Secretele lumilor Astrale blog.

LECŢIA LUI PETR MAMONOV

 

Reflecţiile de mai jos datează din anul 2006, cînd, pe o plajă din Soci, actorul şi muzicianul Petr Mamonov, protagonistul filmelor recente „Ostrovul” şi „Ţarul”, i le-a încredinţat publicistei Larisa Maljukova, de la Novaja Gazeta, unde au şi apărut pentru prima oară (nr. 55/24 iulie 2006). În româneşte au fost postate pe numeroase site-uri sau blogg-uri, iar nu demult au apărut şi în revista Lumea credinţei (trad. V. Bulat). Pentru unii dintre cei ce poate n-au ajuns să le parcurgă, le postez şi aici – vorba aceea: „Mai bine să prisosească decît să nu se ajungă”... (R. C.)

 

 

„Trebuie să trăim după această lege:

nu Dă-mi!, ci Ia de la mine!”

 

 

Creştinismul lui „Ia de la mine!”

 

Cît de pervertite sînt toate în ziua de astăzi! Criticii de film au discutat recent despre „Ostrovul” lui Pavel Lunghin, iar despre Biserică vorbeau ca despre ceva mitic, imemorial, ca despre un Ilya Muromets [personaj din poveştile populare ruseşti]. Dar cum să trăieşti, dacă nu crezi în nimic?! Te agiţi de colo pînă colo. Iar cînd ai credinţă, oricît de obosit ai fi, tot vei ceda locul tău unei bătrînele în transportul public. Ăsta e întregul creştinism. Sari să speli vesela, fără să ţi se ceară. E o faptă creştinească? Fireşte că e. Scoate gunoiul din casă. Şi nu insista pe propria dreptate. Nu perora: „Mîncarea e rece!”. Mai rabdă două minute, să ţi se reîncălzească. Nevastă-ta, sărmana, o va face repede. E şi ea obosită. Fiecare cu ritmul şi grijile sale. De ce tot insişti: „Nevasta e obligată...”, „Soţul trebuie...” etc.? Dragostea nu e floare-verde-pe-cîmpii. Este efortul de a-l duce şi suporta pe cel de lîngă tine.

Iată, vedem un om cu faţa în zăpadă. De ce gîndim imediat că e un beţiv: poate că l-a lăsat inima?! Şi dacă e beat? Ajută-l să se ridice, aşază-l pe un parapet, să nu îngheţe. Dar nu: fugim în drumul nostru! Fugim de noi! Dar cînd faci o faptă bună... stai întins, şi simţi o căldură benefică în suflet. De ce oare îţi este bine? Parcă nici n-ai băut. Aha... ai ajutat o bătrînică să-şi ducă povara zilei, fie şi doar trei trepte...

Îmi spunea aici o tînără: „Nu-mi iubesc părinţii”. Hop aşa! Nu te grăbi! Dar îi ajuţi în toate cele? Mergi la cumpărături? „Da, îmi răspunde fata, fac cum se cuvine cele necesare”. Atunci îi iubeşti, de ce să răscolim sentimentele? Scuipă pe ele, nu se poate trăi după simţiri. Azi e soare, mîine plouă. Ai căzut, ţi-ai fracturat piciorul – un alt simţ ţi se deschide. Trebuie să trăim după această lege: nu "Dă-mi!", ci "Ia de la mine!". Mulţi nu înţeleg cum e să-ţi dai cămaşa de pe tine. Ne-am obişnuit să trăim de-a-ndoaselea. Pe capetele noastre, dacă e să luăm aminte, s-a format un loc plat, pe care se poate şedea confortabil. De aceea, trăim cu capul în jos. Toate cele bineplăcute lui Dumnezeu le respingem. Cel mai tare, nu ezita să-l ajuţi pe cel mai slab. Iar între noi e invers: sugrumă-l! Cel bogat îi ia şi puţinul celui sărac. Fură cît mai mult, şi ascunde în spatele gardurilor, să nu-l prade alţii...

 

Petr Mamonov în filmul Ostrov

 

Aproapele, ca o icoană...

 

Avem o viziune stricată despre creştinism. Dar lucrurile sunt simple. Cît sînge poţi da altuia? Căci scris este: „Ce ai făcut unora dintre cei mici, Mie Mi-ai făcut”. Să poţi sta cât mai mult la căpătîiul mamei tale, care şi-a pierdut minţile de atâta bătrâneţe şi boli. Iată unde şi cum trebuie să murim în fiece zi! Precum copiii trimişi în Cecenia. Un cretin aruncă o grenadă, iar un locotenent-colonel, înainte ca aceasta să explodeze, o acoperă cu trupul său. N-a ezitat, s-au ales pulberile de el. Alţi opt ortaci rămîn în viaţă. Era comunist, nebotezat, n-a mers niciodată la biserică, la Dumnezeu nu se gîndea, dar era un adevărat creştin. În Rai! Ca o rachetă! Căci ce folos e să vii la biserică, să baţi mătănii, să pui lumînări multe, dacă inima îţi este goală? O faptă creştinească, ceva? N-ai să vezi! Chiar dacă vei bătători toate Athosurile, şi ai săruta toate moaştele, tot degeaba e. Priveşti pe un amărît şi te gîndeşti: „Aha, e din cei pe care îi arată la TV, mafioţi, escroci...” Dă-i 50 de copeici. Nu vei sărăci. Acceptă să greşeşti. Ce, crezi mai mult cutiei catodice? Adevărata mafie sînt cei care, puţini fiind, vreo 5 să fie, manipulează masele cu televizorul. Să se lingă pe bot! Nu le va reuşi numărul...

Eu de 11 ani trăiesc în provincie. Lumea munceşte pe aici. Se scoală cu noaptea în cap. Ca şi domnişoara taxatoare, care pe gerurile cele mai mari nu pridideşte: „Biletele dumneavoastră, biletele la control!”. Pentru doar 5000 de ruble pe lună. Sînt deputatul lor! Pentru ei muncesc şi eu.

Deşi e greu, mă străduiesc să trăiesc după lege. Din zece situaţii, două sînt cu reuşită, mulţumitoare. Îmi ţin gura, ca să nu scape vreun cuvînt spurcat. Nu vorbesc peste alţii, îi ascult. Căci aşa ne învaţă Sfinţii Părinţi: să stăm unii în faţa celorlalţi, precum în faţa unei vechi icoane.

Ce înseamnă să nu judeci? Să nu formulezi sentinţe. Dar păreri sîntem obligaţi să avem. Domnul nostru a încercat să-i lămurească pe farisei, iar mînia Lui era mînie dreaptă. Ai dreptate atunci cînd te înfurii pe tine, că te-ai îmbătat, ca nebunul, aseară. Atunci cînd urăşti păcatul din tine, obişnuinţa păcătoasă, care te macină, şi căreia nu-i găseşti leacul. Numai ajungînd să o urăşti profund vei gusta din parfumul biruinţei.

 

Petr Mamonov în filmul Ostrov

 

Urgenţa Adevărului

 

Încerc să învăţ în fiece zi, deşi am ani destui. Iată, merg cu autobuzul din oraşul Verei... la Moscova. Două ore fără oprire. Locurile sînt numerotate, nu ai cum să te aşezi aleatoriu. Privesc în faţa mea, cu groază, cum se prăbuşesc pe scaune doi tineri demobilizaţi, beţi criţă. Înjură copios, despre muieri... La scară mare. Gîndul îmi dă fiori, pentru două ore sînt un om mort. Apoi îmi zic: „Păi, să vedem, să cugetăm, cu atenţie... liniştit. Cine sînt aceşti flăcăi? Au crescut la ţară, într-o vreme în care nu se simţeau semnele emancipării de azi. Ce au văzut atunci? Tata beţiv, mama le dădea scatoalce, înjurăturile erau o normă. Televizorul urla ca un descreierat. Ăştia sînt „noua generaţie”. Ce să le ceri? Eu personal i-am învăţat ceva? Le-am păşit pragul casei? Le-am citit vreo carte?”. Ies din reveria gîndului, şi constat că am şi ajuns... Toate sînt în mîinile noastre: cum ascultăm, dacă nu ne sînt mînjiţi ochii, dacă urechile nu sînt înfundate, sufletul să ne fie descuiat, conştiinţa curată. Iată lucrurile de care trebuie să ne ocupăm.

Sfinţii ne învaţă: Mîntuieşte-te! – şi e destul pentru o viaţă. Mod de acţiune? Construieşte-te pe tine însuţi! Un minuscul punct. Dar acest punctişor va aduce lumină mai multă. Dar dacă e să ne limităm numai la indicaţii: că asta nu e aşa, că pensiile sînt mici, guvernul e de vină, că americanii sînt capul răutăţilor, că Bin Laden, să-i fie de haram... nu se va schimba nimic. Doar răul se va înmulţi, care şi aşa e destul. Să împuţinăm răutatea. Despre asta este umila noastră încercare, prin filmul „Ostrovul”. Da, sînt de acord cu anumite critici ale filmului. Are acolo destule bîlbe faptice. M-am străduit să le explic. Eram într-o derută, o neputinţă din care ne-am opintit din toate puterile să ieşim. Precum copiii, nu căutam să înţelegem, ci să reţinem ce se întîmplă cu omul care a început să creadă, şi s-a avîntat către Dumnezeu, cum era eroul meu... cît de responsabil şi greoi este păcatul. Deoarece uităm mereu că păcatul e lipsa luminii. Nu are substanţă. Răul ca atare nu există. Noi îl materializăm, îl facem palpabil. Prin iritările noastre. Prin lipsa de respect faţă de celălalt...

Ce este raiul, dar iadul? Părinţii ne învaţă că peste tot e doar un ocean de iubire dumnezeiască. Pe cei greşiţi îi pedepseşte cu biciul iubirii. Imaginaţi-vă doar: un ocean al dragostei, unde toată lumea se iubeşte. În viaţa acesta nu am învăţat să iubim. O ţineţi una şi bună: ce să facem acolo? Iată iadul! Chinuri neîncetate. Şi dacă întunericul e lipsa luminii, sufletul cel tenebros, cînd iese la lumină, se topeşte. [...]

Nu transmit nimic, doar împărtăşesc din experienţa proprie. Sînt ca toţi ceilaţi: slab, neputincios. La fel de oarecare. Dar mi-a apărut o nevoie. Simt urgenţa Adevărului, ca un nod în gît. Unul dintre numele lui Hristos este Soarele Adevărului. Către acest soare mă şi îndrept, cu toate puterile mele ţînţăreşti. Citesc: „Nu trăim niciodată în această clipă. Chiar şi atunci cînd stăm la masă, gîndurile ne zboară, ba la castraveţi, ba la bragă, ba la supă. Încercaţi măcar un minut pe zi, cînd nu aveţi nimic de făcut... să vă adunaţi sub propria piele, spre a trăi acum. În acest minut. Este deosebit de greu. Urmarea acestui efort exterior va fi că veţi resimţi prezenţa lui Dumnezeu”.

 

Petr Mamonov în filmul Ţarul

All the best...

 

Mă simt un actor? Eu sînt – Mamonov Petr Nikolaevici. În munca mea toate le fac pe bune, pentru asta mă respect. Merg pînă la capăt. În fiecare clipă, din toate puterile, all the best. Peste vreo 5 ani priveşti şi te gîndeşti: „Cum ai putut să joci în halul ăsta?”. Dar inima mea e împăcată, pentru că în acel moment am făcut totul cum a trebuit. Aşa a fost şi cu filmul „Ostrovul”. Ne-a reuşit? Nu? Va impresiona? M-am străduit să-i ajut pe cei din jur, implicit pe mine. Cînd Mîntuitorul intra în Ierusalim, pe mînzul asinei, i se aruncau flori în cale, crengi de palmier, precum şi cuvinte de întîmpinare. Animalul credea că lui i se adresează urările de bun venit. Astfel sîntem şi noi: mînjii asinei, pe care merge Domnul. Talentele mele sînt nenumărate, dar care e meritul meu? O mînă generoasă le-a semnănat...Trăiesc cu astea. Fac efortul să nu le dezmint, să nu le trădez. Să nu mă prostituez. Nu am orgasme de la propriul "eu". Înţeleg prea bine că eu, Petr Mamonov, nu am vreun merit. Mi-am băut minţile, şi vreo 500 de cîntece ar fi ajutat nişte oameni, dar nu le-am scris... Le-am diluat în vodcă, tăvălit în noroi... Am cu ce mă mîndri? Cică se spune că noi, artiştii, putem vesti adevărul şi din glodul cel mai de jos. Prostii! Taman celor care li se dă, li se cere. Trebuie să trăim cît mai curat, în curăţie supremă. Căci totul e aşa fragil, aşa lipsit de apărare. Vedeţi cum buruienile podidesc răzoarele cu flori...

 

Petr Mamonov în filmul Ţarul

 

http://en.wikipedia.org/wiki/Pyotr_Mamonov

 

Pyotr Mamonov

From Wikipedia, the free encyclopedia

 

 

2011 year

Pyotr Nikolayevich Mamonov (Russian: Пётр Никола́евич Мамо́нов; born 14 April 1951) is a Russian rock musician, songwriter and actor, former frontman of the Moscow band Zvuki Mu.

Mamonov was one of the few rock musicians from former USSR who managed to achieve recognition abroad, through his collaboration with Brian Eno in the late 1980s. Around the same period he started acting in films, and over the next decade wrote, produced and acted in several one-man theatrical performances establishing himself as a cult figure in Russia.

One of Mamonov's best-known film appearances is in the leading role in Pavel Lungin's 1990 Taxi Blues.^[1] His theatre creations include Is There Life on Mars?, an absurdist take on Anton Chekhov's A Marriage Proposal, and Chocolate Pushkin, which makes a comical reference to (but doesn't cite) the Russian national poet Alexander Pushkin. Piotr explains the name for the album as his own comparison to a popular DJ who calls himself "Black Elvis" and also describes the genre on this record as "lit-hop" (literature hip-hop).

In the 1990s, Mamonov converted to Orthodox Christianity, left the capital, and settled in a village. He returned to play the lead role in Pavel Lungin's religious film "The Island" (Russian "Остров"), which closed the 2006 Venice Film Festival. His acting in the film was praised by Alexis II, Patriarch of Moscow, and won him a Best Actor Nika Award.

In 2009 Pavel Lungin invited him again to appear in his new production entitled "Tsar" (Russian "Царь"). Mamonov plays the title hero, here, tsar Ivan the Terrible, a character torn between passionate faith and cruelty in its name