LEGENDARUL KOGAION

LEGENDARUL KOGAION

September 5th, 2009 admin Posted in Dacologie |

ADRIAN BUCURESCU
DACIA SECRETĂ

Muntele ce adăpostea peştera unde se retrăgea marele preot al geţilor se numea Kogaion. în Geografia (VII, 3, 5), Strabon scrie: Tot aşa şi acest munte a fost recunoscut drept sacru şi astfel îl numeau geţii; numele lui, Kogaion, era la fel cu numele râului care curgea alături”. KOG-A-ION înseamnă „Capul Magnificului”, fiind şi denumirea getică a Bucegilor, unde se află marele cap sculptat, acoperit cu tiara sacră, cunoscut sub numele de „Sfinxul Românesc”. Râul ce curgea prin apropiere, despre care scrie Strabon, nu poate fi decât Ialomiţa, căreia geţii îi spuneau şi NAPARIS „Cerescul; Divinul”. Evident, adăpostul marelui preot era Peştera Ialomicioarei.
Deocamdată, singura inscripţie getică (fig. 1), unde apare numele Kogaion, este un text orfic, în versuri, pe o cărămidă descoperită la Romula (Reşca-Dobrosloveni, jud. Olt):

HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO

Traducerea: Mare e Zeul, întotdeauna (şi pretutindeni)! Aşa să spună vitejii (cei curaţi), când privesc spre Kogaion! Ucenicii (recruţii) să cânte: Sfânt (puternic) este Domnul Nopţii!
Din text se deduce că „Domnul Nopţii” este echivalent cu Kogaion. Legendele elene şi romane spuneau că Orfeu era trac şi că MAINADES „Dansatoarele (sacre)” îi tăiaseră capul, pe care apoi îl aruncaseră în râu. Tot despre el se spunea că era prinţul KYCON-ilor, etnonim apropiat de Kogaion. Cetatea natală a lui Orfeu era D-ION ,,A(1) lui Ion; A(l) Magnificului”. Pe de altă parte, autorii antici scriau că misterele orfice se celebrau noaptea. Aşadar, sculptat de om sau modelat de natură, „Sfinxul” de pe platoul Bucegilor reprezenta, pentru geţi, capul lui Orfeu, Domnul Nopţii.
Cu trei milenii înainte de autorul inscripţiei de la Romula, un iniţiat orfic desenase o cruce pe una din tăbliţele de la Tărtăria . In vârful crucii se află un cap, desigur al lui Orfeu. Tăbliţa poartă următorul text: NUN KA SA UGULAS PA IDIM KARA I. Traducerea: Omul (nobilul) care ştie tainele va merge în ceruri. O statuetă dacică îl reprezintă pe Orfeu, cu braţele în formă de coroană. Pe veşmântul sacerdotal al marelui erou civilizator se observă o cruce.
Misterul orfic al Celui Jertfit s-a păstrat în datina româneasca a Caloianului. O veche atestare a acestui obicei pare a fi o relatare a lui Diodor Şicul: „În Frigia, întâmplându-se odată, să cadă o epidemie asupra oamenilor, iar de altă parte suferind şi pământul de secetă, oamenii consultară oracolul asupra mijloacelor prin care să depărteze de la ei aceste calamităţi, iar oracolul le răspunse ca să înmormânteze trupul lui Attys şi să o venereze pe Kybele ca divinitate. Deoarece, însă, din pricina vechimii, din trupul lui Attys nu mai rămăsese nimic, frigienii au făcut imaginea tânărului, pe care apoi, plângând-o, o înmormântară, îndeplinind şi onorurile funebre potrivite cu soarta lui, şi acest obicei ei îl ţin constant până în zilele noastre”. Attys era doar varianta traco-frigiană a lui Orfeu, căruia geto-dacii îi mai spuneau şi GALLIEN „Superbul; Magul; Poetul”, ION ,Măreţul” sau I-ANA „Al Anei”. Ultimele trei apelative se regăsesc în bocetele Caloianului:

Caloiene, Iene,
Du-te-n cer şi cere
Să deschiză porţile,
Să sloboadă ploile,
Să curgă şi gârlele,
Zilele şi nopţile,
Ca să crească grânele!
  *
* *
Iani, Iani, Caloiani,
Ia cerului torţele
Şi deschide porţile
Şi porneşte ploile!

Amintindu-ne că Mainades „Dansatoarele (sacre)” i-au tăiat capul lui Ion-Orfeu şi i l-au aruncat în râul Naparis, este limpede că tradiţia Caloianului are mai bine de cinci milenii şi că provine din misterele orfice. Râului pe care a plutit Kog-a-Ion „Capul Magnificului” i s-a mai spus şi AURU-METTI „Drumul Celui Curat (Strălucitor)”, de unde vine şi actualul nume al Ialomiţei. Obiceiul Caloianului este caracteristic mai ales Munteniei (Ialomiţa, Buzău, Brăila) şi are loc, de obicei, în marţea a treia după Pastele ortodox. Încă din zori, fetele de la 5-6 ani în sus se strâng la un loc şi se împart, după vârstă, în două sau mai multe cete. Fiecare ceată îşi alege o conducătoare. Fetele fac o păpuşă de lut, un om mic, pe care îl împodobesc cu panglici, cârpe colorate şi flori, iar pe cap îi pun drept căciulă o coajă de ou roşu. În unele sate îl îmbracă în straie ţărăneşti, cu opincuţe şi căciuliţă. Păpuşa se numeşte Calian, Caloian sau Scaloian. Fetele pun Caloianul într-un sicriu mic, bine încleiat - ca să plutească pe apă - sau pe o scândură, îl înconjoară cu coji de ouă roşii, păstrate de la Paşte, precum şi fel de fel de flori, printre care predomină busuiocul, apoi îl îngroapă pe câmp, printre bucate, prin bozii sau mărăcini, pe malul vreunei ape ori într-alt loc ascuns. înainte de înmormântare, una dintre fete se face preot -Mainadele erau preotesele Soarelui! - alta, dascăl, a treia duce steagul, adică o trestie cu o batistă albă în vârf, înaintea popii, şi iarăşi una sau două fete duc sicriul ori scândura cu Caloianul. In urma cortegiului vin celelalte fete, cu lumânări aprinse, bocind:

Caloiene, Ene!
Caloiene, Ene!
Cum ne curg lacrimile
Să curgă şi ploile,
Zilele şi nopţile,
Să umple şanţurile,
Să crească legumile
Şi toate ierburile!

Alte fete îi plâng pe fraţi, surori, părinţi, dacă au! După înmormântare, Caloianului i se face pomană, timp în care e bocit din nou:

Iene, Scaloiene!
Tinerel te-am îngropat,
De pomană că ţi-am dat,
Apă multă şi vin mult
Să dea Domnul ca un sfânt,
Apă multă să ne ude,
Să ne facă poame multe!

A treia zi, după ce l-au înmormântat, adică în a treia joi după Pastele ortodox sau în ziua de Paparude, fetele se adună iarăşi, se duc la locul unde a fost înhumat, îl dezgroapă şi-1 bocesc:

Caloiene, Ene,
Mă-ta te căta
Prin pădurea deasă,
Cu inima friptă, arsă,
Prin pădurea rară,
Cu inima friptă, amară

! Fetele îl aduc în sat şi îl aruncă într-o fântână sau se duc şi-i dau drumul sicriului pe un râu sau pe un lac, urând ca anul să fie ploios şi plin de belşug. în multe locuri, Caloianul e mai întâi frânt în bucăţi şi abia după aceea diferitele sfărâmături sunt aruncate în fântâni, în bălţi ori pe râuri. Apoi se adună toate fetele la o casă şi acolo coc o plăcintă mare, numită ghizmană (cf. trac. AKES-SAMENOS „Grădina (Sămânţa) Magică”), ori mai multe plăcinte şi alte bucate. Flăcăii aduc vin şi lăutari, se aşează toţi la masă, mănâncă şi beau din pomana Caloianului. Alteori, fetele îmbracă un sul cu straie femeieşti şi umblă cu el pe la casele oamenilor; şi la casa unde se duc, gazda trebuie să ude acel sul cu apă, apoi le dă făină, ouă, unt ş.a. Cu ceea ce adună fac şi ele plăcinte, bucate, aducând şi vin, şi aceasta se numeşte Pomana Caloianului. Iar acelui sul îmbrăcat, i se spune, ca şi omului de lut, tot Caloian sau Scaloian.
Pe vremuri, în unele sate se făceau două păpuşi, care se numeau Tatăl Ploii şi Măicuţa Soarelui (cf. rom. măicuţă „călugăriţă”). Nu se ştie cum şi când aceste denumiri s-au prefăcut în Tatăl Soarelui şi Măicuţa Ploii.
Iniţiat în misterele orfice ale strămoşilor, Ioniţă, marele ţar al românilor şi bulgarilor, şi-a adăugat supranumele de CALOIAN.
Ca Domn al Nopţii, Orfeu era considerat şi cel ce aduce visele (cf. gr. M-ORPHEOS, zeul viselor), semizeul Somnului. Acest Ion-Iana, sub numele de Moş Ene aduce şi acum somnul copiilor români. Tot de la ION „Magnificul” provine şi titlul voievozilor români, ajuns într-o epocă mai târzie IO.