Secretele lumilor Astrale blog.

Cum au tăiat Dragonul chinezesc şi Ursul rusesc ghearele Vulturului american

Taguri: submarin, Comentarii, Securitate , nave militare, armament

Valentin Vasilescu

18.03.2013, 10:27

© Colaj: Vocea Rusiei

Vă supunem atenţiei o analiză a domnului Valentin Vasilescu, pilot de aviaţie, fost comandant adjunct al Aeroportului Militar Otopeni, licenţiat în ştiinţă militară la Academia de Înalte Studii Militare din Bucureşti-promoţia 1992, despre capacitatea militară a trei jucători internaţionali: China, Rusia şi SUA.

„În prezent SUA au dislocaţi în Japonia 35.000 de militari ai USPACOM (comandamentul întrunit al SUA, responsabil de zona Asiei de sud-est şi oceanul Pacific). Grupul de lovire al flotei americane, compus din 1-2 portavioane cu propulsie nucleară, 5 distrugătoare AEGIS din clasa Arleigh Burke şi 4 fregate, îşi are baza în portul Yokosuka. Divizia 3 Infanterie marină (17.000 militari) este dispusă în mai multe cazărmi din Insula Okinawa, acţionând în cadrul Grupul expediţionar de lovire, destinat intervenţiei în peninsula coreeană. Flota Japoniei dispune şi ea de 3 portelicoptere, 8 distrugătoare purtătoare de rachete, 20 de fregate şi 16 submarine.

La această oră, în Coreea de Sud staţionează doar Divizia 2 Infanterie, Brigada 35 Apărare AA și Brigada 511 Operațiuni speciale, din cadrul Armatei a 8-a (1/4 din aceasta), cu efective de 19.700 militari. Reţeaua de depozite USPACOM în care sunt stocate tehnica de luptă, muniţiile, carburanţii şi alimentele pentru restul Armatei a 8-a se află în Japonia. Sprijinul aerian este asigurat de grupurile de aviație 18 şi 35 dispuse pe bazele aeriene Misawa și Kadena, înzestrate cu 130 de avioane de tip F-15, F-16, KC-135R/T, E-3B/C și P-3. Flota americană a Pacificului (USPACFLT), compusă din 3 portavioane, 4 portelicoptere, 9 crucişătoare, 25 distrugătoare şi 26 de submarine nucleare, dispuse la Pearl Harbour (în Hawaii) şi la San Diego (în California), este antrenată să acţioneze în Asia de sud-est.

Într-un articol anterior am arătat că şantierele navale ruseşti duduie de comenzi din partea marinei militare ruse şi a statelor prietene din Asia de sud-est.

(Vezi: Şantierele navale militare ale Rusiei au renăscut)

Pe de altă parte, structura şi caracterul marinei militare chineze s-a modificat enorm în ultimul deceniu. Dispunând de mijloace moderne (majoritatea construite în perioada 2004-2012), principala sa misiune nu mai este apărarea coastei Chinei, ci acţiuni ofensive, la distanţe mari de apele teritoriale. China operează 4 submarine nucleare purtătoare de rachete balistice intercontinentale, alte 4 submarine nucleare de atac şi 52 de submarine diesel-electrice din clasele Kilo şi Yuan. La acestea se adaugă 25 de distrugătoare şi 47 de fregate. Chinezii lucrează la 4 distrugătoare Aegis din clasa 052D (similare crucişătoarelor americane din clasa Ticonderoga) pentru a le înzestra şi cu câte 2 rachete balistice de mare precizie DF-21D (bătaie 2.700-3.000 km, viteză Mach 10), destinate nimicirii portavioanelor în jurul cărora se constituie grupul de lovire, sau a portelicopterelor în jurul cărora se constituie grupului expediţionar al infanteriei marine. Acest tip de rachetă a fost deja introdus în înzestrarea Corpului 2 de Artilerie, din 2009.

China mai dispune de 28 de platforme de debarcare, din care 4 sunt nave amfibii de desant din clasa Yuzhao (cu un deplasament de 22.000 t, similară clasei Wasp americană), fiecare fiind adaptată să utilizeze câte 10 de sistemele de lansatoare de proiectile reactive PAR-3, o variantă chinezească a sistemului rusesc BM-30 Smerch cal. 300-370 mm, cu bătaia de 90-130 km şi muniţii dirijate prin GPS (http://youtu.be/1optQUnr17E). Este în curs de operaţionalizare portavionul Liaoning, fost Variag, având la bord 30 de avioane J-15 (copii chinezeşti după Sukhoi Su-33). Chinezii au proiectat şi au început în 2013 construcţia altor 2 portavioane, cu un deplasament de 67.000 t, asemănătoare lui Variag, care vor utiliza avioane J-31, cu aceleaşi performanţe ca F-35 american. Cele 230 de avioane multirol J-10, 280 de J-11 şi 96 Su-30MK2 ale Chinei, toate din generaţia a 4-a şi a 4+, dispun de sisteme de alimentare în aer şi pot lovi orice ţintă din Coreea sau Japonia.

Vietnamul are şi el o marină militară destul de eficientă, formată din 7 distrugătoare, 18 de fregate purtătoare de rachete şi 2 submarine. Câteva dintre acestea sunt înarmate cu relicve din era sovietică P-5 Pyatyorka, produse în licenţă autohtonă, cu bătaia de 750 km, create special pentru a lovi portavioanele americane. În 2011 marina vietnameză a recepţionat primele 2 fregate stealth din clasa Ghepard, înarmate cu rachete navă-navă Kh-3, din cele 4 comandate la şantierele navale Zelenodolsk de la Kazan. Din 2014 este Rusia îşi va reloca 1/3 din navele flotei Pacificului la baza Cam Ranh din Vietnam, pe care a mai utilizat-o în perioada 1979-1993.

Citând surse din conducerea Pentagonului, agenţia de presă Reuters afirmă că secretarul american al Apărării, Chuck Hagel, e pe punctul de a spori eficienţa bazei de la Fort Greely, din Alaska, pentru contracararea nord-coreenilor.

(Vezi: SUA vor spori gruparea forţelor de apărare antirachetă din cauza ameninţărilor Phenianului)

Măsura este una propagandistică, întrucât traiectoria rachetelor balistice intercontinentale, lansate din Coreea de Nord, nu intră în raza de acţiune a rachetelor antibalistice americane din Alaska şi înălţimea de 800-1.000 km la care zboară acestea nu este accesibilă niciunui interceptor american. Am dedicat un întreg articol anterior detaliilor balistice ale rachetelor intercontinentale şi ale rachetelor de interceptare americane.

(Vezi: Argumentele Congresului SUA în reconfigurarea scutului antibalistic din Europa)

Una din întrebările, care apare frecvent şi la care oficialii SUA evită să răspundă, este legată de amânarea perpetuă a invaziei armatei americane în Coreea de Nord. În ciuda tuturor provocărilor Phenianului, SUA se abţin să cadă într-o capcană întinsă abil de chinezi. Pentru că înainte de a declanşa operaţia, forţele lor şi tehnica de luptă ar trebui mai întâi relocate din Japonia şi Hawaii, pentru a fi concentrate în Peninsula Coreeană. În acest timp, forţa de invazie a marinei militare chineze ar avea acces nestingherit la apele teritoriale japoneze, ţară pe care ar şi ocupa-o. Iar ruşii n-ar mai sta de loc pe gânduri să le livreze pe loc cele 36 de bombardiere supersonice TU-22M3, pe care chinezii le solicită din 2009 şi care pot lovi bombardierele strategice B-52, dislocate la baza aeriană Andersen, din Insulele Guam.
Administraţia SUA tipăreşte permanent dolari fără acoperire pentru a finanţa războaie civile sau invazii militare americane. De pe urma jefuirii de resurse a statelor ţintă, Casa Albă pe de o parte, acoperea deficitul rezultat din tipărirea excedentului de monedă americană, iar ce rămânea îl dirija în buzunarele acoliţilor administraţiei. Regula aceasta, care a funcţionat de la sfârşitul celui de-al 2-lea Război Mondial, a fost schimbată de George W. Bush, imediat ce a fost ales preşedinte, în 2000. Lăcomia lui fiind cea care a exclus acoperirea deficitului rezultat din tipărirea excedentului de monedă americană, în favoarea îmbogăţirii familiei sale şi a camarilei comisarilor politici ai FMI. Dovada fiind aceea că de pe urma invaziilor din Irak şi Afganistan, SUA a acumulat o datorie imensă.

Jiang Zemin și Vladimir Putin au semnat în iulie 2001 Tratatul de bună vecinătate și cooperare frățească (FCT). Hotărându-se să acţioneze împreună, Rusia și China ştiau că aveau şanse mai mari de reuşită în competiţia cu cele 3 mari puteri rivale (SUA, Japonia și UE). Pe baza informaţiilor ruseşti, referitoare la metehnele clanului Bush, Rusia şi China au identificat împreună şi au pus în aplicare de aproape un deceniu, o metodă economică de tip "picătură chinezească", capabilă să anihileze în viitorii ani uriaşa forţă militară a SUA.

Datoria SUA se situează în prezent la peste 16.000 de miliarde USD, ceea ce înseamnă peste 100% din produsul intern brut. 2/3 din aceasta datorie aparţine guvernului SUA şi investitorilor americani, China fiind statul care deţine cea mai mare parte din datoria americană, adică aproape 2.000 miliarde USD. Ţinând cont că bugetul anual al Pentagonului este de aproape 700 de miliarde USD, datoria SUA către China echivalează cu bugetul pentru Apărare pe 3 ani. Dacă printr-un procedeu oarecare, China ar putea să-și retragă banii împrumutaţi americanilor, a 2-a zi economia SUA s-ar prăbuşi.

În 2005, preşedintele Vladimir Putin a pus în aplicare o nouă strategie care viza creşterea cantităţii de aur din rezerva statului. Rusia a ajuns astfel cel mai mare cumpărător de aur la nivel mondial în ultimul deceniu, crescând de 2 ori rezervele de aur în ultimii 5 ani. Prin adăugarea a 570 de t la rezerva sa de aur, Rusia a ajuns pe locul 5 mondial, în topul rezervei de aur şi continuă să cumpere aur de aproximativ 500 de milioane USD lunar.

În schimb, chinezii au pus ochii pe cele 8.133 t de aur deţinute de băncile din Statele Unite, care reprezintă 74,5 % din totalul rezervelor sale valutare, pe care le revendică în numele datoriei SUA şi pe cele 2.841 t ale Fondul Monetar Internațional (FMI) care susţin şi ele dolarii tipăriţi de americani. În acelaşi timp, China care este campion mondial la producţia anuală de aur şi-a reevaluat toate rezervele cu scopul de a emite o nouă monedă, alternativă la dolar, care să aibă acoperire în aur. În acest scop, China a început deja să-şi repatrieze toate rezervele de aur pe care la deţine în Elveţia, la Londra şi la New York.

Beijingul a semnat şi tratate comerciale cu peste 20 de state (Argentina, Australia, Brazilia, Emiratele Arabe Unite, Japonia, etc.) care recunosc yuanul ca monedă oficială în tranzacţii, în defavoarea monedei americane, ceea ce echivalează cu scoaterea dolarului de pe o parte din pieţele financiare internaţionale.

SUA nu au nici o portiţă de scăpare şi tot ce mai pot face este să amâne cât mai mult un deznodământ previzibil. Pe moment, fiind obligate să-şi întărească, chiar din acest an, prezenţa militară în Asia de sud-est, în ciuda tăierilor bugetare care nu permit suplimentări de forţe. De aceea Pentagonul este pus în situaţia să redistribuie în zonă, forţele şi resursele altor comandamente, decât USPACOM. De unde ia Pentagonul aceste forţe, ce valoare au ele şi cum va schimba acest proces balanţa de forţe din Europa, Africa şi Orientul Mijlociu, voi descrie într-un viitor articol”.

Şantierele navale militare ale Rusiei au renăscut

Taguri: submarin, Armele Rusiei, Comentarii, Securitate , În Rusia, nave militare

Valentin Vasilescu

16.03.2013, 09:42

Sevmaş, Severodvinsk. Foto: RIA Novosti

Vă prezentăm un comentariu de Valentin Vasilescu, pilot de aviaţie, fost comandant adjunct al Aeroportului Militar Otopeni, licenţiat în ştiinţă militară la Academia de Înalte Studii Militare din Bucureşti-promoţia 1992, cu privire la Forţele Navale ale Rusiei.

"După colapsul Uniunii Sovietice în anii ’90, Rusia a pierdut obiectivele industriale de apărare din ramura construcţiilor navale şi furnizorii de subansamble, localizaţi în fostele republici care au părăsit URSS. Au urmat 13 ani de declin, fără comenzi interne şi externe de la fostele membre ale Tratatului de la Varşovia, care au condus la renunţarea la sute de mii de angajaţi cu înaltă calificare şi la pierderea competitivităţii, ca rezultat al uzurii morale a tehnologiei din era sovietică.

Lituania, Letonia şi Estonia au preferat să-şi dea la fier vechi corvetele sovietice din clasa Grisha III, produse în 1981, cumpărându-le pe cele scoase din uz de norvegieni, danezi şi suedezi, construite între 1963 şi 1975. Polonia a achiziţionat în 2000 şi respectiv 2002, fregatele americane Wadsworth şi Clark (fabricate în 1978-1979), din clasa Oliver Hazard Perry, după expirarea resursei (http://www.corectnews.com/scit/stiinta/fregatele-purtatoare-de-racheta-poloneze).

România a renunţat la reparaţiile regulamentare la submarinul Delfinul, din clasa Kilo, construit în 1985, găsind bani să cumpere în schimb, în 2004, fregatele britanice Coventry şi London din clasa Type 22, scoase din uz, dezarmate şi rămase aşa până azi (http://www.corectnews.com/politics/intern/fregatele-type-22-romanesti-vor-fi-date-la-fier-vechi).

Fregatele belgiene Wandelaar, Wielingen şi Westdiep fabricate în 1976-1977, au fost vândute Bulgariei în 2004 şi 2008, după ce fuseseră date la casare.

Începând din 2004, şantierele navale militare ale Rusiei au început să devină rentabile, resturile marinei militare ruseşti (compuse din 48 de submarine şi 90 de nave mari de suprafaţă), repartizate flotelor Nordului, Pacificului, Mării Negre, Mării Baltice şi flotilei Mării Caspice, intrând din 2006 în plin proces de modernizare. De redresarea şi retehnologizarea acestui domeniu de economie s-a ocupat Centrala de stat a şantierelor navale alcătuită din 3 corporaţii: grupul de vest de la St. Petersburg, grupul de nord de la Severodvinsk şi grupul din Extremul Orient de la Komsomolsk pe Amur (Vladivostok).

În februarie 2011 ministerul rus al Apărării a anunţat că are în plan să introducă în înzestrare până în 2020 circa 100 de nave mari de suprafaţă şi submarine, dovedind astfel că tăierile bugetare ale Pentagonului creează zeci de mii de locuri de muncă pe şantierele navale ale Rusiei. Dintre acestea 27 fiind submarine (dintre care 16 nucleare), restul fiind fregate, nave amfibii de comandament, crucişătoare purtătoare de rachete şi distrugătoare.

În prezent, cele mai moderne submarine de atac cu propulsie nucleară sunt cele din clasa Yasen (Proieect 885). Ele costă 1,6 miliarde USD, au un deplasament de 12.800 t, un echipaj format din 90 de marinari şi sunt înarmate cu 32 VLS, pentru torpile rachetă VA-111 Şkval (care se deplasează sub apă cu 370 km/h şi au o bătaie de 50 km), rachete navă-navă: 3M-54 Klub, Kh-35 (bătaie 130 km) şi rachete de croazieră RK-55 Granat (bătaie 3.000 km). Severodvinsk şi Kazan sunt primele submarine din cele 4 ale clasei Yasen, ele fiind livrate marinei militare ruse în 2013 şi respectiv 2015.

În ceea ce priveşte cele mai moderne submarine cu propulsie nucleară înarmate cu rachete balistice intercontinentale, primul submarin strategic din clasa Borei (Iuri Dolgoruki), a ieşit la probe în mare în 2012. El fiind urmat de Aleksandr Nevski (2013) şi Vladimir Monomah (2014). Submarinele Aleksandr Suvorov, Mihail Kutuzov, Cneaz Vladimir, din aceeaşi clasă, sunt în diverse faze de construcţie. Submarinul are o lungime de 170 m, un deplasament de 15.000 tone, fiind înarmat cu 16 rachete balistice intercontinentale Bulava şi alte 12 tuburi care pot lansa fie torpile rachetă VA-111 Şkval, fie rachete P-800 Onix anti-navă (bătaie 300-500 km). Preţul depăşeşte 2 miliarde USD. Ambele clase de submarine se construiesc la şantierul naval Sevmaş din Severodvinsk (port la marea Albă), aparţinând grupului de nord al Centralei de stat a şantierelor navale.

La un alt şantierul naval rusesc, cel al Amiralităţii din St. Petersburg, aparţinând grupului de vest al Centralei de stat a şantierelor navale, a fost finalizat un nou submarin diesel-electric din clasa Varşavianca (proiect 636.3), destinat flotei ruse a Mării Negre. Submarinul se numeşte Stary Oskol şi este al 3-lea (după Novorossiisk şi Rostov pe Don), dintr-o serie de 6 submarine din aceeaşi clasă, aşteptate să se alăture flotei ruse până în anul 2016. Clasa Varşavianca este o versiune îmbunătăţită a clasei Kilo, cu rază de acţiune sporită (autonomie de 700-1.000 km numai cu propulsie electrică, adică în imersiune), dispunând şi de tehnologii avansate care fac submarinele acestei clase mai greu de descoperit. Aceste submarine sunt extrem de manevrabile şi nedetectabile în ape puţin adânci.

În afara submarinelor din clasa Varşavianca, la şantierele navale ale Amiralităţii mai sunt în fază avansată de construcţie 17 nave de luptă. În 2012, Vietnamul a primit primul din seria de cele 6 submarine din clasa Kilo comandate la şantierele navale ale Amiralităţii, restul fiind în diferite stadii de construcţie. Totodată, a fost reluată şi construcţia submarinelor Sevastopol şi Kronştadt din clasa Lada (proiect 677), după ce au fost remediate defecţiunile de proiectare, sesizate la Sankt Petersburg, primul submarin din această clasă, intrat în înzestrarea flotei ruse în 2010. Alte 5 submarine din aceeaşi clasă au fost comandate de marina militară rusă.

La Sankt Petersburg mai există şi renumitul şantier naval Severnaia verf, care lucrează la 2 fregate stealth din cele 15 planificate pentru flota rusă, aparţinând noii clase Amiral Gorşcov (proiect 22350), adică Amiral Kasatonov şi Amiral Golovko, cu un deplasament de 4.500 t şi 2 fregate (Boiki şi Stoiki) din clasa Stereguşci. Trişul, Teg, Trikand sunt 3 fregate din clasa Talwar (project 1135.6), înarmate cu rachete navă-navă supersonice BrahMos (realizate în licenţă după P-800 Onix ruseşti), aflate în faza de construcţie pentru marina indiană.

(Vezi: Noua fregată pentru Flota Indiei: o tolbă plină cu săgeţi)

De menţionat că acest şantier naval care are în construcţie şi 2 submarine nucleare din clasa Borei pentru flota rusă a realizat până în prezent 300 submarine (din care 41 nucleare). Tot la şantierul naval Severnaia verf din Sankt Petersburg se vor construi 2 din cele 3 portelicoptere Mistral.

Alt şantier naval, aparţinând tot grupului de vest al Centralei de stat, este Iantar de la Kaliningrad. Aici au fost construite deja 3 nave (Amiral Grigorovici, Amiral Makarov şi Amiral Essen), din seria de 6 fregate stealth ultramoderne din clasa Krivak IV (proiect 1135.6). Toate cele 3 fregate urmează să intre în înzestrarea flotei ruse a Mării Negre în 2013-2014. În fine, la şantierul naval Komsomolsk pe Amur din Extremul Orient se află în construcţie fregatele numărul 2 şi 3 din moderna clasă Gromky (proiect 20380)".

 

 

 

 

Argumentele Congresului SUA în reconfigurarea scutului antibalistic din Europa

Taguri: scutul antirachetă, În lume, Comentarii, Securitate , SUA

Valentin Vasilescu

13.02.2013, 09:40

© Foto: www.navy.mil

Vă prezentăm o analiză a domnului Valentin Vasilescu, pilot de aviaţie, fost comandant adjunct al Aeroportului Militar Otopeni, licenţiat în ştiinţă militară la Academia de Înalte Studii Militare din Bucureşti-promoţia 1992, referitoare la scutul antibalistic din Europa.

„Sistemul RIM-161 Standard Missile 3 (SM-3) a intrat în dotarea marinei militare a SUA, la bordul a 5 crucişătoare AEGIS din clasa Ticonderoga şi a 16 distrugătoare din clasa Arleigh Burke, începând din noiembrie 2010. La Deveselu ar fi trebuit să ajungă 3 baterii cu 24 de rachete SM-3 Block IB. Racheta SM-3 nu dispune de încărcătură explozivă, are o autonomie de zbor de 450 km, plafonul de peste 160 km şi viteza maximă de 9,600 km/h (2,66 km/s).

După raza lor de acţiune, rachetele balistice au fost clasificate în: rachete balistice tactice (150-300 km), rachete balistice cu rază scurtă de acţiune SRBM (300-1.000 km), rachete balistice cu rază medie de acţiune MRBM (1.000-3.500 km), rachete balistice cu rază intermediară de acţiune IRBM (3.000-5.500 km) şi rachete balistice intercontinentale (peste 5.500 km). Aproape toate rachetele balistice urmează aceleaşi etape ale zborului. Etapa lansării şi accelerării rachetei durează 3-5 minute. Tracţiunea rezultată prin funcţionarea motoarelor treptelor rachetei, îi imprimă acesteia o viteză de până la 7 km/s (4-6 km/s la cele cu rază scurtă, medie şi intermediară de acţiune). La sfârşitul acestei etape, când motorul ultimei trepte se opreşte, racheta se află la 300-350 km distanţă faţă de locul lansării (80-150 km la cele cu rază scurtă, medie şi intermediară de acţiune) şi la o înălţime de 200-400 km, adică în spaţiul cosmic. Etapa zborului de croazieră este un zbor suborbital în spaţiul cosmic, pe o traiectorie eliptică care durează 20-25 de minute la rachetele balistice intercontinentale şi 5-15 minute la rachetele balistice cu rază scurtă, medie şi intermediară de acţiune. În prima parte, racheta continuă să urce spre apogeu (unde altitudinea este maximă). Apogeul unei rachete balistice intercontinentale este de 1.000-1.200 km, cel al rachetelor balistice cu rază scurtă, medie şi intermediară de acţiune este de 200-500 km. El fiind atins de rachetele balistice intercontinentale după parcurgerea a 3.500-6.300 km faţă de locul lansării. După atingerea apogeului, sub acţiunea forţei atracţiei gravitaţionale, racheta începe să coboare

(Vezi - http://img.photobucket.com/albums/v699/xu-an/popsci_1958_icbm_trajec_f-harvey.jpg)

Etapa terminală a zborului se rezumă la reintrarea în atmosferă (de la altitudinea de 100 km, cu o viteză de 4 km/s) până la impactul cu solul sau detonarea încărcăturii nucleare şi durează cel mult 2 minute. Pentru ghidarea pe ţintă, în această etapă a zborului rachetele balistice dispun un radar digital, având încorporat în memorie relieful zonei.
Pe 21 februarie 2008, o rachetă SM-3 a fost testată, lovind satelitul USA-193 (2.300 kg) care se afla pe orbită, la o altitudine de 247 de km, deasupra Oceanului Pacific. Viteza la impact a fost de 36.667 km/h, din care 28.000 km/h (7,8 km/s) era cea a satelitului. Episodul de mai sus demonstrează că racheta antibalistică SM-3 funcţionează precum un stâlp pus în faţa unei maşini de formula 1, aflată în mişcare. Practic, singurul lucru remarcabil este performanţa microprocesorului sistemului care extrapolează traiectoria rachetei balistice, astfel încât să plaseze racheta SM-3 în faţa acesteia. Întrucât carcasa de protecţie a ogivei cu senzori este largată la atingerea înălţimii de 80 km, racheta SM-3 poate intercepta doar rachetele care evoluează în afara atmosferei terestre, în etapa zborului de croazieră.

Dacă vorbim de o rachetă balistică intercontinentală lansată din Iran, distanţa parcursă de aceasta până la Deveselu este de aproximativ 2.300 km. Din graficul de zbor rezultă că la această distanţă faţă de locul lansării, racheta balistică intercontinentală se află la altitudinea de 800 km, inaccesibilă interceptorului SM-3.

(Vezi https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhM80MqRgpt7Vyi7D_WNA1_2dQkL6xTItWpoPiDOUwvNYnSXgomIoR1CUC93VfcpBhBY7Q23May-Z3fI_BrGzfGvo90hSPK3dtzWfmGpPJWRf-EhwqRkAXyaRB_CT3FBYTwyeeUoRWFwfU/s1600-h/trajectory.gif).

O altă problemă ar fi aceea că pentru a se dirija către teritoriul SUA, racheta balistică intercontinentală, lansată din Iran, trebuie să se înscrie pe cap compas 330 de grade, traiectoria sa survolând spaţiul dintre Marea Caspică şi Marea Neagră, aflat în afara razei de acţiune a interceptoarelor SM-3, instalate la Deveselu.
Traiectul intră însă în zona de foc a apărării antibalistice a capitalei ruse, aflată la 2.500 km de Iran. În jurul Moscovei sunt dispuse 5 baterii cu 12-16 rampe de lansare în silozuri, înarmate cu rachete antibalistice de tip 53T6 Gazelle care ating viteze de 2 ori mai mari decât SM-3 (5,5 km/s). Sistemul A-135 dispune de un radar de descoperire Don-2N cu bătaia de 2.000 km, un radar de dirijare nemijlocită ABM-3. Rusia dispune de cel mai performant dispozitiv de alarmare îndepărtată şi de urmărire a rachetelor balistice, alcătuit din 2 radare de tip Daryal (distanţă de descoperire 4.200 km) dispuse la Pechora (la nord de Munții Ural, aproape de Marea Kara), 3 radare de tip Dnepr la Olenegorsk (Peninsula Kola), la Mishelevka (la graniţa cu Mongolia) şi la Balkhash-Sary Shagan (în Kazahstan) şi 4 radare de tip Voronezh-M (distanţă de descoperire 6.000 km) la Lekhtusi (40 km nord de St. Petersburg), la Pionersky, (pe aerodromul Dunayevka, 27 km nord-vest de Kaliningrad ), la Gantsevichi (Belarus) şi la Armivir (200 km est de Novorossiysk, de pe malul Mării Negre).

Practic, datorită plafonului maxim de până la 300 km, SM-3 nu poate intercepta nici rachetele balistice cu rază medie şi nici intermediară de acţiune, lansate spre România. Cu atât mai puţin ar putea apăra Corpul V Armată al SUA aflat la Wiesbaden, Corpul de Infanterie marină de la Stuttgart, Divizia a 3-a Aeriană de la Ramstein şi Spangdahlem, toate în Germania sau Grupul 31 aviaţie de la Aviano din Italia.

Despre racheta rusească 9K720 Iskander M se ştie că este una cvasibalistică, cu o abatere probabilă de 5 m, la o bătaie maximă de 500-600 km, având apogeul la doar 50 km (neieşind în spaţiul cosmic) şi pe care SM-3 n-o poate combate. Pentru a putea manevra în înălţime şi direcţie, ea zboară cu 2,66 km/s (Mach 6-7), scăpând astfel şi de rachetele antibalistice endoatmosferice de tip Patriot sau THAAD. De altfel, din proiectare, racheta Iskander a primit ca sarcină nimicirea elementelor scutului antirachetă al SUA. Prin urmare, la Novorossiysk, în regiunea Krasnodar de pe malul Mării Negre, comandamentul Sud al armatei ruse dispune din 2008 de o brigadă Iskander M. Cum baterii de rachete MIM-104 Patriot americane au fost dislocate la Ustka, Toruń, Morag în Polonia, Rusia poate oricând să dea replica, aducând o brigadă Iskander în enclava Kaliningrad”.