştilor evrei şi impusă de preşedintele
american Wilson prin “Declaraţia” în 14 puncte, concepută ca sistem de
principii al “Conferinţei”:
Pentru coordonarea lucrărilor Conferinţei a fost instituit, ca
autoritate supremă, un Consiliu “de Zece”. El era alcătuit din câte doi
reprezentanţi – primul ministru şi ministrul de Externe – ai celor cinci
mari puteri învingătoare: Franţa, Anglia, Statele Unite, Italia şi
Japonia. La sfârşitul lunii martie însă, din Consiliul “de Zece”, şi-a
făcut apariţia un Consiliu Suprem, denumit Consiliul ,celor Patru”,
format din Georges Clemenceau (Franţa), Woodrow Wilson (S.U.A.), David
Lloyd George (prim-ministru al Angliei) şi Emanuele Orlando
(prim-ministrul Italiei). Ca un fapt nu lipsit de importantă, este de
reţinut că “Cei Patru” făceau parte, cu grade înalte, din organizaţiile
masonice ale ţării lor.
La Paris, stilul dictatorial a fost folosit şi faţă de aliaţii mai
mari, dar cu atât mai mult faţă de cei mai mici, aşa cum a fost cazul
României, iar cei care au dictat “Pacea”, au trasat graniţele Europei şi
au impus sisteme şi practici politice pe măsura intereselor lor au fost
Clemenceau, Wilson şi Lloyd George, fiecare dintre ei fiind însă
asistat de consilierii de taină evrei, a căror contribuţie a fost
hotărâtoare în deciziile impuse de “Cei Trei Mari”.
În aparenţă, delegaţia americană era condusă de preşedintele
Wilson, dar cel fără consimţământul căruia nu se lua nici o hotărâre era
“colonelul” House, un personaj misterios, reprezentantul intereselor
organizaţiilor masonice americane. Un al doilea consilier al
preşedintelui Wilson a fost Bernard Baruch, bancherul american-evreu
care în timpul ostilităţilor avusese în subordine departamentul
industriei de război, iar la alegerile din 1912 şi 1916 finanţase
campania electorală pentru alegerea preşedintelui.
Consilierul de taină al lui Clemenceau era Georges Mandel, numele
lui adevărat fiind însă Jeroboam Rothschild, iar Lloyd George îl avea
alături pe Sir Philip Sassoon, descendent în linie directă din Amschel
Rothschild, întemeietorul binecunoscutei dinastii de bancheri evrei. La
lucrările Conferinţei el purta titlul de secretar particular al primului
ministru şi în această calitate lua parte la cele mai secrete
consfătuiri ale “Consiliului Suprem” al Conferinţei de Pace.
România era reprezentată de primul ei ministru, Ion I.C. Brătianu,
dar “Aliaţii” contestau legitimitatea pretenţiilor noastre teritoriale.
Ei nu erau dispuşi să recunoască unirea Basarabiei cu România, nu erau
dispuşi să recunoască apartenenţă Banatului la România. Greutăţile cu
care s-a confruntat delegaţia română au fost provocate, în general, de
“Statutul Minorităţilor” care ne-a fost impus, şi în special de veşnica
problemă a încetăţenirii evreilor, la care aceştia aspirau pentru a-şi
putea asigura averile dobândite prin camătă, speculă şi negoţ.
La 12 februarie 1919, Brătianu scria de la Paris către Bucureşti:
“Evreii de aici, sub influenţa sugestiilor şi a documentării
primite [de la evreii] din România, consideră decretul nostru de
naturalizare ca neîndestulător. Ei obiectează că naturalizarea rămâne
individuală, pentru că e supusă la formalităţi complicate… Am avut lungi
convorbiri în această privinţă cu Edouard de Rolhschild şi cu Israel
Levy, marele rabin al Franţei… Chestiunea evreiască, problemă
internaţională prin definiţie, cu multiplele şi variatele ei legături,
care îngreuiase atât de mult situaţia României Mici la Congresul de la
Berlin, se aşează acum în calea noastră la Conferinţa de Pace din
Paris”.
La rândul său, Constantin Kiriţescu în Istoria războiului venirii reîntregirea României, scria:
“Culoarele Conferinţei de Pace [de la Paris] erau pline de oameni
de afaceri care adulmecau în România o pradă bogată şi uşor de apucat,
dacă se exploatau greutăţile politice în care se zbătea. Ei erau
susţinuţi în prima linie de Hoower, dictatorul alimentaţiei, care nu se
sfiia să ameninţe făţiş cu suprimarea ajutorului alimentar pe care
Statele Unite îl acordă României -ca, de altfel, şi altor state aflate
în suferinţă [după război] – dacă aceasta manifestă intransigenţă la
propunerile oamenilor de afaceri americani. În special, petrolul român
excita, în primul rând, interesul businessmen-ilor americani, în cap cu
influenta, societate Standard Oil [componentă a ocultei financiare], în
culisele Conferinţei, pluteşte un pronunţat miros de emanaţii de
petrol”.
Dar cea mai categorică descriere a situaţiei aparţine profesorului
englez R.W. Seton Watson de la Universitatea din Londra, care,
referindu-se la “tendinţele încă nelămurite ale Conferinţei de la
Paris”, o aminteşte şi pe aceea de “încercare de a smulge României
concesiuni industriale foarte însemnate în folosul unui grup de
financiari evrei americani, sub ameninţarea de a pierde sprijinul
Americii la Conferinţă”.
Aproape concomitent cu desfăşurarea acestor evenimente de la Paris
din 1919, soldate cu importante capitulaţii româneşti, în România se
năştea Legiunea Arhanghelului Mihail, organizaţie condusă de Corneliu
Zelea Codreanu, anti-sovietică şi anti-evreiască, care avea să se
implice într-un război sângeros cu oculta evreiască mondială.
Consiliul Afacerilor Externe (C.F.R.), cu adresa actuală în Harold
Pratt House pe East 68th Street în New York, a fost înfiinţat în 1921.
Din anul 1922, C.F.R a demarat editarea publicaţiei Afaceri Externe.
Conform paginii de internet a Consiliului (http://foreignaffairs.org),
acesta s-a înfiinţat atunci când “câţiva participanţi americani la
Conferinţa de Pace de la Paris au decis că este cazul să se
familiarizeze cât mai mulţi americani cu responsabilităţile şi
obligaţiile internaţionale în continuă creştere ale Statelor Unite”. În
1921, când a fost fondat, Consiliul Afacerilor Externe (C.F.R.) era
dominat de bancherul J.P.Morgan, care la rândul său era un tentacul al
caracatiţei Rothschild. Consiliul a fost creat de evrei, care au
manipulat Conferinţa de Pace de la Paris din 1919, iar la ora actuală
este în spatele acţiunilor mondialiste, fiind încă controlat de evrei.
“Instituţiile internaţionale concepute în 1945: O.N.U., Banca Mondială
şi Fondul Monetar Internaţional, au fost anticipate în studiile făcute
de Consiliul Afacerilor Externe.” (New York Magazine, 7 Octombrie 1996).
După cum rezultă din raportul anual al C.F.R., 284 din membrii săi sunt oficiali ai guvernului Statelor Unite.
“Orice organizaţie care se poate lăuda că 284 dintre membrii săi
sunt oficiali ai guvernului Satelor Unite ar trebui să fie bine
cunoscuta. Şi totuşi majoritatea americanilor nu au auzit niciodată de
Consiliul Afacerilor Externe. Una dintre explicaţiile acestei situaţii
este faptul că 171 de jurnalişti, corespondenţi şi directori executivi
în comunicaţii sunt în acelaşi timp membri ai Consiliului Afacerilor
Externe şi nu scriu despre organizaţie.” (John McManus, Cine conduce
America?) Sursa : basarabia91.net
About these ads
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
O zi plina-ochi de pace, va ureaza cristian_kinetoterapy.....si tot ceva doriti in viata.. Doresc ca fiecare sa poata posta liber cu conditia pastrari bunului simt si fara postari xenofobe si rasiste. Cu totii suntem copii Divinitatii.