Cine este acest Zalmoxis, care îi face nemuritori pe geto-daci?

Cine este acest Zalmoxis, care îi face nemuritori pe geto-daci?

Taina Nemuririi

Nu înțeleg... ce se poate ascunde dincolo de toate. Văd doi ochi scufundați în orbite, piele atât de întinsă pe oase încât e străvezie, buze uscate... și aud numai țipete ascuțite.
E limpede, moartea se apropie... Dar eu o vreau departe, cât mai departe... Neputincioasă mă pierd în nebuloasa nesfârșită a întrebărilor și anxietatea mă sufocă. Spre ce ne îndreptăm? Mai există ceva după... sau e sfârșitul... ? Mă rog să găsesc calea... calea cea dreaptă, să înțeleg...
Căutând să înțeleg taina morții, citesc diferite mitologi și religii. Și așa îi redescopăr pe străbunii mei, traco-daco-geți, iar odată cu ei Taina Nemuririi ce precede învățătura Hristică. Creştinismul fiind continuarea, pe plan spiritual evoluat, a henoteismului geto-dacic.
Herodot, în Istorii, vorbind despre geți, precizează că "ei își spun nemuritori", iar Diodor din Sicilia, în Biblioteca istorică, afirmă că aceștia "se cred nemuritori".
De ce oare străbunii mei își spuneau și se credeau nemuritori? mă întreb eu, încercând să pătrund esența acestei afirmații.
Platon în "Arta medicală" îmi dă anumite informații despre nivelul foarte înalt al culturii dacice, în următorul citat:

   "Așa stau lucrurile, Charmides, și cu descântecul nostru. L-am învățat cu prilejul unei expediții, de la unul dintre medicii din Tracia ai lui Zalmoxis, despre care se zice că au darul de a te face nemuritor. Spunea Tracul acela că (medicii)greci aveau dreptate să cuvânteze așa cum v-am arătat adineauri . Dar, Zalmoxis, adaugă el, regele nostru, care este un zeu şi un mare înţelept, ne învaţă că, după cum e nepotrivit să încercăm îngrijirea ochilor fără să vindecăm întâi capul, tot la fel, nici capul nu poate fi îngrijit nesocotind trupul; având în vedere acest adevăr, trupul trebuie să fie îngrijit, în acelaşi fel, într-un mod potrivit, împreună cu sufletul. Căci motivul pentru care medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli este acela că ei nu cunosc tainele întregului pe care-l au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, atunci nici o parte nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, (ucenicul lui Zalmoxis) toate lucrurile bune și rele – pentru corp și pentru om în întregul său – vin de la suflet și de acolo curg(ca dintr-un izvor) ca de la cap la ochi. Trebuie deci, în primul rând să vindecăm izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul cu tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se îngrijeşte cu incantații(descântece). Aceste incantații sunt vorbe frumoase, care fac să se nască în suflete înțelepciunea. Odată ivită aceasta și dacă stăruie, este ușor să se bucure de sănătate și capul și trupul. Când mă învăța leacul și incantațiile spunea: Să nu te laşi înduplecat să îngrijeşti capul nimănui, dacă nu-ţi va fi încredinţat mai întâi sufletul spre îngrijirea prin descântec. Aceasta este greşeala pe care, acum, o săvârşesc oamenii, încercând să vindece o parte fără cealaltă. Și mă povățuia foarte stăruitor să nu mă las înduplecat de nimeni – oricât de bogat, dintr-un neam ales, sau oricât de frumos ar fi – să fac altfel. Deci, eu, pentru că i-am jurat, și sunt nevoit să-i dau ascultare, îi voi da în adevăr ascultare. Și dacă vrei – potrivit povețelor străinului – să-mi încredințezi mai întâi sufletul tău, pentru a-l vrăji cu incantațiile tracului, îți voi da și leacul pentru cap. Dacă nu, nu-te pot ajuta cu nimic, scumpe Carmide”

Înțelegem că stramosii nostri posedau cunostinte despre elementele structurale ale corpului energetic: canale (nadi) si centre (chakre). Pe lângă medicina foarte avansată pe care o practicau, cunoscută astăzi ca psihosomatică, rețin că mare filosof îi considera pe medicii traci superiori medicilor greci, și că medicii traci predau ucenicilor lor leacurile odată cu incantațiile – epodele, sub jurământ, așa cum ei învățaseră acestea, de la medicul-zeu Zalmoxis. Ca atare este posibil ca jurământul pe care medicii îl depun astăzi (așa-zisul – jurământ al lui Hipocrat), să fie o reminiscență a culturii medicale geto-dace.

Eliade arata ca "reputatia medicilor geto-daci era reala si ca ea s-a mentinut timp de secole.

Flavius Josepus asemăna pe esenieni cu „organizaţia” călugărilor geto-daci, considerând că aceasta era mai bine cunoscută, ceea ce dovedeşte vechimea şi seriozitatea acestei „instituţii” a călugărilor amintiţi. Numele acestor călugări erau, la geţii din dreapta Dunării ctistai (să fie doar simplă asemănare fonică între „cristai” şi „creştini”?!), iar la cei din stânga Dunarii, pleistai. Vasile Pârvan punea ctistai în legătură cu ktistis – „fondator” în limba greacă – şi pleistai cu polistis – fondator de cetăţi. 

„Flavius Josephus (37-100 d. Hr.). În Războiul iudaic şi în Arheologia iudaică, găsim informaţii privitoare la regiunile noastre: astfel, aflăm că ordinul schimnicilor religioşi ai dacilor, numiţi de el «întemeietori» şi pe care Strabon îi numea tot «întemeietori», era analog sectei egalitare a «esenilor iudaici»(op. cit., p. 54), de unde o înrudire de credinţe şi de neam între Daci şi Eseni. „Grupul monahal al Esenilor/ Eseninilor, cu centrul la Cumran, deşi separat de restul vieţii religioase oficiale, are o înrâurire de netăgăduit asupra celor ce sunt în căutarea unui ideal spiritual curat, pe linia tradiţiilor din trecut” (Pr. Dr. Emil Pascal), care la ei, ca neam de Geţi – „cei mai drepţi dintre Thraci” (Strabon) – erau cele zalmoxiene.

"In schimb, esenienii sunt de parere ca toate trebuie sa ramana in seama proniei divine. Ei cred in nemurirea sufletului si rasplata dreptatii li se pare bunul suprem. Cand trimit ofrande templului, nu aduc si jertfele cuvenite, deoarece au mijloace de purificare mult mai sfinte. De aceea, nu li se ingaduie sa intre in templu si au ceremoniile lor religioase. Sunt oameni cu moravuri exemplare si se indeletnicesc cu agricultura. Mai presus de toti cei ce-si atrag laudele prin propria virtute, esenienii merita sa fie admirati pentru dreptatea lor, prea putin cultivata de greci sau de barbari, cata vreme ei o respecta nu de scurta vreme, ci de multi ani in urma. Ca atare, au actionat in asa fel incat nimic sa nu-i impiedice sa-si foloseasca bunurile in comun, incat bogatii nu se bucura mai mult de averea lor decat cei ce nu poseda nimic. Sunt vreo patru mii de oameni care fac acest lucru. Nu vor sa auda de sotii si nici sa aiba slujitori, socotind ca s-ar dovedi nedrepti fata de ultimii si ca cele dintai sunt certarete, asa ca ei traiesc separat si se ajuta unii pe altii. Pentru administrarea veniturilor obtinute din munca campului, isi aleg oameni cinstiti din randul preotilor, care le procura provizii si le pregatesc hrana. Ei isi duc viata in felul acesta si traiul lor seamana cu cel al dacilor care se numesc Polistai.
Text preluat din Flavius Iosephus, "Antichitati Iudaice", traducere Ion Acsan, "

"Strabon (Geografia VII, 3.3) reproduce, dupa Posidonius, ca misienii se abtineau sa manânce carne, multumindu-se cu miere, lapte, brânza, si ca din aceasta cauza ei se numesc "cei ce se tem de Zeu" (theosebeis)...Strabon adauga ca, la traci, exista solitari mistici cunoscuti sub numele de ktistai care traiesc fara femei, se consacra zeilor si vietuiesc "eliberati de orice teama"(apud Eliade, Istoria..., p.171 si nota 79; vezi si De la Zalmoxis..., p.56-57,74). 

Dupa Eliade, experienta extatica era corelata, la triburile trace, cu "credinta în nemurire si certitudinea beatitudinii sufletului decorporalizat". Geto-dacii credeau că spiritul omului e nemuritor, trupul fiind o împiedicare pentru suflet de a se bucura de nemurire, de aceea trupul biologic nu are nici un preţ, poftele trupeşti fiind ignorate cu desăvârşire. Moartea unui geto-dac însemna un prilej de bucurie, o sărbătoare. Sufletul razboinicului cazut pe campul de lupta se inalta catre Cer, spre Zalmoxis, parintele nostru Ceresc Universal.

Aşadar, geto-dacii vor fi de esenţă divină ei înşişi, situându-se deasupra lumii și a timpului, asemeni zeilor.
La ce folos pentru un geto-dac să se “distreze” în viaţa biologică foarte scurtă, când nemurirea lui era legată de Cer şi de Zalmoxis, prin moartea trupească şi eliberarea sufletului din “temniţă” el putând ajunge la zeul suprem...

"Privita sub raportul practicilor de cult, religia daco-getilor era o religie initiatica si misterica" (O.Drâmba, p.802).

"Aceasta post-existenta fericita nu era deloc generala, ci se obtinea prin intermediul unei initieri... Hellanikos, care era mai vârstnic decât Herodot, dar care urmeaza povestirea sa, descriind ritul lui Zalmoxis îl numeste pe buna dreptate "teletai" subliniindu-i caracterul initiatic" (De la Zalmoxis ..., p.47)

Istoricii, si mai ales arheologii admit ca "incontestabil ca religia geto-dacilor ajunsese la un nivel de spiritualizare mai înalt decât toate celelalte religii înrudite ale popoarelor învecinate" (Radu Florescu, în comentariile de editor al Geticii, p.539).

Religia strămoşilor noştri era una diferită, una care incita şi uimea prin originalitatea sa, originalitate care nu putea să constea decât într-un monoteism primar, pentru că altfel grecii nu ar fi luat în seamă o religie politeistă, fără să o identifice cu a sa, lucru pe care se pare că îl întrevede şi istoricul C. Giurăscu: „Elementul esenţial al culturii geto-dacice a fost religia. Ea a impresionat profund [– prin frumuseţea şi superioritatea principiilor sale –] pe toţi scriitorii lumii vechi care au cunoscut-o”. Acelaşi autor referindu-se la religia geto-dacă şi la creștinism, afirmă: „de pe acum, că sunt o sumă de puncte asemănătoare, unele chiar identice, între cele două religii. Primul este credinţa în nemurire. …”

Mircea Eliade arata: "Grecii recunoscusera destul de devreme originalitatea si forta religiozitatii trace. Diverse traditii localizau în Tracia sau în Frigia originea miscarii dionysiace si o mare parte a mitologiei despre Orfeu (Istoria credintelor religioase, Ed. Siintifica si enciclopedica, Bucuresti 1986, vol.II, p.168).
Marija Gimbutas, cunoscut etnograf si istoric contemporan, consemneaza: "România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europa, o entitate culturala cuprinsa între 6500-3500 î.e.n...A devenit, de asemenea, evident ca aceasta straveche civilizatie europeana precede cu câteva milenii pe cea sumeriana... A fost o perioada de reala armonie, în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii... Trebuie ca de acum încolo sa recunoastem importanta spiritualitatii Vechii Europe ca o parte a istoriei noastre" (Civilizatie si cultura, Ed.Meridiane, Bucuresti 1989).

 Religia geto-dacilor era fără îndoială centrată în jurul acestui zeu suprem, Zalmoxis(Zamolxis).
 Monoteistă sau politeistă? Chiar dacă mulți sunt de părere că religia lor ar fi fost politeistă, fiindcă mai multe izvoare se referă la mai multe nume de divinități(Zalmoxis, Gebeleizis, Apollon, Sarmis, Sabazios, Dyonisos, Bendis, Derzis, Kotys, ... ). Dacă iau în considerare numărul sfinților existenți astăzi în creștinism, pe care îi cinstim și totuși indiscutabil suntem o religie monoteistă, tind să cred că înaintașii mei erau la fel. Ca atare încercările unor istorici de a descoperi în cultura geto-dacă existenţa unui politeism similar religiilor altor popoare din acea perioadă nu-şi găseşte temei sau acoperire documentară.

   "Nu există alt zeu în afară de al lor” , afirmă chiar Herodot referindu-se la geto-daci, întărind astfel ideea monoteismului religios.

    Vasile Pârvan ni-l prezintă pe Zalmoxis ca fiind un “zeu unic” al geto-dacilor şi “zeu suprem”.

    Zalmoxis ( Ζάλμοξις) 

   Istoricul antic Diogenes Laertios și Hesychius, afirmă că că, "geții îl venerau pe Zamolxis și-l considerau a fi Cronos(Saturn)", iar Mnaseas din Patara spunea că ”geții îl adoră pe Cronos, numindu-l Zamolxis”.

   În mitologia greacă, Cronos era una dintre cele mai vechi divinităţi (fiul lui Uranos şi tatăl lui Zeus). Cronos e stăpânul timpului și al spațiului.

   Cuvântul Zalmoxis este compus din: Zal +Mox ( la care s-a adăugat sufixul grecesc -is).

  Asociem termenii: Zal (za-zală – fără de început și fără de sfârșit) + Mocs(moș) = Moșul Fără de Început și Șfârșit, Dumnezeul Moș sau Divinitatea străbună, Părintele și Creatorul lumii. De aici avem și termenul de sfinte "moaște"( relicve venerabile care reprezintă puterea terestră și celestă). În Vechiul Testament, de exemplu, dumnezeul biblic este descris ca un zeu bătrân numit „Cel vechi de zile” (Daniel 7.9)

   Sanskritul Moksha, are de asemenea semnificația de nemurire.

La unii autori antici Saturn este numit și Deus Daciae, supranumit și Omul, de unde identificarea lui Saturn(Cronos, Zalmoxe) cu Moș Crăciun, care duce daruri oamenilor. Apelativul Crăciun ar proveni de la termenul latin creatio, care se referă la naştere, creație. Bătrânul Crăciun este strâns legat de vechiul cult solar al solstiţiului de iarnă(când ziua începe să crească iar noaptea se scurtează, ca semn al biruinţei Luminii asupra Întunericului. Momentul când Soarele renaşte, atingând punctul cel mai sudic al cursei sale celeste și începe să urce până când va atinge punctul său cel mai înalt, la solstiţiul de vară) cunoscut sub numele de „Crăciun” (naștere cosmică și terestră) de care este legat și cultul bradului(în credința populară românească, bradul este arborele sacru, este axa cosmică în jurul căreia s-a construit Cosmosul întreg: în vârful Bradului se află raiul, la poalele lui, lumea pământeană şi la rădăcina lui, lumea subpământeană. Ca arbore cosmic, Bradul are şapte sau nouă rânduri de ramuri, reprezentând cele şapte sau nouă ceruri).

Mircea Eliade deosebește pe "Dyonisos de Zamolxis cu care e comparat, și câteodată confundat, de la Rohde încoace, căci zeul geților îi „nemurea” pe inițiații în misterele sale. Dar grecii nu îndrăzneau încă să depășească distanța infinită, care, în ochii lor, despărțea divinitatea de condiția umană”. Faptul că Zalmoxis făcea pe adepții școlii sale „nemuritori” depășește incomparabil concepția grecească cu privire la valoarea omului. Această superioritate l-a facut pe Mircea Eliade să intituleze un paragraf „179. Zamolxis și imortalizarea”. Scriitorii greci încearcă să integreze „doctrina și cultul” lui Zamolxis „într-un orizont spiritual de structura pitagoreeană. Ba chiar, prin Getia Minor, își însușesc cultura Zalmoxiana, socotind-o pitagoreeană.

"După cum am aflat chiar eu de la grecii ce locuiesc în Hellespont şi în Pont, acest Zalmoxis ar fi fost om, rob în Samos, şi i-ar fi fost rob lui Pythagoras al lui Mnesarchos. De aici, devenind el liber, ar fi făcut avere mare şi, îmbogăţindu-se, s-ar fi întors la ai lui. Într-acestea tracii ducând o viaţă rea şi fiind cam proşti, acest Zalmoxis - care cunoscuse felul de viaţă ionian şi moravuri mai alese decît la traci, ca unul ce trăise printre eleni, iar dintre eleni pe lângă Pythagoras, care nu era vreun sofist amărât - şi-ar fi făcut un andreion în care să-i găzduiască pe fruntaşii cetăţenilor şi în timpul ospeţelor să-i înveţe că nici el, nici cei ce beau împreună cu el, şi nici cei ce se vor naşte din ei în veac nu vor muri, ci doar se vor duce într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de toate bunătăţile. Şi în timp ce făcea astea unul după altul şi spunea aceste lucruri, îşi făcu o locuinţă subpământeană. Şi când avu locuinţa gata, se făcu nevăzut dintre traci; coborând jos, trăi în locuinţa subpământeană vreme de trei ani. Iar lor le păru rău după el şi-l jeliră ca mort. Dar în al patrulea an se arătă tracilor şi aşa ajunse Zalmoxis să-şi dovedească lor cele ce spusese mai înainte. Astea se zice că a făcut la ei... Cât despre mine, în ce-l priveşte pe el şi locuinţa lui subpământeană nu [pot să spun] nici că nu le dau crezare, nici că le cred prea tare, dar mie îmi pare că acest Zalmoxis a trăit cu mulţi ani mai înainte de Pythagoras. Fie că Zalmoxis o fi fost vreun om, fie că este vreun daimon de pe la Geţi, să-i fie de bine." (Herodot, secV a)

"Căci se spune că unul dintre Geţi, Zamolxis pe nume, i-a fost sclav lui Pythagoras şi unele din cele cereşti le-a învăţat la acela, pe altele rătăcind pe la Egipteni şi cam atât. Şi întorcându-se acasă s-a făcut foarte preţuit de către conducători şi de către neamul lui tâlcuindu-le semnele prevestitoare, reuşind să-l convingă pe rege să-l ia tovarăş la domnie, ca unul ce e în stare să vestească cele din lumea zeilor. La început a fost rânduit preot al zeului celui mai cinstit la ei, dar după acestea a fost numit zeu, şi procurându-şi un loc cu peşteră necălcat de oameni, a locuit acolo, rareori întâlnindu-se cu cei de dinafară, afară de rege şi de slujitori. Iar regele i-a fost părtaş, văzând că oameniiîi dădeau ascultare mult mai mult decât înainte, ca unuia care poruncea după sfatul zeilor. Iar acest obicei s-a întins până în zilele noastre, mereu găsindu-se câte cineva cu acest caracter, care să facă voia regelui, dar care să fie numit zeu de către Geţi. Iar muntele a trecut de sfânt, şi ei îl şi numesc astfel; iar numele lui este Kogaionon, la fel cu al râului ce curge pe lângă el. Şi într-adevăr, când Burebista a luat domnia peste Geţi, cu care deja divinul Caesar avea de gând să se războiască, Dekaineos deţinea această cinste. Iar obiceiul acesta pythagoreic al lui Zamolxis de abţinere de la [carnea] însufleţitelor s-a păstrat." (Strabon, sec I a)

"Acest Toxaris nici n-a mai plecat înapoi la Sciţi, ci a murit la Athenae, şi nu mult după aceea a fost considerat Erou, iar atenienii îi înjunghie jertfe, (sub numele de 'Vindecător Străin). Căci, devenind Erou, a primit apoi acest nume. Iar cauza acestui eponimat, şi pentru ce a fost numărat în rândul eroilor şi considerat unul dintre Asklepiazi, nu e rău s-o povestim de-a dreptul, ca să aflaţi că nu doar Sciţii au obiceiul strămoşesc să nemurească şi să trimită la Zamolxis, ci şi atenienii să lase ca Sciţii să fie făcuţi zei în Grecia." (Lucian din Samosata, sec II p)

"A avut [Pythagoras] şi fraţi: cel mai mare Eunomos, iar cel mijlociu Tyrrhenus; şi un sclav Zamolxis, căruia îi jertfesc Geţii, considerându-l Cronos, după cum zice Herodot." ( Diogenes Laertius, sec III p)

"Avea [Pythagoras] şi un alt flăcău pe care şi-l procurase din Thracia, al cărui nume era Zalmoxis, fiindcă la naştere a fost învelit într-o blană de urs, căci tracii spun la 'blană' zalmos (sau zalmon). Îndrăgindu-l Pythagoras, l-a învăţat contemplarea înaltă, slujbele sfinte şi celelalte slujiri ale zeilor. Unii spun că el se numea şi Thales. Barbarii i se închină ca lui Heracles. Dionysiphanes [sau Dionysophanes] spune că el ar fi fost sclav la Pythagoras, căzut în mâna tâlharilor şi însemnat cu fierul, după ce Pythagoras şi-a făcut partid şi a fugit, legându-şi fruntea din pricina semnelor. Unii spun că numele se tălmăceşte Zalmoxin: bărbat străin." (Porphyrios, sec III p)

"Şi de ce să ne mire aceştia, când ei aveau şi creştere şi hrană de oameni liberi? Căci Zamolxis, trac fiind şi sclav al lui Pythagoras şi auzind discursurile lui Pythagoras, fiind eliberat şi ajungând la Geţi le-a aşezat legile, aşa cum am arătat la început, şi i-a îndemnat pe cetăţeni la bărbăţie, convingându-i că sufletul este nemuritor. Încă şi acum, Galaţii toţi şi Triballii şi mulţi dintre barbari îşi cresc fiii în convingerea că sufletul nu piere, ci supravieţuieşte celor morţi, şi că moartea nu trebuie temută, ci în primejdii şi mai vârtos dorită. Şi învăţându-i pe Geţi acestea, şi scriindu-le legile, el este la ei cel mai mare dintre zei." (Iamblichus, sec III-IV p)

"Zamolxis: de acesta Herodot zice că Grecii care locuiesc în jurul Pontului povestesc că s-a născut ca sclav al lui Pythagoras, că apoi s-a întors, fiind eliberat şi luând corabia, şi că a deprins traiul acela cumpătat şi limba greacă, că i-a adunat la un loc pe primii dintre Asti şi a benchetuit cu ei, spunând că nici el şi nici cei care beau cu el nu vor fi vreodată morţi. Alţii spun că el e Cronos." ( Hesychius, sec V p)

" În cea de a doua (ţări pe care le-au avut Goţii), adică pe pământul Daciei, al Traciei şi al Moesiei [l-au avut rege] pe Zalmoxis, care a fost de o uimitoare cunoaştere a filosofiei, după mărturia mai multor scriitori de anale." ( Iordanes, sec VI p)

"Îmi închipui că nu pentru nişte măslin sălbatic şi nişte ţelină intrau în competiţie competitorii la jocurile Olympice ori Nemeene şi mai ales nu pentru dorinţa de a prăda şi de câştig imediat, vitejii luptători de pe câmpurile de luptă se expun la primejdii deschise şi evidente. Nu. Amândoi sunt motivaţi de dorinţa unei glorii care este permanentă şi numai a lor, aşa cum poate fi ea obţinută în afară de imortalitatea conferită lor de Istorie, nu în felul riturilor lui Zamolxis şi ale închipuirilor Geţilor, ci într-un fel cu adevărat nemuritor şi divin, singurul prin care soarta muritorilor poate dura veşnic." ( Agathias, sec VI,p)

"Zalmoxis: cel care i-a fost sclav lui Pythagoras, după Herodot 4; scit; care atunci când s-a întors a propovăduit că sufletul este nemuritor. Dar Mnaseas spune că la Geţi este cinstit Cronos astfel şi este numit Zamolxis. Iar Hellanikos, în 'Obiceiuri ale Barbarilor' spune că, Zalmoxis le-a dezvăluit aceste taine Geţilor din Tracia şi le-a spus că nici el şi nici cei cu el nu vor muri, ci vor avea parte de tot ce-i mai bun. De îndată ce a spus acestea, a construit o locuinţă subpământeană. Apoi, dispărând dintr-o dată dintre Traci, a locuit acolo. Dar Geţii i-au dus dorul. Iar în al patrulea an s-a arătat din nou, iar Tracii l-au crezut în toate. Însă unii spun că Zalmoxis i-a fost sclav lui Pythagoras Samianul, al lui Mnesarchos, şi că şmecheriile astea le-a făcut când a fost eliberat. Însă se pare că Zamolxis a fost cu mult mai înainte de Pythagoras. Nemuritori se cred şi Terizii şi Krobyzii şi ei spun că cei care mor se duc aşa ca Zamolxis, dar se întorc din nou. Şi ei cred că aceste lucruri se adeveresc într-una. Fac jertfe şi benchetuiesc, ca şi cum mortul se întoarce din nou." (lexiconul lui Photius, sec IX p)

Hyppolytus, sec. III d.Hr, încearcă să demonstreze că "Zamolxes a fost cel dintâi care a răspândit doctrina pitagoreică printre druizii celți".

Origenes în Philosophumena, precizează că Druidismul la celți a fost introdus de "Tracul ZALMOXES", care învățase pe druizi, printre altele, și divinațiunea prin fise și numere.

Strabon (Geografia VII, 67) îl citează pe Zalmoxis alături de Amphiaraos, Trophonius, Orfeu si Musaios, care erau renumiți prin experiențele lor extatice. Iar Pythagoras, cu care era comparat Zalmoxis, fusese pus în legătură cu Aristeas, Abaris, Epimenide, Phormion, Empedocle. "Legendele lui Pythagoras fac aluzie la raporturile sale cu zeii și spiritele". Aristeas, eroul unei călătorii (menționate anterior) în țara hiperboreilor, la nordul Mării Negre, trecuse de la moarte la înviere. Epimenide "postise si deprinsese extazele prelungite", devenind "stăpân al unei "înțelepciuni entuziaste", adică al unei anumite tehnici extatice". Phormion "a fost vindecat de o rană în urma unei calatorii extatice intr-o regiune ciudata, aparținând unei "geografii mitice"; ca și "Leonymos ajunge în "Insula Albă" - mai târziu localizată în Marea Neagră" (apud M.Eliade, De la Zalmoxis..., p.49-50, 52-54).

Diodor din Sicilia îl situează pe Zalmolxis alături de ceilalți doi mari întemeietori de religii ai omenirii, Zarathustra și Moise.
Că ar fi fost un sclav al lui Pythagora - este pur și simpul o legendă naivă, repetată de anticii greci care observaseră asemănările între cele două învățături.
Herodot a trăit între 484-425, iar Pythagora, circa 580-495, dacă Zalmoxis ar fi fost cum se spune ucenicul lui Pythagora ar fi trebuit să fie chiar contemporan cu Herodot. Probabil, de aceea și afirmă deplin conștient: „Dar mi se pare că Zalmoxis a trăit cu mult înaintea lui Pythagora”, dar cum lui Zalmolxis nu îi poate atribui o genealogie şi origine naturală elină pentru a nu răni orgoliul grec, recurge totuși la filiațiunea cu Pythagora.
Ca atare suntem perfect îndreptățiți să afirmăm cu tărie că Zalmoxis nu a fost ucenicul și nici sclavul lui Pythagora, ci a trait cu mult înainte de acesta.
Dacistul Cezar Boliac vorbește primul de o "anterioritate a civilizației dacice față de acțiunea civilatorie – și față de chiar civilizațiile – grecească și apoi romană”. Zalmoxis a fost un mare cărturar. El a scris Beleaginele (Legile frumoase) care stau la baza civilizaţiei umane și în școală sa a învățat pe elevii săi să scrie. Pythagora, după precepte, este limpede că a primit educația în școala ucenicilor lui Zalmoxis. Pythagora nu este decât continuatorul școlii Zalmoxiene.
Astfel, în „Legile morale și politice“ transmise de filozoful grec Pitagora se fac zece referiri la valorile superioare ale geților. Iată ce spune Pitagora în “Legea 1143”: “Călătorește la geți, nu ca să le dai legi, ci ca să tragi învățăminte de la ei. La geți câmpurile sunt fără margini, toate pământurile sunt comune. Și dintre toate popoarele sunt cei mai înțelepți, spune Homer“.
Strabon spune că „practica pitagoreică de a se abține de la carne a rămas la ei o poruncă dată de Zalmoxis (geților)” Reiese clar de aici că Pythagora a învățat la școala Zalmoxiană. Urmând pilda lui Zalmoxis, și Pythagora s-a retras „într-o ascunzătoare subterana” șapte ani, nu trei.Istoricul grec, Hermippus Callimachius, ne spune deasemenea că Pythagora era un "discipol al înțelepciunii trace".
Hesion scria că Zalmoxis "a promovat o învăţătură despre un trai nou, mai înţelept decât al grecilor". 

În linii mari doctrina zamolxiană avea următoarele principii: nemurirea sau imortalitatea sufletului (Herodot); vindecarea prin corelaţia trup-spirit ceea ce indica omul integral (Platon); ascetismul – urmărind să nu folosească nimic viu în hrană; predicarea curajului (Strabon); cunoaşterea astrelor (Iordanes); morala dreptăţii şi a cinstei (Herodot).

http://hiperboreea-nemuritoare.blogspot.ro/2012/05/cine-este-acest-zalmoxis-care-ii-face.html