Cât de aproape a fost adusă România de un nou război, soldat cu dezmembrarea teritorială?
27.04.2013, 10:04
|
|
Colaj: Vocea Rusiei
|
Vă supunem atenţiei o analiză de Valentin Vasilescu, pilot de aviaţie, fost comandant adjunct al Aeroportului Militar Otopeni, licenţiat în ştiinţă militară la Academia de Înalte Studii Militare din Bucureşti-promoţia 1992.
La finele anului 2014, gazoductul
South Stream, construit de Gazprom în colaborare cu italienii de la ENI,
va intra în funcţiune. Gazoductul porneşte de la portul Anapa de pe
litoralul rusesc şi traversează Marea Neagră până în Bulgaria, la Varna.
De aici conducta străbate teritoriile Bulgariei, Serbiei şi Ungariei,
ocolind România. În 2015 ENI va da în folosinţă şi o ramificaţie a South
Stream care străbate zona Balcanilor de vest, alimentând Italia pe sub
Marea Adriatică. Practic, din 2015 gazele ruseşti din zona Caspică vor
fi repartizate exclusiv pe direcţia strategică Balcanică una din cele 4
ale teatrului de acţiuni militare (TAM) european, marcând preluarea de
către ruşi a controlului energetic şi implicit politic asupra întregii
Europe Centrale şi de est.
Serbia,
care deţine un rol cheie în cadrul reţelei de gaze South Stream, are
toate şansele să achiziţioneze de la ruşi 64 de avioane SU-35
(superioare ultimei variante F-16 bloc 52/60 a americanilor), împreună
cu 4-6 baterii de rachete AA cu rază lungă de acţiune S-300PMU/ S-300V4
şi noile sisteme AA Buk M2M şi Panţir S1. Totul pe baza propunerii unui
împrumut rambursabil parţial dedus din taxa de tranzit a gazelor ruseşti
pe un deceniu. Serbia nu a uitat rolul jucat de România în bombardarea
din 1999 de către NATO a Belgradului prin punerea la dispoziţia
avioanelor NATO a spaţiului său aerian, care s-a soldat cu separarea
provinciei Kosovo & Mitroviţa (leagănul ortodoxiei sârbe) de
Iugoslavia.
Vă reamintesc şi că pe 14 noiembrie 1918
armata sârbă a ocupat Timişoara, iar comandamentul militar sârb a
preluat în administrare Banatul până în ianuarie 1919. Iar ca popor,
sârbii sunt şi răzbunători, dar şi excelenţi luptători, aşa că abia
aşteaptă să compenseze pierderea provinciei Kosovo prin eventuala
recuperare a Banatului. De aceea, în cursul anului 2012, în baza
hotărârii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, România a reînfiinţat
Brigada 18 Infanterie de la Timişoara, pe structura fostei Divizii 18
Mecanizată, desfiinţată în 1999, ca pretext pentru aderarea la NATO.
Bulgaria
dispune de aceleaşi MiG-29 nemodernizate de dinainte de 1989 şi a
renunţat să achiziţioneze F-16 la mâna a 2-a, părând interesată şi ea de
avioanele Su-35. Ca şi Bulgaria, Grecia este membru NATO şi ţară
ortodoxă, având în dotarea divizionului 11 rachete AA de la Heraklion,
sisteme AA ruseşti S-300 PMU1 şi TOR M1. Deci, tranzacţia e foarte
posibilă, mai ales că un SU-35 costă cu 40% mai puţin decât un F-16 bloc
52/60. Iar forţele aeriene ale Rusiei care au în vedere din 2016
trecerea pe avionul din generaţia a V-a (Su-T50), nu intenţionează să
introducă până atunci în dotare decât 100 de Su-35, acest avion fiind ca
şi Su-30/33, unul destinat exportului.
Vă reamintesc
că după capitularea forţelor armate româneşti, la 7 mai 1918 Puterile
Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și Bulgaria) au
obligat România să semneze tratatul de pace la Bucureşti, cunoscut şi ca
Pacea de la Buftea-Bucureşti. Una din condiţiile tratatului prevedea că
România să retrocedeze Bulgariei 3/4 din teritoriul Dobrogei, o parte
din acesta fiind şi azi în componenţa Bulgariei.
Un
alt moment de cotitură a avut loc pe 28 martie 2013, când din ordinul
preşedintelui Vladimir Putin, Comandamentul strategic Sud al armatei
ruse a început o aplicaţie aeronavală neanunţată, cu trageri de luptă şi
operaţiuni de desant pe litoralul Mării Negre, după un scenariu la
scară redusă, de ocupare a Dobrogei şi a capitalei României, în decurs
de 4-6 ore.
În
cursul anului 2012, în baza hotărârii Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării, simultan cu reînfiinţarea Brigăzii 18 Infanterie de la Timişoara a
avut loc şi reînfiinţarea Brigăzii 9 Mecanizate „Mărăşeşti" de la
Constanţa, pe structura fostei Divizii 9 Mecanizate, desfiinţate şi ea
în 1999. Misiunea Brigăzii 9 Mecanizate fiind împiedicarea invaziei
militare prin debarcarea pe litoralul Mării Negre, precum şi respingerea
unei ofensive terestre din Bulgaria, pe teritoriul Dobrogei.
Numai
că trăsătura de bază a armatei române a fost profilarea ei pe
rezolvarea exclusivă a unei sarcini adiacente operaţiunilor militare,
adică pe controlarea teritoriului deja ocupat de o armată, superioară
calitativ şi cantitativ. Aceasta a fost misiunea ei în Irak şi
Afganistan. Practica din Irak a dovedit că astfel de misiuni pot fi
îndeplinite, la fel de bine, de companii private de mercenari. Diferenţa
fiind aceea că în cazul companiilor private, SUA trebuia să plătească o
sumă importantă de bani, în timp ce armata română făcea acelaşi lucru
gratis.
În ceea ce priveşte capacitatea de a respinge
o agresiune militară, armata română a renunţat demult să o mai
abordeze, ajungând azi în aceeaşi situaţie cu cea a Republicii Mali.
Pentru nivelul combativ apropiat de zero al armatei române, cea mai mare
parte din vină o poartă corpul său de comandă, ireversibil virusat de
nenumăraţi impostori, făcuţi generali pe baza gradului de rudenie cu
familia prezidenţială şi a căror singură preocupare este aceea de a-şi
da ilegal cât mai multe case din patrimoniul MApN. De altfel, am tratat
pe larg acest subiect, într-un articol anterior.
Pe 18 aprilie 2013, ambasadorul Federaţiei Ruse la Bucureşti, Oleg Malginov, a acordat un interviu cotidianului România Liberă,
în care le-a amintit românilor cât de nesigure au devenit plaiurile lor
mioritice, afirmând că scutul antibalistic american de la Deveselu
reprezentă, mai întâi de toate, o potenţială ameninţare pentru România.
Această declaraţie l-a cam electrocutat pe Titus Corlăţean, ministrul de
Externe al României. Cel cu nivelul de ambiţie al României care vizează
trei zone principale din vecinătate: regiunea Extinsă a Mării Negre,
Balcanii de Vest şi regiunea Orientului Mijlociu şi a Africii de Nord.
După
terminarea lucrărilor Consiliului NATO-Rusia, Titus Corlăţean a dat
declaraţii cu privire la aşa-zise clarificări avute cu omologul său rus,
Serghei Lavrov. Fără a exista o confirmare din partea rusă, referitoare
la existenţa vreunei audienţe acordate de Lavrov şi nici la conţinutul
discuţiilor, Corlăţean a afirmat că Lavrov personal l-a asigurat că a
fost vorba de o „neînţelegere” atunci când s-a vorbit despre
posibilitatea ca România să devină o ţintă a Rusiei din cauza
elementelor scutului antirachetă amplasate la Deveselu.
Corlăţean
pierde din vedere un lucru elementar, încurcându-se în propriile
minciuni. Deoarece Lavrov nu putea să retracteze sau să interpreteze
ceea ce el însuşi i-a dictat ambasadorului Malginov să declare presei.
Pentru că atunci când s-a oferit să-l găzduiască, Traian Băsescu a
„omis" să condiţioneze semnarea acordului, de oferirea de către SUA a
unei garanţii. Anume că el nu va fi îndreptat împotriva arsenalului
strategic şi al forţelor strategice ale Federaţiei Ruse. Potrivit
reglementărilor internaţionale, în absenţa acestor garanţii oficiale
scrise, orice obiectiv de pe teritoriul statului care a acceptat
amplasarea unui sistem de arme străin, îndreptat împotriva Rusiei, poate
fi supus represaliilor de tip militar, din partea acesteia. Cu scopul
retragerii autorizaţiei de amplasare.
Având în vedere
toate aceste evoluţii, la punctul 2 al şedinţei Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării (CSAŢ), din 5 februarie 2013, a fost prevăzută
solicitarea realizării, în cadrul Organizaţiei Tratatului Atlanticului
de Nord (NATO), a unui plan de contingenţă pentru România. Planul de
contingenţă sau de intervenţie, hotărăşte ce acţiuni concrete vor fi
întreprinse în cazul unui eveniment neprevăzut ce afectează grav şi
negativ România şi care depăşeşte capacitatea ei de reacţie. Acest plan
este răspunsul la o agresiune militară externă şi este cerut în cazul în
care există indicii temeinice că România este ameninţată real.
Planul
conţine un algoritm cu rolurile fiecărui membru NATO, care acceptă să
intervină în favoarea României, graficul de cooperare pe etape şi
misiuni, în cazul declanşării agresiunii împotriva României. El mai
prevede şi o listă completă cu echipamentul şi tehnica de luptă necesară
pentru a sprijini soluţia supravieţuirii României. Nici după 3 luni,
NATO n-a dat curs acestei solicitări a României, semn că nu prea e
dispus nici un stat membru să facă şi altceva decât să condamne verbal o
eventuală agresiune militară îndreptată împotriva acestei ţări.
Notă: Toate informaţiile prezentate în articol aparţin autorului. Postul de radio Vocea Rusiei nu răspunde pentru ele.
Generalii lui Băsescu, comisarii politici din anii `50?
30.03.2013, 10:35
|
|
Screenshot: Vocea Rusiei
|
Vă prezentăm opinia domnului Valentin Vasilescu, pilot de aviaţie, fost comandant adjunct al Aeroportului Militar Otopeni, licenţiat în ştiinţă militară la Academia de Înalte Studii Militare din Bucureşti-promoţia 1992, referitoare la situaţia actuală din armata română.
„Extrem de nervos, Traian Băsescu a intrat în
direct prin telefon, în 21 martie 2013, la postul România TV, pe tema
proiectului Legii Statutului Cadrelor Militare. "Am intervenit pentru că
dezbaterea cu privire la armată mă obligă să corectez informaţiile
tendenţioase, greşite sau voit deformate. Armata română are o cifră de
generali care începe cu 90. Sunt generali cu o stea, până la 3 stele,
sunt comandanţi de divizii sau ataşaţi în afara ţării şi restul sunt în
trupele operative sau în justiţia militară. Armata română are numărul de
generali în deplin acord cu numărul de militari pe care îl are. Armata
română este organizată după standarde NATO, iar toţi generalii despre
care vorbim din comandamentele de armă şi de la Statul Major General
sunt oameni care au participat la reformarea armatei. Uitaţi de generali
ca domnul Pricină şi domnul Dogaru care au făcut armata la munci
agricole. Nu mai faceţi pe strategul militar, domnule Pricină. Nu mai
consideraţi armata NATO de astăzi ca fiind armata de la munci agricole
de dinainte de revoluţie". Realitatea, reperele şi previzibilele
evoluţii din TAM Central şi Estic erau cunoscute încă de pe vremea lui
Ceauşescu, de cei care învăţaseră carte cu adevărat şi aici îi includ pe
contemporanii generalului locotenent (cu trei stele) Corneliu
Dobriţoiu, licenţiat în ştiinţă militară la Academia de Înalte Studii
Militare din Bucureşti-promoţia 1993.
Cu
toate acestea, începând din 1997, titlurile a 80% din tezele de
doctorat ale generalilor şi politicienilor, în calitate de membri ai
”societăţilor civile”, deveniţi în număr de aproape o mie doctoranzi şi
apoi „dottore” prin procedeul deja consacrat: copy/paste, sunt
următoarele: Marea Neagră – spaţiu de interes pentru securitatea și
apărarea Uniunii Europene; Cooperarea regională în Zona Extinsă a Mării
Negre; Coordonate energetice şi economico-financiare ale securităţii
naţionale şi europene; Problematica securităţii şi cooperării economice
în statele din zona Balcanilor de Vest în contextul integrării
euro-atlantice, etc. Practic gândirea militară a ultimilor 16 ani a
constat într-o repetare la infinit a acestor platitudini, de pe urma
cărora n-a rezultat absolut nimic concret. În tot acest timp, alte state
din jurul nostru, cu precădere Rusia, au făcut salturi de impresionante
în ceea ce priveşte gândirea şi practica/politica militară.
Ca
să lămurim acest aspect, în 1989 armata română avea acelaşi număr de
generali ca şi azi. Numai că atunci în trupele de uscat existau 4 armate
de arme întrunite, fiecare fiind compusă din câte 3-4 divizii, în total
14-16 divizii. Acum trupele de uscat dispun doar de 2 divizii,
înzestrate cu aceeaşi tehnică de luptă din vremea lui Ceauşescu. Aviaţia
şi apărarea AA erau structurate în 1989 pe 2 divizii de Apărare AA a
Teritoriului şi 2 divizii de aviaţie ofensivă (cu 18 baze aeriene şi 24
de divizioane de rachete AA). Azi toate la un loc fac mai puţin de o
divizie, cu aceeaşi înzestrare din vremea lui Ceauşescu. Cât priveşte
marina militară, ea a ajuns deja una civilă, care foloseşte nave-spital
camuflate în fregate type 22. Capacitatea combativă a sistemului militar
este asigurată în mare măsură de nivelul iscusinţei generalilor săi, de
a aplica creator principiile luptei armate. Una din principalele legi,
general valabile ale luptei armate, descrise pe larg de generalul prusac
Carl von Clausewitz în tratatul său militar Vom Kriege, spune că
principiile de luptă aplicabile, depind în proporţie de 90% de generaţia
de armament cu care armata este înzestrată. Rezultatul involuţiei
înzestrării armatei române până în prezent, raportată la principalul
adversar nenominalizat (dar cunoscut de toată lumea) se poate exprima
printr-o comparaţie: tehnica de luptă existentă la sfârşitul Primului
Război Mondial (avioane de vânătoare biplane Nieuport 28 propulsate de
motoare de 160 cp, viteză maximă 198 km/h) versus tehnica de luptă
existentă după 21 de ani, adică de la începutul celui de-al 2-lea război
mondial (avioane de vânătoare Messerschmitt Bf 109 propulsate de
motoare de 1.455 cp, viteză maximă 640 km/h). Aşadar cine poate fi atât
de naiv să creadă că armata lui Traian Băsescu dispune de o capacitate
sporită de apărare a ţării, în condiţiile în care e înzestrată tot cu
tehnica de luptă lăsată moştenire de Ceauşescu în urmă cu peste 23 de
ani?
Odată cu cel de-al 2-lea Război Mondial,
Germania a adus schimbări radicale în ceea ce priveşte procedeele de
luptă prin crearea unei categorii de arme extraordinare: rachetele
balistice. Datorită vitezei mari (5.000-26.000 km/h), ele au o
eficacitate deosebită şi nu pot fi contracarate decât de câteva mari
puteri militare care deţin interceptoare antibalistice. Despre
confruntarea dintre rachetele balistice şi interceptoarele antirachetă
am vorbit într-un articol anterior.
Până
în 1997, Brigada 32 de rachete şi Brigada 37 de rachete au dispus de
câte 3 divizioane x 2 baterii de instalaţii Frog-3 la Ploieşti şi
Craiova şi 6 divizioane FROG-7, amplasate la: Basarabi, Brăila,
Ploieşti, Craiova, Lugoj şi Oradea (intrate în înzestrare în anul 1982),
ambele de producţie sovietică. 13-20 instalaţii de rachete R-11 SCUD-A
(bătaie 170 km, altitudine maximă 89 km) au funcţionat la Tecuci, Ineu
şi Ploieşti din 1962-1964. În anul 1978, Ceauşescu a înlocuit rachetele
sovietice R-11 SCUD-A cu cele mai performante sisteme pe care le-a avut
armata română în înzestrare: R-17/ SCUD-B, cu o bătaie de 300-400 km.
Aceste rachete constituiau „scutul" militar al României şi principalul
element de descurajare pentru oricine atenta la integritatea teritorială
a ţării noastre şi singura barieră redutabilă în calea iredentismului
maghiar de la Budapesta, alimentat de Occident. Lucru recunoscut pe 27
iulie 1989 de jurnalistul Douglas Clarke, într-un material intitulat
„România o ameninţare militară pentru Ungaria", difuzat de postul de
radio Europa Liberă, finanţat de CIA (vezi toate aceste tipuri de
rachete, aflate în înzestrarea altora şi azi: http://youtu.be/S_XQQIQQ-g0).
Prin
Hotărârea nr. 0103/1997 a CSAT, întărită prin Hotărârea de Guvern
nr.110/14.04.1997, politicienii Emil Constantinescu (preşedinte al
României), Victor Ciorbea (premier), Victor Babiuc (ministru al
Apărării) şi Traian Băsescu (ministru al Transporturilor) în
complicitate cu generalul locotenent Constantin Degeratu, şef al
Statului Major General (şcolit la George C. Marshall-European Center for
Security Studies), au executat un ordin venit de la Casa Albă. Prin
care, după ce au trecut în rezervă peste 2.000 de cadre excelent
pregătite (desfiinţând cele 2 mari unităţi), rachetele lor au fost
îmbarcate în portul Constanţa, de unde au fost transportate pe nave
israeliene transcontainer şi livrate rebelilor Unita din Angola, prin
încălcarea embargoului ONU. În totală necunoştinţă de cauză, diverşi
pseudo-analişti invocă în acest caz tratatul INF (Intermediate Range
Nuclear Forces Treaty), uitând că el a fost stabilit şi semnat doar de
SUA şi URSS, în 1987, România sau alte state nefiind părţi ale acestuia.
Este adevărat că înainte de 1989 eşaloanele inferioare ale armatei
(militari în termen, subofiţeri, maiştrii militari şi ofiţeri) erau
obligate să participe la muncile agricole, pe care activiştii PCR,
generalii şi ofiţerii superiori din conducerea MApN, Securitatea şi
colaboratorii acesteia nu le serveau. Fie şi pentru ca „bişniţarii de
zgârci" din flota comercială (protejaţi de aceeaşi Securitate) şi
familiile lor, să se îmbuibe, în timp ce copii militarilor din unităţile
izolate (Deveselu, Bărăganu, Topraisar, Pleniţa, Vînju Mare etc.)
făceau foamea. Ca şi când s-ar fi ştiut că lor le erau predestinate
fotoliile de ministru, preşedinte al României şi europarlamentar. Numai
că înainte de 1989, Ceauşescu s-a preocupat şi de înzestrarea armatei cu
tehnică de luptă modernă, în timp ce succesorii săi printre care se
numără şi Traian Băsescu, au făcut contrabandă la greu cu aceste arme
până când armata a rămas să lupte în izmene, ca la Mărăşeşti. Toate
aceste "agerimi" s-au petrecut la vedere, fără ca vreun ofiţer superior
din armată, devenit ulterior general de-al lui Traian Băsescu să
comenteze. Aceştia sunt generalii de azi de la Statul Major General,
despre care Traian Băsescu spune că sunt oamenii care au participat la
reformarea armatei, prin procedeele arătate mai sus. De exemplu, ce
calităţi de strateg militar îl recomandă pe generalul-locotenent Ştefan
Dănilă să ocupe funcţia de şef al Statului Major General, altele decât
relaţia de rudenie cu familia Băsescu? Trebuie să recunosc că datorită
generalilor de carton ai preşedintelui, sublima reformă a armatei române
a atins în zilele noastre o cotă atât de înaltă, bazată pe o tehnologie
atât de avansată, încât Traian Băsescu în persoană s-a pus în genunchi
la Casa Albă pentru ca Obama să amplaseze măcar un scut anti-rachetă la
Deveselu”.
Notă:
Toate informaţiile prezentate în articol aparţin autorului, domnul
Valentin Vasilescu. Postul de radio Vocea Rusiei nu răspunde pentru ele.
Valentin Vasilescu: Ursul rus îşi arată muşchii la Marea Neagră
28.03.2013, 18:37
|
|
Foto: EPA
|
Pe 28 martie 2013, la 04:00 (ora Moscovei), din ordinul preşedintelui Vladimir Putin, a început o aplicaţie militară cu trageri de luptă în Marea Neagră a Comandamentului strategic Sud, la care participă 7.000 de militari din forţa de intervenţie rapidă, 36 nave de suprafaţă şi submarine, un număr neprecizat de bombardiere strategice Tu-160, Tu-95MS şi Tu-22M3, avioane multirol Su-27 şi MiG-31, avioane de alarmare timpurie A-50 AWACS, aeronave de transport desant aerian An-12 şi elicoptere de transport Mi-8, însoţite de avioane de alimentare în aer Il-78.
În
acest sens vă prezentăm opinia domnului Valentin Vasilescu, pilot de
aviaţie, fost comandant adjunct al Aeroportului Militar Otopeni,
licenţiat în ştiinţă militară la Academia de Înalte Studii Militare din
Bucureşti-promoţia 1992.
„Aplicaţia de amploare era previzibilă în contextul politico-economic tensionat.
(Vezi: Cum au tăiat Dragonul chinezesc şi Ursul Rus ghearele Vulturului american. Partea a III-a),
iar scenariul acesteia este unul care a mai fost vehiculat pe internet
(Ziuanews.ro - Scenariul Marelui Stat Major în cadrul unui conflict cu
Rusia este apocaliptic: Nimiciţi în patru ore).
Misiunea
imediată a Grupării aero-navale ruse constă în exersarea unei
operațiuni de desant maritim și aerian, în vederea ocupării regiunii
Dobrogea și controlul punctelor de trecere de la Giurgeni-Vadu Oii și
Fetești-Cernavodă. Debarcarea se face în 2 raioane pe litoral, iar
parașutarea în 3 zone, fiecare acțiune desfășurată la nivel „batalion",
pe fluviul Dunărea. Direcția principală de ofensivă a forțelor ruse este
Constanța-Fetești.
Divizia 30 maritimă (flota Mării
Negre) va fi întărită cu Divizia 7 operațiuni speciale (alcătuită
Regimentul 1 parașutiști, 1 R.Aeropurtat, 1 R.Artilerie, etc.), Brigada
18 infanterie, Bg. 22 Mecanizată și R. 708 Av. Transport (compus din
avioane AN-12, dispuse pe aerodromul Taganrog, pe malul Mării Azov).
Misiunea următoare a trupelor de uscat rusești este atingerea
aliniamentului delimitat de confluența râului Argeș cu fluviul Dunărea,
cursul în amonte al râului Dâmbovița. Ocuparea localităților Cernica și
Corbeanca, DN-1 până la Ploiești, SubCarpații de curbură până la
localitatea Odobești și atingerea râului Siret, la vărsarea în Dunăre.
Statul Major General al Comandamentului strategic Sud al Federaţiei ruse
a stabilit ca direcție principală de ofensivă calea ferată
Fetești-București. Direcția secundară va fi Fetești-Focșani-Nămoloasa.
1.
Componenţa forței navale de atac rusești Coloana vertebrala a Grupării
aero-navale ruse (Divizia 30 Maritimă) este Brigada 11 Maritimă,
alcătuită din 5 nave de luptă mari: un crucișător purtător de rachete
din clasa Slava (12.500 t), două distrugătoare din clasa Kara (9.900 t)
și 2 fregate din clasa Krivak (3.420 t). Slava dispune de 16 lansatoare
de rachete supersonice navă-navă, navă-litoral de tip P-500 Bazalt, o
mini-rachetă de croazieră, care zboară cu 2.5 Mach și lovește ținta din
zbor orizontal. Rachetele sunt capabile să poarte încărcături nucleare,
muniție termobarică și submuniții inteligente. Umbrela sau asigurarea
aviației de sprijin a grupării navale ruse, care operează în Dobrogea,
împotriva avioanelor de interceptare românești, este asigurată de
crucișătorul din clasa Slava, înarmat cu opt lansatoare de rachete S-300
M-1 (bătaie minimă 90 km, altitudine maximă 25.000 m). Apărarea
antiaeriană (AA) propriu-zisă a grupării navale ruse este realizată prin
alte 80 rachete cu raza medie de acțiune (bătaie=40 km) de tip SA-N-3B.
Apărarea nemijlocită a fiecărei nave din gruparea navală rusă este
realizată de câte 40 de bucăți rachete AA cu rază scurtă de acțiune de
tip SA-8 Gecko/OSA și până la 6 sisteme AA Kashtan (2xAK-630/ tun 6
rotativ țevi cal. 30 mm şi 16 lansatoare SA-18). Fiecare sistem dispune
de 2 tunuri rotative GSh-30k cu şase ţevi, cal. 30 mm și două
containere-lansatoare de rachete AA cu rază foarte scurtă de acțiune de
tip 9M311. Divizia 30 M. mai are în organizare Brigada 41 M, vârful său
de lance fiind Batalionul 166 maritim. Acesta este compus din purtătoare
mici de rachete, corvete din clasa Tarantul și din clasa Bora. Corveta
Bora, cea mai modernă navă din clasa sa, are o viteză maximă de 102 km/h
și este înarmată cu lansatoare de rachete navă-navă, navă-litoral P-270
Moskit/SS-N-22 (bătaie 120 km) este apărată de 20 de racheteSA-8
Gecko/OSA și de sistemele de tip Kashtan. Gruparea navală rusă
subordonează și Brigada 197 Amfibie alcătuită din 7 nave de desant care
transportă Brigada Infanterie marină, întărită cu încă un batalion de
infanterie marină. Ca şi Bg. IM, cele 2 Bg. Infanterie şi Mecanizată
sunt înzestrate cu câte un batalion de artilerie cu 45 autotunuri tip
2S31Vena și 2S23 Nona (cal. 120 mm, bătaie 13 km, că proiectile
Kitolov2, dirijate pe fascicol laser, care perforează blindaje de până
la 65 cm).
2. Sprijinul aerian al flotei ruse
Gruparea navală rusă este protejată aerian în luptă de Regimentul 3
Aviație vânătoare-bombardament cu aeronave Su-27, de pe aerodromul
Krâmskaia (malul Mării Negre), R. 960 Av. cu MiG-31 de pe aerodromul
Primorsko-Akhtarsk, (Marea Azov), Escadrila 43 Av.Bombardament cu
Tu-22M3, Tu-160, Tu-95 de pe aerodromul Eisk (Marea Azov) și Reg. 55
elicoptere, R. 25 El. anti-tanc, R. 325 El. transport, etc.
3.
Forța navală a României se bazează pe Flotila 56 Maritimă care dispune
doar de o fregată operațională (Mărășesti) înarmată cu lansatoare de
rachete sovietice P-21 Termit/SS-N-2 Styx (din anul 1964, bătaie 80 km),
patru tunuri AK-726 cal. 76 mm și 4 x AK-630 cal. 30 mm, celelalte două
fregate tip 22 „Regele Ferdinand" și „Regina Maria", fiind neînarmate,
sunt poreclite "patrula păcii" de marinarii români. Divizionul de
corvete (F-188 Zborul, F-189 Pescărușul, F-190 Lăstunul) este și el
înarmat cu rachete 4xP-21. Un divizion cu 3 vedete purtătoare de rachete
din clasa Osa este și el înarmat cu rachete Termit (F-202 Smeul, F-204
Vijelia, F-209 Vulcanul). Restul navelor (corvete, vânători de
submarine, puitoare de mine, monitoare fluviale) nu sunt capabile să
opună rezistență grupării navale ruse.
4. Aviația
militară și apărarea antiaeriană română poate interveni aerian cu
Flotila 86 de la Fetești (Mig-21 Lancer) și Escadrila 863 (elicoptere
IAR-330 L) de la M. Kogălniceanu. Mai pot fi ridicate de la sol 8
aparate IAR-99 Șoim de la școala de aviație de la Bobocu, Escadrila 951
Av. cu MiG-21 Lancer, E. 904 elicoptere (IAR-330) de pe aerodromul
Bacău. Funcționale, dar în afara razei de acțiune mai sunt Flotila 71 de
la Câmpia Turzii (compusă din Esc. 711, 712 Av./ Mig-21 Lancer și Esc.
713 El./IAR-330). Brigada. 1 Apărare Antiaeriană este înzestrată cu 2
baterii tip S-75 Volhov din anul 1962 și un divizion MIM-23 Hawk
nemodernizat (contemporan cu Volhov) și parțial operaționalizat care
apără Bucureștiul. Despre cele 18 aeronave MIG Lancer apte de luptă, se
știe că sunt produse în 1971, adică cu resursa de zbor epuizată. 5.
Apărarea terestră a litoralului românesc revine Brigăzii 9 Mecanizată
din subordinea Diviziei 2 Infanterie. Dispunerea Bg. 9 Mc. Este
următoarea: Batalionul 912 tancuri la Murfatlar, B. 341 Inf. la
Topraisar, B. 911 Inf. la Medgidia, B. 345 Art. la Medgidia. Podurile
peste Dunăre sunt aparate de B.1 Jandarmi dispus la Fetești și
Cernavodă. Divizia 2 Inf. mai are ca unități subordonate: B. 528 Mc. de
la Brăila, Bg. 282 Mc. compusă din B. 280 Mc. Focșani, B. 84 Tc. Și B.
300 Mc. de la Galați. Brigada 8 Larom este compusă din B. 81 Aruncătoare
de Proiectile Reactive cal. 120 de la Focșani, B. 83 APR de la Bârlad,
B. 96 APR de la Ploiești. 6. Forța de reacție militară românească,
neutralizată în 30 de minute. Prima lovitură aeriană a rușilor urmărește
obținerea supremaţiei și destructurarea conducerii trupelor române ce
acționează în teatrul de luptă. Cele dintâi ținte vor fi rețeaua de
radare ale forțelor aeriene și navale românești din Dobrogea, precum și
Bateria 1 Rachete AA de la Medgidia. Urmează aerodromurile M.
Kogălniceanu și Fetești, punctele de comandă și de dirijare ale aviației
în luptă, fregata Mărăşeşti, corvetele Zborul, Pescărușul, Lăstunul și
vedetele Smeul, Vijelia, Vulcanul. Atacul aerian va viza și Bg. 9 Mec,
blindatele și forța vie a B. 912 Tc, B. 341 I, B. 911 I, B. 345 Art, B.
307 I.M. Aviaţia rușilor va acționa pe câte 3 grupuri cu destinație
tactică (formații de avioane având de lovit obiective de aceeași
categorie). Trei subgrupuri a câte 3 patrule de avioane multirol, de la
înălțimi de 8-10.000 m, vor lovi cu racheta subsonică Kh-35 E/Uran. În
cadrul primei lovituri, grupurile cu destinație tactică beneficiază de
asigurare de luptă, compusă din avioane Su-27, înarmate în variantă de
interceptare şi de câte un avion generator de bruiaj sectorial.
Neutralizarea batalioanelor românești de tancuri, artilerie sau a celor
mecanizate (care dispun de până la 45 tancuri T-85M sau 45 MLI & TAB
sau APR-Larom) încartiruite în remizele nerezistente la lovituri
aeriene ale garnizoanelor, este asigurată de lovituri cu 1-2 rachete
purtând muniție dispersoare tip SADARM. Forțele române nu dispun de
rachete anti-navă Harpoon, Exocet, nici de submarine funcţionale.
Submarinul Delfin zace inutilizabil din anul 2000 şi nu mai poate fi
reparat. Practic, în primele 30 de minute de la declanșarea atacului,
forțele aeriene, marina militară și cele 2 divizii de infanterie
românești își pierd 80% din capacitatea de luptă. Ulterior, aviația rusă
execută nestingherită vânătoarea de obiective, până când nici un tanc
sau MLI nu va mai fi apt de luptă. Restul este pur și simplu o defilare a
forțelor ruseşti (cu o durată de 4-6 ore de la începerea ostilităților)
până la București”.
Notă: Toate
informaţiile prezentate în articol aparţin autorului, domnul Valentin
Vasilescu. Postul de radio Vocea Rusiei nu răspunde pentru ele.
|
Gazul rusesc, fundament al înfrăţirii Europei
Vă prezentăm o analiză a domnului Valentin Vasilescu pilot de aviaţie, fost comandant adjunct al Aeroportului Militar Otopeni, licenţiat în ştiinţă militară la Academia de Înalte Studii Militare din Bucureşti-promoţia 1992. despre politica gazelor în Europa.
„În ştiinţa militară se operează
frecvent cu noţiunile de teatru de acţiuni militare (TAM), terestre sau
maritime, obiective şi direcţii strategice, direcţii operative,
aliniamente strategice etc. TAM terestre reprezintă un spaţiu geografic
de mărimea unei părţi dintr-un continent, pe care puterile militare
beligerante şi-l revendică şi în care-şi desfăşoară operaţiile militare
propriu-zise. Obiectivele strategice sunt regiuni economico-politice de
importanţă vitală (complexe economice, surse energetice, de materii
prime, reţele de transport energetic, etc.). Cucerirea obiectivelor
strategice sau asigurarea controlului un timp îndelungat asupra
acestora, conduce automat la schimbarea raportului de forţe dintr-un
TAM.
Direcţiile strategice terestre sunt nişte fâşii
imaginare, largi şi adânci dintr-un TAM care permit ducerea operaţiilor
militare. Ele sunt axate pe un sistem dezvoltat al comunicaţiilor
terestre care converg în mod obligatoriu către un obiectiv strategic.
Direcţiile operative sunt segmente ale direcţiilor strategice care
permit manevre de ocolire a terenului greu accesibil şi prin aceasta
realizarea surprinderii. Aliniamentele strategice sunt definite de
elemente geografice importante (lanţuri muntoase, cursuri de fluvii,
litoralul maritim, etc.) şi marchează începutul sau sfârşitul unei etape
a operaţiei strategice. Cucerirea, menţinerea sau pierderea unui
aliniament strategic influenţează decisiv realizarea scopurilor
strategice ale operaţiei.
Cea mai la îndemână
clasificare a cercetătorilor militari indică 4 x TAM europene: Nord,
Vest, Sud şi Central-Estic. TAM Nord cuprinde ţările din peninsula
Scandinavă şi Danemarca. TAM Vest cuprinde Irlanda, Anglia, Olanda,
Belgia, Franţa, Spania şi Portugalia. TAM Sud cuprinde Italia, Slovenia,
Croaţia, Muntenegru şi Albania. Frecvent acestui TAM îi sunt asociate
Grecia şi subTAM-ul Mării Mediterane. TAM Central-Estic cuprinde ţările
care au rămas.
Câteva repere de delimitare a TAM
Central-Estic ar fi la vest, un aliniament descris de localităţile
Hamburg, Stuttgard (din Germania), Innsbruck (Austria), Zagreb
(Croaţia), Sarajevo (Bosnia) şi Thesalonic (Grecia). La nord, limitele
ar fi litoralul de sud şi est al Mării Baltice, Sankt-Petersburg
(Rusia), la sud litoralul grec al Mării Egee, litoralul turc al Mării
Negre, zona Caucazului şi Marea Caspică. Principalele direcţii
strategice ale acestui TAM sunt: Baltică, Bielorusă, Ucraineană şi
Balcanică. Ca la orice dreaptă din geometrie, pe o direcţie strategică
sunt permise ambele sensuri de deplasare.
Direcția
strategică Baltică străbate câmpia nord europeană şi se termină pe
litoralul Mării Baltice, pe teritoriul Estoniei, Letoniei şi Lituaniei.
Caracteristicile terenului din această direcţie strategică nu împiedică
în niciun fel manevra de forţe şi mijloace pe scară largă. Pe 22 iunie
1941, Germania împreună cu aliaţii săi a declanşat agresiunea militară
împotriva URSS. Conform planului Barbarossa, pe direcţia strategică
Baltică a trecut la ofensivă Grupul de Armate Nord, din Prusia centrală,
având ca obiectiv strategic cucerirea oraşului Sankt-Petersburg.
Direcția strategică Bielorusă are ca origine localitatea rusă Samara (fostă Kuibâşev), străbate teritoriul belarus, pe cel al Poloniei şi se opreşte la Berlin. Obiectivul strategic al acestei direcţii este oraşul Moscova. Nici pe această direcţie formele de relief nu ridică probleme în realizarea manevrei de forţe şi mijloace. Conform aceluiaşi Plan Barbarossa, pe direcţia strategică Bielorusă a trecut la ofensivă Grupul de Armate Centru, concentrate în Polonia, cu scopul strategic de a cuceri oraşul Moscova.
Direcţia strategică Ucraineană
porneşte de la oraşul Volgograd (fost Stalingrad), urmează estul şi
sudul Ucrainei, ajunge la Bratislava (Slovacia), apoi la Viena şi se
opreşte la Munchen. O caracteristică a acestei direcţii este aceea că
fâşia ei se îngustează la graniţa Ucrainei cu Slovacia datorită munţilor
Carpaţi, Tatra şi Metaliferi. Planul Barbarossa a alocat direcţiei
strategice ucrainene Grupul de Armate Sud, compus din germani, italieni,
unguri şi români. Pe direcţia principală de ofensivă a acţionat
Subgrupul de Armate A, având drept obiectiv strategic luarea în
stăpânire a zonei petrolifere Groznâi-Baku. Pe direcţia secundară de
ofensivă a acţionat Subgrupul de Armate B, cu misiunea de a înfrânge
rezistenţa apărătorilor sovietici, de la Kursk şi Stalingrad,
deplasându-se ulterior de-a lungul fluviului Volga, până la vărsarea lui
în Marea Caspică, la Astrahan. N-a mai fost cazul, întrucât o parte a
diviziilor Grupului de Armate Sud au fost încercuite în jurul
Stalingradului, nimicite sau au fost forţate să se predea.
Direcţia
strategică Balcanică este o punte de legătură cu continentele asiatic
şi african. Spre deosebire de celelalte direcţii strategice, cea
balcanică are parte de un teren accidentat, greu accesibil, motiv pentru
care este compusă din 2 articulaţii sub forma unor fâşii înguste,
numite direcţii operative.
Direcţia operativă Turcă
porneşte de la Istanbul, pe unde se face trecerea de pe continentul
asiatic, prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Intră pe teritoriul
bulgar avansând până la Burgas, după care cunoaşte 2 variante. Prima
variantă străbate Carpaţii Meridionali ai României, ajunge prin poarta
Mureşului la Belgrad-Pancevo sau prin poarta Someşului la Budapesta. A
2-a variantă îşi schimbă cu 90 de grade direcţia pe teritoriul
Bulgariei, devenind paralelă cu lanțul munților Balcani şi ocoleşte
teritoriul României. Ajunge pe teritoriul Serbiei la Niş, apoi la
Belgrad şi Pancevo, străbate teritoriul Ungariei şi se oprește la Viena.
Direcţia
operativă Greacă îşi are originea în portul Thesalonic, locul unde în
primul război mondial, pe 5 octombrie 1915, un contingent militar englez
şi francez a debarcat, deschizând un nou front în Balcani. De la
Thesalonic, direcţia operativă Greacă, urmează culoarul râului Vardar
până la Skopje (Macedonia), de unde schimbă cursul spre Serbia, pe râul
Morava până la Niş, unde face joncţiunea cu direcţia operativă Turcă. În
al 2-lea Război Mondial, germanii, italienii şi ungurii au încheiat cu
succes operaţia ofensivă din 6-23 aprilie 1941, soldată cu ocuparea
Iugoslaviei şi Greciei. Forţa de izbire a fost concentrată în Austria şi
direcţia principală de ofensivă s-a suprapus pe direcţia operativă
Greacă.
Oamenii de ştiinţă sovietici au intuit în
anii ’60 că ţările din TAM Central şi Estic nu posedă resurse energetice
şi că din punct de vedere economic, acest fapt asigură pentru următorul
secol, o excelentă piaţă de desfacere pentru gazul rusesc. În perioada
războiului rece, URSS a construit o întreagă reţea numită Drujba pentru a
asigura continuitatea aprovizionării cu gaze a Europei. Iar traseul
gazoductului Drujba se suprapune peste 3 din cele 4 direcţii strategice
ale TAM Central şi Estic (Baltică, Bielorusă și Ucraineană).
Prospecţiunile
complexe efectuate în ultimul deceniu au concluzionat că majoritatea
rezervelor de gaze şi de petrol din zona arctică se găsesc în zăcământul
Iujno-Karski situat în Marea Barents. Practic, 70% din petrolul şi 90%
din gazele naturale din apele teritoriale ale Rusiei se găsesc în zone
în care adâncimea mării nu depăşeşte 500 m, acestea fiind accesibile
forajului şi extracţiei. Gazul arctic rusesc alimentează deja direcţia
strategică Baltică (prin gazoductul North Stream) şi pe cea Bielorusă.
Din toamna anului 2012, conducta de gaze North Stream transportă gaze
din Rusia până în Germania, pe sub Marea Baltică, ocolind ţările baltice
şi Polonia, Gazprom colaborând la construcţia ei cu companii germane,
franceze şi olandeze. Gazele din Siberia vor continua să alimenteze
direcţia strategică Ucraineană, iar cele din zona Caspică vor fi
repartizate exclusiv pe direcţia strategică Balcanică.
Gazoductul
Nabucco, susţinut de UE, a rămas şi azi în faza de proiect datorită
refuzului Turkmenistanului şi Azerbaidjanului de a furniza gazul
necesar. În locul lui, a apărut gazoductul South Stream al Gazprom şi al
partenerului italian Eni. Acesta porneşte de la portul Anapa de pe
litoralul rusesc şi traversează Marea Neagră până în Bulgaria, la Varna.
De
aici, conducta urmează varianta direcţiei operative Turce, care
ocoleşte România, alimentând în schimb Serbia, Ungaria, Slovenia şi
Italia. Rusia a oferit o reducere cu 20% a preţului gazului pentru
Bulgaria în schimbul acceptării şi construirii mai rapide a tronsonului
gazoductului South Stream pe teritoriul acestei ţări. Publicaţia Magyar Hirlap
a anunţat că guvernul Ungariei a redus şi el cu 10%, de la 1 ianuarie
2013, preţul gazelor naturale, electricităţii şi energiei termice
livrate populaţiei, estimând că este posibilă o reducere a preţului
energiei pentru populaţie de 20%-40% atunci când gazoductul South Stream
va fi dat în folosinţă.
România care are o poziţie
centrală pe direcţia strategică balcanică şi o impresionantă
infrastructură naţională de transport a gazelor creată în epoca
socialistă, utilizată în prezent la 1/2 din capacitate, a refuzat să
participe la South Stream. Dacă România accepta să participe la South
Stream, ea ar fi scurtat semnificativ lungimea conductei. De asemenea,
Gazprom construieşte tronsoane de conectare în Croaţia, Macedonia şi
Bosnia-Herţegovina. Lungimea totală a conductei de gaz va fi de peste
2.300 km, termenul de dare în exploatare fiind 2015”.
Notă: Toate informaţiile prezentate în articol aparţin autorului. Postul de radio Vocea Rusiei nu răspunde pentru ele.
Prosperitatea unei ţări este dată de capitalul autohton, nu de corporaţiile transnaţionale
Vă prezentăm un comentariu al cititorului nostru, domnul Marian Rădulescu, despre situaţia economică din România.
Săptămâna
care tocmai a trecut a adus un eveniment inedit şi necesar în acelaşi
timp pentru România: întrunirea oamenilor de afaceri români într-o
şedinţă, având ca scop organizarea într-un Consiliu al Investitorilor
Români. În sfârşit, există oameni care şi-au dat seama de influenţa
nefastă a penetrării corporaţiilor transnaţionale în România. Ţelul
acestor corporaţii, atât în România cât şi oriunde în lume, este unul
singur: jefuirea resurselor de care dispune o ţară şi transformarea
populaţiei acestei ţări în forţa de muncă extrem de ieftină. S-a văzut
că pentru atingerea acestui ţel, „transnaţionalii” nu se dau în lături
de la nimic: cumpăra guverne, politicieni, oameni cu influenţă,
făcându-i să distrugă capacităţile productive ale ţării, ca apoi să le
vândă pe nimic, ca fier vechi. Astfel se elimină o concurenţă incomodă
şi se transformă ţara într-o piaţă pentru mărfuri de proastă calitate.
Pentru cumpărarea acestor mărfuri, populaţia naivă este atrasă în
mecanismul creditelor de consum „doar cu buletinul”, urmând inevitabil
un nivel de îndatorare mai mare decât capacitatea acestei populaţii de a
câştiga prin munca proprie. Trebuie să recunoaştem că aceasta este o
formă rafinată de sclavie, cea financiară!
Declaraţiile
omului de afaceri român Ion Niculae, unul din iniţiatori, făcute atât
în timpul acestui eveniment, cât şi ulterior la televiziune, spun nişte
adevăruri ce merită a fi cunoscute şi însuşite. Astfel, principalul
interes corporatist este descris în următoarea frază:
„Investitorul străin vrea să obţină profit de cel puţin 200% şi să
scoată repede banii din ţară, pe când investitorul român construieşte
ceva în ţară”. Iar despre „modul de lucru” al acestor corporaţii, Ion Niculae a spus: „Consiliul
Investitorilor Străini face legea în mediul de afaceri din România,
profitând de vidul legislativ. Noi, dacă vrem să facem ceva, acest lucru
este taxat ca trafic de influenţă. Trebuie să luptăm la noi în ţară să
fim egalii străinilor”. Iar aservirea guvernanţilor români faţă
de interesele corporatiste este exemplificată în acest caz: „Guvernul
României ne-a spus că UE nu ne dă voie sa acordăm subvenţii pentru
îngrăşăminte în agricultură. Comisia Europeană ne-a spus că guvernul
României nu a cerut niciodată aşa ceva”.
Este bine că
a fost luată iniţiativa înfiinţării Consiliului Investitorilor Români,
este bine că s-au spus nişte adevăruri. Sper că această iniţiativă nu a
însemnat numai o întâlnire a oamenilor de afaceri „la o măslină, un
fursec şi o cafea”, cum se procedează de obicei. Sper că s-a făcut ce
trebuia făcut la această şedinţă: să se ţină cont de toate propunerile,
de ideile constructive expuse în luările de cuvânt, apoi să fie redactat
actul constitutiv al acestei organizaţii, să fie supus aprobării
statutul de funcţionare, să fie aleasă conducerea. Astfel, nu ar mai
rămâne de făcut decât întocmirea documentaţiei, înregistrarea
organizaţiei la tribunal, după care aceasta va deveni operaţionala. Dacă
nu s-a procedat aşa, toate declaraţiile lui Ion Niculae şi ale
celorlalţi parteneri de dialog rămân vorbe goale! Iar dacă acest
Consiliu al Investitorilor Români, devenit operaţional, nu are în raza
sa de acţiune şi întreprinderile mici şi mijlocii, nu va fi decât un
uriaş cu picioare de lut, incapabil să se susţină prin forţe proprii!
Chiar
dacă toţi întreprinzătorii români se vor organiza eficient, ei singuri
nu vor reuşi să redreseze economia naţională. Este nevoie şi de ajutorul
statului, materializat prin menţinerea sub controlul său a sectoarelor
strategice, atâtea câte au mai rămas după „jaful privatizării”. Sectorul
energetic, transporturile feroviare, producţia de armament, toate
activele care nu au fost distruse trebuie puse pe picioare sub
conducerea unor oameni competenţi, de specialitate. Există încă astfel
de oameni, care au condus cândva sectoarele în cauză. Cum, nu ştiţi?
Aceia pe care „structurile democratice” i-au înlăturat, aplicându-le
eticheta de „fosile comuniste”. Aceşti oameni sunt adevăraţi specialişti
(politrucii pecerişti s-au reprofilat în parlamentari, consilieri,
etc.) şi pot pune în stare de funcţionare aceste obiective economice,
organizate ca regii autonome, proprietate de stat şi aflate în
subordinea Ministerului Economiei. Această formă de organizare prezintă
două mari avantaje: 1) În cazul încheierii unor acorduri economice cu
alte ţări, negocierile vor fi simplificate datorită faptului că
reprezentanţii ministerului de resort sunt totodată factori de decizie
în regiile respective. Este lesne de imaginat acest avantaj în negocieri
cu state ca Rusia şi China; 2) Aceste regii, fiind proprietatea
statului, pot aduce sume mari la bugetul de stat, nemaifiind nevoie de
împrumuturi externe pentru cheltuieli tip „pensii şi salarii”. De
asemenea, s-ar reduce presiunea insuportabilă aplicată cu maxima
nesimţire asupra agenţilor economici privaţi. Dacă aceştia din urmă vor
fi impozitaţi cu sume rezonabile atât pentru bugetul de stat, cât şi
pentru cel de asigurări sociale, numărul de salariaţi ”cu carte de
munca” ar creşte!
Am mai spus-o şi o voi spune, de
câte ori va fi nevoie: trebuie dezvoltate relaţiile bilaterale ale
României, în toate direcţiile! Nu trebuie să ne cramponam cu disperare
numai de Uniunea Europeană şi de Statele Unite! Interesul economic al
României cere recâştigarea pieţei pierdute din Est, obiectiv ce se poate
realiza prin refacerea relaţiilor economice cu Federaţia Rusă şi China.
Având în vedere faptul că aceşti doi coloşi fac parte din grupul BRICS,
piaţa din Est capătă noi dimensiuni, către India, Africa şi America
Latină. Există o regulă economică pe care orice întreprinzător o
respectă: în acţiunea de lărgire a pieţei proprii, prima dată sunt
abordaţi clienţii cu care s-a lucrat în trecut. La nivel macroeconomic,
înlocuind agenţii economici cu ţări, constatăm că în direcţiile arătate
mai sus avem numeroase ţări care ne-au fost parteneri economici în anii
'60-'80. Reluarea legăturilor economice ar însemna comenzi ferme şi
contracte pe termen mediu şi lung, care ar face cu adevărat „să duduie”
economia românească, atât de stat, cât mai ales cea privată! Dacă
unităţile economice productive direct implicate în export ar merge la
capacitate maximă, ar funcţiona şi cele din sfera serviciilor, cele care
se ocupă cu dezvoltarea şi menţinerea infrastructurii, cele din sfera
comerţului. Iar un buget naţional în creştere ar asigura funcţionarea
sistemului de sănătate, învăţământ şi a tuturor celorlalte sisteme
publice necesare unui nivel de viaţă decent.
Bineînţeles,
asta nu înseamnă ignorarea legăturilor economice cu Uniunea Europeană.
Din contra, sunt multe de făcut în acest domeniu. În primul rând,
guvernul României are multe de făcut vis-a-vis de alinierea legislaţiei
româneşti cu cea din UE şi mai ales la elaborarea unei strategii simple
şi clare pentru atragerea fondurilor europene. Sunt atâţia
întreprinzători români, în primul rând producători de alimente
ecologice, care pot dezvolta afaceri solide în UE, dar nu au acces la
fondurile europene. De asemenea, nu trebuie uitaţi nici cei ce vor să
muncească în ţările UE, ale căror drepturi trebuie respectate (contract
de muncă, asigurări de sănătate, pensie, şomaj, etc).
Referitor
la companiile transnaţionale, trebuie remarcat aportul pozitiv al
acestora în economia unei ţări. Cu o condiţie: aportul de capital
corporatist să fie totdeauna mai mic decât cel autohton. De asemenea,
transnaţionalele trebuie să respecte legislaţia ţărilor unde îşi
desfăşoară activitatea, trebuie să plătească taxe şi impozite la fel ca
orice agent economic din ţara respectivă. Ori, în România,
transnaţionalele sunt nişte entităţi privilegiate, scutite de multe din
taxele şi impozitele ce ar trebui să le plătească, îşi permit ca
printr-o politică de dictat economic să marginalizeze firmele româneşti.
Această stare de lucruri trebuie să înceteze dacă vrem să ne fie bine!
În final, doresc să citez din interviul luat de ziarul Romania Liberă ambasadorului Federaţiei Ruse la Bucureşti, d-l Oleg Malginov, următoarea frază: „Înainte
de toate, trebuie să construieşti o ţară stabilă, iar apoi să priveşti
în jur, pentru că poţi avea o cooperare bună cu Rusia, dar la fel de
bine poţi avea acelaşi tip de raporturi cu Uniunea Europeană. Este
părerea mea personală. Scopul ar trebui să fie o Europă cât mai largă,
nu una redusă la Uniunea Europeană (iar asta e valabil şi din punct de
vedere economic)”. O mai buna sinteză decât spusele domnului ambasador nici că se poate.
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
O zi plina-ochi de pace, va ureaza cristian_kinetoterapy.....si tot ceva doriti in viata.. Doresc ca fiecare sa poata posta liber cu conditia pastrari bunului simt si fara postari xenofobe si rasiste. Cu totii suntem copii Divinitatii.